Inca o recenzie pentru ECHIPAJUL

2

Lumea copilăriei cu visurile ei

de Vasilica Ilie

Pe Marina Costa o cunosc din 2016 de când a debutat cu romanul ”Pribegii mărilor”, la Editura Betta. De atunci a scris în continuu. Am primit de la ea, de curând, romanul ”Echipajul”, publicat inițial în 2018, la Editura Amanda Edit, pe care l-a îmbunătățit stilistic, spune autoarea ”în vederea asigurării unui bun flux narativ al romanului, fără modificarea substanței epice” în 2019, tot la aceeași Editură. Pe acesta îmbunătățit l-am primit, și, pentru că mi-a plăcut dat fiindcă se citește repede – este cursiv- și mi-a adus aminte de copilărie, am purces la scrierea acestui comentariu.

Romanul este scris la persoana I, personajele sunt un grup de copii care trăiesc într-un oraș la malul Dunării, devin adolescenți, pleacă la școli și facultăți, se reîntorc, își întemeiază familii fiind foarte fideli unul altuia încă din adolescență când se îndrăgostesc, au copii. Este, dacă vreți, o carte pentru copii dar și pentru oameni mari.
Marina Costa își trăiește copilăria și adolescența în orașul Brăila, oraș așezat pe malul Dunării despre care și Fănuș Neagu a scris în cărțile sale.

Ce mă frapează la acest roman este descrierea societății în care a trăit autoarea, căci ea este personajul principal din carte: acolo se aflau etnii, în special greci și lipoveni, care trăiau în comuniune, armonie și înțelegere. Totul era perfect. Acolo a învățat să vorbească bine grecește, să-și însușească datinile și obiceiurile etniilor respective, copiii să învețe la școală împreună, să se joace împreună, să se scalde în Dunăre și să aibă propriul lor echipaj închegat, cu dorințele și visurile lor.

Ei știau să îmbine jocul cu învățătura, să asculte povești sau legende despre pescari, pirați sau chiar contrabandiști. Uneori formau câte două cete și se atacau între ele, sigur, în final, sfârșindu-se cu izbânda uneia, cealaltă ieșind cam ”șifonată”. Părinții copiilor care formau acest echipaj erau în mare parte marinari, plecau luni de zile de acasă iar copiii lor abia așteptau să se întoarcă, să le aducă jucării sau dulciuri. Într-o seară de iarnă, Marina chiar a surprins o convorbire între tatăl său și un văr de-al lui: vorbeau despre moartea unui marinar, despre contrabanda cu țigări și despre punerea la cale a unei crime, și anume a comandantului unei nave, care era chiar tatăl unui prieten din echipajul lor.

Totul se petrece ca în filme și, de aici urmează adevărata aventură a personajului principal. Suflet curat, de copil, înspăimântată de ceea ce a auzit, în aceeași seară aleargă acasă la prietenul său, Leftheris, și el orfan de mamă, le deconspiră planul murdar al părintelui ei și al vărului acestuia. În urma acestui denunț pleacă de acasă, purtând rușinea cu ea că este ”fată de contrabandist”.

”(…)Am căzut în zăpada înaltă, necălcată încă de picior de om, fără să reușesc să mă ridic. Știam că voi îngheța acolo. Mă va găsi moartea. Nimeni n-o să știe cine sunt. Un mormânt – o fată înghețată- o lespede anonimă îmi va acoperi rușinea de a fi fiica unui om care plănuise o crimă.(…)

Ajunsă într-un sanatoriu de copii, fiind găsită înghețată sub zăpadă, cu temperatură, de un băiat, este bine primită, îngrijită și trăiește o bună parte din iarnă, chiar o prinde Revoluția din 1989 în acel sanatoriu. Serioja, așa îl chema pe băiatul care a salvat-o, era lipovean, avea o soră educatoare aici iar el venea zilnic s-o aștepte pe sora lui, Harpena, când își termina programul. Între ei se înfiripă o dragoste nevinovată, dar Marina era prietenă și cu Leftheris -înainte de a-l cunoaște pe Serioja- care o ia de aici și o instalează în gazdă la cumnata lui, funcționară la o bancă până ce aceasta se împacă de Paște cu ai ei, care vin și o iau acasă.

Într-o zi, când Serioja o salvează din nou din mâinile unor golani, tocmai când se întorceau de la școala unde avusese el examen, într-un moment apropiat o sărută și îi spune că o iubește.

