The Folklore of May-Day/ Bealtaine

Happy May Day… Irish style!

Irelands Folklore and Traditions

DSC_1024.jpg

The 1st of May brings us to the start of summer and one of the most important cross-quarter days (being between the solstices and equinoxes) in the Irish calendar. May-day, like many festivals of its kind has no shortage of traditions attached to it. Also, similar to Samhain, it is considered an extremely liminal time where influences from the otherworld can be a genuine threat. The May festival, or Bealtaine in Irish, is also a time when the fairies, or Sídhe, are thought to be especially active. It is traditionally considered a fire festival so bonfires are an integral part of it (the name Bealtaine is believed to mean “bright Fire” and like many other festivals it has its origins in pagan times) .  Many of the traditions associated with the festival are concerned with protection against the otherworldly forces. As this was a time when cattle would be put…

View original post 2,303 more words

A mai trecut un Camp NaNoWriMo

Diploma Nano-s

A mai trecut un Camp NaNoWriMo. Și, după cum se vede, am câștigat.

Mă bucur că am fost (până acum – mai sunt câteva ore și cele care nu și-au actualizat la timp succesele o pot face încă) 6 căștigătoare în cabina românească a taberei. 3 se pare că ar fi câștigat numai experiența de a-și doza eforturile (cu rezerva unor răsturnări de situație de ultim moment, așa cum am menționat mai sus). Exact ce câștigasem eu anul trecut pe vremea aceasta, când nu reușisem decât vreo 6000 cuvinte toată luna. Și acest gen de câștig contează pentru viitor!

Pentru cei care încă nu știu ce înseamnă acronimul de mai sus, am dat link-ul. Iar pentru cei care știu, însă nu suficient, explic că numai în luna noiembrie participanții trebuie să scrie un număr fix de minimum 50.000 cuvinte. În perioada celor două tabere, Camp NaNo Aprilie și Camp NaNo Iulie, participanții își pot stabili singuri țelul, în număr de cuvinte, de pagini sau ore de documentare ori editare.

Atât anul trecut în iulie, cât și anul acesta în aprilie, am lucrat la editarea unor manuscrise mai vechi, iar acest lucru a funcționat, ajutându-mă să termin ce mi-am propus. Cel început anul trecut, PRIETENII DREPTĂȚII, a apărut anul acesta, fiind lansat de curând.

Pentru Camp NaNo Iulie de anul acesta, intenționez proză scurtă. O schimbare de ritm nu strică.

În avanpremieră, un citat din romanul ECHIPAJUL, care va apărea în toamna aceasta:

        În după-amiaza aceea, un băiat de vreo cincisprezece ani ne-a “depus” pe malul celălalt, cu promisiunea că la ora şase vine să ne ia. O vreme am stat la plajă, am jucat cărţi, am făcut baie, apoi soarele s-a supărat pe noi, ascunzându-se în spatele unui nor des. Noroc că nu era negru.

– Hai să facem o expediţie! am propus eu. Liziera de copaci e mică; să vedem ce este mai încolo.

            Umbra răcoroasă a copacilor ne făcea să visăm ţări îndepărtate. Ne credeam exploratorii unor ţinuturi necunoscute.

            – Uite un tigru prin jungla noastră! spuse Narcisa.

            Ce-o fi văzut la bietul pisoi flămând, rătăcit cine ştie cum pe insulă?

            Copacii ascundeau un lan de porumb, din care am cules câţiva ştiuleţi. Când ne-am întors pe plajă, nici urmă de barcă la locul stabilit. Pe nisip, cineva scrisese trei cuvinte “ciudate”, cu litere mari de tipar: “DRACUL DUPĂ VOI!”

            Mihaela, singura care avea ceas, constată:

            – E şase şi zece. Acum ce facem?

            – Dormim aici, mârâi eu supărată, în timp ce căutam în zadar o soluţie.

            – Izolaţi pe o insulă pustie! Ca în cărţile de aventuri ale lui Jules Verne!

            – Lasă glumele, Virgiluş! Or să se supere, or să se sperie toţi ai noştri.

            Lemoni începu să scâncească. Îi era frică.

            – Taci, miorlăito, că trebuie să găsim noi o idee! o repezi frate-său. Uită-te mai bine în larg, la moşul acela care pescuieşte. Strigă-l, Em, că tu eşti mai mare, şi expediția la porumb a fost ideea ta.

 

Prietenii dreptății – Nunta

boda.jpg

(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)

Am depus avansul pentru garsonieră, care urma să fie gata în câteva luni, după care am început să ne gândim, la fel de constructiv, la finisaje şi la mobilă. Noroc că José se pricepea la citit schiţe, măsurat dimensiunile camerei, mobilelor… Aşa că am avut subiecte de discuţie mai importante decât nunta, în aşteptarea aprobării, care a sosit la puţin peste un an.

Da, bine că puteam fi, în sfârşit, împreună pentru toată viaţa, cu binecuvântarea lui Dumnezeu!

– Există o dată anume când ţi-ai dori să ne căsătorim? l-am întrebat eu, cu simţ practic. Dacă ne ajunge timpul până atunci şi pentru pregătiri de nuntă, şi să terminăm de aranjat casa…

Chiar dacă mai aveam emoţii în a mă imagina stăpână a casei şi soţie bună, fiindcă nu ştiam prea multe despre gospodărie, aşteptasem destul împlinirea iubirii noastre, nici unul dintre noi nu voia să amâne nunta mai mult decât era strict necesar.

– Eu am costum, tu să vorbeşti cu doña Carmen şi doña Laura când au timp să meargă cu tine după rochia de mireasă… Biserica de lângă viitoarea noastră casă mi se pare potrivită să fie cea care te va vedea şi mireasă, iar a doua zi… ştii că don Armando ne-a spus că preferă, dintre bisericile catolice, pe cea italiană. Din moment ce nu facem petrecere mare, cu sute de invitaţi, nu avem pentru ce să ne facem griji că nu ne-ar ajunge timpul, se întristă el.

Ştiam ce l-a necăjit – faptul că rudele şi prietenii erau atât de departe, şi nu se puteau bucura alături de noi…

-Pentru ei o să facem multe fotografii, l-am consolat eu.

Am fixat data nunţii, să coincidă cu Sărbătoarea Florilor, la care, cu şase ani înainte, inimile noastre bătuseră în acelaşi ritm de „Jarabe tapatío”.

Cele două oraşe gemene cu numele de Nogales erau departe, acea fiesta mexicană, prima din viaţa mea, pierdută în negura anilor. Numai iubirea noastră rămăsese, trainică, crescând şi maturizându-se odată cu noi.

-Te-ai gândit mult? mă luase la rost colega mea de bancă, Mihaela, care urma să-mi fie şi domnişoară de onoare. Cine mai face nunta în luna mai, că se zice că nu e bine?

Aveam să aud acest comentariu, în diverse variaţiuni, şi de la alţi invitaţi.

