Mărţişorul, Martenitsa, Martsu sau Martis – mai multe denumiri, o singură tradiție

La multi ani si un gand bun de martisor!

Turism si cultura in Balcani

Iata ca mai e foarte putin si intram in primavara si, dupa cum stim cu totii, prima zi calendaristica din acest anotimp este intampinata mereu cu traditia Martisorului.

Martisorul sau Martenitsa (in bulgara) ori Martsu (in aromana) sau Martis (in greaca) reprezinta un obicei stravechi cu origini tracice, din perioada precrestina, raspandit in mare parte in Romania, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei si chiar in Albania.  Martisorul traditional este confectionat din doua snururi, alb si rosu, in cazul martisorului bulgaresc – martenitsa – fiind legate si doua papusele mici, un barbat si o femeie. Firele rosii si albe simbolizeaza sanatatea, venirea primaverii, albul reprezentand puritatea iar rosul viata si pasiunea.  In cultura bulgara acest obicei este strans legat de personajul Baba Marta (Baba – bunica, Marta – vine de la luna martie) o batrana mohorata a carei stari de dipozitie se schimba foarte repede, despre care se spune conform credintei…

View original post 111 more words

”Gaitanaki”, tradiția colorată a primăverii

La popoarele din vestul Europei este Maypole si se danseaza de Armindeni.

Iubim Grecia

xoriginal_gaitanaki.jpg.pagespeed.ic.1t8FXS5mxj Sursa foto: internet

Încă din atichitate, poporul elen a sărbătorit venirea primăverii cu o explozie de veselie, dans, muzică, poezie și spectacole de teatru, carnaval și întreceri sportive și artistice, toate dedicate zeului Dionysos și zeiței Persefona care, întorcându-se pe pământ pentru șase luni, aducea cu sine căldura și roadele bogate. Perioada carnavalului dionysian începea după cea de-a doua lună plină de la solstițiul de iarnă, perioadă ce corespunde în calendarul actual cu mijlocul lunii februarie, și era așteptată cu mare interes tocmai pentru libertatea de care se bucurau  absolut toți. Sub măștile purtate în acele zile, orice diferență socială era anihilată, stăpâni și sclavi, aristocrați și oameni simpli amestecându-se sub semnul exuberantului Dionysos. Creștinismul nu a făcut altceva decât să asimileze aceste tradiții și să le asigure permanența până în zilele noastre, asociindu-le cu legende și istorii ale fiecărei regiuni.

Unul din aceste obiceiuri din perioada Carnavalului este, de…

View original post 503 more words

UCENICUL BĂTRÂNULUI ARTIZAN

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 14 / 2020)

 

Rashid se săturase să stea degeaba. Își pierduse memoria, însă nu era atât de infirm încât să accepte să fie o povară pentru familia prietenului lui, care îl găzduia. Nu-și amintea detalii importante ale vieții lui, dar observase că îi plăceau bijuteriile și că, odată ce le văzuse pe cele rupte ale surorii lui André, știuse imediat cum să le repare, chiar cu instrumente improvizate. După aceea, le reparase și pe ale mamei lui, și pe ale unor prietene de-ale fetei. Pe lângă învățarea limbii franceze, era o activitate menită să-i pună în mișcare rotițele creierului afectat de ororile războiului.

Când André îl prezentase lui Slim, singurul dintre foștii lui colegi rămas în cartier, aceștia se împrieteniră repede, cu toate că se înțelegeau greu. Vocalele celor două dialecte ale arabei nu erau aceleași. Difereau și unele cuvinte – iar engleza marocanului nu era cu nimic mai bună decât franceza celuilalt. Rashid îl întrebă dacă vreun bătrân negustor sau artizan ar fi dispus să ia un ucenic fără pretenții.

– Aș prefera un meșter argintar, bijutier sau un negustor de antichități, spuse el. Cred că în domeniul acesta am lucrat înainte. Sunt lucruri pe care le știu, deși nu-mi amintesc în ce context le-am învățat.

– Te voi prezenta mâine lui sidi Omar. Prăvălia lui este lângă bistroul nostru.

Rashid, emoționat, veni la întâlnire. Purta haine de-ale lui André, o pereche de jeans și un tricou albastru. Era recunoscător întregii familii pentru ajutorul dătător de viață. Trebuia să se facă util, să-i răsplătească măcar contribuind la cheltuielile casei.

