Interviurile Cronicarului – Sigurd Olavsson, PRIBEGII MĂRILOR

David Wenham as FaramirThe Scribe

Cronicarul a fost văzut pe malul Oceanului Atlantic, într-o așezare a totonacilor, în zona ce se va numi mai târziu Veracruz, Mexic. Dede și Anasylvi  l-au trimis să stea de vorbă cu un bărbat de treizeci și ceva de ani, cu păr șaten deschis, ondulat, nesigur dacă să dea în nuanțe blonde sau roșcate, și ochi căprui luminoși, de chihlimbar. Are la cingătoare o sabie de o formă deosebită. Părul îi este prins cu o fâșie de piele de șarpe, și în el se văd podoabele de pene care îl arată că este căpetenia totonacilor.

  1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul PRIBEGII MĂRILOR?

Sunt Sigurd Olavsson Vittfarne, hersir al lui Harald Rholfsson și căpitan al corăbiei “Svartbak”. Sunt conducătorul norvegienilor exilați, care și-au găsit o nouă patrie de cealaltă parte a mărilor calde și marea căpetenie a totonacilor. Trebuie să admit că în roman am un rol secundar. Dar și personajele secundare sunt importante!

  1. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Tatăl meu, Olav Larssen, a fost fiul jarl-ului din ostrovul Fröj. Pe mama mea o chema Grainne și a fost o sclavă luată din Irlanda. Am un frate geamăn, numit Njall, care a rămas într-un oraș clădit în întregime pe ape. În limba lor, se numește Veneția. M-am înțeles foarte bine cu ei toți, doar că mama și tata au murit demult, iar fratele meu e departe. Aici sunt cu vărul meu, Lars Ulfsson, și cu nepotul meu, Harald Rholfsson. Pe soția mea o cheamă Xihuiquenitzin și este sora regelui din Teotihuacán. Ne înțelegem bine. Avem trei fiice și un fiu. Fiecare dintre ei are nume și în limba locală și într-a noastră.

Amintiri au fost multe, doar am o viață bogată în spate. Cu tata, când ne învăța runele și meșteșugul armelor. Cu Njall, toată copilăria în care am fost nedespărțiți. Cu Harald, când l-am luat în brațe prima oară, și el a întins mânuțele spre amuletele mele. Cu Lars, atâtea, atât din copilăria lui, cât și ca tânăr războinic aici, în noua patrie. Cu soția mea… cred că momentul logodnei și cel când mi-a dăruit fiul.

  1. Ce regreți cel mai mult? 

 Că n-am răpit-o pe Evanthia la plecarea din Constantinopole, chiar din biserica unde ne-am întâlnit. Ea mi-a fost prima iubire.

  1. Ce ți-a plăcut cel mai mult la ea? Când ai știut că ești îndrăgostit?

Un băiat de șaisprezece, șaptesprezece ani și o fată de cincisprezece – e atât de greu să se îndrăgostească, chiar și când ea este fiica arhontelui, iar el, un oștean în garda palatului? Era frumoasă, era bună, avea o voce caldă, și cânta toată ziua, împreună cu însoțitoarele ei… Am știut că sunt îndrăgostit când a fost plecată, pentru o vreme, la mătușa ei, și am descoperit că zilele în care n-o vedeam, măcar o privire furișă, erau lipsite de strălucire. Cam atunci i-am dedicat un cântec, în limba mea, și vorbele de dor s-au aliniat ușor.

  1. Ai iubit marea, dar mai mult ai iubit-o pe Evanthia. Marea a jucat oare rolul unui substitut pentru iubirea pierdută sau a fost mai mult de-atât?

