Interview with Author CAMERON TROST

Author Cameron Trost

How do you feel about cemeteries? Do find them creepy? 

A stroll through a cemetery is hardly my idea of a cheery weekend trip with the family, but as a writer, I find them a wonderful source of inspiration—so many stories, adventures, and struggles summed up in a few engraved words. A visit to a cemetery in the middle of night can certainly be a haunting experience if you notice even the slightest movement or noise that seems out of place, but it is otherwise a calming experience by virtue of the calm that reigns.

What’s the creepiest place you’ve ever been to?

I’ve been to countless creepy places over the years, including arguably the most infamous, Auschwitz. There are abandoned lunatic asylums, underground bunkers, castle ruins, enchanted forests, and pagan stone circles. But in keeping with the theme of the anthology, the catacombs of Saint Sebastian on the Appian Way in Rome spring to mind. You enter a church and are led underground, through tunnels lined with niches containing the remains of early Christians. For anyone who has read Poe’s “The Cask of Amontillado” and Doyle’s “The New Catacomb”, you’ll understand how creepy it is to visit such an unusual site. 

What are your literary influences?

I admire Roald Dahl for the strangeness and twists found in his fiction. He is famous for his children’s stories but his talent really shines through in his tales of the unexpected for adults. For my mystery and horror fiction, Sir Arthur Conan Doyle and Edgar Allan Poe are among my favourites, and Ruth Rendell is the queen of suspense for her psychological insight into surburban and rural England. Less obvious perhaps is the influence of JG Ballard, a writer who deftly combined suspense with dystopian fiction and soft science-fiction, using modern settings such as the periphery of urban centres as a driving force in his fiction.

Where do you find inspiration for your writing?

This is always a tricky question to answer. I have a vivid imagination and more ideas than I have time to write. Writer’s block isn’t something I’ve really ever experienced. The toughest thing sometimes is simply deciding which of my ideas to work on next. So, I can’t really say I “find” inspiration—perhaps the ideas find me—but there are certain situations or activities that get the ideas flowing and help me figure out a way around a problem in the plot. This is particularly useful when writing a story that requires very close attention to detail, like a mystery. Firstly, and as a general rule, I think better when I’m alone and have no distractions. Secondly, exercise in a quiet place helps me iron out the creases and solve problems. I live next to woods and marshland and so—you guessed it—I often go for a jog as part of the writing process. The environment and rhythmic movement are highly conducive to the imagination. If you track me down on Instagram, you’ll get even more insight into this process and be able to enjoy the same scenery. Although set in England, not Brittany—where I live—the rural landscape plays any important role in my latest novel, Letterbox. I simply replaced marshes with moorland and quagmires.

What are you currently working on?

I’m writing a gripping murder mystery set in Brittany and featuring my character, Oscar Tremont, Investigator of the Strange and Inexplicable. I started the novel this year and made more progress than I’ve ever made in such a short time during Nanowrimo, getting 40,000 words down in one month. My aim is to finish the novel early next year. It will most likely clock in at around 60,000 words. This will be the fourth novel I’ve written—two of which are available through Black Beacon Books—and one which is currently awaiting its third draft. Mystery fans will love this book, which is a cross between Midsomer Murders and Sherlock Holmes. It’s a puzzle, complete with clues, red herrings, and foreshadowing. In the meantime, readers can meet Oscar Tremont in the various short mysteries in which he has appeared—ideal for armchair detectives who like to pit their wits against the protagonist. You can even follow him on his very own Facebook page.

Thank you, Rayne, for facilitating the interview!

ABOUT THE BOOK

Among the Headstones: Creepy Tales from the Graveyard edited by Rayne Hall, presents twenty-seven of the finest – and creepiest – graveyard tales with stories by established writers, classic authors and fresh voices.

Here you’ll find Gothic ghost stories by Robert Ellis, Lee Murray, Greg Chapman, Morgan Pryce, Rayne Hall, Guy de Maupassant, Myk Pilgrim, Zachary Ashford, Amelia Edwards, Nina Wibowo, Krystal Garrett, Tylluan Penry, Ambrose Bierce, Cinderella Lo, Nikki Tait, Arthur Conan Doyle, Priscilla Bettis, Kyla Ward, Edgar Allan Poe, Paul D Dail, Cameron Trost, Pamela Turner, William Meikle and Lord Dunsany who thrill with their eerie, macabre and sometimes quirky visions.

You’ll visit graveyards in Britain, Indonesia, Russia, China, Italy, Bulgaria, Thailand, USA, Australia, South Africa and Japan, and you can marvel at the burial customs of other cultures.

Now let’s open the gate – can you hear it creak on its hinges? – and enter the realm of the dead. Listen to the wind rustling the yew, the grating of footsteps on gravel, the hoo-hoo-hoo of the collared dove. Run your fingers across the tombstones to feel their lichen-rough sandstone or smooth cool marble. Inhale the scents of decaying lilies and freshly dug earth.

But be careful. Someone may be watching your every movement… They may be right behind you.

Purchase Link: mybook.to/Headstones

The ebook is available for pre-order from Amazon at the special offer price of 99 cents until 31 January 2021. (After that date, the price will go up.)  A paperback will follow.

ABOUT THE AUTHOR

Cameron Trost is an author of mystery and suspense fiction best known for his puzzles featuring Oscar Tremont, Investigator of the Strange and Inexplicable. He has written two novels, Letterbox and The Tunnel Runner, and two collections, Hoffman’s Creeper and Other Disturbing Tales and The Animal Inside. Originally from Brisbane, Australia, Cameron lives with his wife and two sons near Guérande in southern Brittany, between the rugged coast and treacherous marshlands. He runs the independent publishing house, Black Beacon Books, and is a member of the Australian Crime Writers Association. You can find out more about him at https://camerontrost.com and read more of his strange and creepy tales by grabbing a copy of his latest collection, The Animal Inside.