În magazinul marocanului se găseau multe lucruri frumoase, cu specific oriental, căutate de snobii colecţionari de rarităţi. Nu lipseau nici iataganele cu mâner de argint încrustat, unele vechi, altele cu patina vremii contrafăcută cu dibăcie, nici salbele cu clopoţei ale fiicelor beduinilor. Rashid privi bijuteriile cu ochi de expert. Se deosebeau mult, ca modele, de cele care-i apăreau lui în minte. Nu văzu pe nicăieri contrafacerile chinezești, ieftine, de care era plină piața. Se vedea că erau făcute de mâna unui artizan priceput.

Sidi Omar, el este băiatul despre care ți-am vorbit, spuse Slim în arabă. Rashid are nevoie de un loc de muncă și știe să repare bijuterii. Rashid, el este sidi Omar.

Slim se străduia să pronunțe cât mai literar, să-l înțeleagă și noul lui prieten.

– Bine ai venit! răspunse bătrânul artizan, în timp ce tânărul se înclina, respectuos, cu un gest care acum, în Franța, devenea din ce în ce mai rar și desuet. Azi lucrezi de probă. La sfârșitul zilei îți spun dacă vii și mâine.

Slim ezită dacă să rămână cu el sau nu. Rashid îi mulțumi, spunându-i că, la plecare, va trece pe la bistro.

Sidi Omar era un om de peste șaizeci de ani, poate spre șaptezeci, sau doar îmbătrânit de toate cele prin care trecuse. Purta pe cap fesul roșu tradițional, ce-și datora numele de la orașul în care se născuse el, însă aici, în Franța, renunțase demult la caftan și djellaba pentru o cămașă albă, simplă, gen tunică, o imitație palidă și scurtă a caftanului, lăsată largă pe deasupra universalei perechi de jeans. Ai lui erau negri. Pentru cei care se îmbrăcau în Marsilia la fel ca în deșertul marocan, avea câteva gânduri mai puțin prietenoase: dacă țineau atât de mult la tradiție și refuzau să se adapteze, trebuia să fi rămas acasă.

Auzise de la băiatul din vecini despre arabul cu identitate necunoscută, victimă a războiului. Trecuse și el prin destule; știa că asemenea nenorociri se întâmplau din când în când. Mai bine un flăcău fără trecut, decât unul fără viață. Mai bine jelit de părinți, dar viu, decât cu mormânt necunoscut.

El avea puțin peste douăzeci de ani când sultanul Mohammed plecase în exil, flacăra de la care începuse războiul de independență al Marocului, urmat de haos și războaie civile, peste câțiva ani, odată cu urcarea pe tron a sultanului Hassan. Loviturile militare îl făcuseră să dorească să-și crească familia în pace. Metropola franceză rămăsese singura soluție. Fusese norocos să reușească.

Nu-și dorea neapărat un ucenic; încă se descurca singur. Avusese alții, demult. Unii erau acum meșteri buni. Alții îl dezamăgiseră. Parcă n-ar fi repetat experiența. Dar flăcăul din fața lui merita o șansă. Numai una. Nu știa suficientă franceză ca să răspundă la întrebările bătrânului. Altă soluție decât să-l vadă la treabă nu avea. Îl duse în partea de magazin care ținea loc de atelier și îi dădu un ineluș din argint vechi, cu montură în formă de floare, căruia îi căzuse piatra. Îi arătă, pe masă, alături, un recipient de medicamente, plin cu pietre semiprețioase, să și-o aleagă pe cea potrivită, apoi îl urmări cum lucra. “În cel mai rău caz,” gândi el, “dacă îl strică, retopesc inelul și îl fac mai frumos decât fusese.”

Rashid era în elementul lui. Dacă până i s-a spus ce avea de făcut, simțea un nod în gât și îi tremurau mâinile, pe urmă respiră adânc, se uită, lung, la inel și zâmbi. Examină pietricelele recomandate, căutând-o pe cea de dimensiunea și forma potrivită. Pe masă nu erau, la vedere, instrumente de șlefuit pietre. Probabil că meșterul nu făcuse această operațiune recent. Trebuia să aleagă una gata de montat. Oscilă între o mărgică de malachit și una de aventurin. Malachitul era puțin mai mare decât aventurinul. Îl privi pe bătrânul artizan, cerându-i sfatul în tăcere.