A fost mai mult de atât. Iubeam marea și înainte de a fi cunoscut-o pe Evanthia. Marea îmi dădea posibilitatea de a-mi demonstra priceperea de navigator și de războinic, de a acumula bogății și a-mi clădi un nume, o faimă. Oricum, însă, știu prea bine că, după părerea tatălui ei, niciodată n-aș fi fost destul de bun, destul de faimos, destul de nobil pentru a mă căsători cu ea…

  1. La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

Un medalion primit de la Evanthia, în clipa despărțirii definitive. Atunci când ar fi trebuit s-o iau și pe ea cu mine, dar n-a vrut, i-a fost teamă… E chipul ei pictat înăuntru. Tot ce îmi amintește de ea. Dar aproape la fel de importantă este ehecailacocozcatl, bijuteria spirală a vântului, dintr-o anumită scoică rară, pe care am primit-o când am fost ales căpetenie. A aparținut dușmanului meu, Xolotl, pe care am reușit să-l ucid în luptă.

  1. Marina a fost singura fată care a reușit să-ți dărâme zidurile și să-ți fie cu adevărat prietenă. Cu ea ai avut o conexiune mai specială decât cu ceilalți. Într-o altă viață, crezi că ar putea exista o altfel de legătură între voi doi?

Ar fi putut exista o altfel de legătură între noi doar dacă aș fi cunoscut-o pe ea prima, înaintea Evanthiei. Și nici atunci nu știu dacă era posibil, fiindcă ea a reușit să-mi dărâme zidurile comportându-se ca un băiat, ca un frate mai mic, nu ca o fată. Tocmai asta am apreciat la ea – ceea ce este între noi, nicio altă femeie nu ne poate lua. Poate numai vărul meu, Lars, un bărbat – dar el întotdeauna a vrut să fie alături de noi doi, nu în locul unuia dintre noi.

  1. Ce-ți place să faci atunci când iei o pauză de la luptat și de la navigat?

Cânt la rotta, compun noi cântece sau îi învăț pe tineri să cânte. Nu numai pe fiul meu, ci și pe toți ceilalți. Și Harald tot de la mine știe. Îi învăț și runele. Trebuie să știe și despre țara de unde au venit, nu numai despre cea în care s-au născut. O petrecere, înconjurat de prieteni, prinde bine uneori, de asemenea.

  1. Care-ți este dorința cea mai mare?

 Am vreo trei, la fel de mari:

  • să fie întotdeauna pace între totonaci și vikingi
  • să nu mai existe sacrificii umane (eu le-am interzis, oricum – și deja se știe ce ar păți cel care mi-ar nesocoti porunca!) și…
  • să las o urmă a trecerii mele prin lume. Nu numai urmași – cu asta mi-am făcut datoria. Dar poate unul dintre ei va compune o saga sau un cântec și despre mine…

 10. Ce zeu este protectorul tău?

Greu de dat un singur zeu – aș răspunde că eu sunt deosebit, și am trei zei ocrotitori. În primul rând Odin, zeul războiului, al poeziei și al înțelepciunii. El a dat oamenilor cântecele care au putere magică și runele, pentru a le păstra în memoria oamenilor. Fiul lui, Bragi, îi ocrotește pe toți skalzii, printre care mă număr și eu. El le-a dat să bea miedul poeziei, și pe cupa lui Bragi se fac jurăminte. De asemenea, în calitatea mea de marinar și căpitan de corabie, îi jertfesc lui Aesir (sau Gymir – unii, interpretând Edda, afirmă că ar fi același zeu, dar eu l-am numit întotdeauna Aesir) și m-am bucurat întotdeauna de ocrotirea sa. Am scăpat și din naufragiu, nu?

  1. De ce anume ești mândru? 

De felul cum au evoluat oamenii noii mele patrii. Nu știau multe lucruri până să ne cunoască, însă și noi am avut de învățat de la ei destule, fiindcă ceea ce știam noi, oamenii nordului, nu întotdeauna se potrivea specificului acestor locuri calde.

Au învățat că negustoria este mai bună decât războiul. Au învățat meșteșuguri și arte noi. Au făurit alianțe cu alte popoare, și acest lucru este important.

  1. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

PRIBEGII MĂRILOR a fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în anul 2 de facultate, în 1988, documentându-se cu tot ce aveau mai multe biblioteci despre vikingi, bizantini și popoarele precolumbiene din Mexic. Atunci, cuprindea un caiet dictando de 48 file, la care mai fuseseră cusute file suplimentare. Autoarea a vrut să descopere o nouă eră, despre care se scrisese mai puțin, dat fiind că erau în vogă romanele istorice de aventuri a căror acţiune se derula între anii 1400-1800. Întotdeauna ea a urmat principiul de a scrie ceea ce și-ar fi dorit să citească.

