Interviu cu Emilia Roșu din PRIETENII DREPTĂȚII

Aș vrea eu să mai arăt și acum la fel… Aici eram încă în Nogales.

Cronicarul a fost văzut în fața unei școli dintr-un cartier bucureștean. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu una dintre profesoarele de engleză ale școlii.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Sunt Emilia Roșu, profesoară de engleză. Mi-am păstrat numele de domnișoară și după căsătorie. Se poate, este obișnuit și în România, și în țările de limbă spaniolă. Dacă mă prezint unui vorbitor de limbă spaniolă, nu mi-e rușine (ca feministelor din ziua de azi) să adaug și numele soțului. Da, într-un fel, îi aparțin – dar nu cum spun cele care sunt împotriva acestei forme de exprimare, ci prin jurământul de credință… În PRIETENII DREPTĂȚII sunt personajul principal.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Kristen Stewart. E stilul de fată băiețoasă și zăpăcită cum am fost și eu, chiar dacă are trăsăturile puțin mai fine decât ale mele.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Mi-am pierdut părinții, Emil și Maria Roșu, într-un accident de mașină, când încă nu împlinisem 13 ani. Cea mai frumoasă amintire Mătușa mea, Aurelia Crețu, s-a sfătuit cu unchiul Flavian și m-au luat la ei, în Statele Unite. Am rămas în relații bune cu verii mei, Bianca și Gabi – de fapt, mai mult cu Bianca, pe care o iubeam mult încă din copilărie. Despre Gabi și unchiul Flavian aflu de la ea. Ei n-au știut niciodată să mă apropie. Mătușa, Dumnezeu s-o odihnească, a murit acum doi ani.

4. Cum ți-i amintești pe părinții tăi și cum vrei să le cinstești memoria?

Am avut părinți buni, care mi-au oferit o copilărie fericită pentru vremurile acelea. Tot ce își doriseră ei și nu întotdeauna avuseseră. Mama era profesoară de franceză, tata inginer. Am moștenit talentul mamei pentru limbi străine, dragostea de cărți și de muzică a ambilor, nu și înclinația pentru științe exacte a tatei, nici gândirea lui practică. Le cinstesc memoria devenind un om drept, care nu face compromisuri, o intelectuală cu câtă cultură generală am putut acumula pe unde am umblat, cu o profesie care să-mi placă, așa cum le-a plăcut lor.

5. Cum reușești să faci față decepțiilor, și în special restricțiilor celor de acasă fiind un copil adoptat?

Nu e vorba că sunt adoptată. Aceleași restricții le-au avut și verii mei. E vorba de felul în care au fost educați unchiul și mătușa. Eu sunt conștientă că sunt datoare să-mi arăt recunoștința ajutându-i după puteri. De aceea am vrut să lucrez când am putut, să nu simtă povara financiară că mai cresc un copil. Acum, de, adolescența este rebelă prin definiție, așa că, pentru unele restricții, politica “voi nu întrebați, eu nu povestesc” a mers foarte bine. Am mai scăpat și câte o minciunică, atunci când treceam în “orașul din oglindă”. Cât despre decepții… dacă lumea ar fi la fel de roz și de dulce ca o bomboană, ar fi frumos, dar copilul se învață de mic cu decepțiile, că nu totdeauna poate primi ceea ce își dorește. Secretul meu este, mai curând, că nu-mi pierd speranța.

6.  Ce te-a atras la José?

Mi-a plăcut mai întâi faptul că avem destule pasiuni comune, că este inteligent, politicos, avem ce discuta. Mi-a stat alături la toate serbările, mi-a răspuns la întrebări ciudate, m-a învăţat să dansez – ce îmi doream cel mai mult. Acum, de, pe lângă toate acestea, spuneți și voi, cărei fete, la vârsta aceea, nu i-ar fi căzut ochii pe un mariachi gata să-i ofere o serenadă? (Știu răspunsul – poate celor care ar fi preferat altfel de pălărie, în loc…) Anii au trecut și s-a dovedit mai mult decât atât: credincios, ambițios, devotat…

7. Îl crezi cea mai bună alegere a ta?

Da, ne potrivim. Pasiuni comune și pasiuni diferite, suficient cât să nu ne plictisim. Personalități complementare. Până la urmă, a scăpat și de boala geloziei.

