La șuetă cu autorii români #17 – Marina Costa

Dede mi-a luat un interviu!

Praf de stele

59532957_601942726946961_6663497886929518592_n.jpg

A debutat în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul Pribegii mărilor. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, Vieți în vâltoare, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți Prietenii dreptății, la Editura Astralis, și Echipajul, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă Soarta mercenarului și alte destine, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri Farmecul mării, la Amanda Edit, și de prezentul Alte vâltori ale vieții, la Editura Betta. Mai multe detalii pe Goodreads.


1) Bună, Marina! Vorbește-ne puțin despre tine. De asemenea, cu ce calitate te mândrești și de care defect ai dori să scapi?

Bună! Am 51 de ani, locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene. Am un soț care mă…

View original post 1,310 more words

Interviurile Cronicarului – Emilia Mavrodin, ECHIPAJUL

The ScribeHilary Swank

Cronicarul a fost văzut pe malul Dunării, la Brăila, la început de august. Em Madara, Oana și Anasylvi l-au trimis să stea de vorbă cu o fată de înălțime medie, cu păr șaten, tuns scurt, și ochii verzi. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, simplă, probabil lucrată la o croitoreasă din cartier. Este politicoasă și nu a refuzat interviul. S-au așezat pe o bancă, pe faleză, discutând în voie.

Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul ECHIPAJUL?

Mă numesc Emilia Mavrodin. Unii prieteni îmi spun Marina, dar majoritatea îmi spun Em. Am douăzeci de ani și sunt studentă în București, la Filologie, la engleză-franceză. Acum sunt în vacanță, la Brăila, în sânul familiei.

Ce rol am? În echipajul nostru de veri, sunt timonierul. Însă jocurile copilăriei și adolescenței au rămas în urmă, doar amintire. Rudenia n-o poate schimba nimeni; unele prietenii n-au supraviețuit maturizării și distanței, altele, da. În carte? Autoarea m-ar numi personaj principal. Eu sunt mai modestă decât atât.

Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank în tinerețe.

Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Ar fi destule de zis. Mama a fost profesoară de rusă și franceză. A murit într-un accident stupid de mașină, când aveam 13 ani. Am iubit-o mult. Îmi amintesc cu drag cum se juca cu mine când eram mică, cum îmi spunea tot felul de povești inventate pe loc, din care învățam despre animale, învățam să adun și să scad… Limba franceză s-a lipit de mine, rusa nu, chiar dacă mama încercase să mă învețe. A reușit, în schimb, să-mi sădească dragostea de cântecele și literatura rusă.

Tata a fost marinar de cursă lungă. Îmi amintesc când venea, încărcat cu daruri. Nu se mai știe nimic de el, de aproape trei ani. Mătușa mea spune că o fi rămas prin străinătate, cu verii lui. Eu tac; de ce s-o contrazic? Nu voi spune nimănui ce știu despre el și verii lui.

Tanti Milița nu numai că-mi este mătușă – tata era vărul ei cel mai mic – dar îmi este și nașă. După ea mă cheamă Emilia, un nume care îmi place. O admir pentru felul în care izbândește să crească, cu dragoste și dreptate, patru nepoți ai căror tați erau musafiri acasă, între două curse, până au uitat să se mai întoarcă, din motive pe care doar eu le cunosc. Soțul ei, unchiul Aurel, are, ca orice om, calitățile și defectele lui. Nu-mi place că, dacă s-a însurat cu o grecoaică, a fost împotrivă ca ea să-și vorbească limba și să-i învețe pe fiii lor. Unul a învățat, că a vrut. Celălalt, nu prea, iar nepoții, nici atât. Numai eu am învățat de la ea. Îmi place cum o ajutam la bucătărie și îmi spunea cum se cheamă lucrurile din jur, poezii pentru copii și cântece vechi.

Verii mei? Suntem un echipaj întreg, ca frații! Împreună colindăm prin toată Brăila și împrejurimi – acum doar în vacanțe, că ne=am împrăștiat!

Cum reușești să treci cu capul sus prin marile decepții ale vieții și să te recompui și să devii un om frumos, în ciuda faptului că trădarea vine din partea membrilor familiei?

Nu există alt drum decât drept înainte. Dacă alții au greșit, m-a durut, însă Dumnezeu îi va judeca. Nu trebuie să mă umplu eu de păcate pentru asta. …Am înțeles mai greu chestia cu să nu judeci. Acum câțiva ani, gândeam altfel. Unchiul Aurel și tanti Milița au făcut tot ce au putut pentru mine. Au avut bune intenții. Dacă uneori m-au acuzat pe nedrept și au fost prea aspri, au făcut-o pentru că așa fuseseră și ei crescuți, la rândul lor. Cât despre cei care au ales calea îmbogățirii ușoare și a crimei… mă bucur că nu au ajuns să-i judece oamenii, ci Dumnezeu. Dinte pentru dinte… da, se pare că asta au primit. Chiar și cel despre care nu mai știu nimic, cred că a sfârșit sau va sfârși la fel. Pentru mine, pur și simplu nu mai există, în gânduri și amintiri.