Social media

Facebook: https://www.facebook.com/CameronTrostAuthor

Goodreads: https://www.goodreads.com/camerontrost

Twitter: https://twitter.com/trost_cameron

Instagram: https://www.instagram.com/camerontrost_author/

Interview with Author Robert Ellis

Robert Ellis in an interview for Marina Costa’s shipload of thoughts

Do you ever wander around cemeteries, read the inscriptions on strangers’ headstones, and wonder what their lives were like, how they died, what families they left behind?

I like seeing the very old dates in old English graveyards.  I really don’t wonder about these people’s lives or how they died. To me, it is more interesting that they just “were.”

Do you know where your ancestors are buried?

My parents are buried in a cemetery at the foot of the modernistic Skyway Bridge in Tampa, Florida (USA). They share a single headstone, engraved “Together forever.”

What gives you the creeps?

Watching a sick or old person expire in front of my eyes. Their breathing slows down, then just stops, and you realize it isn’t going to start up again – ever.

Have you ever seen a ghost?

Absolutely, positively, definitively, do not believe in ghosts. And yes, I have seen one!

What’s are your favourite short story? By whom, and why do you love it?

The best horror short story I have ever read is Steven King’s  “Mrs. Todd’s Shortcut.” He manages to work in so many themes, including the Maine back country, the difference between Mainers and “outa-staters,” aging within a marriage, aging alone, and good old undying lust. All this in a totally original, scary tale. Just warning you, be careful how you fold a map, and never remove the critters from the grille of a car without wearing gloves!

What do you personally, as a reader, like about anthologies?

I love anthologies of short stories. I only write short fiction, and the chance to discover a new voice or a twist on a tale that I hadn’t ever thought of is wonderful. It inspires me to put finger to keyboard and start something new right away.

Where do you find inspiration for your writing?

I find inspiration in two main areas. One is location. For example, a reviewer once said that the city of New Orleans (USA) was just another character in my story. I think they were saying that the French Quarter had a physicality and a personality equivalent to the humans in my story.

The other is in older males acting inappropriately out of lust and a “seven-year itch” type of situation. Don’t worry, they are always punished appropriately; how could they not be?

How do you go about research for the fiction you write?

I don’t write what I know, I write about where I am/ have been, and about people who are foolishly like myself. So, I don’t really research; instead, I look outside at location and inside at misbegotten motives.

Thank you, Rayne, for facilitating the interview!

ABOUT THE AUTHOR

Bob Ellis, a retired financial services exec, has lived and worked on three continents and swum in all the oceans of the world. Now living in Florida, he writes quirky short fiction.

ABOUT THE BOOK

Among the Headstones: Creepy Tales from the Graveyard edited by Rayne Hall, presents twenty-seven of the finest – and creepiest – graveyard tales with stories by established writers, classic authors and fresh voices.

Here you’ll find Gothic ghost stories by Robert Ellis, Lee Murray, Greg Chapman, Morgan Pryce, Rayne Hall, Guy de Maupassant, Myk Pilgrim, Zachary Ashford, Amelia Edwards, Nina Wibowo, Krystal Garrett, Tylluan Penry, Ambrose Bierce, Cinderella Lo, Nikki Tait, Arthur Conan Doyle, Priscilla Bettis, Kyla Ward, Edgar Allan Poe, Paul D Dail, Cameron Trost, Pamela Turner, William Meikle and Lord Dunsany who thrill with their eerie, macabre and sometimes quirky visions.

You’ll visit graveyards in Britain, Indonesia, Russia, China, Italy, Bulgaria, Thailand, USA, Australia, South Africa and Japan, and you can marvel at the burial customs of other cultures.

Now let’s open the gate – can you hear it creak on its hinges? – and enter the realm of the dead. Listen to the wind rustling the yew, the grating of footsteps on gravel, the hoo-hoo-hoo of the collared dove. Run your fingers across the tombstones to feel their lichen-rough sandstone or smooth cool marble. Inhale the scents of decaying lilies and freshly dug earth.

But be careful. Someone may be watching your every movement… They may be right behind you.

Purchase Link: mybook.to/Headstones

The ebook is available for pre-order from Amazon at the special offer price of 99 cents until 31 January 2022. (After that date, the price will go up.)  A paperback will follow.

Interviurile Cronicarului – Serghei Melnic din ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ

Poze mai din tinerețe, bineînțeles….

Cronicarul a fost văzut în fața sediului Navrom din Galați. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu unul dintre marinarii recent întorși din cursă.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ?

Mă numesc Serghei Melnic și sunt șef mecanic pe împingătorul Filipeni, având ca port de bază Galați. Eu sunt din Brăila. În ECHIPAJUL am fost personaj secundar, însă în A DOUA CURSĂ sunt personaj principal. Poate nu singurul, dar personaj principal.

