Cronici de carte
This book, useful for all writers, will help you shine a spotlight on your character’s emotional state. It will be released on 13th of May.
To find out more about The Emotion Amplifier Thesaurus, here’s a list of amplifiers that will make it harder for your character to control their emotions (followed by a writing tip): https://writershelpingwriters.net/emotion-amplifiers-master-list-of-entries/
APĂ PLATĂ CU LĂMÂIE
de Iulia Florentina Paciurea
247 pag.
Editura Libris Editorial, 2018
ISBN 9786068953571
Iulia Florentina Paciurea, una dintre scriitoarele contemporane, este absolventă a Universității București. Scrie încă din facultate și a publicat, până în prezent, atât poezii, cât și proză, unul dintre romane fiind “Apă plată cu lămâie“, o carte revigorantă, potrivită unei zile de vară sau unei călătorii – mai ales că romanul în sine este despre o dublă călătorie – cea în Amazonia și cea în sufletul său, generatoare de schimbare.
Romanul reflectă destul de fidel societatea contemporană, frivolă, în antiteză cu viața simplă, însă plină de riscuri, în jungla amazoniană. Nu trebuie să avem așteptări mari de la el, fiind unul de vacanță, bazat pe anumite clișee specifice romanelor de dragoste sau de acțiune, însă clișeele sunt perene tocmai pentru că au succes la cititori, iar măiestria scriitoarei stă în faptul că toate sunt îmbinate în mod plăcut, beneficiind de răsturnări de situație spectaculoase și de un mediu exotic mai rar abordat – misterioasa junglă amazoniană.
Allison este o fată obișnuită, o citadină corporatistă. Este răsfățată, superficială și dorește succese de o clipă. S-a înstrăinat de familia ei demult, consideră că prietenia și dragostea din lumea ei se bazează doar pe interes. Preferă apă plată cu lămâie, ca semn al sofisticării sale. După o petrecere la care cunoaște un bărbat interesant, primește sarcina de a realiza un documentar în Amazonia, însă avionul se prăbușește.
Povestea lui Allison, devine totodată și povestea celorlalți trei supraviețuitori, cu care se împrietenește: Tom, ghidul expediției, de care se simte atrasă, însă îl și bănuiește că nu este ce pretinde a fi, Nick, colegul din echipa de filmare și Mara, o indiancă din zonă, care a studiat și în lumea omului alb. Fiecare este diferit ca temperament, cunoștințe și motive pentru care se află acolo. Împreună trăiesc aventurile cutremurătoare, cunosc prietenia și iubirea, învață multe despre ei înșiși și despre cei din jur sau lucrurile înconjurătoare – însă ar mai fi multe de învățat, pentru noi, cititorii, care au fost trecute sub tăcere.
“Am înțeles că nu pot controla nimic cu adevărat, în afara propriului corp. Și nici pe acesta în întregime. Am înțeles că trebuie să am încredere uneori. În cine se întâmplă să fie lângă mine. Am înțeles că nu mă pot salva de la nimic cu sufletul încărcat și că remușcările mă pot trage în jos oricând, oriunde.”
În urma aventurilor trăite în junglă, Allison se schimbă radical, firesc pentru cineva care și-a văzut moartea cu ochii și a avut timp să reflecteze la rostul vieții, devenind mai puternică și mai matură, cu alte valori. Transformarea ei sufletească este reflectată nu numai prin a se împăca cu sora ei, și a se regăsi pe sine, cea de dinaintea asimilării valorilor corporatiste, ci, în final, prin a cere ceai de fructe în loc de tradiționala apă plată cu lămâie, titlul devenind un simbol al maturizării personajului.
“Schimbările nu vin peste noapte. Nu luăm decizii bune sau rele, ci doar alegem un drum. Astăzi, drumul pe care pășisem în trecut îmi era străin.”