8. Cum te-ai simțit departe de România?

Atârnată între două lumi. Am știut că mă voi întoarce în țară când voi putea, însă dacă mi-a fost dat să ajung peste ocean, trebuia să învăț tot ce puteam și să extrag maximum de experiență de acolo. În același timp, am căutat să fac cunoscută celorlalți țara mea, prin cântece, tradiții, povești…

9. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit de multe ori. Aș fi putut să mă obișnuiesc cu sentimentul acela că locul meu nu este nicăieri, că nu aparțin niciunui loc – am avut și la întoarcerea în România acest sentiment, câteodată, de a aparține concomitent celor două continente, lumi, țări, de a fi pretutindeni și nicăieri, adaptată pe jumătate sau pe trei sferturi. Totuși, cred că exact acolo viața m-ar fi despărțit de José, fiecare urmându-și soarta, în alt colț de țară, împușcând dolarul într-un serviciu care să nu-i placă și să-i ucidă visele. Era foarte posibil să nu reușesc să termin facultatea, chiar dacă mă duceam în orășelul pierdut de lume, din motive financiare.

10. Te-ai gândit cum ar fi decurs viața ta dacă renunațai la a descifra biletul trimis de el și te lăsai la voia întâmplării?

M-am gândit. Poate tot se dădea de gol până la urmă. Că dacă m-aș fi simțit atrasă mai mult de Rodrigo, confundând sentimentul de admirație cu dragostea, ceea ce nu ar fi fost imposibil pentru o adolescentă naivă, nu ar fi durat nici cât relația lui cu Louise. Aș fi dovedit că nu eram cu nimic mai brează decât altele care doreau o pălărie de toreador în brațe și faima de a fi trofeul favoritului, însă doi berbeci, căutându-și gloria fiecare în alt domeniu, s-ar fi luat în coarne din prea multă ambiție, neglijându-se unul pe altul. Iar dacă s-ar fi ajuns la același final al carierei lui, doborât, în realitate, de presiunile prea mari pentru a-și menține succesul, fără să i se ofere sprijinul necesar, nu m-ar fi putut convinge nimeni că nu am avut partea mea de vină. Așa, oracolul de la Tenochtitlan și-a folosit puterile în scopuri constructive, întotdeauna, căutând să ajute, să împace, să rezolve, să sfătuiască de bine.

11. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am dorit întotdeauna să fiu profesoară, să sădesc aceeași dragoste de limbile străine și de cultura pe care o reprezintă în suflete fragede, cum au făcut profesorii mei preferați. Nu îmi plac rivalitățile din cancelarie, hârțogăria inutilă. S-ar putea face mai multe pentru copii, dar piedicile vin de la inspectorat.

12. La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

Am destule lucruri la care țin. Pe lângă inelul de logodnă (cu atât mai prețios cu cât era moștenire de familie în familia mamei lui), păstrez cu sfințenie amintirile din Nogales, care înseamnă, pentru mine, un petic de viață, oameni dragi, de care viața m-a despărțit într-un fel sau altul: ascuțimile lui Rodrigo, albumul făcut de mine, sarape-ul, șalul rebozo, micul bibelou de Crăciun, filtrul de vise și coșul primite de la vraciul din Sasabe…

13. Care crezi că-ți este punctul slab? Dar punctul tare?

Cred că ambiția mea reprezintă, așa cum descoperise profesoara mea de franceză din Nogales, atât punctul slab, cât și punctul forte. În anumite condiții, poate degenera în competitivitate acerbă, deci trebuie să mi-o țin în frâu – ceea ce am învățat, cu timpul.

14. Ce regreți cel mai mult? 

Cred că cel mai mult regret moartea. E singurul drum fără întoarcere. Și știți prea bine la cine mă gândesc, în primul rând, de acum mulți ani, din biserica din Nogales unde părintele Simon m-a ajutat să înțeleg că nu era vina mea și de la priveghiul cu …aventuri al lui don García.

15. Ce speranțe și ce temeri ai privind viitorul?

Sper într-o lume mai bună pentru fetele mele. O lume fără ură, fără droguri, fără războaie de cartier sau în școală. Dar mă tem că nu vor apuca asemenea schimbări nici ele, nici copiii lor… Și pentru prietenii mei – cei încă rămași prieteni, și cei care mi-au fost odată și le-am pierdut urma, pe cărări americane – mă tem mai mult, că nu îmi place deloc ce se întâmplă de ambele părți ale acelui zid al rușinii și al morții…

16. Cum s-ar fi descurcat autoarea în locul tău?

Nici ea nu ar fi leșinat la corrida. S-ar fi descurcat cu revista școlii, ar fi fost tot staroste peste puștime, și-ar fi făcut prieteni peste tot. Și cu lucrul la magazin în paralel cu școala s-ar fi descurcat – facultatea făcută la seral, cu serviciu cu normă întreagă, o dovedește. Însă ar fi luat mai multe bătăi zdravene de la Froggy & co. Poate ar fi pățit-o urât, că ea nu știe să se apere. Chiar și în scena cu ascuțimile, la cât e de neîndemânatică, îi trebuia doar puțin curaj lui Froggy să-i ia cuțitul și… ar fi fost silită să devină mielușea.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat direct la autoare, deoarece site-ul pe care era disponibil pentru comandă, este în renovare.