– Întâmplător şi luna mai, care vine după postul Paştelor, este lună acceptată de biserică în acest scop… şi n-aş zice că primăriile şi bisericile duc lipsă de clienţi, cu atât mai mult cu cât se spune că este luna iubirii… Cine crede în superstiţii ciudate, treaba lor, eu ştiu doar că dacă Dumnezeu vrea cu adevărat să ne despartă, o poate face oricând… şi, mai ales, ar fi putut s-o facă deja până acum, nu doar o dată, că am trecut prin multe împreună…

…Este greu să ajungi ziua în care eşti mireasă, şi să n-ai alături o mamă… Aveam în schimb două naşe – doamna profesoară Georgescu s-a împrietenit repede cu doña Carmen – şi pe doña Laura care să joace rolul mamei, când era cazul. Domnişoare de onoare erau prietenele mele din facultate, José îi avea cavaleri de onoare pe “Los Nuevos Mariachis”, dintre care se înţeleseseră ca Guayo să-i stea alături în biserica ortodoxă, şi Federico în cea catolică.

Toţi şase din formaţie ne ajutaseră şi la cărat mobilă, şi la curăţenie, iar don Raúl îmi dăduse maşina şi şoferul lui ca să îmi mut lucrurile de unde stătusem până acum.

Era ultima zi când mai stăteam la bătrâna mea gazdă – fiindcă fusese de acord să fiu luată, ca mireasă, de la ea.

De la prietenii de pe Frisco Street şi de pe Yukon Street, ca şi de la frăţiorii mei, Andy şi Virgil, primisem felicitări colorate şi scrisori cu gânduri bune încă de cu o săptămână înainte.

Tanti Cornelia sunase dis-de-dimineaţă să mă felicite – la ei era ora unsprezece noaptea… Era şi Anca pe lângă ea, mi-a dat-o la telefon… doar-doar s-o simt mai aproape…

Ştiam că şi José vorbise cu toţi ai lui în seara dinainte, chiar de la don Raúl din birou – cu părinţii, cu unchiul, cu Simón şi Roberta, toţi bucuroşi pentru noi şi transmiţându-ne o mulţime de urări…

Am spus un “DA!” hotărât la ofiţerul Stării Civile, fiecare dintre noi doi, cu tot focul îndelungii aşteptări, deşi de mine râdeau fetele, ce tare îmi tremură buchetul de garoafe multicolore, cu parfum ameţitor…

– O veni vremea să mă amuz şi eu cum tremuraţi! le-am răspuns eu.

Şi slujba în biserica ortodoxă mi s-a părut că a trecut ca în vis, dacă nu aş fi avut pozele parcă nu mi-aş mai fi amintit nici măcar de “Isaia dănţuieşte”, deşi mutra solemnă a lui Guayo cu lumânarea în mână era de tot hazul…

Ne-am adunat apoi cu toţii în garsoniera devenită neîncăpătoare, pregătind cele de trebuinţă pentru a doua zi, când şi tradiţiile poporului din care făceau parte mirele şi naşii urmau să fie împlinite, pentru a deveni cu adevărat soţ şi soţie…

Los Nuevos Mariachis” aveau repertoriul de nuntă pregătit, pe jumătate cu ştirea mirelui, pe jumătate fără, pe post de surpriză – fără să bănuiască lacrimile miresei încă de la primul cântec…

„Portocăliţă colorată,

Te voi fura de pe creanga ta,

Dacă nu în noaptea aceasta,

Atunci mâine dimineaţă devreme!

            De departe te-am ales,

            Cea mai frumoasă dintre toate,

            Îmi lasă gura apă

            Şi inima îmi bate tare de tot!

Vei fi odorul meu cel mai iubit –

Fraţii tăi îmi vor fi cumnaţi

De mâine, surorile tale, cumnate,

Părinţii tăi îmi vor fi socri…”

Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească, s-ar fi bucurat să fie socri… Şi mai înainte plânsesem din acelaşi motiv, când cealaltă naşă, doamna profesoară Georgescu, îmi pusese voalul, şi pe casetă se auzea Irina Loghin cu „Ia-ţi, mireasă, ziua bună!” Dar, într-adevăr, noi puteam spune, unul despre celălalt, că ne-am găsit „jumătatea de portocală” menită să ne întregească viaţa…

Am înţeles că „firul roşu” care simboliza legătura căsătoriei, şi de care mai amintise José cândva, în unele zone ale Mexicului era înlocuit cu un lanţ de mătănii. Acesta nu se împletea, ca în celălalt caz, ci era pur şi simplu cumpărat dintr-o biserică – ceea ce şi făcuse din timp naşa noastră, doña Carmen, când fusese în Mexic, în concediu, ori că aşa se obişnuia de unde era ea, ori, la fel de adevărat, că tot nu avea cine să-l împletească aici… Lanţul de mătănii, simbol al dragostei şi credinţei ce ne uneşte în sfânta legătură a căsătoriei, trebuia doar stropit de trei ori cu agheasmă, în seara dinaintea nunţii, ca să aducă noroc tinerei perechi.

După ce am rostit amândoi jurământul prevăzut de canoanele catolice, că vom rămâne împreună “la bine şi la rău, în sărăcie şi în bogăţie, până ce moartea ne va despărţi”, don Armando şi doña Carmen ne-au pus de gât firul menit să ne unească pe veci, înfăşurându-l, în formă de 8, întâi în jurul umerilor lui José, apoi în jurul umerilor mei.

Ne uitam unul la celălalt, emoţionaţi, în lumina lumânărilor ţinute de Mihaela şi Federico… şi parcă nu eram aici, ci într-altă biserică, albă şi dominată de un crucifix mare, şi cu statuia Sfintei Maria din Guadalupe într-un colţ…

Ca ieri intrasem în biserica aceea, „San Felipe de Jesús”, de mână cu José… din întâmplare, însoţitorul meu la ceremonia aniversării a cincisprezece ani… Cine ar fi putut să creadă atunci câte se vor mai întâmpla ca să rămânem împreună?

Firul roşu al dragostei, lanţul de credinţă al rozariului de mătănii, ne-a legat pe vecie, astăzi, aşa cum, cu şase ani în urmă, ne legase un dans, şi un sarape de sub care priveam jocurile de lumini ale „Serbării Florilor”…

Am ieşit din biserică cu decolteul plin de boabe de orez, la fel ca şi în ziua precedentă, îndreptându-ne spre cantina studenţească, unde naşa de ieri, doamna profesoară Georgescu, aranjase să aibă loc petrecerea de nuntă, şi mobilizase mai multe fete care ne cunoşteau pentru decorarea originală a acesteia.

Am deschis ochii mari, mirată, când am intrat în sala decorată cu baloane albe, cu inscripţii în română, engleză şi spaniolă şi cu fanioane în culorile drapelelor României şi Mexicului, şi mi-au dat lacrimile.

Eu, care nu mă consideram prea populară în facultate, fiind prea preocupată să mă împart între serviciu şi studii, şi, în ultima vreme, aranjarea casei şi câte mai aveam de făcut, şi părându-mi-se că, în afara câtorva colege – cele pe care le alesesem domnişoare de onoare – şi a prietenilor lui José, cei din formaţie plus Florin, Andreea şi Vio din grupa lui, nimeni nu mă bagă în seamă, să am parte de aşa o surpriză, care să compenseze, într-un fel, faptul că amândoi simţeam lipsa celor de peste ocean!