Mi-ar fi plăcut, totuși, ca “Apă plată cu lămâie” să pună accent mai mare pe viața triburilor din zonă, pe miturile și legendele acestora, deoarece ne dă câte o imagine – flash despre acestea, fără să meargă mai în profunzime. Închizând cartea, mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Oamenii din Ceață, despre tatuajul misterios, despre Mara…
Întoarcerea la civilizație se desfășoară pe repede înainte, cu o turnură de telenovelă – poate și aceasta își are farmecul ei, dar ar fi meritat un spațiu mai mare de câteva pagini…
Recomand “Apă plată cu lămâie” celor cărora nu caută o simplă poveste de dragoste, fiindcă aceasta este doar piperul cărții, ci le-au plăcut și romane ca “Don Fernando” de Fernand Fourrier Aubry (l-am citit în tinerețe și mi-a plăcut mult), “Călătorie pe Amazon” de Eva Ibbotson și alte cărți care descriu jungla ecuatorială, deși comparațiile se limitează strict la acest aspect al poveștii.
Felicitări scriitoarei! Cu siguranță voi citi mai multe dintre cărțile ei, iar cine vrea să se delecteze cu poeziile Iuliei Florentina Paciurea, le poate găsi pe blogul ei, https://iuliapaciurea-scriitor.com/
De ce tocmai trei mere? Fiindcă dacă la noi, poveștile spuse în sat, la clacă, se terminau întotdeauna cu Și-am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa, la armeni se termină cu Din cer au căzut trei mere: unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, ar al treilea pentru cine a ascultat.
Scriitoarea, născută în anul 1971 în Armenia, cu studii la Erevan și la Moscova, a primit numeroase premii literare pentru mai multe cărți, unele pentru copii. Aceasta, pe care o recomand, a fost tradusă în peste 20 de limbi, fiind un bestseller în Rusia, distins, în anul 2016, cu premiul Iasnaia Poliana.
Din cer au căzut trei mere prezintă povestea unui sătuc de munte, uitat de lume, și a locuitorilor săi din ultimul secol. Din păcate, dacă înlocuim Vano cu Ion și alte nume armenești, cu rezonanțe exotice pentru noi, cu de-ale noastre, poate fi oricare cătun izolat de munte și de pe la noi, unde au mai rămas doar douăzeci, treizeci de familii în vârstă, ai căror copii ori au murit, în urgiile istoriei recente, ori au plecat la oraș, să-și facă un rost. Trebuie menționat că atmosfera este destul de optimistă pentru o carte care menționează atâtea decese și catastrofe naturale sau istorice.
Povestea începe cu Anatolia, cea mai tânără dintre locuitorii satului Maran, la vârsta de cincizeci și opt de ani, care, simțindu-se bolnavă, se pregătește de moarte fără să deranjeze pe nimeni. Își pregătește straiele cele bune, se așează în pat, convinsă că nu se va mai trezi… și totuși, se trezește. Viața din sat merge înainte, iar ea face parte dintre minunile viitorului. (Nu cred că este un mare spoiler dacă menționez că în postfață se sugerează că Anatolia ar fi străbunica cuiva din prezent, care pleacă în străinătate…)
Facem cunoștință cu povestea ei și a familiei căreia îi este unică supraviețuitoare, apoi cu poveștile vecinilor, începând cu generația bunicilor – marcate, toate, de valurile de istorie, de la Marele măcel (pogromul armenilor, 1915-1923) la Revoluția Socialistă din Octombrie, care i-a luat pământul lui Arșak-bek, moșierul local, făcându-l să plece peste mări și țări, la valurile de războaie, cutremure (știm cu toții că Armenia a avut parte de mai multe astfel de episoade seismice grave în ultimii cincizeci de ani, și de mai multe războaie decât România), secetă și foamete care au făcut ca cimitirul de pe coastă să fie mai mare decât satul, unde preotul vine să slujească doar la înmormântări și la sărbătorile importante.
Povestea curge lin, cu tristeți și bucurii, învelită într-un realism magic discret, presărat cu umor subtil – dar și la noi, prin unele sate, femeile cred în descântece, în babe ghicitoare, în vise și semne de la răposați… O recomand celor interesați de civilizația armeană (sau de colțurile exotice din Caucaz, în general), dar și celor cărora le place o saga de familie rurală, un roman de-al lui Gabriel Garcia Marquez, petrecut în legendarul Macondo, sau al Isabelei Allende.