(…)Te iubesc, Marina. Te iubesc mult. Nu mă pricep să-ți spun vorbe frumoase, dar țin la tine cu adevărat. Până acum n-am îndrăznit să-ți mărturisesc, fiindcă mă temeam să nu te superi pe mine. Însă așa nu se mai poate! Hotărăște-te : ori rămâi cu grecul acela, ori cu mine. Nu mă chinui! (…)” Ea ținea la amândoi și nu voia să se despartă de niciunul. ”(…) Să nu-mi ceri asta, Serioja! Țin la tine, și la el, în egală măsură. N-ai dreptul să îmi ceri să renunț la unul. Amândoi sunteți prietenii mei, atât de diferiți unul de celălalt; am nevoie de amândoi lângă mine!(…)”.

Perioada de adolescență trece, sigur, cu inerentele momente de aventuri ale personajelor care formau echipajul din copilărie. Marina termină liceul, intră la facultate în București și drumurile celor de pe ”echipaj” se despart. Serioja pleacă pe un vas în străinătate, unele dintre fete după ce au terminat liceul s-au căsătorit, iar Leftheris se logodește cu ea, ”prietena lui de o viață”, să nu o piardă. Legătura lor durează în tot acest timp, iar după ce termină amândoi studiile, se căsătoresc. Au copii, chiar doi înfiați și se întorc la Brăila, unde, aproape că se întregește ”echipajul”, acum cu familii, copii.

Întrebată de o prietenă dacă este fericită, Marina spune:

”(…) Fericire? Există oare așa ceva? Dacă există, atunci eu mi-am găsit-o alături de soțul meu. Suntem o familie norocoasă, liniștită, așa cum le explicam lor. Însă pe Serioja nu l-am putut uita, chiar dacă Harpena și Nastea nu voiau să-mi vorbească despre el. Pe apa vieții am fost corăbii ce se întâlneau spre a se despărți, neștiind dacă le va mai fi dat să se revadă vreodată. Destin marinăresc!(…)”

”Echipajul” al Marinei Costa este un roman de aventuri care m-a captivat, cu firul epic. Sigur, autoarea nu a putut atinge cu imaginația sa aventurile din cărțile lui Jules Verne, citite cu nesaț și pasiune în tinerețea mea, dar a știut să mă întoarcă în copilărie și adolescență. Cartea aceasta, cum am mai spus, poate fi citită atât de adolescenți cât și de oamenii maturi, care, sigur vor deveni nostalgici după timpurile de altă dată.

Vasilica Ilie
15.03. 2020

 

Motivația – cum mă pot automotiva

Idei bune pentru cei ca mine. Succes!

Despre sufletul meu

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care…

View original post 513 more words

Psihologia/Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirius (COVID-19)

Nu imi prea iese partea cu meditatia, probabil am dificultati de concentrare, dar voi incerca. Mi se par sfaturi utile si in alte imprejurari…

Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

  • (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
  • (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
  • (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

  • În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar…

View original post 1,750 more words

Mărţişorul, Martenitsa, Martsu sau Martis – mai multe denumiri, o singură tradiție

La multi ani si un gand bun de martisor!

Turism si cultura in Balcani

Iata ca mai e foarte putin si intram in primavara si, dupa cum stim cu totii, prima zi calendaristica din acest anotimp este intampinata mereu cu traditia Martisorului.

Martisorul sau Martenitsa (in bulgara) ori Martsu (in aromana) sau Martis (in greaca) reprezinta un obicei stravechi cu origini tracice, din perioada precrestina, raspandit in mare parte in Romania, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei si chiar in Albania.  Martisorul traditional este confectionat din doua snururi, alb si rosu, in cazul martisorului bulgaresc – martenitsa – fiind legate si doua papusele mici, un barbat si o femeie. Firele rosii si albe simbolizeaza sanatatea, venirea primaverii, albul reprezentand puritatea iar rosul viata si pasiunea.  In cultura bulgara acest obicei este strans legat de personajul Baba Marta (Baba – bunica, Marta – vine de la luna martie) o batrana mohorata a carei stari de dipozitie se schimba foarte repede, despre care se spune conform credintei…

View original post 111 more words

”Gaitanaki”, tradiția colorată a primăverii

La popoarele din vestul Europei este Maypole si se danseaza de Armindeni.

Iubim Grecia

xoriginal_gaitanaki.jpg.pagespeed.ic.1t8FXS5mxj Sursa foto: internet

Încă din atichitate, poporul elen a sărbătorit venirea primăverii cu o explozie de veselie, dans, muzică, poezie și spectacole de teatru, carnaval și întreceri sportive și artistice, toate dedicate zeului Dionysos și zeiței Persefona care, întorcându-se pe pământ pentru șase luni, aducea cu sine căldura și roadele bogate. Perioada carnavalului dionysian începea după cea de-a doua lună plină de la solstițiul de iarnă, perioadă ce corespunde în calendarul actual cu mijlocul lunii februarie, și era așteptată cu mare interes tocmai pentru libertatea de care se bucurau  absolut toți. Sub măștile purtate în acele zile, orice diferență socială era anihilată, stăpâni și sclavi, aristocrați și oameni simpli amestecându-se sub semnul exuberantului Dionysos. Creștinismul nu a făcut altceva decât să asimileze aceste tradiții și să le asigure permanența până în zilele noastre, asociindu-le cu legende și istorii ale fiecărei regiuni.