Mihaela, la urechea căreia se întâmplase să comentez, răspunse prompt şi la obiect, cum îi era felul:

– În primul rând ai avut şi tu câteva realizări care să te facă cunoscută în facultate, dar în special… este vorba de popularitatea pe care o au toţi „Los Nuevos Mariachis”! …Iar dacă te gândeşti şi cine ţi-s naşii… eu, în locul tău, m-aş mulţumi să mă bucur de tot, fără să mă mai mir! Şi chiar asta trebuie să faci, ca mireasă! Dacă ai ca invitat principal, la nuntă, chiar un ambasador…

Da, don Raúl îşi notase din timp acest sfârşit de săptămână în agendă, să fie alături de noi şi să-i ţină companie lui don Armando.

La îndemnul celor două perechi de naşi, toţi invitaţii s-au luat de mâini şi ne-au înconjurat, într-o horă în formă de inimă, în timp ce „Los Nuevos Mariachis”, care învăţaseră special pentru noi un cântec superb, ne-au invitat la primul nostru dans ca soţ şi soţie:

„Ştiu că te voi iubi mereu,

Te voi iubi până la sfârşitul lumii.

Îţi promit că îţi voi oferi mereu

Iubirea mea, tot ce e mai bun în mine,

Voi lupta pentru tine fără încetare,

Îţi voi oferi sprijin, curaj, tandreţe

Ca nimeni să nu te facă să suferi,

Voi fi alături de tine!

Eram o corabie în derivă, o carte fără autor

Până te-am întâlnit pe tine, ochi de miere,

Şi viaţa mi s-a schimbat pentru tine.

Vino spre mine, că eu vin spre tine…

Ştiu că te voi iubi mereu,

Te voi iubi până la sfârşitul lumii

Şi îţi voi rămâne alături…”

            Tito şi Nicolás, când nu cânta formaţia, erau DJ. Am avut casetofon cu staţie de sonorizare bună, adus de băieţi, şi muzică pe toate gusturile – că la colecţia de casete pe care o aveam noi….. De la caseta cu cântece populare româneşti, de nuntă, pe care o ascultasem şi cu o seară înainte, acasă, până la ultimele şlagăre ale formaţiei Modern Talking, fără a mai aminti de cântecele mexicane pe care le adusesem din Nogales…

Era mai mult loc decât în club „Palo Verde”, dar şi mai multă lume decât se aduna cândva, duminica, pe Frisco Street – chiar dacă n-aş fi putut spune că, pentru o nuntă, ar fi fost prea mulţi invitaţi, vreo 40 cu toţii, din Universitate şi din Ambasadă.

Pe ringul de aici se putea dansa şi ceea ce nu s-ar fi potrivit într-un apartament de bloc… Iar mirii… nu se cuvine să danseze neobosiţi, până la ora la care se închide cantina? Cu atât mai mult cu cât nu ni se întâmplaseră prea des, în ultima vreme, ocazii de dans!

La un moment dat, Andreea şi Vio îmi spuseră că au o surpriză pentru mine. Le-am urmat, curioasă despre ce ar putea fi vorba. Am făcut câţiva paşi afară din cantină, spre treptele care urcau la etaj…

Colegul lor de grupă, Florin, tot prieten cu José, ne prinse din urmă:

– Miresică, eşti furată! Hai cu noi… să vedem cu ce te răscumpără mirele tău!

Eu nu mai fusesem la nunţi, la restaurant, ci doar la Starea Civilă şi la biserică – şi nu auzisem de furatul miresei. Fetelor nu le venea să creadă, aşa că îmi explicară că aşa este obiceiul, în timp ce mă ascundeau într-o sală goală de seminar de la ultimul etaj.

– Păziţi-o voi, le spuse Florin, şi mie daţi-mi pantoful ei, să mă duc să negociez!

– Acum depinde ce ceri, se amuză Andreea, că dacă n-are de unde plăti… ce te faci dacă-ţi răspunde: „Cine-a luat-o s-o păstreze sănătos!”, cum a făcut un văr de-al meu acum trei ani?

– Şi dacă nu ştiam de asta eu, care sunt bucureşteancă, el cu atât mai mult n-are de unde… Dacă se supără şi-l apucă vreo criză de gelozie în faţa tuturor? m-am îngrijorat eu, amintindu-mi că nu puteam paria pe reacţiile lui.

– Nu-l apucă, îl linişteşte naşa, că doamna profesoară ştie toate tradiţiile! râse şi Florin. Nu te teme, că nu-i cer decât ce ştiu că poate să ne dea: în primul rând, invitaţii pentru noi toţi şi pentru domnişoarele tale de onoare la următorul lor concert…

– Având în vedere că intrăm în sesiune, următorul concert la care aţi putea asista va fi tocmai în octombrie…

– Da, dar ne promite cu mulţi martori, şi n-o să poată uita!

I-am dat pantoful, stând cuminte într-o bancă, înconjurată de cele două fete.

După ce a coborât Florin, Vio, chicotind, îmi spuse:

– Dar tu ce ne dai să te înapoiem mirelui tău?

– Zi ce vrei! Că dacă pot…

Prietenii lui José erau şi ai mei, şi ai mei erau şi ai lui, dar din toată gaşca de două colege şi un coleg din grupa lui, cu toţii simpatici, care ne erau apropiaţi, cea mai dragă îmi era ea. Spre deosebire de Florin şi Andreea, Vio era şi la cursul de spaniolă cu el şi cu mine, fiindcă cursurile de limbi străine, indiferent dacă obligatorii sau opţionale, se făceau cu toţi din serie care se înscriseseră la limba respectivă. De multe ori, când aveam lucrări de făcut la materiile comune, ne adunam cu toţii în cămin, în camera pe care ea o împărţea cu Mihaela, colega mea de bancă, şi cu încă două fete din anul I.

Se uită lung la mine cu ochii ei albaştri de o nuanţă deosebit de intensă, clipi ruşinată şi îşi căută cuvintele:

– Păi… ieri ţi-am fost eu domnişoară de onoare… dacă azi e Mihaela…. Mă gândeam… că ai avea o idee cum… Uf, las-o baltă, că nici eu nu mai ştiu ce voiam să spun! …Mai bine povesteşte, cât negociază ei de zor, tu cum l-ai cunoscut pe José? Că parcă sunteţi împreună încă de la începutul anului întâi…

A fost rândul meu să mă pufnească râsul, amintindu-mi că trecuseră chiar şase ani – deşi lor nu le puteam spune acest lucru. Don Armando ne învăţase de la început să răspundem la astfel de întrebări indiscrete că ne-am fi cunoscut la ambasadă, unde ştia toată lumea că lucrez, încă din prima zi când venise José în România… Şi ne mai dăduse o grămadă de sfaturi utile pentru lumea întoarsă pe dos în care trăiam!

Gândindu-mă însă la ceea ce nu le povesteam, la petrecerea de quinceañera, mi se lumina mintea încotro bătuse Vio de nu îndrăznise să-şi rostească până la capăt gândul: încă de ieri avusesem impresia că Mihaela, Vio şi Corina chiar ar fi vrut un subiect în plus de discuţie cu unii dintre cavalerii de onoare! Da, aveam o idee cum să le vin în ajutor, că doar exista cel puţin un dans menit să strângă prietenii, prin casetele noastre aduse de peste ocean – şi, după părerea mea, chiar funcţiona această idee! Urma să vorbesc cu Federico imediat cum ajungem înapoi… să-l caute, dar să renunţe la finalul apoteotic… din milă pentru voalul care risca să-mi zboare înainte de vreme, dacă i-ar fi trecut prin minte să-i stârnească pe ceilalţi ca noi doi, proaspăta pereche, să fim înălţaţi în slăvi – că doar era singurul care ştia de „manta”!