Marina Costa ⋞MAMA❤ȚARA❤GRAIUL⋟

Multumesc pentru interviu, Naty!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

💙 persoana pasionată de scris, lectură și muzică, care și-a făcut primele notițe la fragida vârstă a copilăriei, de-ndată ce a învățat să scrie;
💛 autoarea multor volume scrise, atât în proză, cât și în vers;
❤ scriitoarea care cu drag ne recomandă: „Chiar dacă în general nu vă omorâți după un anumit gen literar, mai dați o șansă unei cărți sau alteia din acel gen. S-ar putea să găsiți și excepția care să vă placă!”

Îmi iubesc mama
fiindcă este a mea! Iubirea între mamă și copil este absolută, nu se discută. Mama mea a divorțat când încă nu mă născusem și nu a vrut să se recăsătorească niciodată, ca să nu-mi aducă tată vitreg. A făcut sacrificii ca să nu-mi lipsească nimic din ce aveau cei cu amândoi părinții lângă ei. Și-a luat de la gură, dar mi-a dat o educație cu patru limbi străine, chiar dacă cea…

View original post 503 more words

LA O ȘUETĂ CU AUTOAREA SIMONA MIHUȚIU

O scriitoare draga mie, prea putin cunoscuta – e vremea s-o cunoastem mai bine! Mie mi-a atras atentia cu o proza scurta intr-un cenaclu literar FB, la inceputul anului.

Crâmpeie de suflet

Doamna Simona Mihuțiu este unul dintre autorii români contemporani pe care îmi doresc din tot sufletul să îi cunosc și dincolo de limitele unui ecran. Este de o eleganță extraordinară, oferă multă căldură, dă dovadă de gingășie și de o frumusețe sufletească extraordinare, venite parcă din vremuri de mult apuse. Este de un bun simț extraordinar și, atunci când comunică, transmite emoția aceea în stare pură. Sunt sigură că și cele două romane ale sale, Fereastră spre mâine și Destinul, o jucărie stricată, transmit extrem de multe și abia aștept să le cunosc. Până atunci, am zis să facem cunoștință cu toții cu omul din spatele romanelor și să citim puțin persoana sa, încercând mai apoi să descoperim crâmpeie din dânsa la nivelul scrierilor.

116285673_928082420997591_1499700788317646666_n

  • Nume: Simona Mihuțiu
  • Cărți scrise: „Fereastră spre mâine” / „Destinul, o jucărie stricată”
  • Genul literar abordat: ficțiune, romance, stil realist
  • Editura la care ai publicat: Total…

View original post 1,543 more words

Interviu cu Jose Duarte din PRIETENII DREPTĂȚII

Fotografia este de când eram încă acasă, în Nogales…

Cronicarul a fost văzut pe coridoarele Facultății de Filologie din București, după ce se potolise febra examenelor de admitere. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu un tânăr profesor de la Catedra de limbi romanice.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Mă numesc José Luis Duarte Echevarria, am 35 de ani și predau cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană la Universitatea din București și la una dintre universitățile particulare. Am fost personaj secundar în romanul Prietenii dreptății.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mario Lopez, interpretul lui A.C. Slater din serialul Salvați de clopoțel.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata îl cheamă José Manuel Duarte Romero și este maistru la o uzină din Los Angeles. Pe mama o cheamă Maria Teresa Echevarría de Duarte și este educatoare în Nogales. I se spune Maite. Are un frate, părintele Simón Echevarria, paroh la biserica San Felipe de Jesus din Nogales. El l-a botezat pe fratele meu mai mic, Simón Manuel Duarte Echevarría, care este patronul unui atelier de reparații auto, împreună cu un asociat. Sunt în relații bune cu toți, însă pentru o vreme, nu a fost așa, fiindcă la nouăsprezece ani am fugit de acasă, la o mătușă din Mexic, și, peste câteva luni, peste ocean, într-o țară din Estul Europei, despre care abia de auziseră vag. Atunci, numai unchiul și fratele meu au rămas de partea mea. Părinții erau supărați și nu puteau înțelege cum dau cu piciorul la toate sacrificiile făcute de ei pentru a ne asigura nouă, copiilor, un viitor mai bun în țara tuturor posibilităților. Au trecut câțiva ani până să se împace cu ideea și să mă ierte, când au văzut că aici mi-am făcut o carieră și o familie fericită.