2. Ce actor sau cântăreț crezi că ar fi fost potrivit să-ți interpreteze rolul într-un film?

M-aș fi gândit la unii care numai ruși nu erau. Poate m-aș visa Rutger Hauer când era tânăr… dar, mai aproape de neamul meu și de vârsta mea actuală, Vladimir Yagliuch. Doar că părul meu este mai blond și mai ondulat…

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata l-am pierdut când aveam 13 ani. Era pescar, l-a luat Dunărea, pe furtună – ca pe mulți alții din neamul meu sau din cartierul Pisc. Bunicul meu, Porfiri Osip, starostele pescarilor din Brăila, mi-a spus atunci că am rămas bărbatul din casă. Era o povară prea grea, împreună cu doliul… Mama s-a îmbolnăvit nu peste mult timp. Unii spuneau atunci că de inimă rea, dar pe urmă am înțeles că nu a fost numai atât. Am uitat cum îi zice… boală de sânge. S-a dus când aveam aproape optsprezece ani, eram elev la profesională. Bunicul ne-a crescut pe mine și pe cele trei surori ale mele. El ne-a învățat să alegem drumul bun în viață, mă gândesc la el cu drag, Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Am trei surori. Harpena este mai mare decât mine cu un an și ceva. Este educatoare, măritată cu un contabil și are două fete, Iuliana și Lena. Nastea este mai mică cu 11 ani, iar Dașa cu 13 ani. Nastea a terminat facultatea de limbi străine și lucrează la un institut de cercetări, este căsătorită cu un coleg și au doi băieți, Stelian și Ștefan. Dașa e vânzătoare în magazinul din Ghecet…ăăă comuna Smârdan, peste Dunăre de Brăila. E căsătorită cu un tânăr de acolo, au o fată și doi băieți. M-am înțeles întotdeauna bine cu ele; la noi familia este importantă.

Cea mai frumoasă amintire este de când eram cu toții în jurul meselor de sărbătoare, când trăia tata. Se cânta, se glumea… El îmi repeta mereu să învăț, să nu rămân la năvod, ca el, nici să nu mă duc să lucrez în construcții, să mă strige ceilalți, în batjocură, excavator cu barbă, cum erau ai noștri porecliți… I-am urmat dorința.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Sunt ceea ce sunt – rus starover, adică lipovean, cum ziceți voi. Dunărea a fost mama noastră de când i-a primit pe strămoșii noștri goniți de țarina Ecaterina. Dar nu am vrut să rămân pescar, ca bunicul și ca tata, fiindcă am văzut ce înseamnă. Mi-a plăcut de mic și să meșteresc diferite lucruri, așa că motorist a fost alegerea firească, evoluând apoi, cu sprijinul unor ofițeri, până la șef mecanic. Oricum, acum este mai ușor decât pe vremea când m-am angajat, aparatura a evoluat mult. Îmi place când motorul toarce și mă ascultă. Sunt multe lucruri care îmi plac. Nu îmi place că ești în voia stihiilor, știi când pleci de acasă, nu știi dacă te mai și întorci sau te răpește vreo rusalcă în împărăția ei… Sau sirenă, cum vă place vouă să-i ziceți. Asta a fost soarta tatei. Sper din tot sufletul că nu și a mea.

5. Cum ți se pare Brăila după atâția ani de exil?

Mult schimbată. Cenușie, tristă, pe moarte. Clădirile vechi stau să cadă, străzile din Pisc au fost arate de autorități și nu au fost asfaltate după ce s-a scos piatra cubică… Oamenii nu mai au de lucru și au plecat în străinătate.

6. Cine îți este cel mai bun prieten? Ai avut altul mai apropiat?

Acum, Sașa și Vanea, vecinii mei, care mi-au fost prieteni din copilărie. S-a văzut, au sărit la bătaie, când am avut nevoie. Am avut vreo doi și la Rostov. Dar verii mei mai mari de la Ghecet, Borea și Ghenea au fost prietenii mei cei mai buni în copilărie și adolescență. Acum lucrează în străinătate, fiecare în alt colț de Europă.

7. Ce ți-a plăcut cel mai mult la Marina? Dar la Aliona? Când ai știut că ești îndrăgostit?

Întrebări mai ușoare n-ai? Au trecut atâția ani…

La Marina mi-au plăcut mai multe lucruri. Pe de o parte, fusese o prințesă la ananghie, iar Dumnezeu m-a adus în calea ei s-o salvez, fiindcă mai avea zile. Dar mi-a plăcut și că era altfel decât toate fetele pe care le cunoșteam, aproape ca un băiat, că avea ambiție, dorința de a mă ajuta (și pe mine, și pe toți din jur) și că aveam ce discuta cu ea.

Cred că m-am îndrăgostit de ea când să plec la Tulcea, auzind-o cum îmi recită poezia aceea, devenită romanță, promițând în felul ei că mă așteaptă. Ulterior, am învățat-o și am cântat-o și eu. Ea îi știa doar versurile, cu pronunția ei ciudată, de Moscova, plus accentul românesc. Iar când și-a riscat viața pentru mine, nu m-am mai putut abține și i-am mărturisit.

Și Aliona mi-a fost în primul rând prietenă – mie, ca frate al prietenei ei bune, Nastea. Voia să mă ajute. Mi-a plăcut sinceritatea ei directă – la asta, semăna cu Marina. Și avea dreptate. Fizic, erau radical diferite, iar ea era o altfel de prințesă care avea nevoie de ajutor. Nu avea curajul sau ambiția Marinei – sau, poate, le avusese cândva, dar viața o lovise crunt și o schimbase. Noi doi ne asemănam mai mult, după cum a observat, la un moment dat, și Marina. Nu știu când m-am îndrăgostit de ea – pur și simplu, vorbele au luat-o înaintea gândului când i-am spus că, în afară de Marina, doar pe ea aș fi dorit-o alături de mine… Mă așteptam să fiu respins, poate chiar în mod violent, dar nu s-a întâmplat așa… și restul, e istorie, cum ar spune ea… Istoria noastră.