Gândurile şi povestirea au fost întrerupte de apariţia lui José, însoţit de Florin. Acum râdeau amândoi, dar Mihaela mi-a spus după aceea, că atunci când a anunţat ea că s-a furat mireasa şi se aşteaptă negociatorii, până să-i explice doamna profesoară Georgescu ce are de făcut, nu ştia dacă să se sperie sau să se înfurie. Mutra de pomină fusese surprinsă şi într-o poză! Le promisese, într-adevăr, tuturor invitaţii la primul concert pe care îl vor susţine în octombrie – probabil vreun bal al bobocilor – dar negociatorul ridicase preţul, cerându-i mirelui să-şi ia viola, moştenită astăzi de Ramón din Venezuela, şi să cânte un solo…

– De acord, dar în două părţi, câteva „coplas” înainte, şi un cântec după ce o găsesc pe Emilia!

– Hai, că n-ai pierdut-o, o păzesc bine Vio şi Andreea!

Le-a adaptat câteva „coplas” de serenade de pe vremuri, numai potrivite pentru a fi dedicate naşilor, cavalerilor şi domnişoarelor de onoare, şi l-a convins pe Florin să-l aducă unde mă ascunseseră… că Cenuşăreasa îşi aştepta pantoful înapoi pentru a se putea întoarce la bal!

Eram şi eu curioasă ce cântec va alege ca să-şi împlinească promisiunea, de care începuseră să-i amintească mai mulţi.

– Dacă este de dans, îmi acorzi mie dansul acesta! apăru lângă mine don Armando.

Se putea să-mi refuz naşul, chiar dacă mie nu-mi era clar cum se dansează?

– Cândva, la o serbare a florilor, o floare şi-a găsit grădinarul… Îi dedic, deci, miresei, „La Feria de las Flores”!

“Am venit aici, la Serbarea Florilor,

Pe calul meu pag, de departe…

Am traversat muntele

ca să văd florile în sărbătoare,

şi trandafirul sălbatic, retras,

care-i floarea iubirii mele.

Şi dacă altul ar vrea să-o rupă

Lupt pentru ea că am ales-o primul!

Şi jur că dacă n-am încotro o fur,

Chiar de iese grădinarul!

Vreau să-o văd transplantată

În grădina casei mele,

Iar de iese grădinarul…

Vedem noi ce se întâmplă!”

Am zâmbit amintirilor – da, era dedicaţia nimerită, fiindcă „Las Chiapanecas” convenisem cu formaţia s-o cânte pentru cea care urma să-mi prindă buchetul, din moment ce era buchet de garoafe… Şi dintr-o asociere de idei într-alta, am mai pus la cale un plan în plus cu don Armando, pe care îl pufni râsul:

– Am impresia că, dacă v-aţi văzut miri, acum ardeţi de nerăbdare să deveniţi şi naşi peste o vreme!

– De ce nu? În afară de Tito, care termină Politehnica anul viitor, restul mai au câţiva ani de stat pe aici, că doar sunt în anul doi… Timp suficient să… se hotărască ce vor!

După ce s-a terminat cântecul şi trubadurul a primit un sărut, am vorbit cu Federico să caute printre casete…

– Ai o idee bună! chicoti el când mă auzi care era prima preferinţă muzicală.

– Mă bucur… dar să nu te îndemne naiba să-i înveţi pe ceilalţi la „manta”, i-am interpretat eu corect chicotitul, că voalul miresei atârnă în câteva agrafe…

– Nu-ţi fie teamă, îţi promit solemn că nu vei păţi aşa ceva! Şi pe urmă am înţeles ce fel de huapango să-ţi caut…

– Acum, dacă ţi se va întâmpla să găseşti şi un chotis, mirele şi mireasa ţi-ar fi recunoscători…

În curând au răsunat acordurile cunoscute ale „Agustinei”, fiind invitaţi toţi la dans. Nu mai dansasem aşa ceva de aproape trei ani!

– Cine nu ştie, învaţă! le-am spus eu, când am fost sigură că erau toţi şi toate pe ring. Nu e concurs cu premii! Şi aveţi voie să combinaţi ce aţi mai văzut în filmele „country & western”… Suntem câţiva care să vă dăm exemplu!

Şi sigur că eram, că pe lângă miri, se prinseseră şi naşii, şi domnul ambasador cu soţia, şi doña Laura cu soţul…

„Pentru unii, premiile vin pe urmă”, am completat eu în gând, cu un zâmbet fugar, în amintirea altor perechi care se formaseră de la aceste dansuri. …Chiar, ce-or mai fi făcând Rudy şi Lupita? Dar Gloria şi Honorio, Esteban şi Juanita?

Federico s-a ţinut de promisiune, însă numai în ceea ce mă privea.

Cel care a fost înălţat a fost José – şi încă de mai multe ori decât cerea melodia, că deşi se terminase cântecul şi începuse altul, îl ameţiseră şi îl tot plimbau deasupra ringului de dans… Eu nu mai pricepeam nimic, alţii mureau de râs de mutra lui contrariată…

– Duceţi-vă după ei, tu şi cu domnişoarele de onoare, îmi şopti doña Carmen, văzându-mă dezorientată. Este o şotie tradiţională, nu scapă nici un mire mexican! Să vezi că acum se apucă să-l dezbrace, trebuie să aduni tot ce aruncă ei pe jos…

Cum să nu-mi ascult naşa? José protesta energic când, aşa, la înălţime, între două salturi, i-au scos pantofii, şosetele şi cravata, aruncându-le să le adun eu…

După ce au obosit şi ei şi l-au aşezat pe un scaun, Tito a anunţat, cât mai serios cu putinţă, cu voce tare, în limba română, să audă şi să înţeleagă toţi:

– Acum să vedem dacă mireasa ştie să aibă grijă de soţul ei… Să-l îmbrace şi să-l dezbrace când vine beat…

I-am pus ciorapii şi pantofii, în râsetele asistenţei, comentând între timp:

– Şi sunteţi voi atât de siguri că o să vină beat?

– De, uneori se mai întâmplă… se auzi o voce masculină din spatele meu, imposibil de identificat.

– Şi credeţi că l-aş mai primi acasă? continui eu dialogul în timp ce mă chinuiesc să-i aranjez cravata.

– Cine te cunoaşte mai bine, nu garantează! râse Mihaela. Ai putea să-l laşi să doarmă cu felinarul în braţe, ca în cântec, să se înveţe minte…

Los Nuevos Mariachis”, prinzând ideea din zbor, şi-au luat instrumentele şi au răspuns cu un cântec de pahar, parcă tot mexican.

Între timp, mirele s-a ridicat de pe scaun, proaspăt dichisit, m-a sărutat şi s-a îndreptat spre Federico şi Tito… O nouă dedicaţie muzicală?