Sidi Omar clătină din cap, aprobator. Niciuna dintre cele două opțiuni nu era rea. Una presupunea mai multă muncă decât cealaltă, însă, și riscul ca piatra să cadă iar, în câțiva ani, indiferent cât de bine ar fi fost montată.

– Merg amândouă. Care crezi că ar fi cea mai bună? îl întrebă pe potențialul ucenic.

Acesta le mângâie cu degetul pe fiecare, apoi, între cele două pietre, așeză inelul, cu floarea în sus. Se hotărî la aventurin. Bătrânul zâmbi, clătinând din nou din cap.

– Știi cum se numesc pietrele acestea în arabă? întrebă meșterul.

– Nu toate.

Îi arătă cărora dintre ele le știa numele, rugându-l ca, în zilele următoare, să-l învețe numele franceze. Dacă va lucra în magazin, trebuia să știe ce să le spună clienților.

Rashid avea mâna sigură când aprinse spirtiera, trecu floarea prin flacără cu grijă, strict cât era necesar pentru a înmuia metalul și a-l face să se deschidă, primind noua piatră. Apoi luă una dintre dăltițe, trasând din nou linia petalelor, închise peste miezul verzui, strălucitor.

În curând, argintul se răci, redevenind bijuterie frumoasă, recondiționată. Flăcăul trecuse proba cu bine. Urmă, la reparat, un lănțișor cu zale fine. Trecu dăltița prin foc, deschizând una dintre zale și închizând-o apoi la loc, după ce o prinsese de cealaltă verigă.

Bătrânul îl îmbrățișă și îi spuse, străduindu-se să-și amintească cea mai curată limbă literară, învățată la școală, acum peste jumătate de veac:

– Felicitări! Îmi place. Se vede că ai mai lucrat cu argint și pietre. Ai mâna sigură. Vei fi ucenicul meu. Începi mâine! Eu nu mai am copii cărora să le transmit meșteșugul, deprins de la tatăl și bunicul meu. Băieţii mi-au murit printre străini, de n-a avut cine să le citească sura morţilor. Fiică-mea s-a măritat cu un francez şi se ruşinează că tatăl ei s-a născut la Fez. Nu i-am văzut niciodată copiii. Te învăţ câte ştiu, şi peste câţiva ani, când voi obosi, îmi vei cumpăra partea… Îţi surâde propunerea?

– Sigur că da, Sidi Omar. Mulțumesc din inimă.

În acei câțiva ani – Rashid spera să fie cât mai mulți până la împlinirea acestei promisiuni – avea să-și clarifice și el, cumva, situația, ca să-i poată deveni asociat legal.

 

#AtoZChallenge: Genres–Native American

I have Native characters in my Western stories. I think these notes apply mostly for writing in English (as I don’t), but they are fascinating nevertheless.

The A to Z Challenge asks bloggers to post 26 articles on a themed topic. It’s supposed to be every day except Sundays during the month of April but I did this last year, found it way to busy for the likes of me, and decided to post mine ‘about’ once a month. Yes, it’ll take me a couple of years. Sigh.

My topic, like the last two times I did the conventional approach, will be writing genres.

This genre:

Native American

Definition

Fiction that centers around the past and present lives of Indians (Native Americans)

View original post 481 more words

Interviu cu Marina Costa, autoarea cărții “Echipajul”

WhatsApp Image 2020-02-03 at 13.59.42
Pentru cei care mă cunosc mai puțin, doamna Emanuela Istrate din echipa Booknation mi-a luat un interviu recent:

E.I.Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

M.C. Bună! Am aproape 52 de ani, născută în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor. Locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene și, în urma reorganizării, am avut norocul să pot ieși la pensie anticipată. Am un soț care mă sprijinește cu tot ce poate în cariera literară și o mamă de aproape 91 de ani, căreia m-am dedicat în ultimul an.

Am debutat editorial în anul 2016, la editura Betta, cu romanul istoric de aventuri intitulat Pribegii mărilor, care se petrece în vremea vikingilor. Au urmat șase alte romane, două volume de proză scurtă și un volum de poezii.