Autoarea ne oferă, în fiecare pagină, un buchet multicolor de fraze naturale, meșteșugit împodobite cu metafore și comparații, lectura romanului transformându-se într-o plăcere deosebită.
Soarele s-a ridicat cu încetinitorul, fără chef, de-ai fi zis că se joacă de-a șoarecele și pisica: s-a rostogolitîntâi pe o parte, apoi pe alta, s-a acoperit cu un nor, a ieșit iar. În sfârșt, după ce s-a săturat de joacă, și-a luat avânt brusc de la capătul îndepărtat al orizontului, s-a înălțat în toată măreția lui și a inundat cerul cu raze de foc.
… Valinka a făcut focul în sobă, a pus la fiert găina jumulită și eviscerată din ajun și s-a dus în pivniță după făină – era timpul să se apuce de frământat aluatul. Scrisoarea pe care i-o lăsase Mamikon îi adusese o veste bună: în sfârșit, avea să vină Tigran, și nu singur, ci cu familia lui.
Vă las să descoperiți cartea și s-o apreciați la justa ei valoare!
Inca o adolescenta care se bucura de cartile mele. Multumesc, Panda!
Marina Costa este printre primii autori români pe care i-am descoperit și mi-au adus bucuria de a citi o carte scrisă cu sufletul.
În cartea “A doua cursă”, continuarea lecturii “Echipajul”, autoarea pune accentul pe evoluția lui Serghei, ce încearcă să își refacă viața după mulți ani de suferință din dragoste.
Acesta se îndrăgostește fără să vrea de o femeie frumoasă și văduvă, o prietenă bună, o femeie cu suflet mare și cu studii.
Aceasta îl încurajează să își găsească pe cineva, ajungând chiar ea să fie iubita lui: “Nu esti atât de bătrân cât îți place ție să crezi. Alege pe cineva cu care să te înțelegi, nu care să-ți placă numai să fii invidiat pe stradă.”
Marina Costa evidențiază portretul fizic al Alionei: “era bine făcută, proporțională..”
Pe parcurs, cei doi îndrăgostiți trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, atât la distanță cât și împreună.
Mi-a plăcut foarte tare…
View original post 101 more words
LA SOCRATE
de Alina Gherasim
251 pag
Editura Oscar Print, 2020
ISBN 978-973-668-523-1
Alina Gherasim, scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență, fiica pictorului Marin Gherasim, este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. În domeniul artelor plastice, a avut peste 6 expoziții personale și zeci de expoziții de grup, naționale și internaționale, fiind unul dintre artistii plastici postmoderni, care mânuiesc condeiul la fel de bine ca penelul, exprimându-se în scris cu eleganță.
A debutat editorial în anul 2016, cu volumul de proză scurtă intitulat Femeia-valiză, apărut la Editura Oskar Print din București. Până în prezent a scris 3 volume de proză scurtă și 5 romane, La Socrate apărând în anul 2020.
Anul acesta a mai publicat un roman, intitulat Piața Trapez. Nu știu în ce localitate este această piață (București și Brăila aveau piețe cu acest nume), dar poate o fi tot în Mangalia, localitate unde începe și aventura romanului La Socrate, pentru a se continua, pe meleagurile strămoșilor personajului principal feminin, în Monemvasia.
“Țin minte bine cum arăta prăvălia La Socrate. Era o încăpere întunecoasă nu foarte adâncă, cu o tejghea în partea stângă cum intrai. În spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi mărfurile. Câteva pungi cu făină, sare, zahăr, conserve de mazăre, foi de napolitane, sticle cu diverse și mult praf. Mama lui Socrate ținea și un colț unde se încărcau sifoane. Prima oară când bunica mi-a dat misiunea să aduc acasă sifonul plin, a fost într-o zi cu furtuni de vară. Mi se părea că întreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sărbătorind orele lungi ale verii. Mă cam plictiseam pe atunci. De fapt cred că moleșeala era o activitate în sine de care mă bucuram împreună cu prietenii mei. Socrate se dovedea de departe cel mai bun la zăcut, făcuse o artă din plictiseală, o plăcere.”