Într-adevăr, un casetofon gata pregătit începu să cânte… „Jarabe tapatío”, desigur! Iar Tito îi întinse pălăria sa – căci formaţia, în afară de Federico, primul cavaler de onoare, venise în costumele sclipitoare de concert.

Dacă nu le-ar fi băgat minţile în cap don Armando, în calitate de naş, reamintindu-le că totuşi suntem în Europa, iniţial erau hotărâţi şi mirele, şi cavalerul de onoare să se îmbrace, măcar astăzi, la nunta catolică, în costumele de gală de mariachis! Pasămite, mai văzuseră şi pe alţii în aceeaşi situaţie, procedând la fel, iar José mi-l dădea de exemplu pe Miguel, a cărui fotografie de nuntă o văzusem şi eu…

Mă simţeam aproape tot la fel de neîndemânatică cum fusesem acum şase ani, la Serbarea Florilor, fiindcă de când venisem în ţară, nu mai avusesem ocazia să-l dansăm, dar de data aceasta ştiam că nici el nu-l mai dansase tot de atâţia ani…

– Bagă coregrafia alternativă la scena… acrobatică, i-am şoptit eu încă de la început lui José, altfel poate îmi pierd voalul de pe cap!

– Bine, ai dreptate… Că a trecut ceva timp…

Se făcuse linişte în sală, şi toţi ochii ne urmăreau, mai ceva decât la primul dans: doar recunoşteau melodia de prin filme, şi majoritatea nu văzuseră niciodată cum se dansează.

Ne zâmbeam şi ne priveam la fel ca atunci, în timp ce el se învârtea în jurul meu, drept şi mândru, cu paşi siguri, răsunători.

Ca şi huapango, jarabe se dansează altfel în fiecare colţ de Mexic, şi fiecare dintre ele are câte o poveste de spus – acum ştiam că, dacă cel din Jalisco, „tapatío”, este dansul pălăriei, iar cel din Nayarit al săbiilor, cel din Oaxaca imită o corrida, băiatul fiind taurul iar fata toreadorul, cel din Michoacán arată o ceartă între îndrăgostiţi, urmată de o împăcare graţioasă…

Când ne-am dat mâinile pentru partea de final, ca pentru a porni împreună la drum lung – şi, într-adevăr, restul vieţii noastre era un drum suficient de lung – José mă întrebă, cu acelaşi zâmbet:

– Îţi sclipeşte privirea altfel de mai bine de jumătate de oră… Cunosc bine strălucirea aceasta! Ce pui la cale?

Nu-i scăpa nimic!

– Am urzit vreodată ceva rău? i-am răspuns eu chicotind. Şi dacă e să-ţi cer ajutorul… ca atunci, la concertul dedicat „Prietenilor dreptăţii”…

– Aha! se lămuri el ce intenţionam. Eşti grozavă! A fost „Agustina”… ce mai urmează în planul tău?

– Un huapango dintr-acelea de trei, cum dansam noi pe vremuri… Ia-l pe Ramón şi pe care dintre fete vrea, că Federico şi don Armando ştiu ce au de făcut…

Vio şi Mihaela ştiau să-l danseze, sau cel puţin învăţaseră paşii de bază, de la noi, că întotdeauna când ajungeam în cămin, pe lângă materialele de studiu, pentru ce ne adunam, trebuia să avem la noi şi câte o casetă adusă din Nogales, iar în pauzele de învăţat, se mai asculta muzică, se mai şi dansa câteodată…

Aşa că am chemat-o pe Vio lângă mine încă din timp ce Federico pregătea melodia, şi i-am şoptit:

– Precum vezi, îmi plătesc datoriile încă dinainte de a rosti tu ce preţ voiai să-mi stabileşti! Zi-mi pe care dintre ei îl chem între noi, la huapango!

– Poţi să chemi pe cine vrei! se înroşi ea, dar privirea ei albastră, îndreptată fugitiv într-o anume direcţie, spunea mai multe decât îndrăznise ea.

Şi eu exact atât voiam să ştiu! Că mireasa avea tot dreptul să-şi ia la dans cavalerul de onoare şi domnişoara de onoare… De Corina avuseseră grijă José şi Ramón, Mihaela dansa între Federico şi Tito, don Raúl o invitase pe doamna profesoară Georgescu, don Armando îi luase pe sus pe Andreea şi Nicolás… Iar acest stil de huapango, care mie îmi plăcea la fel de mult ca şi cel de perechi din Sonora, pe lângă faptul că este graţios şi ceva mai liniştit decât rudele lui mult prea tropotite de pe malurile celor două oceane, cu toate că este bazat pe acelaşi tip de paşi, mai are şi avantajul duelurilor de priviri, care îşi urmează dansul lor propriu – şi apoi, dacă nu-ţi place în mod deosebit cel care te ţine de umeri, se poate întâmpla să sară vreo scânteie din schimbul de ocheade cu cel din faţă…

Federico ţinuse minte ce îl rugasem şi a mai dedicat, mirilor şi naşilor, un chotis, după care naşul de ieri, soţul doamnei profesoare, îl rugă pe Tito să caute caseta cu cântece populare româneşti, de nuntă… Avea dreptate, cu atât mai mult cu cât avea să ne trebuiască şi la sfârşit… Până atunci însă, am fost invitaţi cu toţii la vestita „Braşoveancă”… şi mirii au trebuit să-şi urmeze naşii şi să înveţe un nou dans frumos… Se pare că şi colegele şi colegii noştri de facultate îl ştiau, majoritatea, aşa că au avut grijă ele ca să-l înveţe şi cei şase mariachis

A urmat, pe aceeaşi casetă, şi celebra „Periniţă”, despre care sigur că ştiam că există, dar nu-mi picase fisa că este mai bună, pentru intenţiile mele, decât orice huapango… Mulţumesc naşului care m-a ajutat fără să ştie!

Vio a prins buchetul de garoafe multicolore, şi, după cum ne înţelesesem cu cei din formaţie, primi ca dedicaţie „Las Chiapanecas”, însă în versiunea de pe casetă, nu cântată de ei.

Mie îmi explicase, demult, José, că acolo, în Chiapas, îl dansează doar fetele, cu fuste largi şi colorate, pe care le rotesc… însă după părerea altora, pe aici, mergea şi ca vals. Iar Guayo, care a invitat-o la dans, avea aceeaşi părere…

Îi doream din toată inima şi ei o poveste de dragoste cu un sfârşit la fel de fericit cum avusese a noastră – şi dacă soarta ar fi purtat-o până în Costa Rica… de ce nu?

Voalul l-am pus tuturor domnişoarelor de onoare. Nu eram prima din an care se căsătorea, dar oricum, printre primele – şi care fată nu şi-ar dori, măcar pentru hora dezgătitului, să vadă cum îi stă cu voalul de mireasă?

Visul nostru se împlinise – eram, în sfârşit, împreună pentru totdeauna. Meandrele labirintului vieţii ne aduseseră din nou pe acelaşi drum, exact cum prezisese, cândva, un vraci indian… „Şi ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!”

Dacă la nunta noastră îmboboceau şi alte poveşti de dragoste… cu atât mai bine! Vorba lui don Armando, cei ce sunt astăzi miri emoţionaţi, pot fi, cândva, naşi fericiţi!