A fost transcrisă pe calculator în anul 2002, completată și verificat unele date pe internet, fiindcă, odată cu trecerea deceniilor, posibilitățile de documentare se extinseseră. În faza aceea, când nu se întrevedea publicarea, fusese printată și legată în spirale, cu o dedicație în versuri, ca felicitare și cadou de ziua logodnicului ei.

El a citit până l-a luat somnul. A doua zi, a plecat la serviciu, și mama lui a găsit manuscrisul. L-a citit, curioasă… Nu înțelesese cine l-a scris, ci credea că fusese tradus din greacă, pe baza finalului cărții. Când a venit el acasă, l-a luat la întrebări:

“Ce-i cu povestea asta frumoasă? De unde a luat-o? Că am citit toată ziua, până am terminat-o. Mi-a dat ciorba în foc și am uitat de telenovelă!”

“Chiar ea a scris-o!”

“Scrie frumos, ar trebui să publice!”

…Au mai trecut 14 ani până să fie publicat, fiind romanul de debut. Când scriitoarei i-a fost prezentat un editor, a avut îndrăzneala să-l roage să se uite pe un roman de-al ei, să-i spună dacă e ceva de capul lui sau nu. Și l-a ales, dintre cele 5 transcrise pe calculator, pe acesta, considerându-l cel mai bun, de dimensiune medie. (Fiindcă, după părerea ei subiectivă, care, ulterior, nu pare să coincidă cu a cititorilor, ei i s-a părut întotdeauna a fi cel mai bun, dar și cel mai lung, Prietenii dreptății). Editorul a citit când a avut timp, și a fost entuziasmat să-l publice. Semnalul editorial a fost dat la Bookfest 2016, iar lansarea oficială a avut loc pe 23 iunie 2016. Eu, Sigurd Olavsson, aș spune că a fost într-un ceas bun, în ajunul Focurilor de vară…

Acum se pregătește o ediție a doua, revizuită. Va apărea la toamnă sau la iarnă. (Și da, în prima versiune pe Njall, fratele meu geamăn, îl chema Niels. Fusese luat dintr-o listă de nume norvegiene/ vikinge de pe net… numai că, între timp, autoarea a aflat de la o norvegiană că înainte de creștinare numele suna Njall, nu Niels. Și Lars e tot nume de după creștinare, însă acela are explicație în text, bunicul nostru și străbunicul nostru, pe vremea regelui Olaf Digre, căruia alții i-au spus după aceea cel Sfânt, fuseseră creștinați mai cu convingerea, mai cu sabia.. Ceea ce nu l-a împiedicat, pe urmașul celui creștinat aproape de bună voie 😉 să se întoarcă la credința veche și să se exileze pe insula Froj, fără să-și schimbe numele…)

 Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Precum vedeți, și personajele secundare sunt importante!

Despre realitate cu Adrian Cutinov (interviu)

Foarte interesant!

Natașa Alina Culea, scriitoare

Datorită popularității articolelor mele din seria Bărbați/Femei, am înțeles că există o mare nevoie a femeilor de a afla mai multe despre relațiile de cuplu. Femeile au nevoie să se ancoreze în principii, tocmai pentru că emoțiile și sensibilitatea lor înnăscute le îndepărtează de multe ori de realitate. Astăzi vorbim DESPRE REALITATE. Și cine te poate învăța mai bine despre asta decât cel care scrie pe blogul desprerealitate.ro. Adrian Cutinov este autorul celor trei cărți: „Cuvinte pentru femei scrise de un bărbat”, „Și frunzele ascund emoții” și „Hoții de iubire”. Pagina lui de Facebook este urmărită pe aproximativ 90.000 de cititori fideli, ceea ce spune multe referitor la informația pe care Adrian Cutinov o are de împărtășit lumii.