8. Ce regreți cel mai mult? 

Vremurile de odinioară, adolescența mea… Dar nu asta facem toți? Și da, mărturisesc, regret că m-am apucat de băutură când nu am știut să fac față suferinței. Majoritatea bărbaților nu se căsătoresc cu prima lor iubire. Cunosc dezamăgirea la un moment dat, totuși reușesc să treacă peste ea fără să se înece într-o sticlă. Eu recunosc, cam asta am făcut, destui ani. Dar putea fi și mai rău. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să scap de viciu.

9. De ce anume ești mândru? 

Că am ajuns șef mecanic pe o navă fluvială. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit, cu gândul că tata, bunicul și Marina ar fi fost mândri de mine. Și, mai mult decât pentru asta, că am reușit, cu ajutorul finilor, să îmi mobilizez voința necesară să mă las de băut.

10. De ce te temi cel mai mult? 

De ghinion, de cotiturile sorții. O astfel de cotitură m-a făcut să plec în exil și tot ceva de genul acela era să-mi răpească a doua iubită. Sper să nu mă mai aștepte ceva de genul acesta.

11. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Am avut mai multe clipe de fericire – așa, trecătoare, cum au fost ele. Unele, legate de Marina. Altele, de reușite profesionale sau personale. Dar cea mai importantă cred că mi-a fost cununia religioasă, binecuvântarea primită de la preot. Încredințarea că suntem împreună pentru restul vieții.

12. Crezi ca majoritatea celor întâmplate se datorează destinului sau alegerilor?

Destinul joacă un rol mai mare decât alegerile. Dacă nu-ți este sortit să ajungi în situația respectivă, nu vei face alegerea care să ducă la ea, pentru că, de cele mai multe ori, chiar când faci o alegere, nu știi ce te poate aștepta după ce o faci…

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ pot fi comandate direct la autoare, dat fiind că site-ul pe care era inițial este în renovare.

Issabela Cotelin – „Macii sunt întotdeauna roșii”

Un interviu marca Naty – de data aceasta, al Issabelei!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Naty:Bună ziua, Issabela! Vă mulțumesc mult pentru că ați acceptat invitația mea pentru acest prim interviu în calitate de autor.

IssabelaC:
Bună ziua, Naty, eu îți mulțumesc pentru invitație.

Naty: Haideți să începem chiar cu începutul, anume cu o mică prezentare: spuneți-ne, vă rog, câte ceva despre Issabela Cotelin.
IssabelaC: Aș putea răspunde în glumă, spunând că motto-ul blogului meu este chiar „despre mine să vorbiți voi”?
Sau, mai degrabă, sunt o ființă cu o mulțime de defecte pe care nu le ascund și cu o grămadă de calități cu care nu prea am ce face.

Naty: Fetița  Issa.
Ce iubea ea în copilărie? Ce vis de atunci a reușit deja să-și realizeze și ce încă urmează?

Issabela:
Fetița de care spui a iubit ceva timp să fie băiat, intuind că pentru ei lumea e mai ușoară.

Apoi iubea foarte tare fotbalul, tablele și tenisul, probabil ca…

View original post 1,182 more words

Interviu cu Emilia Roșu din PRIETENII DREPTĂȚII

Aș vrea eu să mai arăt și acum la fel… Aici eram încă în Nogales.

Cronicarul a fost văzut în fața unei școli dintr-un cartier bucureștean. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu una dintre profesoarele de engleză ale școlii.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Sunt Emilia Roșu, profesoară de engleză. Mi-am păstrat numele de domnișoară și după căsătorie. Se poate, este obișnuit și în România, și în țările de limbă spaniolă. Dacă mă prezint unui vorbitor de limbă spaniolă, nu mi-e rușine (ca feministelor din ziua de azi) să adaug și numele soțului. Da, într-un fel, îi aparțin – dar nu cum spun cele care sunt împotriva acestei forme de exprimare, ci prin jurământul de credință… În PRIETENII DREPTĂȚII sunt personajul principal.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Kristen Stewart. E stilul de fată băiețoasă și zăpăcită cum am fost și eu, chiar dacă are trăsăturile puțin mai fine decât ale mele.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Mi-am pierdut părinții, Emil și Maria Roșu, într-un accident de mașină, când încă nu împlinisem 13 ani. Cea mai frumoasă amintire este de la Revelioanele în familie, unde eram un copil înconjurat de iubire și de daruri. Mătușa mea, Aurelia, s-a sfătuit cu unchiul Flavian și m-au luat la ei, în Statele Unite. Am rămas în relații bune cu verii mei, Bianca și Gabi – de fapt, mai mult cu Bianca, pe care o iubeam mult încă din copilărie. Despre Gabi și unchiul Flavian aflu de la ea. Ei n-au știut niciodată să mă apropie. Mătușa, Dumnezeu s-o odihnească, a murit acum doi ani.

4. Cum ți-i amintești pe părinții tăi și cum vrei să le cinstești memoria?

Am avut părinți buni, care mi-au oferit o copilărie fericită pentru vremurile acelea. Tot ce își doriseră ei și nu întotdeauna avuseseră. Mama era profesoară de franceză, tata inginer. Am moștenit talentul mamei pentru limbi străine, dragostea de cărți și de muzică a ambilor, nu și înclinația pentru științe exacte a tatei, nici gândirea lui practică. Le cinstesc memoria devenind un om drept, care nu face compromisuri, o intelectuală cu câtă cultură generală am putut acumula pe unde am umblat, cu o profesie care să-mi placă, așa cum le-a plăcut lor.