Prietenii dreptății – Cea care plânge

la-llorona-31

 

(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)

Când am auzit primele acorduri ale “Agustinei”, pe Joe l-am prezentat Consuelei, rugând-o să-l înveţe să danseze, iar pe Chris, al doilea dintre cei mai mici de pe Yukon Street, l-am invitat eu la dans. Privirile lor disperate mă amuzaseră la culme, n-o să le uit multă vreme!

În jurul nostru, invitaţiile la dans se bazau, în mare majoritate, pe cunoştinţele, oricât de vagi, din şcoală: Dennis o invitase pe Sofía, că doar mă mai văzuse cu ea prin pauze, Esteban pe Doris…

A urmat un rock de-al lui Elvis, apoi un chotis, la care a apărut şi José, s-o invite pe Rosie… Îi spusesem dinainte că ea şi cu Lily sunt cele mai bune dansatoare, cu şanse să prindă repede. Şi lui Chris începuseră să-i placă piruetele de tot felul… Parcă îi mai trecuse sperietura.

După o melodie country, Simón şi José pregătiseră “Cântecul negresei”, ceea ce nu mă mira deloc, ştiind cât de mândri sunt de Jalisco natal, apoi un huapango din Sonora… Eu îl lăsasem pe Chris surorii celei mici a lui Enrique, Maremy, preferându-l pe Mark, să înveţe şi el dansurile şi să nu facă crize de gelozie că Doris dansa cu mexicanii, că doar îl cunoşteam destul, iar pe Dennis îl prezentasem Dianei, că şi ea era una dintre cele mai bune dansatoare.

– Tu, cu reflexele tale de bun sportiv, vei învăţa repede să dansezi, nu te speria degeaba! i-am spus eu înainte. Doar să nu te îndrăgosteşti tocmai de ea, că peste câteva săptămâni n-o să mai fiu lângă tine, doctor pentru inimi sfărâmate! Dacă vei avea chef de vorbă, la un moment dat, află că şi ea joacă baschet pentru Pierson… şi îi plac luptele de tauri.

Ritmurile s-au schimbat din nou spre rock… şi apoi o pauză de dans, pe o melodie pe care eu o ştiam cu Joan Baez.

José prezentă nu doar titlul original – “La Llorona” şi traducerea lui în limba engleză – “Cea care plânge”, ci începu cu relatarea legendei pe care se baza cântecul.

– Legenda diferă dintr-o regiune în alta. În Jalisco, de unde mă trag eu, se spune că Llorona era o văduvă cu doi copii. Într-o zi, o ghicitoare i-a spus că va muri şi ea, şi copiii, şi în aceeaşi noapte a venit o furtună mare, care a făcut să se reverse râul. Casa a fost luată de viitură, cu copiii în ea. Llorona a pornit pe malul râului să-şi caute copiii, dar fiindcă a murit fără să-i găsească, sufletul ei nu se poate odihni, şi fantoma ei apare în apropierea râurilor, jeluindu-se şi câutându-şi copiii. Dacă întâlneşte vreun copil în cale, sau chiar şi un călător adult, crede că este al ei şi îl ia cu ea, înecându-l…

– Alţii spun că este o legendă indiană, preciză Esteban, şi o pun fie în legătură cu Cihuateteo, zeiţele totonace în care se transformau femeile care mureau la naştere, fie cu o indiancă îndrăgostită de un cavaler spaniol, cu care a avut trei copii, dar el nu s-a căsătorit cu ea. Peste câţiva ani, când el şi-a ales o soţie spaniolă, nobilă, indianca a înnebunit de durere, şi-a aruncat în râu cei trei copii, ca să nu crească fără tată, după care s-a înecat şi ea. Ba chiar, după unele interpretări, indianca este chiar Malinche, iubita lui Hernán Cortéz, cea care i-a fost şi traducătoare atâţia ani, şi pe care cronicile conquistei o numesc Marina.

Toţi îmi spun negrul, înlăcrimato,

Negru, dar plin de dor,

Eu sunt ca ardeiul verde, înlăcrimato,

Picant, dar gustos…

Ieşeai într-o zi din Casa Domnului, înlăcrimato,

Frumos veşmânt aveai,

Erai atât de frumoasă, înlăcrimato,

Că am crezut că eşti Fecioara Maria.

Vai de mine, înlăcrimato,

Tu, care plângi, du-mă la râu

Şi acoperă-mă cu şalul tău, înlăcrimato,

Fiindcă mor de frig.

Dacă te iubesc, înlăcrimato,

Vrei să te iubesc mai mult.

Dacă ţi-am dăruit deja viaţa mea, înlăcrimato,

Ce altceva mai vrei? Mai mult?

Dacă aş putea să urc până la cer, înlăcrimato,

Ţi-aş  coborî stelele

Şi luna aş pune-o la picioarele tale, înlăcrimato,

Cu soarele te-aş încorona.

Vai de mine, înlăcrimato,

Cu ochii de un albastru ca cerul,

Chiar dacă mă costă viaţa mea, înlăcrimato,

Nu pot să nu te mai iubesc!

Vai de mine, înlăcrimata,

Cea care plânge, de ieri şi de azi,

Ieri eram o frumuseţe, înlăcrimata,

Şi astăzi nici umbră nu mai sunt.

            Ori de câte ori se înserează, eu, înlăcrimata,

Cad pe gânduri şi îmi spun –

La ce-mi foloseşte patul, mie, înlăcrimata,

Dacă el nu doarme lângă mine?

Se spune că nu port doliu, eu, înlăcrimata,

Pentru că nu mă vede nimeni plângând.

Sunt morţi care nu fac zgomot, înlăcrimata,

Şi este mult mai mare suferinţa lor!

Vai de mine, înlăcrimato,

Încetează să mai plângi,

Să vedem dacă prin plâns, înlăcrimato,

Mi se poate linişti inima!”

Nici eu nu ştiusem legenda, chiar dacă eram fan Joan Baez şi îi cunoşteam toate cântecele. Iar acesta avea mult mai multe strofe decât alesese ea să cânte!

Mi se părea cea mai corectă presupunerea că ar fi încă din vremea precolumbiană, şi modificată uşor de-a lungul secolelor, fiindcă veşmântul pe care îl purta femeia în strofa în care ieşea din biserică era numit a fi tunica indiencelor din sud, “huilpil”, pe care şi acum o poartă, în sudul şi estul Mexicului, cele din triburile maya, nahuatl, zapotec.

Iar după ultimul acord al melodiei cântată în spaniolă… au cântat şi o versiune în engleză, pe o altă melodie. Îmi promisese cineva surprize şi mie, şi văd că se ţinea de cuvânt!

“Nu te du la râu, copile, nu te du singur,

Că femeia care plânge, udă şi sălbatică

Poate crede că eşti al ei!

Ea plânge când soarele e roşu de foc,

Jeleşte când luna scade,

După copiii ei morţi plânge,

Pe care i-a înecat în apa de gheaţă.

Părăsită de-un iubit necredincios,

Pradă urii şi fricii, i-a aruncat de pe stâncă.

Zi şi noapte le-a auzit ţipetele aduse de vârtej,

Feţele lor chinuite îi apăreau în vis,

Tulburându-i somnul.