Adrian, spune-ne câte ceva despre tine, pentru ca cititorii, dar mai ales cititoarele site-ului meu să te cunoască mai bine

Bună, Natașa! M-am născut la malul mării și cred că…

View original post 1,531 more words

Profesiune de credință – Interviul lui Argus

Set 4 carti

Argus merge cu întrebări pe la mai mulți scriitori. Am fost și eu pe traseul lui, și pe lângă apariția răspunsurilor mele în revista ARENA LITERARĂ nr. 13/2019, împreună cu ale altora, le transmit și fanilor de pe blog:

Arena literara

PENTRU CE SCRIEȚI?

Scriu pentru că nu pot altfel. M-ar sufoca preaplinul poveștilor din mintea mea, care vor afară, pe hârtie. Încă din clasa întâi am scris povești, și dintr-a treia poezii. Prima povestioară pe care o țin minte (am redescoperit-o în clasa a opta, la zugrăvit) fusese scrisă în iarna clasei întâi. Era despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om, transformându-l în iepure. Mai târziu, compunerile și poeziile mele au fost afișate la gazeta de perete. Le scriam de plăcere, și în afara temelor școlare. Alții se jucau cu păpuși sau mașinuțe. Deși aveam destule jucării, îmi făcea mai multă plăcere să mă joc cu cuvintele, în scris.

Primul “roman” l-am scris în clasa a șasea. Era western, în două volume: două caiete de 100 file, scrise lăbărțat, așa că oricum nu avea nici dimensiunea unui roman, nici prea multă logică în firul poveștii (însă inspirația de la Karl May și Nicolae Frânculescu se vedea). Am fost lăudată pentru răbdarea de a scrie și a termina un roman, a fost citit de toate prietenele mele pe sub bancă, în ore plicticoase… A urmat altul, și altul, circulând la fel, în manuscris. Mai am o parte dintre caietele acelea, nu chiar toate. Majoritatea nu sunt verosimile, sau au probleme de logică, fiindcă sub șaisprezece ani, logica omului este direct proporțională cu experiența de viață.

Câteva dintre poveștile mele de atunci, însă, au putut fi recuperate, corectate, îmbunătățite, transcrise pe calculator, dezvoltate… și rezultatul final l-au constituit cele cinci romane publicate până în prezent. Proza scurtă publicată, romanul la care lucrez, precum și seria pe care o am în gând pentru sfârșitul anului acestuia și pentru anul viitor, sunt total noi. Doar cele cinci menționate au fost scrise, într-o formă inițială, în adolescență.

Intermitent, am scris și poezii, însă nu cred că acestea mă reprezintă pe deplin, ci proza. Încă din clasa a cincea am fost membru al cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor. Dânsul credea în talentul meu. A încercat în van s-o convingă pe mama să mă lase să urmez liceul tot acolo. S-a supărat pe noi. Din spiritul practic al vremurilor acelora, ca să nu devin “profesoară de engleză la Cucuieții din deal, cu jumătate de normă în agricultură”, am fost trimisă la Liceul Economic și, apoi, la ASE – la seral, pentru evitarea temutei repartiții. În liceu și facultate, am continuat să scriu.

Când m-am îndrăgostit, am scris lungi scrisori de dragoste, trimise sau nu. În anii grei de facultate (cu program integral de muncă și la birou), când oboseala a închis izvorul aventurilor imaginare, am scris altfel, ceva jumătate jurnal, jumătate eseu, scrieri de-ale mele, sub motto-uri citate din alți scriitori. Dacă nu scriam, mă sufocau prea multe gânduri și sentimente. M-aș fi transformat într-un roboțel contabil. Pentru mine, scrisul înseamnă viață.

PENTRU CINE SCRIEȚI?

Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Se spune să scrii cărțile pe care ți-ai dori să le citești! Eu cam asta fac… Am citit, în tinerețe, câteva astfel de cărți pentru adolescenți, petrecute în istoria altor țări, de autori români. Cred că, deși au existat în trecut, nu au mai rămas, în prezent, mulți scriitori români de romane de aventuri, pentru tineret, care să-și poarte cititorii spre alte meleaguri exotice și momente istorice necunoscute.