De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu profesoară. Mi-a plăcut să învăț limbile străine și întotdeauna am făcut lecții cu verii mai mici, apoi cu Nastea. Aș spune că este tradiția familiei; și mama a fost profesoară. Este frumos să vezi progresul celui mic, și că i-ai stârnit interesul pentru ceva ce este mai mult decât o simplă materie școlară, este un instrument de comunicare. Dau meditații, așa că deja fac lucrul acesta.

Nu-mi place partea birocratică a profesiei, însă este inevitabilă. Am înțeles, din discuțiile cu profesorii, cam ce se întâmplă în relația cu Inspectoratul Școlar. Și nu-mi place în ce situație este pus profesorul nou care predă la o clasă de liceu, sau la clasa a opta, cu copii gata plictisiți și obosiți, după experiențe negative cu profesorii anteriori, și care nu vor să învețe o limbă străină fiindcă nu văd de ce le-ar folosi.

Cum îți petreci timpul liber?

Îmi place să citesc, să ascult muzică și să fiu înconjurată de prieteni. La Brăila, este echipajul nostru. (Sau era, că a început să se risipească… Mi-e greu să accept lucrul acesta!) La București, este Nastea împreună cu mine, dar timpul liber este prea puțin, fiindcă învăț și dau meditații. De câteva luni, sunt cu noi și doi gemeni adorabili de doi ani și ceva. Cu ei sigur nu ne putem plictisi, amândouă! Ne ocupă tot timpul – mai mult pe al Nastei decât pe al meu, să fiu sinceră.

La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

O broșă în formă de trandafir, din fildeș, care a fost a mamei și inelul de logodnă de la Leftheris.

De unde știi că ai făcut alegerea corectă între doi bărbați pe care îi iubești?

Cred că sută la sută nu voi ști niciodată. Întotdeauna va rămâne un gând răzleț, bine îngropat într-un străfund al minții, care va întreba, uneori, “Și dacă…?” ori va tresări la auzul a două cântece rusești. Totuși, inima îmi spune că am făcut alegerea corectă. Unul dintre cântecele grecești care îmi plac (dacă-l dansează altcineva, preferabil Leftheris și Theodoros, în duel!) m-a învățat că cele mai înflăcărate iubiri sfârșesc la cimitir, la închisoare sau la casa de nebuni, fiindcă sunt expresia unor pasiuni extreme. Nu mi-aș dori așa ceva.

Eu nu eram cea potrivită pentru Serioja. La un moment dat, pasiunea se poate risipi, ori iubirea poate sufoca, dacă nu este exact cea de care ai nevoie. Câteodată nici prietenia nu supraviețuiește când doi tineri se maturizează separat, în direcții diferite. Nu mi-aș fi dorit așa ceva. I-aș fi stricat viața mai rău. Va găsi, într-o bună zi, pe cineva care să-l iubească așa cum are el nevoie.

Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă l-ai fi ales pe Serghei?

De câteva ori, m-am gândit. Și, din păcate, nu există decât două variante:

  1. Aș fi rămas văduvă înainte de vreme, pentru că răzbunarea contrabandiștilor l-ar fi căutat în primul rând acasă, la Brăila. Lasă, să stea el acolo, unde este, și să-și vadă de treabă, că nu-i port la mare și este în siguranță! Departe de mine și de surorile lui, însă sănătos și poate și-o găsi rostul pe acolo… Mai e o vorbă românească, schimbi locul, schimbi norocul – să-i fie într-un ceas bun, că plecarea în cursă lungă sigur nu i-a fost…
  2. Presupunând că am fi avut noi doi norocul chior să nu se întâmple așa – cam greu de crezut, dar să zicem – s-ar fi întâmplat ce spuneam mai sus. La un moment dat, mă tem că vraja s-ar fi rupt. Ar fi început neînțelegerile, fiindcă fiecare dintre noi își dorea altceva, îi plăcea altceva. Nu aveam suficiente elemente să ne țină împreună, în afară de o pasiune care se putea stinge și de faptul că destinul i-a așternut pașii în calea mea, într-o noapte de iarnă, fiindcă nu-mi era sortit să mor atunci. (Sau poate chiar pasiune e prea mult spus. Dacă era ceva să se stingă și mai repede?) Ferească Dumnezeu de cenușa unui foc de paie!

Primează cultura și similitudinile culturale sau ceea ce spune sufletul?

Primează ceea ce spune sufletul. Oricând îți poți deschide sufletul și mintea spre o altă cultură – chiar una pe care ai fost învățat, cândva, s-o disprețuiești, dar ai văzut că nu este bine așa. Cel mai bun exemplu, în acest caz, este Theodoros. (Cred că, deși nu spune, a început să înțeleagă rusește. Dar preferă să țină secret, să vadă dacă îl bârfesc sau nu rudele Murei.)

Ce crezi că este esențial pentru ca membrii comunităților diferite să trăiască împreună armonios?