Înnebunită de remuşcări şi de durere

Într-o noapte ploioasă s-a dus şi ea

 Să se înece în acelaşi râu.

Zi şi noapte îşi caută copiii,

Rătăcind, pierdută în frig.

Ea plânge şi geme în întuneric,

Un suflet chinuit, fără odihnă!”

Rudy şi Rosie se schimbaseră la faţă când auziseră cântecul american.

– Chestia asta se cânta în orăşelul de pe Rio Grande, unde locuiau bunicii şi mătuşa mea! se înfioră el. Cu ea ne speriau pe toţi cei mici să nu rămânem afară după ce se întunecă! Doar că pe acolo sfârşitul era puţin altfel – pe femeie o chema Maria, avea doi băieţi şi o fată pe care i-a înecat când iubitul ei s-a căsătorit cu alta, şi după ce s-a sinucis şi ea, a ajuns la poarta Raiului. Dumnezeu a întrebat-o unde îi sunt copiii, şi ea n-a recunoscut că ştie ce li s-a întâmplat. Dumnezeu i-a spus că nu va intra în Rai decât împreună cu copiii ei, pe care îi caută şi îi jeleşte până acum…

…Se cam lăsase linişte în sală… după atâta tristeţe, încă un chotis era nimerit!

Remarcam câteva perechi de noi dansatori care prinseseră ritmul şi se roteau cu eleganţă: Rudy şi Lupita, Joe şi Consuelo, Joan şi Paquito, Dennis şi Diana. Şi mă bucuram să constat că “Los Mariachis del Palo Verde” erau la înălţime nu doar cu repertoriul de mariachis, ci cunoşteau şi destule melodii country şi rock, la modă, din care eu nu auzisem la ei decât câteva.

Un huapango din cele preferate de Rodrigo, cu ritmul lui nu atât de rapid ca al fraţilor din alte zone, nici atât de sonor ca cele din Sud, care se dansau pe foaie de tablă ca să răsune până departe, era tocmai potrivit ca să alunge orice fantomă a Celei care plânge!

I-am luat pe Dennis şi pe Philip de mijloc, spunându-le să fie atenţi la paşii mei şi ai celor din faţă.

– În afară de faptul că are alt ritm şi se dansează în trei, le-am explicat pe scurt, paşii sunt cam la fel ca cei de la huapango norteño de dinainte de „La Llorona”…

În faţa noastră, José le invitase pe Rosie şi Doris. Mai încolo, Lupita dansa între Rudy şi Mark, Chela între Ken şi Larry, Esteban o avea într-o parte pe Juanita şi în cealaltă pe Lily – culmea, se pare că ele două erau colege de clasă şi se bucuraseră că s-au reîntâlnit aici!

Nu era acelaşi stil de huapango care îi legase, de revelion, pe Juanita şi Esteban, pe Honorio şi Gloria, însă era la fel de graţios… şi în unele cazuri ar fi putut avea acelaşi efect.

Cei pe care îi aveam eu lângă mine prinseseră paşii, chiar dacă mai trăgeau cu ochiul şi la José. Tot la el mă uitam şi eu, de parcă cu el aş fi dansat, nu cu prietenii de pe Yukon Street, şi privirile noastre, obişnuite să se dueleze în felul lor la acest dans, îşi transmiteau multe… Nu doar o iubire infinită, ci şi bucuria pentru felul cum decurgea petrecerea de astăzi, ca şi regretul, nu atât de sfâşietor ca săptămânile trecute, că cel cărui îi plăcea cel mai mult acest stil, şi cu care îl dansasem de multe ori, nu mai este decât amintire în gândurile noastre.

Și a fost lansarea romanului “Prietenii dreptății”…

31167065_1657460364309236_3804843691428203815_n

Vă ofer alăturat câteva din alocuțiunile criticilor literari:

– Doamna Camelia Pantazi Tudor, editor, directorul Editurii Astralis, scriitoare și jurnalist

– Doamna Gabriela Banu, traducător din limbile spaniolă și portugheză, scriitoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România

– Doamna Ana Calina Garaș, scriitoare

– Domnul Lucian Gruia, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Domnul Geo Călugăru, scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Precizez și în scris, așa cum precizam în momentul când a fost făcută fotografia de mai sus, că pictura de pe coperta arătată îi aparține pictoriței contemporane mexicane Patricia Sanchez Saiffe, a cărei operă vă invit s-o admirați pe Facebook sau s-o căutați pe Instagram.

Pe acest blog sau pe pagina de scriitor Marina Costa primesc comentarii referitoare la oricare dintre romanele publicate până acum. Vă mulțumesc!

Prietenii dreptății- Cererea în căsătorie

vihuela y guitarron

(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)

Cu ajutorul Ambasadei Mexicului, „Los Nuevos Mariachis” a făcut rost până în toamnă de instrumentele specifice şi chiar de costume de spectacol, şi au debutat la Balul Bobocilor din Politehnică. Îmi amintesc şi acum cât de fericit a fost când a primit viola, pe care cei din Venezuela au recunoscut-o a semăna cu un instrument de-al lor „doar că are o coardă în plus”, iar mie cum mi-a dat o lacrimă furişă când l-am ajutat să despacheteze şi basul – pentru că, în sufletul meu, nu puteam asocia un guitarrón decât cu amintirea lui Rodrigo…

Înţelegerea dintre ei a fost să cânte muzică din repertoriul fiecărei ţări reprezentate – Mexic, Venezuela, Costa Rica şi Nicaragua – şi o melodie în româneşte, fiind aleasă, desigur, cea a Mariei Tănase. Şi au avut succes la public… Iar eu, în limita puţinului timp disponibil, puteam să asist nu numai la concerte, ci şi la repetiţii când voiam, că aici nu funcţionau legile cărora li se supuneau „Los Mariachis del Palo Verde”!

Iată-i, în seara din ajun de Sfântul Valentin (că în seara următoare aveau concert la Casa Studenţilor, şi eram şi eu invitată), pe toţi şapte trubaduri rebegiţi, între patru blocuri de opt etaje din cartierul Berceni, cântând, în zăpadă, sub o fereastră… Doar că până să apară prinţesa destinatară la geam, a apărut bătrâna ei gazdă şi vecinii din toate patru blocurile!

„În această noapte senină,

Când luna străluceşte mai tare,

Băieţii din formaţia studenţească

Au venit să-ţi facă o serenadă.

            Ascultă bine cântecele lor,

            Că este de tine îndrăgostit

            Unul din grupul de studenţi

Opriţi în poarta ta!

Sub fereastra ta cântă formaţia,

Ascultă ce spune inima mea!

Sub balconul tău se ţes vise de dor,

Cântecele noastre sunt sărutări

Pentru urechile tale.”

Nu ştiam cântecul acesta, probabil era adus de Tito din Venezuela, el povestea odată că acolo au moştenit direct din Spania medievală tradiţia serenadelor studenţeşti, „las estudiantinas”…

Sigur că, atunci când am înţeles că se cântă în spaniolă, m-am grăbit să ies în balcon, ştiind că era pentru mine!

„Tamburine şi chitări

Pentru frumoasa studentă din inima mea.

Când trece formaţia de studenţi, cântând cu înflăcărare,

Pe străzile din Valencia se deschid toate balcoanele

Şi după ce s-au oprit să intoneze acest cântec,

Unul dintre studenţi îţi oferă inima lui.