5. Cum reușești să faci față decepțiilor, și în special restricțiilor celor de acasă fiind un copil adoptat?

Nu e vorba că sunt adoptată. Aceleași restricții le-au avut și verii mei. E vorba de felul în care au fost educați unchiul și mătușa. Eu sunt conștientă că sunt datoare să-mi arăt recunoștința ajutându-i după puteri. De aceea am vrut să lucrez când am putut, să nu simtă povara financiară că mai cresc un copil. Acum, de, adolescența este rebelă prin definiție, așa că, pentru unele restricții, politica “voi nu întrebați, eu nu povestesc” a mers foarte bine. Am mai scăpat și câte o minciunică, atunci când treceam în “orașul din oglindă”. Cât despre decepții… dacă lumea ar fi la fel de roz și de dulce ca o bomboană, ar fi frumos, dar copilul se învață de mic cu decepțiile, că nu totdeauna poate primi ceea ce își dorește. Secretul meu este, mai curând, că nu-mi pierd speranța.

6.  Ce te-a atras la José?

Mi-a plăcut mai întâi faptul că avem destule pasiuni comune, că este inteligent, politicos, avem ce discuta. Mi-a stat alături la toate serbările, mi-a răspuns la întrebări ciudate, m-a învăţat să dansez – ce îmi doream cel mai mult. Acum, de, pe lângă toate acestea, spuneți și voi, cărei fete, la vârsta aceea, nu i-ar fi căzut ochii pe un mariachi gata să-i ofere o serenadă? (Știu răspunsul – poate celor care ar fi preferat altfel de pălărie, în loc…) Anii au trecut și s-a dovedit mai mult decât atât: credincios, ambițios, devotat…

7. Îl crezi cea mai bună alegere a ta?

Da, ne potrivim. Pasiuni comune și pasiuni diferite, suficient cât să nu ne plictisim. Personalități complementare. Până la urmă, a scăpat și de boala geloziei.

8. Cum te-ai simțit departe de România?

Atârnată între două lumi. Am știut că mă voi întoarce în țară când voi putea, însă dacă mi-a fost dat să ajung peste ocean, trebuia să învăț tot ce puteam și să extrag maximum de experiență de acolo. În același timp, am căutat să fac cunoscută celorlalți țara mea, prin cântece, tradiții, povești…

9. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit de multe ori. Aș fi putut să mă obișnuiesc cu sentimentul acela că locul meu nu este nicăieri, că nu aparțin niciunui loc – am avut și la întoarcerea în România acest sentiment, câteodată, de a aparține concomitent celor două continente, lumi, țări, de a fi pretutindeni și nicăieri, adaptată pe jumătate sau pe trei sferturi. Totuși, cred că exact acolo viața m-ar fi despărțit de José, fiecare urmându-și soarta, în alt colț de țară, împușcând dolarul într-un serviciu care să nu-i placă și să-i ucidă visele. Era foarte posibil să nu reușesc să termin facultatea, din motive financiare, chiar dacă mă duceam în orășelul pierdut de lume.

10. Te-ai gândit cum ar fi decurs viața ta dacă renunațai la a descifra biletul trimis de el și te lăsai la voia întâmplării?

M-am gândit. Poate tot se dădea de gol până la urmă. Că dacă m-aș fi simțit atrasă mai mult de Rodrigo, confundând sentimentul de admirație cu dragostea, ceea ce nu ar fi fost imposibil pentru o adolescentă naivă, nu ar fi durat nici cât relația lui cu Louise. Doar poate nu s-ar fi sfârșit la fel de dramatic… Aș fi dovedit că nu eram cu nimic mai brează decât altele care doreau o pălărie de toreador în brațe și faima de a fi trofeul favoritului, însă doi berbeci, căutându-și gloria fiecare în alt domeniu, s-ar fi luat în coarne din prea multă ambiție, neglijându-se unul pe altul. Iar dacă s-ar fi ajuns la același final al carierei lui, doborât, în realitate, de presiunile prea mari pentru a-și menține succesul, fără să i se ofere sprijinul necesar, nu m-ar fi putut convinge nimeni că nu am avut partea mea de vină. Așa, oracolul de la Tenochtitlan și-a folosit puterile în scopuri constructive, întotdeauna, căutând să ajute, să împace, să rezolve, să sfătuiască de bine.

11. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am dorit întotdeauna să fiu profesoară, să sădesc aceeași dragoste de limbile străine și de cultura pe care o reprezintă în suflete fragede, cum au făcut profesorii mei preferați. Nu îmi plac rivalitățile din cancelarie, hârțogăria inutilă. S-ar putea face mai multe pentru copii, dar piedicile vin de la inspectorat.

12. La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

Am destule lucruri la care țin. Pe lângă inelul de logodnă (cu atât mai prețios cu cât era moștenire de familie în familia mamei lui), păstrez cu sfințenie amintirile din Nogales, care înseamnă, pentru mine, un petic de viață, oameni dragi, de care viața m-a despărțit într-un fel sau altul: ascuțimile lui Rodrigo, albumul făcut de mine, sarape-ul, șalul rebozo, micul bibelou de Crăciun, filtrul de vise și coșul primite de la vraciul din Sasabe…

13. Care crezi că-ți este punctul slab? Dar punctul tare?

Cred că ambiția mea reprezintă, așa cum descoperise profesoara mea de franceză din Nogales, atât punctul slab, cât și punctul forte. În anumite condiții, poate degenera în competitivitate acerbă, deci trebuie să mi-o țin în frâu – ceea ce am învățat, cu timpul.

