Interviu cu Marina Costa, autoarea cărții “Echipajul”

WhatsApp Image 2020-02-03 at 13.59.42
Pentru cei care mă cunosc mai puțin, doamna Emanuela Istrate din echipa Booknation mi-a luat un interviu recent:

E.I.Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

M.C. Bună! Am aproape 52 de ani, născută în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor. Locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene și, în urma reorganizării, am avut norocul să pot ieși la pensie anticipată. Am un soț care mă sprijinește cu tot ce poate în cariera literară și o mamă de aproape 91 de ani, căreia m-am dedicat în ultimul an.

Am debutat editorial în anul 2016, la editura Betta, cu romanul istoric de aventuri intitulat Pribegii mărilor, care se petrece în vremea vikingilor. Au urmat șase alte romane, două volume de proză scurtă și un volum de poezii.

Am obținut premiul I la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat “Floare de foc”, și premiul special “Fănuș Neagu” la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat “Viață pentru viață”. Cele două volume de proză scurtă mi-au fost editate ca premiu.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

M.C. Am avut pasiunea de a crea povești, încă de la grădiniță, după cum spune mama. De scris, mostra cea mai… timpurie a fost scrisă în vacanța de iarnă a clasei întâi. Era o povestioară despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om și l-a prefăcut în iepure. După aceea, din clasa a doua, a început să-mi placă să mă laude învățătoarea că fac propoziții frumoase la gramatică, întotdeauna legate între ele într-o povestioară, și să-mi ajungă compunerile și poeziile la Gazeta de perete a clasei.

Prima încercare de roman, western, a fost scrisă în clasa a șasea, pe două caiete de matematică de 100 file, fiindcă din acelea avusesem în casă când m-am apucat de scris.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

M.C. Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare. Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Eu zic că scriu despre personaje care ar fi putut exista, fără să fie menționate în cronici, în umbra celor menționate în cronici. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Nu s-ar putea altfel, având în vedere că este vorba, în primul rând, de ficțiune istorică (fie ea western, sau din vremea vikingilor, din America precolumbiană sau colonială, din Italia răvășită de campanile napoleoniene sau de revoluțiile ulterioare, de Imperiul Otoman și Africa încă prea puțin explorată la vremea aceea). Chiar și romanele contemporane, pentru adolescenți, se întâmplă pe alte meleaguri sau, dacă în România, printre minorități cu tradiții proprii, și m-am documentat pentru aceasta.

E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

M-am documentat – pe vremuri, citind toate cărțile pe care mi le puteau oferi vreo 4 biblioteci publice. După ce am început să transcriu pe calculator povestirile care meritau, se inventase internetul și am re-verificat informațiile, adâncindu-le. Faptul că citesc fluent în engleză, franceză și spaniolă ajută. Am citit și romane, și memorii, și manuale de scrimă, și ziare și documente de tot felul. Am studiat hărți detaliate, să înțeleg tot ce se întâmplă, unde se întâmplă, nu doar google maps și satellite view. Am văzut pe youtube de la imagini din locuri unde nu am putut ajunge vreodată, la cântece și dansuri din locurile și timpurile descrise, lupte de tauri, turniruri și dueluri…

E.I. Care a fost prima carte pe care ai citit-o?

M.C. Bănuiesc că “Haiawatha, căpetenia pieilor roșii“, repovestire pentru copii după Longfellow. Până s-o citesc eu, însă, mi-o citise mama de obosise…  Oricum, aceasta a fost prima carte mare. Cred că înaintea ei o fi fost una dintre povestioarele lui Octav Pancu Iași, fiindcă acelea erau mai mici – o colecție de 6 sau 8 cărticele individuale de povești, ilustrate, cât o palmă și cu vreo 10-12 pagini. Am avut o serie cu Octav Pancu Iași și o serie cu Emil Gârleanu – “Din lumea celor care nu cuvântă”. Înainte să le citesc, le învățasem pe dinafară… Nu mai sunt sigură dacă pe ele le-am citit primele.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

M.C. Doresc să-mi transport cititorii într-un alt timp și pe alte țărmuri, personajele mele călăuzindu-i în drumul prin istorie și dezvăluindu-le crâmpeie deosebite din lumea lor. Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Criticul literar Ana Dobre mă caracteriza, într-o recenzie: “Marina Costa se încăpățânează să rămână în universul ficțiunii pentru adolescenți, având un apetit insațiabil pentru poveste, o deschidere pentru aventură, pentru invenția epică, o mare curiozitate de a sonda și investiga spații necunoscute, cu exotismul lor implicit sau doar incitant. Există în zestrea ei epică și inocența naratorului arhaic, căreia i se adaugă plăcerea enormă de a povesti, calități exersate în tot ce a publicat până acum.”