Unul din aceste obiceiuri din perioada Carnavalului este, de…

View original post 503 more words

Interviu cu Marina Costa, autoarea cărții “Echipajul”

WhatsApp Image 2020-02-03 at 13.59.42
Pentru cei care mă cunosc mai puțin, doamna Emanuela Istrate din echipa Booknation mi-a luat un interviu recent:

E.I.Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

M.C. Bună! Am aproape 52 de ani, născută în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor. Locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene și, în urma reorganizării, am avut norocul să pot ieși la pensie anticipată. Am un soț care mă sprijinește cu tot ce poate în cariera literară și o mamă de aproape 91 de ani, căreia m-am dedicat în ultimul an.

Am debutat editorial în anul 2016, la editura Betta, cu romanul istoric de aventuri intitulat Pribegii mărilor, care se petrece în vremea vikingilor. Au urmat șase alte romane, două volume de proză scurtă și un volum de poezii.

Am obținut premiul I la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat “Floare de foc”, și premiul special “Fănuș Neagu” la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat “Viață pentru viață”. Cele două volume de proză scurtă mi-au fost editate ca premiu.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

M.C. Am avut pasiunea de a crea povești, încă de la grădiniță, după cum spune mama. De scris, mostra cea mai… timpurie a fost scrisă în vacanța de iarnă a clasei întâi. Era o povestioară despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om și l-a prefăcut în iepure. După aceea, din clasa a doua, a început să-mi placă să mă laude învățătoarea că fac propoziții frumoase la gramatică, întotdeauna legate între ele într-o povestioară, și să-mi ajungă compunerile și poeziile la Gazeta de perete a clasei.

Prima încercare de roman, western, a fost scrisă în clasa a șasea, pe două caiete de matematică de 100 file, fiindcă din acelea avusesem în casă când m-am apucat de scris.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

M.C. Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare. Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Eu zic că scriu despre personaje care ar fi putut exista, fără să fie menționate în cronici, în umbra celor menționate în cronici. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Nu s-ar putea altfel, având în vedere că este vorba, în primul rând, de ficțiune istorică (fie ea western, sau din vremea vikingilor, din America precolumbiană sau colonială, din Italia răvășită de campanile napoleoniene sau de revoluțiile ulterioare, de Imperiul Otoman și Africa încă prea puțin explorată la vremea aceea). Chiar și romanele contemporane, pentru adolescenți, se întâmplă pe alte meleaguri sau, dacă în România, printre minorități cu tradiții proprii, și m-am documentat pentru aceasta.

E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

M-am documentat – pe vremuri, citind toate cărțile pe care mi le puteau oferi vreo 4 biblioteci publice. După ce am început să transcriu pe calculator povestirile care meritau, se inventase internetul și am re-verificat informațiile, adâncindu-le. Faptul că citesc fluent în engleză, franceză și spaniolă ajută. Am citit și romane, și memorii, și manuale de scrimă, și ziare și documente de tot felul. Am studiat hărți detaliate, să înțeleg tot ce se întâmplă, unde se întâmplă, nu doar google maps și satellite view. Am văzut pe youtube de la imagini din locuri unde nu am putut ajunge vreodată, la cântece și dansuri din locurile și timpurile descrise, lupte de tauri, turniruri și dueluri…

E.I. Care a fost prima carte pe care ai citit-o?

M.C. Bănuiesc că “Haiawatha, căpetenia pieilor roșii“, repovestire pentru copii după Longfellow. Până s-o citesc eu, însă, mi-o citise mama de obosise…  Oricum, aceasta a fost prima carte mare. Cred că înaintea ei o fi fost una dintre povestioarele lui Octav Pancu Iași, fiindcă acelea erau mai mici – o colecție de 6 sau 8 cărticele individuale de povești, ilustrate, cât o palmă și cu vreo 10-12 pagini. Am avut o serie cu Octav Pancu Iași și o serie cu Emil Gârleanu – “Din lumea celor care nu cuvântă”. Înainte să le citesc, le învățasem pe dinafară… Nu mai sunt sigură dacă pe ele le-am citit primele.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

M.C. Doresc să-mi transport cititorii într-un alt timp și pe alte țărmuri, personajele mele călăuzindu-i în drumul prin istorie și dezvăluindu-le crâmpeie deosebite din lumea lor. Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Criticul literar Ana Dobre mă caracteriza, într-o recenzie: “Marina Costa se încăpățânează să rămână în universul ficțiunii pentru adolescenți, având un apetit insațiabil pentru poveste, o deschidere pentru aventură, pentru invenția epică, o mare curiozitate de a sonda și investiga spații necunoscute, cu exotismul lor implicit sau doar incitant. Există în zestrea ei epică și inocența naratorului arhaic, căreia i se adaugă plăcerea enormă de a povesti, calități exersate în tot ce a publicat până acum.”