Prietenia dintre cei doi copii, apoi adolescenți, despărțiți de soartă, continuă după o regăsire la anii maturității. Cei doi, schimbați, și totuși aceiași dintotdeauna, de la Mangalia, aștern punte peste decenii, descoperindu-și prietenia acolo, intactă, o altfel de dragoste decât cea la care visau odinioară, însă atemporală, perpetuă, tocmai prin această continuitate.
Romanul se încadrează în genul literar modern, suprarealist, cu nuanțe de poveste de dragoste. Inițial, îi descoperisem și o tentă de vag realism magic, dar nu, este altceva, pentru care nu am suficientă experiență literară să îl pot defini. Ceva ademenitor – fiindcă, înainte de a fi o poveste de dragoste, este, în primul rând, o poveste de viață, a maturizării celor două personaje principale – naratoarea și Socrate – și o poveste a căutării rădăcinilor acestora, pe baza nostalgiei dezvoltate în ei încă din copilărie:
“Până prin clasa a opta, după amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele două prietene și vecine, Florica și Ana sau în vizită la Socrate (băiatul femeii care ținea prăvălia cu de toate) care ne invita să se laude cu guma de mestecat și cu jucăriile din plastic colorat pe care i le aducea tatăl lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatăl lui Socrate ca un bărbat cu barbă neagră și pipă în colțul gurii și de vină nu era imaginația mea ci cărțile de aventuri citite cu nesaț. Beam cu plăcere nectar de piersici și citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait Istrati. Pe tatăl lui Socrate l-am auzit o dată vorbind într-o limbă ciudată, limba greacă, îmi explica bunica, limba strămoșilor tăi. Ea m-a învățat mai încolo să o vorbesc. Bunica mea dinspre mamă, Evanghelina, se avea bine cu mama lui Socrate cu care depănau povești la ceașca de cafea neagră al cărei zaț îl răsturnau pe farfuriuțe mici din porțelan translucid.”
Acesta a fost citatul care m-a fermecat inițial, făcându-mă să-mi doresc să citesc cartea. Implica tot ce îmi plăcea mie cel mai mult: marea și comunitatea greacă de pe țărmurile apelor din România. M-am bucurat să descopăr apoi că povestea continuă în Grecia.
Bunica Evanghelina, deși personaj secundar, este cea care a crescut-o și a educat-o cu dragoste pe naratoare, învățând-o nu numai limba greacă și nostalgia Itacăi din care plecase tatăl ei, stabilindu-se în altă cetate cu greci, la altă mare, Callatis-Mangalia. Portretul ei, reflectat în amintirile femeii care crește, se împletește cu prezentul naratoarei care i-a moștenit rădăcinile aeriene, gata de a se stabili oriunde fără să aparțină total niciunui loc.
Romanul alternează în mod vivant, cinematografic, prezentul din Monemvasia cu trecutul din Mangalia și o multitudine de personaje secundare emblematice.
Cred că nici locul din Grecia unde s-a stabilit naratoarea nu a fost ales întâmplător. Dintre toate insulele sau orașele, acesta este Gibraltarul Egeei, o stâncă țâșnită din mare, legată de Peloponez cu un pod. Numele Monemvasia sugerează unicitatea, singurătatea, semnificația sa fiind unica intrare. Plaja pietroasă contrastează cu nisipul fin al Mangaliei, ceea ce remarcă și naratoarea, iar istoria bogată a locului, la care se face aluzie, pornește de la spartanii de odinioară spre bizantini și franci, pentru a cuprinde venețienii și otomanii, toți lăsându-și amprenta în cetatea de pe stâncă și în spiritul specific.
Faptul că autoarea este și artist plastic se oglindește în descrierile măiestre – de la ciulinii care se rostogolesc în vânt la invazia nemaipomenită de cicade, de la un om pe moarte la unul îndrăgostit.
Cartea abordează teme actuale și delicate, cum este sexualitatea femeii, locul ei în societate, căutarea identității personale și etnice, homosexualitatea, migrația modernă sub toate aspectele ei, boala și moartea, reușita profesională și personală, într-un amestec proaspăt și original. De asemenea, merită subliniat faptul că, deși unele capitole exultă sexualitate, limbajul nu alunecă nicio clipă în vulgaritate, ca la atâția autori contemporani din toate țările.