Renunțarea la prejudecățile auzite în casă și pe stradă. Omul este bun sau rău pentru că așa este el – nu pentru că aparține unui neam anume, ci pentru că așa l-a făcut maică-sa (ori societatea, că de destule ori mama nu are nicio vină, l-a învățat de bine, dar vine pe urmă anturajul să-l tragă la prostii!). Fiecare neam are bandiții și eroii lui. Pădure fără uscături nu există. Așa că trebuie judecat fiecare om în parte, pentru cum este el, nu pentru ceea ce este/ grupul căruia îi aparține.

Katiușa spusese bine, la primul ei drum cu barca lui  Leftheris: “Dunărea e mare. Se vântură pe ea oameni de treabă şi golani. Cu golanii noştri am avut de-a face acum. Golanii greci ne taie nouă năvoadele şi ni le pradă. Ură este peste tot: în oraşe, în sate, pe apă. Prietenie, mai rar! Pe voi n-ar trebui să vă atingă nici o faptă rea. Voi n-aţi contribuit la întărirea urii.”  Leftheris, Theodoros și ceilalți au priceput atunci. Încercasem și eu să-i explic lui Serioja că există golani de tot felul, peste tot, … dar și oameni buni, după ce ne bătusem cu ăia de la Lacu Sărat.

Și ar mai fi ceva: ignoranța. Dacă afli mai multe despre cel de alături, vei vedea că nu există numai deosebiri, ci și multe asemănări între voi.

Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

A fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în clasa a noua, în timpul școlii, din dor de Brăila. A fost șlefuită ulterior și transcrisă în mod repetat, întâi pe o agendă, apoi pe calculator.

Deși echipajul de veri a existat în realitate, poate nu chiar în formație identică, în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. (Cu excepția a mici detalii referitoare la expedițiile la Galați și prima expediție la Ghecet). Da, făceau astfel de expediții în fiecare vară, fără evenimente notabile. În schimb, autoarea a compilat, a modificat și a îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria imaginație și transformându-le în aventurile romanului.

Grecii și lipovenii descriși în carte nu au existat ca atare. Grecii sunt un amestec între personaje din generații diferite, despre care mi s-a povestit, recompuse cu propria imaginație. Ca sursă de inspirație – a existat, cândva, în copilăria mea, o Harpena, de vreo șaptesprezece ani, dintr-un sat din Deltă, adusă în București, să aibă grijă de doi copii mici din vecini, însă i-am păstrat numai numele. Pe faleza Dunării, într-o după-amiază de Ziua Marinei, alerga în fața noastră o fetiță veselă, blondă, cârlionțată, de vreo patru – cinci ani, cu o morișcă de vânt. Atât morișca, cât și rochița albastră se asortau exact cu culoarea ochilor ei. Când s-a dus prea departe, fascinată de morișcă, părinții au strigat-o în rusește: “Nastea, vino înapoi!” Din nou, un nume, și descrierea Nastei în barcă, la prima întâlnire.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul ECHIPAJUL poate fi comandat pe website Bibliocarti.

The seasons tag… în familie

Leapșă luată de la Anasylvi. Pe cea originală am postat-o ieri. Aici, am adaptat-o pentru cărțile mele.

42199180_1323424737794628_4419621480451538944_o

  1. O carte cu personaje înfloritoare ca o zi de primăvară.

ECHIPAJUL, fiindcă este vorba de adolescenți, și este una dintre primele romane scrise de mine, pe la 15 ani.

marina costa Soarta mercenarului

  1. O carte cu o poveste atât de steamy și de fierbinte precum o săptămână caniculară de vară.

Ale mele nu sunt steamy, ci PG-13. Aș spune, totuși, că nuvela intitulată DANSUL MORȚII, DANSUL SEDUCȚIEI din colecția de proză scurtă SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE, mai precis seducția baroanei Leonor de Vasquez, s-ar putea încadra în această categorie. Singura mea carte care ar fi recomandată peste 16 ani pentru descrieri medii de violență și senzualitate. Totuși, nu conține scene explicite, ușa dormitorului rămâne închisă, iar adolescenților care citesc romane gotice sau horror sau alte cele… li s-ar părea de-a dreptul angelică.

Farmecul marii

  1. O carte cu un final atât de schimbător și neașteptat precum trei luni de toamnă.

Aș fi spus PRIBEGII MĂRILOR, fiindcă se încadrează… dar este mai potrivit pentru răspunsul de mai jos. Așa că… merge și FARMECUL MĂRII. Nu ai zice că după expediția în Africa s-ar stabili undeva pe uscat pentru mulți ani (și nu în Grecia!) … și nici că nu vor rămâne acolo pe vecie.

Layout 1

  1. O carte cu un personaj cu un suflet rece ca prima ninsoare din iarnă.

Sigurd, nobilul viking din PRIBEGII MĂRILOR, este rece și calculat. El nu mai crede în dragoste, și își urmează scopurile, devenind un conducător de elită, cu vitejie, înțelepciune… și o căsătorie din interes, că și acestea ajută, uneori, pentru propulsare socială…

Cine vrea, preia leapșa și specifică sursa. 