CREDEȚI ÎN CEEA CE SCRIEȚI?

Da, cred. Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare). E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

 

La șuetă cu autorii români #17 – Marina Costa

Dede mi-a luat un interviu!

Praf de stele

59532957_601942726946961_6663497886929518592_n.jpg

A debutat în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul Pribegii mărilor. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, Vieți în vâltoare, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți Prietenii dreptății, la Editura Astralis, și Echipajul, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă Soarta mercenarului și alte destine, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri Farmecul mării, la Amanda Edit, și de prezentul Alte vâltori ale vieții, la Editura Betta. Mai multe detalii pe Goodreads.


1) Bună, Marina! Vorbește-ne puțin despre tine. De asemenea, cu ce calitate te mândrești și de care defect ai dori să scapi?

Bună! Am 51 de ani, locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene. Am un soț care mă…

View original post 1,310 more words

Interviurile Cronicarului – Emilia Mavrodin, ECHIPAJUL

The ScribeHilary Swank

Cronicarul a fost văzut pe malul Dunării, la Brăila, la început de august. Em Madara, Oana și Anasylvi l-au trimis să stea de vorbă cu o fată de înălțime medie, cu păr șaten, tuns scurt, și ochii verzi. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, simplă, probabil lucrată la o croitoreasă din cartier. Este politicoasă și nu a refuzat interviul. S-au așezat pe o bancă, pe faleză, discutând în voie.

Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul ECHIPAJUL?

Mă numesc Emilia Mavrodin. Unii prieteni îmi spun Marina, dar majoritatea îmi spun Em. Am douăzeci de ani și sunt studentă în București, la Filologie, la engleză-franceză. Acum sunt în vacanță, la Brăila, în sânul familiei.

Ce rol am? În echipajul nostru de veri, sunt timonierul. Însă jocurile copilăriei și adolescenței au rămas în urmă, doar amintire. Rudenia n-o poate schimba nimeni; unele prietenii n-au supraviețuit maturizării și distanței, altele, da. În carte? Autoarea m-ar numi personaj principal. Eu sunt mai modestă decât atât.

Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank în tinerețe.

Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Ar fi destule de zis. Mama a fost profesoară de rusă și franceză. A murit într-un accident stupid de mașină, când aveam 13 ani. Am iubit-o mult. Îmi amintesc cu drag cum se juca cu mine când eram mică, cum îmi spunea tot felul de povești inventate pe loc, din care învățam despre animale, învățam să adun și să scad… Limba franceză s-a lipit de mine, rusa nu, chiar dacă mama încercase să mă învețe. A reușit, în schimb, să-mi sădească dragostea de cântecele și literatura rusă.

Tata a fost marinar de cursă lungă. Îmi amintesc când venea, încărcat cu daruri. Nu se mai știe nimic de el, de aproape trei ani. Mătușa mea spune că o fi rămas prin străinătate, cu verii lui. Eu tac; de ce s-o contrazic? Nu voi spune nimănui ce știu despre el și verii lui.

Tanti Milița nu numai că-mi este mătușă – tata era vărul ei cel mai mic – dar îmi este și nașă. După ea mă cheamă Emilia, un nume care îmi place. O admir pentru felul în care izbândește să crească, cu dragoste și dreptate, patru nepoți ai căror tați erau musafiri acasă, între două curse, până au uitat să se mai întoarcă, din motive pe care doar eu le cunosc. Soțul ei, unchiul Aurel, are, ca orice om, calitățile și defectele lui. Nu-mi place că, dacă s-a însurat cu o grecoaică, a fost împotrivă ca ea să-și vorbească limba și să-i învețe pe fiii lor. Unul a învățat, că a vrut. Celălalt, nu prea, iar nepoții, nici atât. Numai eu am învățat de la ea. Îmi place cum o ajutam la bucătărie și îmi spunea cum se cheamă lucrurile din jur, poezii pentru copii și cântece vechi.

Verii mei? Suntem un echipaj întreg, ca frații! Împreună colindăm prin toată Brăila și împrejurimi – acum doar în vacanțe, că ne=am împrăștiat!