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Criticul literar Aureliu Goci a spus, la lansarea uneia dintre cărțile mele, că “în universul epic contemporan autoarea nu se întâlnește cu nimeni pe aceeași traiectorie. Universul său adună lucruri foarte contrastante, interesându-se de lucruri și evenimente care nu mai interesează pe nimeni”. Poate avea dreptate, poate doar parțial. Dacă pe noi ne interesa ce scriau Ioan Dan, Nicolae Frânculescu, Radu Theodoru sau Radu Tudoran, alți scriitori români care abordau genul istoric de aventuri, în paralel cu ceea ce scriau clasicii literaturii universale de aventuri, de ce nu i-ar interesa și pe adolescenții de acum?

Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

M.C. Ascult muzică, citesc. Uneori, anul trecut, am mai dat în mintea copiilor să colorez. Nu planșe mari, că nu am răbdare.

Tot în categoria scrisului intră și poveștile interactive în limba engleză (roleplaying games) pe care le scriu, împreună cu alți pasionați, din 2009. Însă anul acesta îmi voi închide site-ul. Povestea noastră interactivă a ajuns deja în etapa epilogurilor. Unele pasiuni fac loc altora. Aștept să văd ce îmi va aduce viitorul.

E.I. Ai un obicei zilnic de a scrie?

M.C. Nu chiar. Încerc să scriu în fiecare zi, însă nu-mi iese întotdeauna. Anii trecuți obișnuiam, când era vreme frumoasă, să îmi scot laptopul la aer și să scriu în parc. Aveam productivitate mai mare. Dacă vedeați o femeie cu un laptop care are steagul piraților pe capac, scriind la Buturugă, în Cișmigiu, într-o după amiază, aceea eram eu. Din iulie anul trecut, însă, nu am mai reușit să fac lucrul acesta, datorită unor schimbări importante în viața mea.

E.I. Cum vezi scrisul, ca pe o pasiune sau ca pe un loc de muncă?

Am avut un loc de muncă, de unde am ieșit la pensie după 30 de ani de activitate. Scrisul este marea mea pasiune, care m-a ajutat să trec prin episoadele mai bune și mai puțin bune ale vieții. Când îl voi simți ca pe un loc de muncă, renunț, fiindcă înseamnă că s-a stins flacăra din sufletul meu.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

Activitatea mea poate fi urmărită pe pagina de Facebook

https://www.facebook.com/Marina-Costa-779203492216758/ și pe blogul https://solpicador.wordpress.com/

Cărțile îmi pot fi cumpărate de pe site-ul https://bibliocarti.com/

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?

M.C. Citiți și literatură contemporană românească! Chiar dacă în general nu vă omorâți după un anumit gen literar, mai dați o șansă unei cărți sau alteia din acel gen. S-ar putea să găsiți excepția care să vă placă. Mie mi s-a întâmplat, în genuri literare în care nu m-am așteptat să îmi găsesc preferințe, excepția care confirmă regula.

Top 5 articole/recenzii [2019]

Multumesc pentru mentiune, Dede! ❤

Praf de stele

Cu o mică întârziere, vă prezint top-urile celor mai citite articole și recenzii de pe blog. Cele mai urmărite articole de voi, dragi cititori, sunt cele din rubrica Top 5 (rubrică pe care am început-o anul trecut în februarie, chiar cu lecturile care m-au dezamăgit), interviul-revanșă luat cu ajutorul autorilor români Dianei de la Lectură pentru suflet și cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2018.

Top 5 articole

1) Autorii români contraatacă. Ținta: Lectură pentru suflet

2) Top 5 | Personaje care m-au făcut să râd

3) Top 5 | Cărți care m-au dezamăgit… [2018]

4) Top 5 | Cupluri romantice preferate

5) Top 10 cărți pe care le-am citit în 2018

suopt

Top-ul recenziilor este dominat de cărțile unor autori români (Marina Neagu, Em Madara, Marina Costa) pe care i-am citit pentru prima dată și care mi-au plăcut tare mult. Locul trei este al Vampirilor din Morganville

View original post 127 more words