14. Ce regreți cel mai mult? 

Cred că cel mai mult regret moartea. E singurul drum fără întoarcere. Și știți prea bine la cine mă gândesc, în primul rând, de acum mulți ani, din biserica din Nogales unde părintele Simon m-a ajutat să înțeleg că nu era vina mea și de la priveghiul cu …aventuri al lui don García.

15. Ce speranțe și ce temeri ai privind viitorul?

Sper într-o lume mai bună pentru fetele mele. O lume fără ură, fără droguri, fără războaie de cartier sau în școală. Dar mă tem că nu vor apuca asemenea schimbări nici ele, nici copiii lor… Și pentru prietenii mei – cei încă rămași prieteni, și cei care mi-au fost odată și le-am pierdut urma, pe cărări americane – mă tem mai mult, că nu îmi place deloc ce se întâmplă de ambele părți ale acelui zid al rușinii și al morții…

16. Cum s-ar fi descurcat autoarea în locul tău?

Nici ea nu ar fi leșinat la corrida. S-ar fi descurcat cu revista școlii, ar fi fost tot staroste peste puștime, și-ar fi făcut prieteni peste tot. Și cu lucrul la magazin în paralel cu școala s-ar fi descurcat – facultatea făcută la seral, cu serviciu cu normă întreagă, o dovedește. Însă ar fi luat mai multe bătăi zdravene de la Froggy & co. Poate ar fi pățit-o urât, că ea nu știe să se apere. Chiar și în scena cu ascuțimile, la cât e de neîndemânatică, îi trebuia doar puțin curaj lui Froggy să-i ia cuțitul și… ar fi fost silită să devină mielușea.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat direct la autoare, deoarece site-ul pe care era disponibil pentru comandă, este în renovare.

Marina Costa ⋞MAMA❤ȚARA❤GRAIUL⋟

Multumesc pentru interviu, Naty!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

💙 persoana pasionată de scris, lectură și muzică, care și-a făcut primele notițe la fragida vârstă a copilăriei, de-ndată ce a învățat să scrie;
💛 autoarea multor volume scrise, atât în proză, cât și în vers;
❤ scriitoarea care cu drag ne recomandă: „Chiar dacă în general nu vă omorâți după un anumit gen literar, mai dați o șansă unei cărți sau alteia din acel gen. S-ar putea să găsiți și excepția care să vă placă!”

Îmi iubesc mama
fiindcă este a mea! Iubirea între mamă și copil este absolută, nu se discută. Mama mea a divorțat când încă nu mă născusem și nu a vrut să se recăsătorească niciodată, ca să nu-mi aducă tată vitreg. A făcut sacrificii ca să nu-mi lipsească nimic din ce aveau cei cu amândoi părinții lângă ei. Și-a luat de la gură, dar mi-a dat o educație cu patru limbi străine, chiar dacă cea…

View original post 503 more words

LA O ȘUETĂ CU AUTOAREA SIMONA MIHUȚIU

O scriitoare draga mie, prea putin cunoscuta – e vremea s-o cunoastem mai bine! Mie mi-a atras atentia cu o proza scurta intr-un cenaclu literar FB, la inceputul anului.

Crâmpeie de suflet

Doamna Simona Mihuțiu este unul dintre autorii români contemporani pe care îmi doresc din tot sufletul să îi cunosc și dincolo de limitele unui ecran. Este de o eleganță extraordinară, oferă multă căldură, dă dovadă de gingășie și de o frumusețe sufletească extraordinare, venite parcă din vremuri de mult apuse. Este de un bun simț extraordinar și, atunci când comunică, transmite emoția aceea în stare pură. Sunt sigură că și cele două romane ale sale, Fereastră spre mâine și Destinul, o jucărie stricată, transmit extrem de multe și abia aștept să le cunosc. Până atunci, am zis să facem cunoștință cu toții cu omul din spatele romanelor și să citim puțin persoana sa, încercând mai apoi să descoperim crâmpeie din dânsa la nivelul scrierilor.

116285673_928082420997591_1499700788317646666_n

  • Nume: Simona Mihuțiu
  • Cărți scrise: „Fereastră spre mâine” / „Destinul, o jucărie stricată”
  • Genul literar abordat: ficțiune, romance, stil realist
  • Editura la care ai publicat: Total…

View original post 1,543 more words

Interviu cu Jose Duarte din PRIETENII DREPTĂȚII

Fotografia este de când eram încă acasă, în Nogales…

Cronicarul a fost văzut pe coridoarele Facultății de Filologie din București, după ce se potolise febra examenelor de admitere. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu un tânăr profesor de la Catedra de limbi romanice.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Mă numesc José Luis Duarte Echevarria, am 35 de ani și predau cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană la Universitatea din București și la una dintre universitățile particulare. Am fost personaj secundar în romanul Prietenii dreptății.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mario Lopez, interpretul lui A.C. Slater din serialul Salvați de clopoțel.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata îl cheamă José Manuel Duarte Romero și este maistru la o uzină din Los Angeles. Pe mama o cheamă Maria Teresa Echevarría de Duarte și este educatoare în Nogales. I se spune Maite. Are un frate, părintele Simón Echevarria, paroh la biserica San Felipe de Jesus din Nogales. El l-a botezat pe fratele meu mai mic, Simón Manuel Duarte Echevarría, care este patronul unui atelier de reparații auto, împreună cu un asociat. Sunt în relații bune cu toți, însă pentru o vreme, nu a fost așa, fiindcă la nouăsprezece ani am fugit de acasă, la o mătușă din Mexic, și, peste câteva luni, peste ocean, într-o țară din Estul Europei, despre care abia de auziseră vag. Atunci, numai unchiul și fratele meu au rămas de partea mea. Părinții erau supărați și nu puteau înțelege cum dau cu piciorul la toate sacrificiile făcute de ei pentru a ne asigura nouă, copiilor, un viitor mai bun în țara tuturor posibilităților. Au trecut câțiva ani până să se împace cu ideea și să mă ierte, când au văzut că aici mi-am făcut o carieră și o familie fericită.