Recomand La Socrate atât îndrăgostiților de Grecia și tot ce presupune ea, cât și amatorilor de literatură postmodernistă, contemporană, precum și sufletelor nomade, care își caută identitatea prezentă sau rădăcinile. Este o lectură deosebită, deși nu foarte ușoară.
Pentru a vă familiariza cu stilul Alinei Gherasim, găsiți texte de proză scurtă ale acestei scriitoare, online, pe website https://www.lapunkt.ro/ . O parte din volumele publicate sunt disponibile pe site-ul editurii https://oscarprint.ro/product-category/literatura-contemporana/
An interesting novel for the lovers of French history and of times depicted by Victor Hugo!
ULTIMUL CANIBAL
de Hanna Bota
428 pag
Editura Polirom 2015
ISBN 978-973-46-5506-9
Hanna Bota este una dintre scriitoarele contemporane de la Cluj, născută în anul 1968. Licențiată în teologie și filologie, absolventă a unui master de etnologie și folclor și doctor în antropologie culturală, este autoarea a numeroase volume de poezie și proză. Debutul editorial a avut loc în 1996, cu volumul de poezie Candidați pentru ploaia târzie.
Apărut în Colecția Hexagon – Cartea de călătorie a Editurii Polirom, volumul ULTIMUL CANIBAL este mai mult decât un jurnal de călătorie. Antropolog și explorator în același timp, autoarea descrie întâlnirea între două civilizații radical diferite, cu bune și rele, după ce a petrecut o lună pe trei insule din Arhipelagul Vanuatu, printre melanezienii primitivi – cei mai fericiți oameni din lume, potrivit New York Times.
După cum declara Hanna Bota într-un interviu în revista Elle din decembrie 2011, “Prima dorință care m-a pus pe drum a fost să scriu o carte despre închisorile pe care ni le facem noi înșine. Am observat că toată lumea trăiește într-o cușcă pe care și-o clădește singur și în care se simte în siguranță. Am vrut să scriu o carte despre trăirea mea limitată, într-un spațiu nemărginit. …Mi-am dat seama că, dacă insule exotice mai putem fabrica, pe oamenii aceștia nu îi mai putem face primitivi, după ce i-am contaminat cu informație. Eu văd omenirea ca pe un organism care se dezvoltă, de la copilărie spre maturitate. Ei sunt copiii umanității. …În afară de faptul că ar fi bine să scape de niște frici care îi terorizează, pentru că unii dintre ei încă mai cred în spirite, trăiesc atât de frumos, atât de aproape de natură, atât de aproape de bucurie. Sunt mai profunzi în anumite aspecte decât noi, mai grijulii unul față de celălalt. La noi celălalt nu mai există, l-am înghițit, contez doar eu. “
Fiecare insulă a arhipelagului este diferită. Misionarii creștini au reușit să convertească mai mult populația unor insule decât a altora, au apărut și culte noi, hibride, iar în alte locuri, ca și în America Latină, credința nouă s-a așezat peste credințele vechi, contopindu-se cu ele – astfel, în unele sate, pietrele sfinte de dinainte au fost îngropate, pe când în altele, localnicii se roagă la ele lui Isus, la fel cum ar face-o în fața icoanelor (sau a statuilor din bisericile catolice).
Unele triburi au intrat mai mult în contact cu omul alb, plajele și satele lor dezvoltând cultura turismului, fiindcă bogătașii lumii coboară din iahturi pe insulele lor în căutarea exotismului primitiv, a kavei (după ce au încercat, probabil, toate drogurile civilizației) și a vulcanilor vii. Acestea au fost creștinate, în mare majoritate, și își trimit copiii la școală, chiar dacă trăiesc în aceeași sărăcie. Sunt însă și locuri îndepărtate, ale căror șefi de trib păstrează tradițiile și refuză școala omului alb.