Cărțile mele sunt disponibile pentru a fi comandate online după cum urmează:

Interviu la Radio Shalom International – portret de scriitor, Marina Costa

57232245_2163122793742988_8114472104490958848_n

Urmăriți înregistrarea emisiunii “Portret de autor – Mihail Grămescu”, difuzată la Radio Shalom International – un interviu cu autoarea Marina Costa, pentru al patrulea an consecutiv. Mulțumiri moderatoarei, Camelia Pantazi-Tudor, lui Alecs Brucher la pupitrul tehnic, și soțului meu pentru procesarea înregistrării în film youtube.  Cele anterioare au fost:

Portret de autor Marina Costa 2016, în care prezentam romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”,

Portret de autor Marina Costa 2017, în care prezentam romanul istoric “Vieți în vâltoare”, și

Portret de autor Marina Costa 2018, în care prezentam romanul pentru adolescenți “Prietenii dreptății”.

În interviul de ieri era vorba despre mai multe romane…

NEMURITOR book tag… în familie

Încă o leapșă luată de la Dede, în special fiindcă seria NEMURITOR de O. G. Arion mi-a plăcut foarte mult. După ce ieri am făcut leapșa propriu – zisă,  acum e adaptată la personajele cărților mele, cum am eu obiceiul:

Ultimul viking:
Te afli în cafeneaua preferată, iar în fața ta stă una dintre figurile feminine memorabile întâlnite de-a lungul lecturilor ce ți-au bucurat sufletul. Cu cine împarți cafeaua?

Cred că o împart cu Maribel Vargas Heredia, hangița din seria PREȚUL LIBERTĂȚII, care va apărea anul viitor, un personaj interesant. Din cărțile deja publicate, aș putea vorbi cu Marisol și Sofia din PRIETENII DREPTĂȚII. Iar la cafea merg, în cazul lor, prăjiturile făcute de mama Sofiei.

prietenii dreptatii 1

***

Te voi găsi:
Ai mare nevoie de un ghid turistic. Ești singură într-un oraș cunoscut ca și „capitala gastronomiei”, din Franța, iar orientarea ta în spațiu e plecată în vacanță. Pe cine alegi să-ți îndrume pașii?

Franța? Cam ciudat. Personajele mele nu prea umblă pe acolo. Au locuri mai exotice 🙂 Capitala gastronomiei poate să nu fie Paris, ci Marsilia, și atunci o versiune a lui Andrea  ar fi ghidul potrivit. Preferabil cel din seria PREȚUL LIBERTĂȚII, care va apărea anul viitor, fiindcă el a stat o vreme în Marsilia.

Sau poate Marcantonio Accorsi din ALTE VÂLTORI ALE VIEȚII, că a stat o vreme și prin Paris, și prin Marsilia, cu sau fără Giuseppe Mazzini pe lângă el.

Coperta ALTE VALTORI ALE VIETII copy

***

Dincolo de timp:
Ai șansa de a-ți readuce la viață unul dintre cele mai dragi personaje. De la surse nu prea sigure, se zvonește că există un elixir magic care poate trezi până și un vampir din „morți”, așa că te încumeți să-l găsești orice ar fi. Cine e norocosul sau norocoasa?

Adică unul care a murit în carte? Rodrigo Valera din PRIETENII DREPTĂȚII! Merită o a doua șansă la fericire… într-o lume magică.

prietenii dreptatii2

***

Prin cenușă de visuri:
Dacă ai rămâne blocat într-un alt timp pentru totdeauna, unde ai dori să poposești și cu cine?

Cred că fiecare ar vrea să rămână adolescent pe viață. Aș rămâne cu Leftheris din ECHIPAJUL, în Brăila, fiindcă în cărțile istorice, personajele mele au avut, totuși, o viață grea.

42199180_1323424737794628_4419621480451538944_o

***

Pentru că eu sunt, pentru că tu ești:
Pui capul pe pernă și adormi. Începi să visezi. Lilith te ține prizonieră într-o lume necunoscută ție. Nu există nici o cale de scăpare, în afară de a adormi la loc și de a visa iar. Însă nu poți. Cafeaua pe care ea ți-o oferă zi de zi te ține treaz/ă și îți creează dependență. După ceva vreme, simți că ceva te îmbie în sfârșit la somn. Oare cine încearcă să te salveze de visul ce te-a prins în plasă?

Nu văd alt cavaler salvator al cauzelor pierdute (și nu numai) decât Luigi Accorsi din VIEȚI ÎN VÂLTOARE și ALTE VÂLTORI ALE VIEȚII. Sau poate Chago Zamorra, El Moreno, din SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE? Numai în anumite circumstanțe…

 

Interviurile Cronicarului – El Moreno și El Mirlo din SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE

The ScribeSongbird and El Moreno

Cronicarul a fost văzut în Maracaibo, la crâșma lui Franco, unde se adună de obicei mercenarii. Anasylvi și Marius l-au trimis să stea de vorbă cu un bărbat brunet, nu prea înalt, cu piele măslinie, arsă de soare, păr ondulat și ochii căprui, calzi. Îmbrăcămintea îi era simplă, de culoare întunecată.