Despre soția mea știți deja suficient. Este profesoară de engleză la o școală din București. Avem două fete frumoase, Maria Armanda și Bianca Simona, una în clasa a doua, cealaltă în grupa mare la grădiniță. Ele vorbesc fluent limbile materne ale ambilor părinți și învață engleză. Încercăm să reedităm, în familie, La hija del Mariachi în varianta noastră proprie și să le dăm fetelor și educație muzicală.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am ales să fiu profesor universitar de cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană, fiindcă era deja ocupat locul care mi s-ar fi potrivit la catedra de dialectologie. Cred că am reușit să stârnesc interesul, chiar pasiunea unor studenți pentru acest domeniu. Am rămas în facultate, atât la sfatul doamnei profesoare Georgescu, cât și gândindu-mă că la facultatea de limbă spaniolă sau portugheză vin deja tineri interesați de o carieră în acest domeniu, pe când la școală sau la liceu, în afara claselor de filologie, sunt prea puțini care să dea importanță limbilor străine. Mă rog, fetele mai sunt cu telenovelele, știu asta, că destule studente de anul întâi mi-au spus că telenovelele văzute în copilărie sau adolescență le-au stârnit curiozitatea de a învăța aceste limbi.

Ce nu-mi place se referă, în principal, la birocrație, la prea multe hârtii de făcut, în afară de pregătirea lecțiilor. Dar birocrație este peste tot.

5. Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de Emilia?

Ei, parcă pot să știu sigur… Când am cunoscut-o, mă intrigase și îmi plăcuse, în același timp, felul cum o însufleţeau, pe o străină de peste ocean, cultura şi istoria din toată America Latină. Știa mai mult decât unii dintre noi și voia să cunoască, să trăiască tot ceea ce citise. Mă amuzase și atitudinea ei, în același timp pacifistă, dar militantă – mă refer la însuși felul cum am cunoscut-o, cu casetofonul în brațe…

Pe urmă, Sofia mi-a spus că nu era catolică, mi-a dat-o în grijă și mi-a plăcut cum s-a purtat în biserică, ce întrebări a pus după aceea, cum era pe jumătate speriată sau copleşită de tot ce era nou, necunoscut, pe jumătate atât de încântată de tot ce i se întâmpla încât nu mai avea cuvinte. Iar de la Serbarea Florilor, când a fost, pentru un moment, singură şi părăsită de toţi, devenind brusc o prinţesă neajutorată, m-am simțit cavalerul ei salvator. Restul a fost istorie!

6. De unde ai moștenit romantismul?

Din familie, bineînțeles, odată cu muzica! Și de la tata, dar mai ales de la unchiul Simon. Da, sună cam ciudat să recunosc că am moștenit romantismul și de la un preot, dar el ne-a învățat și pe mine, și pe fratele meu, să cântăm la violă și să citim notele, să nu fim ca mariachis de pe vremuri… ca lăutarii, cum se spune pe aici.

7. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit, de fiecare dată când nu-mi convenea ceva sau când vorbeam la telefon cu ai mei. N-aș fi avut curajul să renunț la școala tehnică, deși nu-mi plăcea. Aș fi ajuns un proiectant oarecare, cu o slujbă plictisitoare, din care aș fi evadat, poate, cântând în week-end. Poate, la un moment dat, m-aș fi căsătorit, că omului nu-i este dat să trăiască singur toată viața și majoritatea primesc, la un moment dat, o a doua șansă. (Ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și altcineva, drag mie, lucrul acesta, în suferința lui!) Totuși, într-un colț al sufletului aș fi oftat după Emilia toată viața mea și m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă…

8. Ce-ți lipsește cel mai mult din Nogales?

Familia. Aș spune și prietenii, dar și dacă aș fi rămas acolo, majoritatea s-au împrăștiat care încotro. Nici atmosfera nu mai este aceeași. Din păcate, au învins cei răi – ai lui Trigueño și altora ca ei. Acum se aud baladele contrabandiștilor din cartelurile de droguri mai des decât serenadele pe care le cântam noi. Peste vale, în orașul geamăn, se împușcă bandele traficanților între ele, atmosfera aceasta nesănătoasă a pătruns și dincoace. Iar cu porcăria cu zidul, nu mai vorbesc… Mă bucur, într-un fel, că nu îmi cresc copiii acolo! N-o fi nici aici raiul pe pământ, că nicăieri nu e, dar nu se compară, în destule privințe!

9. Cât de des mergi în vizită peste ocean?

Am fost de câteva ori – adică, odată la câțiva ani. Până în 1990 nu am putut, după aceea, da. Am fost anul trecut, cu fetele. Era normal să ajungă și rudele mele să-și cunoască nepoatele, mai ales cei cărora le poartă numele, și rudele ei, și prietenii dragi cu care am păstrat legătura. Iar ele se cuvenea să-și cunoască singura pereche de bunici, până atunci văzută doar în fotografii, pe video și auzită la telefon și pe internet. Cele mici au avut un succes teribil, având în vedere că vorbesc spaniola. Pe lângă ai mei, Marisol, doña Azucena, Sofía și Consuelo, Doris, Rosie și Bianca, verișoara Emiliei din Houston, toți le-au răsfățat.