Despre soția mea știți deja suficient. Este profesoară de engleză la o școală din București. Avem două fete frumoase, Maria Armanda și Bianca Simona, una în clasa a doua, cealaltă în grupa mare la grădiniță. Ele vorbesc fluent limbile materne ale ambilor părinți și învață engleză. Încercăm să reedităm, în familie, La hija del Mariachi în varianta noastră proprie și să le dăm fetelor și educație muzicală.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am ales să fiu profesor universitar de cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană, fiindcă era deja ocupat locul care mi s-ar fi potrivit la catedra de dialectologie. Cred că am reușit să stârnesc interesul, chiar pasiunea unor studenți pentru acest domeniu. Am rămas în facultate, atât la sfatul doamnei profesoare Georgescu, cât și gândindu-mă că la facultatea de limbă spaniolă sau portugheză vin deja tineri interesați de o carieră în acest domeniu, pe când la școală sau la liceu, în afara claselor de filologie, sunt prea puțini care să dea importanță limbilor străine. Mă rog, fetele mai sunt cu telenovelele, știu asta, că destule studente de anul întâi mi-au spus că telenovelele văzute în copilărie sau adolescență le-au stârnit curiozitatea de a învăța aceste limbi.

Ce nu-mi place se referă, în principal, la birocrație, la prea multe hârtii de făcut, în afară de pregătirea lecțiilor. Dar birocrație este peste tot.

5. Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de Emilia?

Ei, parcă pot să știu sigur… Când am cunoscut-o, mă intrigase și îmi plăcuse, în același timp, felul cum o însufleţeau, pe o străină de peste ocean, cultura şi istoria din toată America Latină. Știa mai mult decât unii dintre noi și voia să cunoască, să trăiască tot ceea ce citise. Mă amuzase și atitudinea ei, în același timp pacifistă, dar militantă – mă refer la însuși felul cum am cunoscut-o, cu casetofonul în brațe…

Pe urmă, Sofia mi-a spus că nu era catolică, mi-a dat-o în grijă și mi-a plăcut cum s-a purtat în biserică, ce întrebări a pus după aceea, cum era pe jumătate speriată sau copleşită de tot ce era nou, necunoscut, pe jumătate atât de încântată de tot ce i se întâmpla încât nu mai avea cuvinte. Iar de la Serbarea Florilor, când a fost, pentru un moment, singură şi părăsită de toţi, devenind brusc o prinţesă neajutorată, m-am simțit cavalerul ei salvator. Restul a fost istorie!

6. De unde ai moștenit romantismul?

Din familie, bineînțeles, odată cu muzica! Și de la tata, dar mai ales de la unchiul Simon. Da, sună cam ciudat să recunosc că am moștenit romantismul și de la un preot, dar el ne-a învățat și pe mine, și pe fratele meu, să cântăm la violă și să citim notele, să nu fim ca mariachis de pe vremuri… ca lăutarii, cum se spune pe aici.

7. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit, de fiecare dată când nu-mi convenea ceva sau când vorbeam la telefon cu ai mei. N-aș fi avut curajul să renunț la școala tehnică, deși nu-mi plăcea. Aș fi ajuns un proiectant oarecare, cu o slujbă plictisitoare, din care aș fi evadat, poate, cântând în week-end. Poate, la un moment dat, m-aș fi căsătorit, că omului nu-i este dat să trăiască singur toată viața și majoritatea primesc, la un moment dat, o a doua șansă. (Ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și altcineva, drag mie, lucrul acesta, în suferința lui!) Totuși, într-un colț al sufletului aș fi oftat după Emilia toată viața mea și m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă…

8. Ce-ți lipsește cel mai mult din Nogales?

Familia. Aș spune și prietenii, dar și dacă aș fi rămas acolo, majoritatea s-au împrăștiat care încotro. Nici atmosfera nu mai este aceeași. Din păcate, au învins cei răi – ai lui Trigueño și altora ca ei. Acum se aud baladele contrabandiștilor din cartelurile de droguri mai des decât serenadele pe care le cântam noi. Peste vale, în orașul geamăn, se împușcă bandele traficanților între ele, atmosfera aceasta nesănătoasă a pătruns și dincoace. Iar cu porcăria cu zidul, nu mai vorbesc… Mă bucur, într-un fel, că nu îmi cresc copiii acolo! N-o fi nici aici raiul pe pământ, că nicăieri nu e, dar nu se compară, în destule privințe!

9. Cât de des mergi în vizită peste ocean?

Am fost de câteva ori – adică, odată la câțiva ani. Până în 1990 nu am putut, după aceea, da. Am fost anul trecut, cu fetele. Era normal să ajungă și rudele mele să-și cunoască nepoatele, mai ales cei cărora le poartă numele, și rudele ei, și prietenii dragi cu care am păstrat legătura. Iar ele se cuvenea să-și cunoască singura pereche de bunici, până atunci văzută doar în fotografii, pe video și auzită la telefon și pe internet. Cele mici au avut un succes teribil, având în vedere că vorbesc spaniola. Pe lângă ai mei, Marisol, doña Azucena, Sofía și Consuelo, Doris, Rosie și Bianca, verișoara Emiliei din Houston, toți le-au răsfățat.