S-au așezat la o masă și, când a auzit despre interviu, mercenarul l-a rugat pe unul dintre băieții care serveau în cârciumă să le aducă o oală cu vin, apoi să li se alăture. Băiatul, de vreo șaisprezece ani, era înalt, slab, cu pielea albă, înainte s-o fi ars soarele tropical, cu părul negru, lung, împletit, după moda africană, în zeci de codițe.

Spuneți-mi ceva despre voi. Cine sunteți și ce rol aveți în volumul SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE?

Cel mai în vârstă dintre ei răspunse primul:

 – Suntem frați de arme. Am lucrat împreună în nuvela DANSUL MORȚII, DANSUL SEDUCȚIEI. Eu sunt Chago Zamorra, zis El Moreno. Am avut și alte nume, pe unde am fost… El este Juanmi, prietenul meu. I se spune El Mirlo în lumea noastră de mercenari. Dacă vă interesează, am douăzeci și nouă de ani.

– Eu sunt Juan Mirto Valera, cunoscut și ca El Mirlo. Am șaisprezece ani și lucrez ca ospătar în crâșma Turnul de apărare, spuse celălalt.

Nu putea să-și divulge vârsta adevărată. Optsprezece ani avusese când pusese un ocean între el și scenele Veneției, însă, dacă ar fi recunoscut că are deja douăzeci și doi de ani acum, imaginea vizibilă tuturor nu se potrivea cu realitatea știută numai de el. Ar fi dat naștere altui șir de întrebări, cum de părea atât de tânăr. În realitate, cei ca el îmbătrâneau foarte târziu, păstrându-și o viață aerul adolescentin.

Spuneți-mi ceva despre familiile voastre și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ai voștri. 

– Tatăl meu, militar de carieră, a venit din Spania să caute o viață mai bună în Nueva Granada, spuse Chago. A găsit-o pe mama, la o misiune, și, spre deosebire de alți spanioli, care au făcut copii cu indiene și metise, dar s-au căsătorit cu spaniole de-ale lor, el a luat-o cu cununie, când a fost lăsat la vatră. În orașul în care s-au stabilit, Nueva Valencia del Rey, el a fost șeful gărzilor, în slujba primarului, pentru asigurarea ordinii în oraș. Am fost primul lor copil. Mai am în viață o soră și un frate. Pepita este mai mică decât mine cu aproape doi ani și este măritată cu un morar, Juanba. Au 5 copii deja. Probabil, vor mai apărea și alții. Îmi place să fiu unchi. E o bucurie pentru mine să ajung acasă și să-i văd pe toți cei mici în jurul meu, așteptând poveștile mele. Pentru studiile celor doi băieți mai mari, Juancho și Sancho, pun eu bani deoparte. Cumnatul meu are două fete de înzestrat, și încă un băiat căruia să-i facă un viitor. Fratele meu, Josema, cu patru ani mai mic decât mine, este preot. A construit o misiune, în junglă, printre indieni. Am avut și alți frați, dar au murit, în aceeași epidemie care mi-a luat părinții, când aveam aproape șaptesprezece ani. Am fost o familie unită. Îmi amintesc cu drag de serile când tata ne învăța, pe mine și pe frații mei, să cântăm la chitară. Învățase și Pepita, odată cu noi.

– Și eu provin dintr-o familie numeroasă, continuă Juanmi. Tatăl meu este negustor, în Spania. Am fost nouă copii acasă, patru băieți și cinci fete. Sunt al patrulea copil. Cred că amintirile cele mai frumoase legate de familie sunt când eram mic și mă jucam cu frații mei într-o grădină mare… și când au venit cu toții să asiste la spectacolul meu de absolvire a Conservatorului, fiindcă am fost dat de-acasă la vârsta de opt ani. Venise un teatru venețian de operă în turneu și căuta tinere talente. Cineva le-a spus de mine, că mă remarcasem cântând în biserică încă dinainte de prima comuniune, și au venit să mă asculte. I-au ascultat și pe frații mei, dar numai pe mine m-au vrut. Le-au primis părinților că, după ce voi studia la Veneția, voi ajunge cunoscut în toată lumea. Voi cânta chiar și la Vatican, pentru Sfântul Părinte, și că eu sunt darul pe care cei cu mulți copii se cuvine să-l facă bisericii. De atunci, mi-am văzut rar familia, dar corespondez cu ei regulat, chiar și acum, și știu tot ce fac ei, și cu cine s-au căsătorit surorile mele, câți copii are fiecare…

Care vă este marele vis, scopul în viață?

Oftară amândoi la unison. Ca de obicei, Chago rosti primul:

– Visele tinereții se spulberă sub povara circumstanțelor vieții. Nimic din ce am visat, odinioară, fiecare dintre noi, nu se poate realiza, iar ca mercenari, singurul scop este să rămâi în viață – cât se poate, fiindcă într-o zi, ceasul rău îți poate scoate în cale un adversar mai priceput, sau o surpriză menită să-ți distragă atenția exact în clipa de care are nevoie adversarul ca să te ucidă. E adevărat, mai am un vis – să fac dreptate. De aceea îmi aleg contractele pe care le accept. Nu primesc orice misiune! Nu voi accepta niciodată să ucid o femeie sau un copil, de exemplu. Ori un om pe care îl consider nevinovat, doar pentru că altcineva vrea să-i ia ce-i aparține. Au încercat unii să mă păcălească, și au sfârșit ei uciși, nu cei pe care fusesem plătit să-i mătur din calea lor.