Cum reușești să treci cu capul sus prin marile decepții ale vieții și să te recompui și să devii un om frumos, în ciuda faptului că trădarea vine din partea membrilor familiei?

Nu există alt drum decât drept înainte. Dacă alții au greșit, m-a durut, însă Dumnezeu îi va judeca. Nu trebuie să mă umplu eu de păcate pentru asta. …Am înțeles mai greu chestia cu să nu judeci. Acum câțiva ani, gândeam altfel. Unchiul Aurel și tanti Milița au făcut tot ce au putut pentru mine. Au avut bune intenții. Dacă uneori m-au acuzat pe nedrept și au fost prea aspri, au făcut-o pentru că așa fuseseră și ei crescuți, la rândul lor. Cât despre cei care au ales calea îmbogățirii ușoare și a crimei… mă bucur că nu au ajuns să-i judece oamenii, ci Dumnezeu. Dinte pentru dinte… da, se pare că asta au primit. Chiar și cel despre care nu mai știu nimic, cred că a sfârșit sau va sfârși la fel. Pentru mine, pur și simplu nu mai există, în gânduri și amintiri.

De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu profesoară. Mi-a plăcut să învăț limbile străine și întotdeauna am făcut lecții cu verii mai mici, apoi cu Nastea. Aș spune că este tradiția familiei; și mama a fost profesoară. Este frumos să vezi progresul celui mic, și că i-ai stârnit interesul pentru ceva ce este mai mult decât o simplă materie școlară, este un instrument de comunicare. Dau meditații, așa că deja fac lucrul acesta.

Nu-mi place partea birocratică a profesiei, însă este inevitabilă. Am înțeles, din discuțiile cu profesorii, cam ce se întâmplă în relația cu Inspectoratul Școlar. Și nu-mi place în ce situație este pus profesorul nou care predă la o clasă de liceu, sau la clasa a opta, cu copii gata plictisiți și obosiți, după experiențe negative cu profesorii anteriori, și care nu vor să învețe o limbă străină fiindcă nu văd de ce le-ar folosi.

Cum îți petreci timpul liber?

Îmi place să citesc, să ascult muzică și să fiu înconjurată de prieteni. La Brăila, este echipajul nostru. (Sau era, că a început să se risipească… Mi-e greu să accept lucrul acesta!) La București, este Nastea împreună cu mine, dar timpul liber este prea puțin, fiindcă învăț și dau meditații. De câteva luni, sunt cu noi și doi gemeni adorabili de doi ani și ceva. Cu ei sigur nu ne putem plictisi, amândouă! Ne ocupă tot timpul – mai mult pe al Nastei decât pe al meu, să fiu sinceră.

La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

O broșă în formă de trandafir, din fildeș, care a fost a mamei și inelul de logodnă de la Leftheris.

De unde știi că ai făcut alegerea corectă între doi bărbați pe care îi iubești?

Cred că sută la sută nu voi ști niciodată. Întotdeauna va rămâne un gând răzleț, bine îngropat într-un străfund al minții, care va întreba, uneori, “Și dacă…?” ori va tresări la auzul a două cântece rusești. Totuși, inima îmi spune că am făcut alegerea corectă. Unul dintre cântecele grecești care îmi plac (dacă-l dansează altcineva, preferabil Leftheris și Theodoros, în duel!) m-a învățat că cele mai înflăcărate iubiri sfârșesc la cimitir, la închisoare sau la casa de nebuni, fiindcă sunt expresia unor pasiuni extreme. Nu mi-aș dori așa ceva.

Eu nu eram cea potrivită pentru Serioja. La un moment dat, pasiunea se poate risipi, ori iubirea poate sufoca, dacă nu este exact cea de care ai nevoie. Câteodată nici prietenia nu supraviețuiește când doi tineri se maturizează separat, în direcții diferite. Nu mi-aș fi dorit așa ceva. I-aș fi stricat viața mai rău. Va găsi, într-o bună zi, pe cineva care să-l iubească așa cum are el nevoie.

Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă l-ai fi ales pe Serghei?