10. Cum ți s-a părut România, odată ajuns pe aceste meleaguri?

Total diferită. Vorbim despre România de atunci… A fost un șoc să înțeleg câte chestii pe care le consideram de bun simț erau interzise sau nu se cuveneau. Noroc cu don Armando, care mi-a explicat totul pe șleau de cum am venit. Că Emilia sigur vedea lucrurile altfel, fiind născută și educată aici…

Am prins aici și Revoluția. Afară se trăgea, la televizor se discutau vrute și nevrute, iar eu, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla – nu că ar fi înțeles cineva sigur nici până acum – mă gândeam la revoluția lui Pancho Villa și la războiul civil spaniol, despre care auzisem, ambele, din surse directe…

11. Cum îți petreci timpul liber?

Încă mă implic să-i ajut pe tinerii din America Latină care vin la studii în România, deși acum sunt mai puțini. Cu ei și cu studenți români de la limba spaniolă, formația Los Nuevos Mariachis prosperă, deși are parte de concurența tuturor formațiilor mai mult sau mai puțin autentice de andini, care vin și pleacă. Studiile de la Academia de Muzică îmi prind bine în această privință. Deși formația are fluctuația normală, impusă de viața studențească, dă rezultate. Și toți membrii ei, din toate vremurile, au fost ajutați și în viața academică, și să se adapteze în noua țară unde au venit să învețe. Suntem o familie!

La Raza și Sin Fronteras au rămas, într-o formă sau alta, pe aici, concurență stabilă, deși, dacă aș sta să plec urechea la zvonuri, am auzit și lucruri urâte despre La Raza, așa cum se spunea și despre unele formații din Nogales sau din alte părți. Prefer să nu le cred și să ne strângem mâinile dacă ne întâlnim la vreun festival în aer liber, la vreun concert…

12. Ce regreți cel mai mult? 

Prietenii pierduți, despre care nu mai știu nimic.

13. De ce anume ești mândru? 

Că am învățat limba română bine, deși o vorbesc cu accent, că am reușit să-mi clădesc o viață frumoasă aici și să formez multe generații de studenți în dragostea față de limba, cultura și civilizația spaniolă.

14. De ce te temi cel mai mult? 

De posibile meandre ale destinului. Doamne apără și păzește de tot ce-i rău în lume!

15. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Au fost destule astfel de momente în viața mea. De la primul succes al proaspetei, atunci, formații Mariachis del Palo Verde la revederea cu Emilia, pe aeroportul Otopeni, la nunta româno-mexicană unică în amintirea tuturor, la ceremonia de absolvire a facultății, apoi a doctoratului, apoi nașterea celor două fetițe…

16. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scrisă, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Nu avea capitole, era de la un capăt la altul. (Ca majoritatea romanelor autoarei, în faza inițială, pe caiet).

A mai fost o dată retranscris, peste câțiva ani, poate 1988 sau 1990, pe o agendă, și atunci a primit și un epilog (pe lângă editările inerente). Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia.

Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online.

Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat conform scenei din film de unde era duetul, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare….

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat pe website  Bibliocarti.

Marina Costa, îndeletnicire de scriitor pe valurile creației!

Mulțumesc pentru tot ce faci, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Pe autoarea Marina Costa o cunosc din prisma lucrărilor sale care mi-au oferit o oază de aventură și suspans literar. Aceasta are în buchetul său de scriitor împătimit nuanțe fel de fel, albastrul mărilor, azuriul norilor și roșu boem al ținutelor spaniole. Autoarea împletește cu un echilibru minunat partea frumoasă a poveștii, aducând elementul de romance, cu o realitate uneori dură, stânjenitoare însă credibilă și exact pe gustul meu. Printre cărțile ei găsim poezie suavă, dar și romane istorice pline de aventuri; cele pe care am reușit să le citesc m-au impresionat fără margini, printre ele se numără, „Pribegii mărilor”„Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării” ,„Ocrotiți de sirene” și „Prietenii dreptății”!

Dacă vă doriți să o cunoașteți mai bine pe Marina Costa, vă invit să citiți interviul de mai jos. Povestea autoarei e una impresionantă care merită toate aplauzele mele!

****

Povestea mea începe…

View original post 1,261 more words

Nina Marcu

Inca o prietena draga a stat de vorba cu Naty, marea promotoare a literaturii romanesti contemporane. S-o cunoastem cu totii pe Nina Marcu!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Haideți să ne cunoaștem!