După serenada aceasta pe care ţi-o cânt

Amintirea acestei seri trebuie să-ţi rămână în suflet,

În aşteptarea zilei când, îmbrăcată în alb,

Te voi duce la altar…”

            Surpriza nu se terminase cu asta! În timp ce cântau, aşezaţi parcă în formă de V, ca păsările migratoare când zboară spre ţările calde, avându-l în mijlocul lor pe José, s-au dat la o parte la ultima strofă – iar în spatele lor, în zăpadă, José scrisese cu vopsea: „Vrei să fii soţia mea?”.

La terminarea ultimului acord al dedicaţiei, în aplauzele vecinilor, apariţia mi-a fost salutată de acordurile „Marşului nupţial”. La orice mă aşteptam, dar la asta nu!

Gazda mea, impresionată de gestul lor, nu a avut nimic împotrivă să-i invit să urce, să fac prezentările şi să le fac un ceai fierbinte.

– Mai ţineţi de vocile acelea, că vă trebuie şi mâine, la concert!

– Ştim că ne trebuie, şi le ungem cu ceai şi prăjituri de la tine, să se îndulcească! răspunse glumeţ Guayo, cel din Costa Rica. Dar trebuia să ne ajutăm prietenul, că doar o dată în viaţă vine să-ţi ceară mâna, nu? Şi la câte emoţii avea… ne-a fost teamă să nu se răzgândească şi să ia calea întoarsă! îl pufni râsul, iar ceilalţi se amuzară şi ei.

– Mă rog, eu n-aş zice că-i „doar o dată în viaţă”, fiindcă inelul de logodnă îl am deja pe deget… Aşa că nu avea de ce să-şi facă griji că n-aş apărea la balcon sau că l-aş refuza…

– Până e gata ceaiul, ne daţi voie să mai cântăm ceva? o întrebă José pe gazda mea.

– Desigur, răspunse ea, îmi place cum sună. Mai auzisem ceva casete asemănătoare, de la Emilia… În tinereţea mea, la ţară, de unde erau părinţii mei, în perioada sărbătorilor de iarnă erau colinde speciale pentru fetele de măritat. Cetele de băieţi veneau, cântau, erau bine primiţi…

Nu mă ascunsesem de ea că sunt logodită cu José, chiar dacă nu îl cunoscuse până acum decât din povestiri, şi nu avusese ce să reproşeze vreodată purtării mele. Ştiind că este prietenă cu tanti Cornelia, şi că tot ce fac sau spun ar putea ajunge la mătuşă-mea în vreo scrisoare, aveam grijă să nu fac de ruşine buna creştere primită de la părinţi şi de la rudele din America.

Prima melodie pe care mi-au dedicat-o fără să aibă drept spectatori tot cartierul a fost, cum mă aşteptam, „Las Chiapanecas”, doar fusese prima lui scrisoare de dragoste:

       „Frumoasă floare de aprilie,

Ia această garoafă

Pe care ţi-o dedic cu toată pasiunea.

Nu mă refuza, că taina iubirii mele

Este pe buzele tale!”

Cum şi în cazul acesta trebuia să-i dau un răspuns, îmi povesti după aceea, pe scurt, ce-i spusese don Armando, în timp ce bătrâna profesoară se lăsa fermecată de cântecele celorlalţi.

Bineînţeles că nu ştiam că era nevoie de aprobare specială ca să mă căsătoresc cu un cetăţean străin, dar el se interesase despre tot ce ne trebuia, şi din întâmplare copii legalizate după actele necesare aveam amândoi, doar ne trebuiseră şi la facultate, şi avusesem prevederea de a legaliza mai multe exemplare.

– Sigur că vreau să îmi petrec toată viaţa alături de tine, chiar dacă deocamdată nu mă simt pregătită să-mi asum răspunderi de soţie… dar am înţeles că va mai dura oricum. Din moment ce avem tot ce ne trebuie, nimic nu ne împiedică să depunem cererea chiar mâine, şi fie ca Sfântul Valentin, ocrotitorul îndrăgostiţilor, să se îndure şi de noi!

– Dragostea noastră o ocrotesc chiar toţi sfinţii, altfel n-ar fi reuşit să învingă toate obstacolele! Cât despre responsabilităţi… unii nu sunt pregătiţi niciodată, şi cred că le vom face faţă, împreună, aşa cum vin… Oricum aici nu ne avem decât unul pe celălalt…

Chotis din nordul Mexicului nu ştiau ei să cânte, dar o melodie din Costa Rica se potrivea dansată în stilul acesta, singurul acceptabil într-un apartament de bloc, şi sigur că îşi plănuiseră repertoriul dinainte, aşa că am fost invitată la dans…

După ce au băut ceaiul şi au gustat din prăjituri, Tito, care era în anul trei deja şi ştia româneşte cel mai bine dintre ei, i-a dedicat gazdei ultima melodie.

Când a auzit cum suna în interpretarea instrumentelor lor şi a vocilor cu accent spaniol, care reţinuseră totuşi toate strofele, „Aseară vântul bătea”, a zâmbit!

-Bravo vouă, băieţi! Dacă aş fi avut şi eu elevi ca voi…

Au pornit înapoi tot cu cântec, spre deliciul vecinilor, care în alte ocazii ar fi aruncat diverse obiecte contondente sau… lichide spre alţii ca ei, dar de data aceasta se mulţumiseră să aplaude. Nici o mirare că acesta urma să fie subiectul fierbinte de discuţie al întregului cartier o săptămână de-acum încolo!

„Stelele de pe cer vor să te privească,

Luna vrea să-ţi dăruiască toată strălucirea ei,

Şi pe stradă răsună cântecele noastre,

Ducând spre inimi visurile noastre de dor.

Vocile noastre se vor stinge în lumina ei tăcută,

Acum că urmele cântecelor noastre ţi s-au imprimat în inimă.

Mantiile noastre zboară împreună cu panglicile

Care ar vrea încă să rămână aici.

Băieţii care au venit să-ţi facă serenada,

Din păcate, trebuie să plece.

În această noapte cu lună, zvonul serenadelor

Este doar glasul dorului meu!”

După ce am depus cererea şi am sărbătorit cu plăcintă dobrogeană şi bere, am discutat ce îşi doreşte fiecare dintre noi pentru nuntă – şi i-am spulberat îndoiala că aş fi putut refuza onoarea de a-l avea ca naş pe don Armando, care făcuse atâtea pentru noi.

Interviu privind “Prietenii Dreptății”

Urmăriți înregistrarea emisiunii “Portret de autor – Mihail Grămescu”, difuzată la Radio Shalom România în data de 18.04.2018:

Portret de autor – Marina Costa

Mulțumiri moderatoarei, Camelia Pantazi-Tudor, lui Alecs Brucher la pupitrul tehnic, și soțului meu pentru procesarea înregistrării în film youtube.

Precizez că acesta este al treilea roman lansat și, prin urmare, al treilea interviu la Radio Shalom.  Cele anterioare au fost:

Portret de autor Marina Costa 2016, în care prezentam romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”, și

Portret de autor Marina Costa 2017, în care prezentam romanul istoric “Vieți în vâltoare”.