UCENICUL BĂTRÂNULUI ARTIZAN

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 14 / 2020)

 

Rashid se săturase să stea degeaba. Își pierduse memoria, însă nu era atât de infirm încât să accepte să fie o povară pentru familia prietenului lui, care îl găzduia. Nu-și amintea detalii importante ale vieții lui, dar observase că îi plăceau bijuteriile și că, odată ce le văzuse pe cele rupte ale surorii lui André, știuse imediat cum să le repare, chiar cu instrumente improvizate. După aceea, le reparase și pe ale mamei lui, și pe ale unor prietene de-ale fetei. Pe lângă învățarea limbii franceze, era o activitate menită să-i pună în mișcare rotițele creierului afectat de ororile războiului.

Când André îl prezentase lui Slim, singurul dintre foștii lui colegi rămas în cartier, aceștia se împrieteniră repede, cu toate că se înțelegeau greu. Vocalele celor două dialecte ale arabei nu erau aceleași. Difereau și unele cuvinte – iar engleza marocanului nu era cu nimic mai bună decât franceza celuilalt. Rashid îl întrebă dacă vreun bătrân negustor sau artizan ar fi dispus să ia un ucenic fără pretenții.

– Aș prefera un meșter argintar, bijutier sau un negustor de antichități, spuse el. Cred că în domeniul acesta am lucrat înainte. Sunt lucruri pe care le știu, deși nu-mi amintesc în ce context le-am învățat.

– Te voi prezenta mâine lui sidi Omar. Prăvălia lui este lângă bistroul nostru.

Rashid, emoționat, veni la întâlnire. Purta haine de-ale lui André, o pereche de jeans și un tricou albastru. Era recunoscător întregii familii pentru ajutorul dătător de viață. Trebuia să se facă util, să-i răsplătească măcar contribuind la cheltuielile casei.

În magazinul marocanului se găseau multe lucruri frumoase, cu specific oriental, căutate de snobii colecţionari de rarităţi. Nu lipseau nici iataganele cu mâner de argint încrustat, unele vechi, altele cu patina vremii contrafăcută cu dibăcie, nici salbele cu clopoţei ale fiicelor beduinilor. Rashid privi bijuteriile cu ochi de expert. Se deosebeau mult, ca modele, de cele care-i apăreau lui în minte. Nu văzu pe nicăieri contrafacerile chinezești, ieftine, de care era plină piața. Se vedea că erau făcute de mâna unui artizan priceput.

Sidi Omar, el este băiatul despre care ți-am vorbit, spuse Slim în arabă. Rashid are nevoie de un loc de muncă și știe să repare bijuterii. Rashid, el este sidi Omar.

Slim se străduia să pronunțe cât mai literar, să-l înțeleagă și noul lui prieten.

– Bine ai venit! răspunse bătrânul artizan, în timp ce tânărul se înclina, respectuos, cu un gest care acum, în Franța, devenea din ce în ce mai rar și desuet. Azi lucrezi de probă. La sfârșitul zilei îți spun dacă vii și mâine.

Slim ezită dacă să rămână cu el sau nu. Rashid îi mulțumi, spunându-i că, la plecare, va trece pe la bistro.

Sidi Omar era un om de peste șaizeci de ani, poate spre șaptezeci, sau doar îmbătrânit de toate cele prin care trecuse. Purta pe cap fesul roșu tradițional, ce-și datora numele de la orașul în care se născuse el, însă aici, în Franța, renunțase demult la caftan și djellaba pentru o cămașă albă, simplă, gen tunică, o imitație palidă și scurtă a caftanului, lăsată largă pe deasupra universalei perechi de jeans. Ai lui erau negri. Pentru cei care se îmbrăcau în Marsilia la fel ca în deșertul marocan, avea câteva gânduri mai puțin prietenoase: dacă țineau atât de mult la tradiție și refuzau să se adapteze, trebuia să fi rămas acasă.

Auzise de la băiatul din vecini despre arabul cu identitate necunoscută, victimă a războiului. Trecuse și el prin destule; știa că asemenea nenorociri se întâmplau din când în când. Mai bine un flăcău fără trecut, decât unul fără viață. Mai bine jelit de părinți, dar viu, decât cu mormânt necunoscut.