Hanna Bota a ajuns pe unde nu a reușit altă româncă până acum. A trăit printre triburile izolate din munți, a locuit în colibe de-ale lor, a mâncat cu ei la masă, meniurile lor frugale, a avut bucuria de a asista la unele ceremonii, a pus o mulțime de întrebări, găsind răspunsuri doar la o parte din ele, fiindcă în unele locuri, odată cu moartea bătrânilor și pătrunderea, încă timidă, a creștinismului, vechile mituri s-au uitat. O crimă etnografică, explicabilă, în condițiile unei transmiteri orale a valorilor culturale ale băștinașilor melanezieni.
Oficial, în anul 1969 s-a petrecut ultimul act de canibalism ritual în zonă, însă mai există localnici care își amintesc, chiar dacă evită să vorbească despre aceasta. În Pacificul de Sud, la 3-4 zile distanță de insula pe care a vizitat-o Hanna Bota, există triburi mult mai izolate unde, cel mai probabil, canibalismul se practică și acum, ocazional.
Dar călătoria aceasta, una inițiatică, pe lângă faptul că a pus la încercare abilitățile fizice și psihice ale autoarei, a făcut-o să se apropie de cei pe care îi studia, să înțeleagă că diferențele culturale pot duce la perspective complet diferite – că binele, așa cum îl vedea ea, nu era neapărat binele văzut de trib, și că eforturile unora dintre albi de a le ameliora situația nu pot dura, fiindcă nu sunt percepute la justa lor valoare de către beneficiarii locali.
Mi-aș fi dorit să aflu ce s-a întâmplat ulterior, dacă a reușit să păstreze legătura cu cineva de acolo, dacă Jonah merge la școală și dacă a fost scrisă cartea de etno-antropologie împreună cu Maktuan, însă acestea sunt întrebări la care aș putea căpăta răspuns doar direct, din partea autoarei, ceea ce nu îndrăznesc să visez.
Din carte nu citez decât impresia autoarei în fața vulcanului activ Yasur: “Colosul tocmai izbucnește într-un bubuit ca de iad, hodorogit, ca un vaiet. Mi se oprește respirația: focul captive în pietroaie se împrăștie, aruncat pe versanții craterului. …Muntele s-a cutremurat ca un câine care se scutură de stropii de apă – am simțit adânc cutremurarea: a izbucnit exploziv, înalt, scuipând pietroaie cuprinse de foc până nu departe de noi; bolovanii ard, curgând fluid înapoi spre fundul cazanului.“
Recomand această carte tuturor pasionaților de călătorii exotice – fie și prin intermediul lecturii sau al documentarelor National Geographic – precum și celor pasionați de tradiții, religii, civilizații total diferite de a noastră, celor care au citit cu plăcere Istoria religiilor a lui Mircea Eliade și jurnalele exploratorilor din vechime – Darwin, Miklouho-Maklai (cu ale acestuia, care a străbătut cam aceeași zonă geografică și a locuit mai mult timp în Papua Noua Guinee, mi s-au părut cel mai ușor de comparat, doar că ale exploratorului rus au fost mai extensive, datorită duratei de studiu al papuașilor, de vreo doi ani) sau chiar Mihai Tican Rumano, să revenim la exploratorii și antropologii noștri.
Vă rămâne să descoperiți aventurile autoarei printre urmașii canibalilor, inclusiv lecția de viață pe care i-a dat-o bătrâna căpetenie a unui sat, care a avut onoarea de a ajunge, într-o delegație, la Curtea Regală a Marii Britanii, despre diferența principală dintre modul de gândire al celor două culturi.
O VIAȚĂ DE OM SUBLIMATĂ ÎNTR-O FLOARE
După jurnalul adolescentin intitulat Macii sunt întotdeauna roșii (Editura File de Lumină, București 2020) și un buchet asortat de versuri și proză, publicate în reviste și antologii literare, Issabela Cotelin ne oferă un bildungsroman, Ehmeya, al maturizării unei fete și a grupului ei de prieteni din copilărie. O carte încântătoare, care se citește cu plăcere.
Autoarea folosește un limbaj curat, accesibil, fără exces de figuri de stil și prețiozități inutile, dar și fără naturalismul atât de la modă în ultima vreme în literatura contemporană. Personajele sunt creionate vivid și divers, cu abilități psihologice evidente. Ne putem regăsi, fie pe noi înșine, fie pe unii dintre prietenii noștri din tinerețe în vreuna dintre tipologiile de personaje evidențiate în acest roman.