La rândul lui, Juanmi clătină din cap, aprobator.

– Am visat să cânt la Vatican, în fața Papei. Și? La ce bun visele, dacă mi-am pierdut vocea, în urma complicațiilor unei răceli grave? Nu mai sunt bun decât pentru scene mărunte, și nu am vrut așa ceva. A trebuit să plec departe de cei care îl cunoscuseră pe Mirto, solistul din Veneția, ce promitea deja să devină faimos. Am vrut să mor, nemaivăzând alt rost pentru mine, odată lipsit de strălucirea scenei. Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Franco! A fost pe aceeași corabie cu mine, și m-a însuflețit, deschizându-mi porțile altei profesii palpitante. Dar Chago are dreptate. Noi, cei de acum, nu ne putem dori altceva decât să cadă celălalt răpus, nu noi.

Cum vă petreceți timpul liber?

– Cântând! răspunseră, din nou, amândoi la unison. De aceea ne-am și împrietenit! Facem echipă bună împreună, și cu muzica, și ca frați de arme. Ne place să și citim, când reușim să punem mâna pe o carte nouă.

De ce v-ați ales profesia aceasta și ce vă place la ea? Ce nu vă place?

 – Ne place libertatea, se grăbi Juanmi. Și banii! E o meserie în care se plătește bine, că și riscurile sunt pe măsură. Nu-mi place când sunt mințit de cel ce mă plătește. Îmi ascunde informații vitale, și pot fi în pericol, luat prin surprindere. De fapt, îmi place și riscul, și faptul că este o altfel de competiție cu mine însumi, să fiu cel mai bun, să dau tot ce pot. În această privință, se aseamănă cu viața de scenă. Și este tot ce mi-a rămas. Altceva nu știu să fac. L-am întâlnit pe Franco la timp ca să mă învețe tot ce știe el. Și pe Chago, pentru lecții suplimentare, îi făcu el cu ochiul, complice, prietenului lui.

– Și eu pot spune că am ales-o fiindcă nu știu să fac altceva. Am fost militar. Datorită unor circumstanțe, nu mă puteam întoarce în serviciul Coroanei Spaniole. Alternativa ar fi fost să devin un mic funcționar al primăriei… sau ceva de genul acesta. Prea plictisitor. Oricine a fost câțiva ani la școală poate face așa ceva. Trebuie, însă, o mână fermă, în care să nu-ți tremure spada, pentru ceea ce fac eu. Îmi place că am putut să mă răzbun pe pirații care m-au luat în robie. I-am predat pe toți justiției și am luat recompensa promisă de guvernator. Îmi place că am ocazia să călătoresc peste tot, să cunosc oameni noi, să învăț lucruri noi, pe unde mă duc. Și că, așa cum am spus, îmi pot permite să-mi aleg singur misiunile. Am salvat destui oameni, femei, copii care se roagă pentru sănătatea mea. Nu-mi place să ucid. De aceea o fac doar în luptă dreaptă, și numai când cred că celălalt își merită sfârșitul. Prefer misiuni în care să găsesc, să salvez, nu să ucid – deși asta se poate întâmpla în cadrul aventurii.

Care vă sunt armele preferate?

Chago își arătă sabia de Toledo de la brâu, cu ornamentații pe mâner și pe teacă.

– Lame, de orice fel. Am învățat de la tata să mă bat și cu cuțitul sevillan de temut, navaja. Am unul în buzunar, pentru că uneori este mai bun decât sabia.

 – Mie îmi place arbaleta, replică Juanmi. Sunt un țintaș bun. Am o colecție de arbalete de diferite dimensiuni, de la cea tip pistol, micuță, folosită de venețieni împreună cu săgeți otrăvite, la cea mare, care străbate mai mare distanță decât glonțul din flintă. Sunt necesare alte calități fizice pentru un arcaș decât pentru un spadasin. Fiecare dintre noi folosește ce-l avantajează mai mult.

Cine vă este cel mai bun prieten? Ați avut altul mai apropiat?

– Am avut doi prieteni buni în Veneția, la Conservator, zâmbi Juanmi. Cu unul corespondez, din când în când. Celălalt a murit în iarna când m-am îmbolnăvit și eu. Aici, în Maracaibo, îi am pe Franco și pe Chago.

Chago zâmbi și el, auzindu-și numele. Ținea la Juanmi.

– Un mercenar se poate împrieteni cu frații de arme, dar îi vede sporadic, când misiunile îi aduc împreună. Da, Juanmi îmi este cel mai bun prieten acum. Ar mai fi și El Duro, un fost mercenar, mai bătrân decât Franco, de la care încă mai am de învățat. Locuiește cu mine, în Maracaibo, și când sunt plecat, are grijă de casă și de cal. În armată, mi-a fost prieten Diego. Era cu câțiva ani mai mare decât mine, și îmi fusese mentor în primele luni. În Spania, m-am împrietenit cu nobilul pe care îl apăram, dar pe urmă a trebuit să plec. Fiecare cu soarta lui, cu rostul lui în viață. Unele prietenii nu pot dura datorită distanței.