El avea puțin peste douăzeci de ani când sultanul Mohammed plecase în exil, flacăra de la care începuse războiul de independență al Marocului, urmat de haos și războaie civile, peste câțiva ani, odată cu urcarea pe tron a sultanului Hassan. Loviturile militare îl făcuseră să dorească să-și crească familia în pace. Metropola franceză rămăsese singura soluție. Fusese norocos să reușească.

Nu-și dorea neapărat un ucenic; încă se descurca singur. Avusese alții, demult. Unii erau acum meșteri buni. Alții îl dezamăgiseră. Parcă n-ar fi repetat experiența. Dar flăcăul din fața lui merita o șansă. Numai una. Nu știa suficientă franceză ca să răspundă la întrebările bătrânului. Altă soluție decât să-l vadă la treabă nu avea. Îl duse în partea de magazin care ținea loc de atelier și îi dădu un ineluș din argint vechi, cu montură în formă de floare, căruia îi căzuse piatra. Îi arătă, pe masă, alături, un recipient de medicamente, plin cu pietre semiprețioase, să și-o aleagă pe cea potrivită, apoi îl urmări cum lucra. “În cel mai rău caz,” gândi el, “dacă îl strică, retopesc inelul și îl fac mai frumos decât fusese.”

Rashid era în elementul lui. Dacă până i s-a spus ce avea de făcut, simțea un nod în gât și îi tremurau mâinile, pe urmă respiră adânc, se uită, lung, la inel și zâmbi. Examină pietricelele recomandate, căutând-o pe cea de dimensiunea și forma potrivită. Pe masă nu erau, la vedere, instrumente de șlefuit pietre. Probabil că meșterul nu făcuse această operațiune recent. Trebuia să aleagă una gata de montat. Oscilă între o mărgică de malachit și una de aventurin. Malachitul era puțin mai mare decât aventurinul. Îl privi pe bătrânul artizan, cerându-i sfatul în tăcere.

Sidi Omar clătină din cap, aprobator. Niciuna dintre cele două opțiuni nu era rea. Una presupunea mai multă muncă decât cealaltă, însă, și riscul ca piatra să cadă iar, în câțiva ani, indiferent cât de bine ar fi fost montată.

– Merg amândouă. Care crezi că ar fi cea mai bună? îl întrebă pe potențialul ucenic.

Acesta le mângâie cu degetul pe fiecare, apoi, între cele două pietre, așeză inelul, cu floarea în sus. Se hotărî la aventurin. Bătrânul zâmbi, clătinând din nou din cap.

– Știi cum se numesc pietrele acestea în arabă? întrebă meșterul.

– Nu toate.

Îi arătă cărora dintre ele le știa numele, rugându-l ca, în zilele următoare, să-l învețe numele franceze. Dacă va lucra în magazin, trebuia să știe ce să le spună clienților.

Rashid avea mâna sigură când aprinse spirtiera, trecu floarea prin flacără cu grijă, strict cât era necesar pentru a înmuia metalul și a-l face să se deschidă, primind noua piatră. Apoi luă una dintre dăltițe, trasând din nou linia petalelor, închise peste miezul verzui, strălucitor.

În curând, argintul se răci, redevenind bijuterie frumoasă, recondiționată. Flăcăul trecuse proba cu bine. Urmă, la reparat, un lănțișor cu zale fine. Trecu dăltița prin foc, deschizând una dintre zale și închizând-o apoi la loc, după ce o prinsese de cealaltă verigă.

Bătrânul îl îmbrățișă și îi spuse, străduindu-se să-și amintească cea mai curată limbă literară, învățată la școală, acum peste jumătate de veac:

– Felicitări! Îmi place. Se vede că ai mai lucrat cu argint și pietre. Ai mâna sigură. Vei fi ucenicul meu. Începi mâine! Eu nu mai am copii cărora să le transmit meșteșugul, deprins de la tatăl și bunicul meu. Băieţii mi-au murit printre străini, de n-a avut cine să le citească sura morţilor. Fiică-mea s-a măritat cu un francez şi se ruşinează că tatăl ei s-a născut la Fez. Nu i-am văzut niciodată copiii. Te învăţ câte ştiu, şi peste câţiva ani, când voi obosi, îmi vei cumpăra partea… Îţi surâde propunerea?

– Sigur că da, Sidi Omar. Mulțumesc din inimă.

În acei câțiva ani – Rashid spera să fie cât mai mulți până la împlinirea acestei promisiuni – avea să-și clarifice și el, cumva, situația, ca să-i poată deveni asociat legal.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.