1 ❤ 10 momente importante din viața mea

Cred că sunt mai multe. Mult mai multe. Foarte multe. Momente importante, zic. Dacă stau să mă gândesc bine, aproape mereu e câte un moment important. Cu magie de prestidigitator, viaţa le strecoară pe astea vitale printre alea insignifiante. Dar, s-o luăm după tipicul interviurilor pe care, din drag de literatură şi de cuvântul scris, le realizezi tu, Naty.
Născută … M-am născut la ţară, într-o comună de la porţi de Bărăgan, Adâncata se numeşte. Într-o toamnă brumată şi rece, de şi ursitorile, când au ajuns, s-au băgat, înfrigurate, la gura sobei. Da, m-am născut la ţară. Am crescut şi am trăit la ţară. Nu numai că nu am ascuns vreodată asta, nu numai că nu mi-am renegat niciodată rădăcinile, dar m-am şi fălit, pe oriunde am fost şi pe oriunde m-a dus viaţa, cu faptul că sunt…

View original post 3,662 more words

Bianca Timsa Stoicescu

S-o cunoastem cu totii pe prietena mea Bianca Timsa-Stoicescu, scriitoare pentru copii si povestitoare inegalabila!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Haideți să ne cunoaștem!

1 ❤ 10 momente importante din viața mea

Născută ... în județul Sibiu, dar de la 4 ani am ajuns la Slatina, unde am stat până la 21 de ani. De aceea spun că sunt din Oltenia, nu din Ardeal, deși ador Ardealul. Mi-ar plăcea să am mai multe caracteristici ale celor între care am trăit în primii ani de viață.
Frați/surori… Am o soră, cu doi ani mai mică.
În copilărie mă vedeam…scriitoare. Lucru care îi scotea din sărite pe părinții mei care erau realiști și considerau că nu am cum să trăiesc din așa ceva și trebuie să mă pun cu burta pe carte. În același timp, sora mea știa că va trăi în SUA, deși de data aceasta toată lumea râdea în hohote pentru că nu se putea ieși din țară, la vremea aceea. Când copiii își păstrează visul, le demonstrează…

View original post 2,049 more words

Interviu cu Emilia (Marina) Zepo din A doua cursă

Marina at 40 Hilary Swank as Amelia Earhart5 (1)

Cronicarul a fost văzut la Brăila, la începutul verii, în fața unei școli din Bariera Călărașilor. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu una dintre cele două profesoare de engleză ale școlii, o femeie de aproape patruzeci de ani. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, fără să iasă în evidență prin nimic. Are părul scurt, vopsit într-o nuanță de castaniu roșcat și ochii verzi, ascunși sub o pereche de ochelari. Anii petrecuți în compania cărților au cerut prețul lor…

Este politicoasă și nu a refuzat interviul. L-a invitat pe Cronicar la o cafea, într-un local micuț de vizavi de școală.

  1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul A DOUA CURSĂ?

Sunt profesor Emilia Zepo. Am treizeci și nouă de ani. În familie, mi se mai spune și Marina, după un personaj din legendele unei zone a Greciei. Predau engleza la două școli din Brăila. Sunt dirigintă la clasa a opta. Poate ați auzit de mine, fiindcă am avut aproape în fiecare an câte un elev calificat pentru olimpiada națională de limba engleză. Uneori și doi. În romanul A DOUA CURSĂ am un rol secundar.

  1. Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank. Închipuiți-vă și voi că are părul roșcat, nuanța mahon sau ceva asemănător. Culoarea la modă a anilor aceștia, cu care îmi acopăr firele de păr albe, care s-au cam înmulțit. Soțul meu îmi spune că elevii mi-au scos peri albi. Eu cred că mi-au ieșit de grija lui, de când e pilot pe Dunăre și a avut unele aventuri nedorite…

  1. Cât de mult a rămas din Marina de odinioară în Marina din prezent?

Greu de spus. Pe de o parte, sunt tot aceeași. Am aceeași pasiune pentru istorie, muzică, literatură, limbi străine, cultură în general, aceeași dragoste de viață și aceleași principii morale, pe care m-am străduit (și sper că am reușit) să le insuflu atât copiilor mei, cât și celor cărora le-am fost profesoară. Nu m-am abătut de pe cărarea îngustă, aleasă de mine!

Pe de altă parte, m-am confruntat cu suficiente greutăți de toate felurile, inerente vieții, ca să-mi pierd inocența adolescenței, a vremurilor când totul este posibil. Ori, de, și acum mai cred că orice este posibil pe lumea asta, dar în alt sens…

  1. Spune-mi ceva despre familia ta.

Părinții i-am pierdut încă din adolescență. Nu am frați. Unchiul și mătușa care m-au crescut au trăit să mă vadă mireasă și să-mi țină în brațe una dintre fiice. S-au dus în cursul aceluiași an. Unele perechi în vârstă nu supraviețuiesc unul fără celălalt. De sărbători, aprind câte o lumânare pentru odihna sufletelor lor, fie la cimitir, la Sfântul Constantin, fie la biserica cea mai apropiată.