Lara, personajul principal, crește, se confruntă cu decizii, dezamăgiri și tristeți pe care i le urmărim. Face slalom printre sentimentele ei și ale altora, își găsește de lucru, drumul în viață, casa și familia tradițională cu un soț harnic, doi copii și socrii aferenți…
Ce anume dă numele exotic al romanului, cu aparențe științifico-fantastice care ar înșela cititorul, la o trecere în revistă, fugară, a unor titluri? O floare, care își face apariția în momentele cheie ale cărții, reprezentând metafora vieții personajului principal.
– E mică și delicată. Se spune că înflorește o singură dată în viața ei, apoi se stinge încet, lăsându-și puii să crească la rândul lor. Sunt scoși de pe tulpină și puși în alte ghivece. E o floare deosebită. I se zice Ehmeya, mai popular, căci cine mai știe azi latina…
Ehmeya este un roman care fură cititorul, purtându-l, cu grație și interes, printr-o lume asemănătoare cu realitatea cotidiană din jurul nostru, rostită sau nerostită. Citindu-l, studenții sau tinerii adulți vor descoperi că prima parte a romanului le va fi extrem de familiară, iar a doua va dezvălui posibile căi de evoluție în viață pentru persoanele din anturajul propriu, de care, odată cunoscute, să se poată feri, în măsura în care îți poți evita destinul. Adulții vor avea nostalgia vremurilor trecute, când totul era mult mai simplu, grijile mai mici și îndrăznelile, uneori, cu mai puține urmări permanente.
Îi urez Issabelei Cotelin mult succes pe drumul afirmării literare, iar pe cititori îi las să descopere poveștile de viață din spatele titlului misterios.
Felicitari, Issabela, pentru noul roman! Vi-l recomand cu caldura, tuturor!
Arhivă personală
Dragii mei, vă prezint cu mare drag noul meu roman.
Le mulțumesc scriitoarei Marina Costa pentru prefață și pentru sinceritatea primei impresii, și, de asemenea, editorului meu, Camelia Pantazi Tudor, pentru bunăvoința de a-mi arăta că pot învăța la nesfârșit lucruri noi.
Îi mulțumesc mult și editurii Astralis, pentru profesionalismul cu care mi-a tratat manuscrisul.
Marina i-a zis bildungsroman. Ca autor, vă spun și eu că este, în fond, un roman de dragoste și vă mărturisesc că am pornit de la o idee fixă, dar, pe drum, trecând fondul prin toate formele lui de manifestare – etică, psiho-socială, umană în ultimă instanță – m-am atașat de personaje atât de mult, încât ideea a rămas, într-un final, cuminte, în urma acestora.
Vă las cu ele, cu personajele mele, pe cei care vreți să le cunoașteți – drept edificare, eventual pentru cei ce nu-l știu încă, e pe blog un…
View original post 152 more words
Încă o adolescentă care îmi citește cărțile și îi plac. Mulțumesc mult, Ionela!
Marina Costa ne introduce într-o lume cu adevărat nemaipomenită, prin romanul Echipajul.
Personajul principal, Emilia Mavrodin, orfană de mamă, așa cum afirmă încă din primele pagini, este nevoită să plece de la București și să pătrundă în comunitatea rudelor tatălui ei, în Brăila, unde toți au primit-o cu brațele deschise.
Emilia s-a integrat foarte repede și a creat legături puternice cu verii ei, și-a facut prieteni foarte rapid, realizând multe peripeții împreună.
Ei și-au numit gașca ca fiind un echipaj, unde aveau să pătrundă doar oamenii care dădeau dovadă de prietenie.
Fata primește porecla de Marina de către Dionisos Zepos, zis Leftheris, ce o învață alfabetul grecesc.
O întâmplare dezastruoasă o împinge pe Marina să fugă de acasă, lăsând totul in urmă, ajungând la Lacul Sărat, unde e salvată de Serioja, un băiat prietenos, ce prinde drag de…
View original post 160 more words
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.