La ce obiect țineți cel mai mult, și de ce?

Chago scoase de sub cămașă cruciulița de la gât, de formă specifică.

– E crucea Sfântului Iacob, ocrotitorul meu. Am fost în pelerinaj la Santiago de Compostela și am primit-o acolo.

Juanmi arătă spre eșarfa de la gât:

– Pe aceasta am primit-o de la un prieten, rămas în Veneția.

Cum arată pentru voi locul ideal unde ați putea să vă retrageți când puneți capăt aventurilor voastre?

Juanmi clătină din cap cu scepticism. Nu se aștepta la retragere. Se aștepta să sfârșească, la un moment dat, la fel de violent ca alți frați de arme. Spuse, totuși:

– S-ar putea să deschid o școală de muzică. Încă nu știu dacă aici sau în alt oraș din colonii. Nu Havana, totuși! se scutură el.

Era clar că nu-i purta cele mai frumoase amintiri capitalei Noii Spanii. Chago știa motivul. El răspunse repede:

– Nu m-am gândit încă unde m-aș retrage, știu însă că vreau s-o fac, în câțiva ani. Poate mă duc acasă, la Nueva Valencia del Rey, să știu că sunt lângă sora și nepoții mei. 

Juanmi, cu care personalitate te identifici mai mult, de bărbat sau de femeie? Doar ai jucat, nu o dată, desăvârșit, roluri feminine!

Juanmi se uită în jur, nervos, și tonul i se schimbă imediat. Ce întrebare ciudată! Oare misteriosul cronicar o fi ghicit adevărul? Faptul că a învățat într-unul dintre Conservatoarele Veneției nu însemna neapărat că era cel în care fusese de fapt. Așa că, poate nu ghicise… Se grăbi să răspundă:

– Sigur că de bărbat! Eu sunt Juanmi. Restul sunt simple roluri. Am studiat și roluri masculine, și roluri feminine la conservator. Mai ales în primii ani, când nu mi se schimbase încă vocea, au fost exclusiv voci feminine, de soprană și, apoi, mezzosoprană.

Era și El Mirlo un simplu rol? Greu de spus. Răspunsul fusese sincer, doar că, celor ca el, vocea nu li se schimba cu vârsta, și rămăsese la stadiul de mezzosoprană. Numai că, după răceala aceea blestemată, una care nu mai putea urca suficient pentru partiturile existente.

Chago, cât de mult te identifici cu strămoșii tăi pe linie maternă?

Eu sunt un om al amestecurilor, chiar dacă pe chipul meu, acest lucru se vede mai puțin decât pe chipurile fratelui și surorii mele. Suntem oamenii locului, din Nueva Granada, punte între două lumi, și trebuie să nu uităm acest lucru.

 Fratele meu mai mic, Josema, n-a uitat. El se roagă pentru iertarea păcatelor mele și predică la o misiune în junglă, unde chiar are grijă de indienii din jur. Este o misiune la fel ca cea despre care ne povestea mama. Ea se născuse acolo, din indieni creștinați.

 Eu m-am născut și am crescut în orașul Nueva Valencia del Rey, nu la misiune, printre guajiros. Deci, așa cum sunt pe jumătate indian, mă identific cu ei doar pe jumătate, fiindcă nu am crescut într-un trib și nu știu ceea ce știu ei. Poate să nu-ți vină să crezi, dar îi respect.

 Am căutat să-i apăr pe guajiros și pe peonii metiși cât am putut. Au fost situații când nu am putut. În armată trebuie să respecți ordinul ca să nu ajungi la Curtea Marțială. Ai jurat credință. Și în aceste circumstanțe am fost trimis într-o misiune de pacificare a unor indieni răsculați. Cum se întâmplă de obicei – atunci eram prea tânăr ca să știu asta, nici optsprezece ani nu împlinisem încă – misiunea a degenerat într-una de pedepsire fără discriminare, a tuturor indienilor, vinovați și nevinovați, și a preoților care au încercat să explice adevărul și să-i apere. Tot timpul încercasem să calmez spiritele încinse, să militez pentru cât mai puțină violență. Dar nu am fost ascultat, ci dimpotrivă. Și imediat când am putut, mi-am cerut transferul în Spania. În Colonii, oriunde m-ar fi trimis în altă parte, la un moment dat aș fi putut să fiu în aceeași situație. Nu mai puteam suporta încă o astfel de misiune.

Chago, ce apreciezi la femei? Care îți este secretul cu care le cucerești atât de repede?

Eu sunt eu însumi, nu mă prefac. Nu cred că am secrete în această privință. Poate unora le place să fie curtate cum cei din jur n-o fac, cu cântece și purtări galante și cu respectul pe care-l merită. Unora le plac bărbații duri, misterioși, periculoși. Le place o aventură de-o noapte sau de cinci nopți, dar fără nicio promisiune. Asta pot eu să ofer: cântec, dans, pasiune, câteva clipe de tandrețe între două misiuni în care mă confrunt cu moartea. Nimic mai mult.