De câteva ori, m-am gândit. Și, din păcate, nu există decât două variante:

  1. Aș fi rămas văduvă înainte de vreme, pentru că răzbunarea contrabandiștilor l-ar fi căutat în primul rând acasă, la Brăila. Lasă, să stea el acolo, unde este, și să-și vadă de treabă, că nu-i port la mare și este în siguranță! Departe de mine și de surorile lui, însă sănătos și poate și-o găsi rostul pe acolo… Mai e o vorbă românească, schimbi locul, schimbi norocul – să-i fie într-un ceas bun, că plecarea în cursă lungă sigur nu i-a fost…
  2. Presupunând că am fi avut noi doi norocul chior să nu se întâmple așa – cam greu de crezut, dar să zicem – s-ar fi întâmplat ce spuneam mai sus. La un moment dat, mă tem că vraja s-ar fi rupt. Ar fi început neînțelegerile, fiindcă fiecare dintre noi își dorea altceva, îi plăcea altceva. Nu aveam suficiente elemente să ne țină împreună, în afară de o pasiune care se putea stinge și de faptul că destinul i-a așternut pașii în calea mea, într-o noapte de iarnă, fiindcă nu-mi era sortit să mor atunci. (Sau poate chiar pasiune e prea mult spus. Dacă era ceva să se stingă și mai repede?) Ferească Dumnezeu de cenușa unui foc de paie!

Primează cultura și similitudinile culturale sau ceea ce spune sufletul?

Primează ceea ce spune sufletul. Oricând îți poți deschide sufletul și mintea spre o altă cultură – chiar una pe care ai fost învățat, cândva, s-o disprețuiești, dar ai văzut că nu este bine așa. Cel mai bun exemplu, în acest caz, este Theodoros. (Cred că, deși nu spune, a început să înțeleagă rusește. Dar preferă să țină secret, să vadă dacă îl bârfesc sau nu rudele Murei.)

Ce crezi că este esențial pentru ca membrii comunităților diferite să trăiască împreună armonios?

Renunțarea la prejudecățile auzite în casă și pe stradă. Omul este bun sau rău pentru că așa este el – nu pentru că aparține unui neam anume, ci pentru că așa l-a făcut maică-sa (ori societatea, că de destule ori mama nu are nicio vină, l-a învățat de bine, dar vine pe urmă anturajul să-l tragă la prostii!). Fiecare neam are bandiții și eroii lui. Pădure fără uscături nu există. Așa că trebuie judecat fiecare om în parte, pentru cum este el, nu pentru ceea ce este/ grupul căruia îi aparține.

Katiușa spusese bine, la primul ei drum cu barca lui  Leftheris: “Dunărea e mare. Se vântură pe ea oameni de treabă şi golani. Cu golanii noştri am avut de-a face acum. Golanii greci ne taie nouă năvoadele şi ni le pradă. Ură este peste tot: în oraşe, în sate, pe apă. Prietenie, mai rar! Pe voi n-ar trebui să vă atingă nici o faptă rea. Voi n-aţi contribuit la întărirea urii.”  Leftheris, Theodoros și ceilalți au priceput atunci. Încercasem și eu să-i explic lui Serioja că există golani de tot felul, peste tot, … dar și oameni buni, după ce ne bătusem cu ăia de la Lacu Sărat.

Și ar mai fi ceva: ignoranța. Dacă afli mai multe despre cel de alături, vei vedea că nu există numai deosebiri, ci și multe asemănări între voi.

Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

A fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în clasa a noua, în timpul școlii, din dor de Brăila. A fost șlefuită ulterior și transcrisă în mod repetat, întâi pe o agendă, apoi pe calculator.

Deși echipajul de veri a existat în realitate, poate nu chiar în formație identică, în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. (Cu excepția a mici detalii referitoare la expedițiile la Galați și prima expediție la Ghecet). Da, făceau astfel de expediții în fiecare vară, fără evenimente notabile. În schimb, autoarea a compilat, a modificat și a îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria imaginație și transformându-le în aventurile romanului.