Cu verii mei de toate vârstele formam, odinioară, un echipaj unit. Între timp, viața ne-a împrăștiat în cele patru vânturi, cum numai ea știe s-o facă. Eu, bucureșteanca, am devenit brăileancă, cu acte în regulă. Ei, majoritatea, au devenit bucureșteni. Narcisa mare s-a măritat pe la Focșani. În Brăila n-a rămas decât cel mai mic dintre verișori, Dani, cel cu care nu am păstrat o legătură prea strânsă. Sunt mai apropiată de cei din București.

 M-am căsătorit imediat după terminarea facultății. Am intrat cu bine în familia soțului, mă înțeleg bine cu socrul, cumnații, cumnatele, nepoții.

Soțul meu, atunci, era ofițer de punte Dionis Zepo. Eu i-am zis Leftheris de când l-am cunoscut, la paisprezece ani, și numele a prins și la alții din grupul lui de prieteni. Între timp, navele de pasageri nemaicirculând pe Dunărea maritimă, a fost nevoit să-și schimbe profesia, devenind pilot. Am patru copii, două fete născute de mine, Aliki, de șaisprezece ani, și Dora, de doisprezece, și doi gemeni, adoptați, Ina și Mihai, în vârstă de douăzeci și doi de ani. La anul termină facultatea. 

  1. Cât de greu este să fii soție de marinar?

Ușor nu este, dar, la fel ca multe alte femei, de acum și din vechime, m-am obișnuit. Sunt fiică de marinar și am crescut în casă cu verii mei, copii de marinar, la rândul lor. Știam ce înseamnă, cu bune și rele. Și dacă mi-ar fi fost soțul medic, sau polițist, sau militar – nu aș fi avut probleme similare? Sau dacă ar fi lucrat la o firmă româno-greacă, să fie jumătate din timp aici și jumătate la șefi, în Grecia, nu tot singură ar fi trebuit să mă descurc în lipsa lui?

Contează, în primul rând, omul de lângă tine, să fie om – iar Leftheris este. În toate profesiile găsești și oameni buni, și oameni răi. Din cei care își înșeală ori își bat soția, care se îmbată și fac scandal, sau care fac măgării la serviciu: furturi, înșelăciuni sau neglijențe mari. Am văzut și reversul medaliei – destule femei nu au suportat singurătatea și, de aceea, mulți marinari sunt divorțați. Chiar și printre prietenii noștri, unora li s-a întâmplat.

Nu sunt singura victimă a societății, suntem multe femei care avem căsnicii cu termen redus – când am avea nevoie de un sprijin, că se întâmplă ceva acasă, el e departe și tot singure înfruntăm situația. Am noroc de un socru pensionar, destul de sănătos, care m-a ajutat la nevoie, de cumnatul meu, soțul Electrei, și nepoții deja mari, de prietenul nostru și nașul Dorei, Theodoros, care, lucrând la Șantierul Naval, e disponibil în caz de inundație sau ceva, dacă Leftheris nu e acasă…

6. Ce ai simțit când ai aflat că Serghei s-a întors?

La început, teamă. Teamă pentru el – și am avut dreptate, că Anghel l-a găsit, din păcate – și teamă pentru mine. Nu am vrut să-l văd, dar i-am trimis pe finul lui și pe sora geamănă, fină a Nastei, știind că ei îi pot oferi, cu tot dragul, suportul moral de care avea nevoie. La rândul lor, experiența unei prietenii deosebite le va îmbogăți experiența de viață și personalitatea. Au avut grijă să-mi spună, fără să-i întreb eu, destule despre el, mai mult bune decât rele.

Dar s-a întâmplat să-l văd, oricât nu aș fi vrut, și nu a fost cum mă temeam. Cred că era normal să am sentimente amestecate. Din fericire, gelozia sau altele negative nu au făcut parte dintre ele. Nostalgia, da – însă această nostalgie am simțit-o după multe aspecte legate de adolescența mea, de oameni și vremuri care s-au schimbat. Nici Echipajul de odinioară nu mai este ca atunci… cum să fie Serioja la fel?