Am obținut premiul I la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat “Floare de foc”, și premiul special “Fănuș Neagu” la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat “Viață pentru viață”. Cele două volume de proză scurtă mi-au fost editate ca premiu.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

M.C. Am avut pasiunea de a crea povești, încă de la grădiniță, după cum spune mama. De scris, mostra cea mai… timpurie a fost scrisă în vacanța de iarnă a clasei întâi. Era o povestioară despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om și l-a prefăcut în iepure. După aceea, din clasa a doua, a început să-mi placă să mă laude învățătoarea că fac propoziții frumoase la gramatică, întotdeauna legate între ele într-o povestioară, și să-mi ajungă compunerile și poeziile la Gazeta de perete a clasei.

Prima încercare de roman, western, a fost scrisă în clasa a șasea, pe două caiete de matematică de 100 file, fiindcă din acelea avusesem în casă când m-am apucat de scris.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

M.C. Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare. Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Eu zic că scriu despre personaje care ar fi putut exista, fără să fie menționate în cronici, în umbra celor menționate în cronici. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Nu s-ar putea altfel, având în vedere că este vorba, în primul rând, de ficțiune istorică (fie ea western, sau din vremea vikingilor, din America precolumbiană sau colonială, din Italia răvășită de campanile napoleoniene sau de revoluțiile ulterioare, de Imperiul Otoman și Africa încă prea puțin explorată la vremea aceea). Chiar și romanele contemporane, pentru adolescenți, se întâmplă pe alte meleaguri sau, dacă în România, printre minorități cu tradiții proprii, și m-am documentat pentru aceasta.

E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

M-am documentat – pe vremuri, citind toate cărțile pe care mi le puteau oferi vreo 4 biblioteci publice. După ce am început să transcriu pe calculator povestirile care meritau, se inventase internetul și am re-verificat informațiile, adâncindu-le. Faptul că citesc fluent în engleză, franceză și spaniolă ajută. Am citit și romane, și memorii, și manuale de scrimă, și ziare și documente de tot felul. Am studiat hărți detaliate, să înțeleg tot ce se întâmplă, unde se întâmplă, nu doar google maps și satellite view. Am văzut pe youtube de la imagini din locuri unde nu am putut ajunge vreodată, la cântece și dansuri din locurile și timpurile descrise, lupte de tauri, turniruri și dueluri…

E.I. Care a fost prima carte pe care ai citit-o?

M.C. Bănuiesc că “Haiawatha, căpetenia pieilor roșii“, repovestire pentru copii după Longfellow. Până s-o citesc eu, însă, mi-o citise mama de obosise…  Oricum, aceasta a fost prima carte mare. Cred că înaintea ei o fi fost una dintre povestioarele lui Octav Pancu Iași, fiindcă acelea erau mai mici – o colecție de 6 sau 8 cărticele individuale de povești, ilustrate, cât o palmă și cu vreo 10-12 pagini. Am avut o serie cu Octav Pancu Iași și o serie cu Emil Gârleanu – “Din lumea celor care nu cuvântă”. Înainte să le citesc, le învățasem pe dinafară… Nu mai sunt sigură dacă pe ele le-am citit primele.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

M.C. Doresc să-mi transport cititorii într-un alt timp și pe alte țărmuri, personajele mele călăuzindu-i în drumul prin istorie și dezvăluindu-le crâmpeie deosebite din lumea lor. Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Criticul literar Ana Dobre mă caracteriza, într-o recenzie: “Marina Costa se încăpățânează să rămână în universul ficțiunii pentru adolescenți, având un apetit insațiabil pentru poveste, o deschidere pentru aventură, pentru invenția epică, o mare curiozitate de a sonda și investiga spații necunoscute, cu exotismul lor implicit sau doar incitant. Există în zestrea ei epică și inocența naratorului arhaic, căreia i se adaugă plăcerea enormă de a povesti, calități exersate în tot ce a publicat până acum.”

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Criticul literar Aureliu Goci a spus, la lansarea uneia dintre cărțile mele, că “în universul epic contemporan autoarea nu se întâlnește cu nimeni pe aceeași traiectorie. Universul său adună lucruri foarte contrastante, interesându-se de lucruri și evenimente care nu mai interesează pe nimeni”. Poate avea dreptate, poate doar parțial. Dacă pe noi ne interesa ce scriau Ioan Dan, Nicolae Frânculescu, Radu Theodoru sau Radu Tudoran, alți scriitori români care abordau genul istoric de aventuri, în paralel cu ceea ce scriau clasicii literaturii universale de aventuri, de ce nu i-ar interesa și pe adolescenții de acum?

Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

M.C. Ascult muzică, citesc. Uneori, anul trecut, am mai dat în mintea copiilor să colorez. Nu planșe mari, că nu am răbdare.

Tot în categoria scrisului intră și poveștile interactive în limba engleză (roleplaying games) pe care le scriu, împreună cu alți pasionați, din 2009. Însă anul acesta îmi voi închide site-ul. Povestea noastră interactivă a ajuns deja în etapa epilogurilor. Unele pasiuni fac loc altora. Aștept să văd ce îmi va aduce viitorul.

E.I. Ai un obicei zilnic de a scrie?

M.C. Nu chiar. Încerc să scriu în fiecare zi, însă nu-mi iese întotdeauna. Anii trecuți obișnuiam, când era vreme frumoasă, să îmi scot laptopul la aer și să scriu în parc. Aveam productivitate mai mare. Dacă vedeați o femeie cu un laptop care are steagul piraților pe capac, scriind la Buturugă, în Cișmigiu, într-o după amiază, aceea eram eu. Din iulie anul trecut, însă, nu am mai reușit să fac lucrul acesta, datorită unor schimbări importante în viața mea.

E.I. Cum vezi scrisul, ca pe o pasiune sau ca pe un loc de muncă?

Am avut un loc de muncă, de unde am ieșit la pensie după 30 de ani de activitate. Scrisul este marea mea pasiune, care m-a ajutat să trec prin episoadele mai bune și mai puțin bune ale vieții. Când îl voi simți ca pe un loc de muncă, renunț, fiindcă înseamnă că s-a stins flacăra din sufletul meu.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

Activitatea mea poate fi urmărită pe pagina de Facebook

https://www.facebook.com/Marina-Costa-779203492216758/ și pe blogul https://solpicador.wordpress.com/

Cărțile îmi pot fi cumpărate de pe site-ul https://bibliocarti.com/

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?

M.C. Citiți și literatură contemporană românească! Chiar dacă în general nu vă omorâți după un anumit gen literar, mai dați o șansă unei cărți sau alteia din acel gen. S-ar putea să găsiți excepția care să vă placă. Mie mi s-a întâmplat, în genuri literare în care nu m-am așteptat să îmi găsesc preferințe, excepția care confirmă regula.

Top 5 articole/recenzii [2019]

Multumesc pentru mentiune, Dede! ❤

Praf de stele

Cu o mică întârziere, vă prezint top-urile celor mai citite articole și recenzii de pe blog. Cele mai urmărite articole de voi, dragi cititori, sunt cele din rubrica Top 5 (rubrică pe care am început-o anul trecut în februarie, chiar cu lecturile care m-au dezamăgit), interviul-revanșă luat cu ajutorul autorilor români Dianei de la Lectură pentru suflet și cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2018.

Top 5 articole

1) Autorii români contraatacă. Ținta: Lectură pentru suflet

2) Top 5 | Personaje care m-au făcut să râd

3) Top 5 | Cărți care m-au dezamăgit… [2018]

4) Top 5 | Cupluri romantice preferate

5) Top 10 cărți pe care le-am citit în 2018

suopt

Top-ul recenziilor este dominat de cărțile unor autori români (Marina Neagu, Em Madara, Marina Costa) pe care i-am citit pentru prima dată și care mi-au plăcut tare mult. Locul trei este al Vampirilor din Morganville

View original post 127 more words

Provocare: Citește-ți numele în cărți

Poate il fac candva…

Praf de stele

Bookaholicilor, am o provocare faină pentru voi: cum ar fi dacă ați citi pe măsura numelui vostru? Atâtea cărți pentru tot atâtea litere ce-l formează?

Fie că vorbim despre numele vostru sau despre numele blogului care vă aparține/de care aparțineți, tot ce aveți de făcut este să citiți cartea potrivită pentru fiecare literă. Vin în ajutorul vostru cu cerințe simple, sper eu, pentru întreg alfabetul. Pe lângă un titlu care să înceapă cu litera respectivă, am căutat și o altă variantă sau chiar două, pentru a o putea alege pe cea care vă surâde mai mult.

View original post 767 more words