Grecii și lipovenii descriși în carte nu au existat ca atare. Grecii sunt un amestec între personaje din generații diferite, despre care mi s-a povestit, recompuse cu propria imaginație. Ca sursă de inspirație – a existat, cândva, în copilăria mea, o Harpena, de vreo șaptesprezece ani, dintr-un sat din Deltă, adusă în București, să aibă grijă de doi copii mici din vecini, însă i-am păstrat numai numele. Pe faleza Dunării, într-o după-amiază de Ziua Marinei, alerga în fața noastră o fetiță veselă, blondă, cârlionțată, de vreo patru – cinci ani, cu o morișcă de vânt. Atât morișca, cât și rochița albastră se asortau exact cu culoarea ochilor ei. Când s-a dus prea departe, fascinată de morișcă, părinții au strigat-o în rusește: “Nastea, vino înapoi!” Din nou, un nume, și descrierea Nastei în barcă, la prima întâlnire.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul ECHIPAJUL poate fi comandat pe website Bibliocarti.

The seasons tag… în familie

Leapșă luată de la Anasylvi. Pe cea originală am postat-o ieri. Aici, am adaptat-o pentru cărțile mele.

42199180_1323424737794628_4419621480451538944_o

  1. O carte cu personaje înfloritoare ca o zi de primăvară.

ECHIPAJUL, fiindcă este vorba de adolescenți, și este una dintre primele romane scrise de mine, pe la 15 ani.

marina costa Soarta mercenarului

  1. O carte cu o poveste atât de steamy și de fierbinte precum o săptămână caniculară de vară.

Ale mele nu sunt steamy, ci PG-13. Aș spune, totuși, că nuvela intitulată DANSUL MORȚII, DANSUL SEDUCȚIEI din colecția de proză scurtă SOARTA MERCENARULUI ȘI ALTE DESTINE, mai precis seducția baroanei Leonor de Vasquez, s-ar putea încadra în această categorie. Singura mea carte care ar fi recomandată peste 16 ani pentru descrieri medii de violență și senzualitate. Totuși, nu conține scene explicite, ușa dormitorului rămâne închisă, iar adolescenților care citesc romane gotice sau horror sau alte cele… li s-ar părea de-a dreptul angelică.

Farmecul marii

  1. O carte cu un final atât de schimbător și neașteptat precum trei luni de toamnă.

Aș fi spus PRIBEGII MĂRILOR, fiindcă se încadrează… dar este mai potrivit pentru răspunsul de mai jos. Așa că… merge și FARMECUL MĂRII. Nu ai zice că după expediția în Africa s-ar stabili undeva pe uscat pentru mulți ani (și nu în Grecia!) … și nici că nu vor rămâne acolo pe vecie.

Layout 1

  1. O carte cu un personaj cu un suflet rece ca prima ninsoare din iarnă.

Sigurd, nobilul viking din PRIBEGII MĂRILOR, este rece și calculat. El nu mai crede în dragoste, și își urmează scopurile, devenind un conducător de elită, cu vitejie, înțelepciune… și o căsătorie din interes, că și acestea ajută, uneori, pentru propulsare socială…

Cine vrea, preia leapșa și specifică sursa. 

Cărțile mele sunt disponibile pentru a fi comandate online după cum urmează:

Interviu la Radio Shalom International – portret de scriitor, Marina Costa

57232245_2163122793742988_8114472104490958848_n

Urmăriți înregistrarea emisiunii “Portret de autor – Mihail Grămescu”, difuzată la Radio Shalom International – un interviu cu autoarea Marina Costa, pentru al patrulea an consecutiv. Mulțumiri moderatoarei, Camelia Pantazi-Tudor, lui Alecs Brucher la pupitrul tehnic, și soțului meu pentru procesarea înregistrării în film youtube.  Cele anterioare au fost:

Portret de autor Marina Costa 2016, în care prezentam romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”,

Portret de autor Marina Costa 2017, în care prezentam romanul istoric “Vieți în vâltoare”, și

Portret de autor Marina Costa 2018, în care prezentam romanul pentru adolescenți “Prietenii dreptății”.

În interviul de ieri era vorba despre mai multe romane…