  1. Simți că ai sau ai avut o datorie morală față de el?

Am simțit asta dintotdeauna. Cred că mi-am dat seama de când a plecat în cursă lungă, înainte să se întâmple tot ceea ce i-a întors viața pe dos, dar, de fapt, o aveam de dinainte: cât eram în sanatoriu, îl ajutam la lecții, la română și la ce mai puteam. În fond, îi datorez viața. S-a întâmplat să-i pot face același serviciu când s-a întors, așa cum a făcut-o, din cursa lungă. Anghel nu l-ar fi lăsat în viață nici dacă l-ar fi ascultat, supus. Știa prea multe, îi deranja. Mă bucur că, până la urmă, i-a deranjat altfel, și că pe Anghel a reușit să-l bage la închisoare. Am aflat, după logodna lui, și ce a pățit cu Anghel mai de curând. Mă bucur că nu el și-a pătat mâna de sânge, însă e foarte bine că acel criminal nu îl va mai supăra niciodată.

  1. Ce mai fac verii tăi? Mai sunteți la fel de apropiați? Dar ceilalți din Echipajul de odinioară, neamintiți în A DOUA CURSĂ?

În A DOUA CURSĂ sunt amintiți puțini din Echipajul de odinioară – Theodoros cu familia lui, Asterița, Nondas, care este acum secundul/ timonierul lui Miltos, Ioan Lambrino în acte. (Probabil și Epaminondas îl chema doar în certificatul de botez, după naș.) Și, după divorț, s-a cam acrit, nu e tocmai personajul cel mai pozitiv de pe vaporul acela…

Verii mei nu apar în A DOUA CURSĂ. Majoritatea s-au mutat la București, s-au căsătorit, au sau nu copii…

Mihaela a rămas în Brăila și are trei fete, la fel de frumoase ca ea. Lucrează la Braiconf.

Narcisa mare s-a măritat la Focșani, are și ea doi copii. Sora ei, Vero cea mică, este artist plastic și predă la Academia de Arte din București. Și ea are doi băieți.

Lemoni lucrează la o bancă în București. Ea nu are copii. Virgil, tot în București, are o firmă de instalat centrale termice. S-a căsătorit imediat după terminarea facultății și are o fiică cu talent de actriță. Suntem apropiați în telefoane și e-mailuri, că altfel, la distanță, mai greu…

O parte din echipajul asociat de pe strada Plevnei au plecat și ei, care încotro, în lume, după o pâine mai bună. Cei cu Dunărea în sânge, și-au luat carnet de Rhin și plutesc prin fața sirenei Loreley. Alții s-au îmbarcat de cursă lungă, sau, cei care lucraseră la Șantierul Naval, și-au găsit de lucru prin țări cu lefuri mai bune. Au rămas bătrânii acasă… Ca peste tot, de altfel!

  1. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Dacă ECHIPAJUL a fost scris, într-o primă formă, încă din 1983, nu era programat să aibă vreodată o continuare. Însă după ce autoarea dăduse bun de tipar romanului, în septembrie 2018, chiar a doua zi, în tramvaiul 21, se gândea la carte, la epilog… și a avut revelația că și Serghei, uitat printre sticle în epilog, avea dreptul la o a doua șansă la fericire… deci, A DOUA CURSĂ! În momentul acela, pur și simplu revelația că va exista o continuare a făcut-o să coboare cu o stație mai devreme. În momentul acela, încă credea că personajul de care se va îndrăgosti va fi un personaj nou. Când i-a spus, seara, la un eveniment literar, tehnoredactorului de carte că va exista o continuare, ea a răspuns că-i combină și-i desparte ca în TÂNĂR ȘI NELINIȘTIT, crezând că tot cu mine va sfârși. Autoarea a râs și a spus că nu se va întâmpla așa… apoi a avut ideea cu cine s-ar putea combina, și cu ce obstacole.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul A DOUA CURSĂ poate fi comandat pe website Bibliocarti

Marina Costa

Am avut onoarea ca Natalia Budu-Grati din Chișinău să-mi ia un interviu. Mulțumesc, Nati!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Haideți să ne cunoaștem!

1 ❤ 10 momente importante din viața mea

Născută … ❤ … în București, la 7 aprilie 1968.
Frați/surori…❤ … Am două surori după tată, mai mari decât mine, doar una dintre ele mai trăiește. Le-am cunoscut la vârsta de 20 de ani, respectiv 21.
În copilărie mă vedeam… ❤ … medic pediatru. Până în clasa a șasea, când disecția unei broaște m-a lămurit că nu este pentru mine. În final, m-a făcut statul economist, că mama nu m-a lăsat să urmez filologia, cum mi-aș fi dorit.
Obiectul preferat la școală era… ❤ … materiile preferate la școală erau limbile străine, limba română, istoria și geografia.
Ghidușia rămasă în memorie este …(la ce vârstă)… ❤ …la zece ani, când am vrut să verific dacă este adevărat că boboceii de rață știu să înoate de când se nasc. Am stresat vreo trei bobocei de trei…

View original post 2,265 more words