 Ce apreciez la femei? Nimeni nu a mai pus această întrebare. Sinceritatea, în primul rând. În meseria noastră, nu-ți poți permite o Dalila. E plină istoria de ele. Pentru o noapte, merge frumusețea și generozitatea. Pentru mai multe, ar trebui să fie în stare să poarte și o conversație.

Pe nesimțite, ulcica se golise. Juanmi era cel care umpluse paharele tuturor, în liniște, când era nevoie.

Cum credeți că s-ar descurca autoarea în locul vostru?

Izbucniră amândoi în hohote de râs:

– N-ar supraviețui un an în Colonii, în vremea noastră… chiar fără să întâlnească în calea ei vreun om pus pe rele, dintre cei pe care îi place să-i aștearnă în calea noastră. Poate, doar să aibă norocul de a fi vreo nobilă, cu o grămadă de sclavi în jurul ei, să muncească ei din greu pentru tot ce are ea. Dar la cât e de bolnăvicioasă, cum să treacă sezonul ploios fără hapurile colorate pe care le ia, și de care nu se știa atunci?

– Chiar și așa, completă Juanmi, n-aș vedea-o pe tocurile înalte care se poartă la seratele nobililor, și nici nu cred că le-ar face față prea diplomatic tuturor proștilor plicticoși care ar înconjura-o. Credeți-mă, eu mă descurc mai bine în astfel de roluri!

Ce știți despre povestea din spatele cărții?

– Proza e scurtă, povestea ei este lungă! explică Chago. Noi am fost, în primul rând, personajele unui joc interactiv în limba engleză, pe un forum. Forma inițială a nuvelei DANSUL MORȚII, DANSUL SEDUCȚIEI datează din 2010. Alte elemente, de prin 2013. Numai că toate poveștile mele au fost rescrise/ readaptate pentru versiunea în limba română, care nu este chiar povestea de pe site. Cât despre Juanmi, fiind joc interactiv, sub un alt nume și cu alte detalii, acesta era personajul unei partenere de scris, Brandis, din SUA. Pe al ei îl chema Micah și era poreclit The Songbird. De aceea, mai sus, în imagine, ne vedeți așa cum ne-au văzut autoarele pe site: Fernando Colunga în PASION în rolul lui Chago și Bill Kaulitz din formația Tokio Hotel în rolul fratelui de arme.

 Cele două autoare au plănuit povestea care face subiectul nuvelei, însă când să fie scrisă interactiv, Brandis s-a retras temporar din joc, pentru vreun an, după un singur post, pe motive de sănătate. Cu aprobarea ei, Marina a terminat singură povestea, scriind pentru toate personajele. Lui Brandis i-a plăcut rezultatul. Însă versiunea în limba română a fost rescrisă, astfel încât Juanmi să nu fie identic cu Micah și să nu existe nimic din ce nu-i aparține Marinei de pe site. De aceea și poveștile din carte sunt diferite de cele de pe site, care implică și personaje ale altora!

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Colecția de proză scurtă intitulată SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE poate fi comandată pe website Bibliocarti .

Să vă prezint Cronicarul

The Scribe

Astăzi vi-l prezint pe Cronicar.

Este un personaj misterios, care într-o vreme lua interviuri personajelor de pe site-ul meu cu povești interactive. (Volumele anterioare – până la cel de acum, al treilea, am renunțat la interviuri). Niciodată personajelor mele, fiindcă eu eram cea cu interviurile, deci se cuvenea să pun reflectorul pe personajele altcuiva. În volumul actual, se ocupă numai cu cronica – devenită, din lunară, trimestrială – și, mai ales, cu zvonurile (ce s-a întâmplat prin insule).

Descrierea inițială a sa, dat fiind că site-ul interactiv este în limba engleză, era:

People call him the Scribbling Scholar or the Chronicler, and he is an appearance to be seen all over the West Indies, once in Barbados, next time in Hispaniola or even in Cuba. The old chronicler always carries with him paper and pencils to note something, asking people all kind of questions. He writes in Latin and in all the languages used in the Caribbeans. He speaks English, French, Spanish and Dutch, all with the same slightly foreign accent, but nobody knows for sure where he was born. There are plenty of legends about him, from allegedly being a Barbary scholar taken prisoner by the Spanish Navy in a raid who gained his freedom back due to his vast culture, to being a spy or a Court clerk fallen into disgrace and being exiled in the Colonies.

Nu se spune că acesta are darul de a călători nu numai printre insulele Caraibelor, ci oriunde în timp și spațiu. Vă încredințez eu: poate s-o facă! Mai nou, Cronicarul mi-a spus că vrea să le ia interviuri diferitelor personaje, principale, secundare sau chiar și episodice, din cărțile mele. Voi, cei câțiva care mi-ați citit cărțile, despre cine ați vrea să știți mai multe? Cui să-i ia interviuri?