10. Cum ți s-a părut România, odată ajuns pe aceste meleaguri?

Total diferită. Vorbim despre România de atunci… A fost un șoc să înțeleg câte chestii pe care le consideram de bun simț erau interzise sau nu se cuveneau. Noroc cu don Armando, care mi-a explicat totul pe șleau de cum am venit. Că Emilia sigur vedea lucrurile altfel, fiind născută și educată aici…

Am prins aici și Revoluția. Afară se trăgea, la televizor se discutau vrute și nevrute, iar eu, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla – nu că ar fi înțeles cineva sigur nici până acum – mă gândeam la revoluția lui Pancho Villa și la războiul civil spaniol, despre care auzisem, ambele, din surse directe…

11. Cum îți petreci timpul liber?

Încă mă implic să-i ajut pe tinerii din America Latină care vin la studii în România, deși acum sunt mai puțini. Cu ei și cu studenți români de la limba spaniolă, formația Los Nuevos Mariachis prosperă, deși are parte de concurența tuturor formațiilor mai mult sau mai puțin autentice de andini, care vin și pleacă. Studiile de la Academia de Muzică îmi prind bine în această privință. Deși formația are fluctuația normală, impusă de viața studențească, dă rezultate. Și toți membrii ei, din toate vremurile, au fost ajutați și în viața academică, și să se adapteze în noua țară unde au venit să învețe. Suntem o familie!

La Raza și Sin Fronteras au rămas, într-o formă sau alta, pe aici, concurență stabilă, deși, dacă aș sta să plec urechea la zvonuri, am auzit și lucruri urâte despre La Raza, așa cum se spunea și despre unele formații din Nogales sau din alte părți. Prefer să nu le cred și să ne strângem mâinile dacă ne întâlnim la vreun festival în aer liber, la vreun concert…

12. Ce regreți cel mai mult? 

Prietenii pierduți, despre care nu mai știu nimic.

13. De ce anume ești mândru? 

Că am învățat limba română bine, deși o vorbesc cu accent, că am reușit să-mi clădesc o viață frumoasă aici și să formez multe generații de studenți în dragostea față de limba, cultura și civilizația spaniolă.

14. De ce te temi cel mai mult? 

De posibile meandre ale destinului. Doamne apără și păzește de tot ce-i rău în lume!

15. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Au fost destule astfel de momente în viața mea. De la primul succes al proaspetei, atunci, formații Mariachis del Palo Verde la revederea cu Emilia, pe aeroportul Otopeni, la nunta româno-mexicană unică în amintirea tuturor, la ceremonia de absolvire a facultății, apoi a doctoratului, apoi nașterea celor două fetițe…

16. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scrisă, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Nu avea capitole, era de la un capăt la altul. (Ca majoritatea romanelor autoarei, în faza inițială, pe caiet).

A mai fost o dată retranscris, peste câțiva ani, poate 1988 sau 1990, pe o agendă, și atunci a primit și un epilog (pe lângă editările inerente). Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia.

Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online.

Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat conform scenei din film de unde era duetul, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare….

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat pe website  Bibliocarti.

Marina Costa, îndeletnicire de scriitor pe valurile creației!

Mulțumesc pentru tot ce faci, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Pe autoarea Marina Costa o cunosc din prisma lucrărilor sale care mi-au oferit o oază de aventură și suspans literar. Aceasta are în buchetul său de scriitor împătimit nuanțe fel de fel, albastrul mărilor, azuriul norilor și roșu boem al ținutelor spaniole. Autoarea împletește cu un echilibru minunat partea frumoasă a poveștii, aducând elementul de romance, cu o realitate uneori dură, stânjenitoare însă credibilă și exact pe gustul meu. Printre cărțile ei găsim poezie suavă, dar și romane istorice pline de aventuri; cele pe care am reușit să le citesc m-au impresionat fără margini, printre ele se numără, „Pribegii mărilor”„Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării” ,„Ocrotiți de sirene” și „Prietenii dreptății”!

Dacă vă doriți să o cunoașteți mai bine pe Marina Costa, vă invit să citiți interviul de mai jos. Povestea autoarei e una impresionantă care merită toate aplauzele mele!

****

Povestea mea începe…

View original post 1,261 more words

Nina Marcu

Inca o prietena draga a stat de vorba cu Naty, marea promotoare a literaturii romanesti contemporane. S-o cunoastem cu totii pe Nina Marcu!

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Haideți să ne cunoaștem!

1 ❤ 10 momente importante din viața mea

Cred că sunt mai multe. Mult mai multe. Foarte multe. Momente importante, zic. Dacă stau să mă gândesc bine, aproape mereu e câte un moment important. Cu magie de prestidigitator, viaţa le strecoară pe astea vitale printre alea insignifiante. Dar, s-o luăm după tipicul interviurilor pe care, din drag de literatură şi de cuvântul scris, le realizezi tu, Naty.
Născută … M-am născut la ţară, într-o comună de la porţi de Bărăgan, Adâncata se numeşte. Într-o toamnă brumată şi rece, de şi ursitorile, când au ajuns, s-au băgat, înfrigurate, la gura sobei. Da, m-am născut la ţară. Am crescut şi am trăit la ţară. Nu numai că nu am ascuns vreodată asta, nu numai că nu mi-am renegat niciodată rădăcinile, dar m-am şi fălit, pe oriunde am fost şi pe oriunde m-a dus viaţa, cu faptul că sunt…

View original post 3,662 more words