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Criticul literar Aureliu Goci a spus, la lansarea uneia dintre cărțile mele, că “în universul epic contemporan autoarea nu se întâlnește cu nimeni pe aceeași traiectorie. Universul său adună lucruri foarte contrastante, interesându-se de lucruri și evenimente care nu mai interesează pe nimeni”. Poate avea dreptate, poate doar parțial. Dacă pe noi ne interesa ce scriau Ioan Dan, Nicolae Frânculescu, Radu Theodoru sau Radu Tudoran, alți scriitori români care abordau genul istoric de aventuri, în paralel cu ceea ce scriau clasicii literaturii universale de aventuri, de ce nu i-ar interesa și pe adolescenții de acum?

Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

M.C. Ascult muzică, citesc. Uneori, anul trecut, am mai dat în mintea copiilor să colorez. Nu planșe mari, că nu am răbdare.

Tot în categoria scrisului intră și poveștile interactive în limba engleză (roleplaying games) pe care le scriu, împreună cu alți pasionați, din 2009. Însă anul acesta îmi voi închide site-ul. Povestea noastră interactivă a ajuns deja în etapa epilogurilor. Unele pasiuni fac loc altora. Aștept să văd ce îmi va aduce viitorul.

E.I. Ai un obicei zilnic de a scrie?

M.C. Nu chiar. Încerc să scriu în fiecare zi, însă nu-mi iese întotdeauna. Anii trecuți obișnuiam, când era vreme frumoasă, să îmi scot laptopul la aer și să scriu în parc. Aveam productivitate mai mare. Dacă vedeați o femeie cu un laptop care are steagul piraților pe capac, scriind la Buturugă, în Cișmigiu, într-o după amiază, aceea eram eu. Din iulie anul trecut, însă, nu am mai reușit să fac lucrul acesta, datorită unor schimbări importante în viața mea.

E.I. Cum vezi scrisul, ca pe o pasiune sau ca pe un loc de muncă?

Am avut un loc de muncă, de unde am ieșit la pensie după 30 de ani de activitate. Scrisul este marea mea pasiune, care m-a ajutat să trec prin episoadele mai bune și mai puțin bune ale vieții. Când îl voi simți ca pe un loc de muncă, renunț, fiindcă înseamnă că s-a stins flacăra din sufletul meu.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

Activitatea mea poate fi urmărită pe pagina de Facebook

https://www.facebook.com/Marina-Costa-779203492216758/ și pe blogul https://solpicador.wordpress.com/

Cărțile îmi pot fi cumpărate de pe site-ul https://bibliocarti.com/

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?

M.C. Citiți și literatură contemporană românească! Chiar dacă în general nu vă omorâți după un anumit gen literar, mai dați o șansă unei cărți sau alteia din acel gen. S-ar putea să găsiți excepția care să vă placă. Mie mi s-a întâmplat, în genuri literare în care nu m-am așteptat să îmi găsesc preferințe, excepția care confirmă regula.

Interviu cu Marina Costa, luat de Nina Marcu

NiNa Marcu- Macarons

 

Macarons la prăvălie – Caietul de dictando 

Condeiul cu poveşti în vârful peniţei – desigur, exagerez, că nu mai foloseşte nici mam’mare… asta… tanti Elvira, darmite eu, peniţa şi condeiul nici când fac listele de cumpărături, şi nici nu ştiu dacă vreun stilou dintre alea câteva din casă (naiba ştie pe unde-or mai fi!) mai e bun de ceva, dar cum era să zic în introducere de tastatura calculatorului? Se ducea toată poezia, câtă pot să am eu, care nu scriu versuri – ne-a purtat, graţie invitaţilor fabuloşi de la Macarons la prăvălie, peste tot. Am fost în multe locuri, am aflat multe poveşti şi, multe emoţii, în mod firesc, ne-au potopit. Ei, bine, unde poposi-v-om azi, n-am mai fost. Parol! Parol de republicană, adicătelea, nu or’şcum.

Vă e dor de mare? De mări, adică? De Deltă? De Brăila? De aventuri? De mercenari, de vikingi, de corsari? M-am gândit eu că da. Că şi mie mi-a fost. Şi, iaca, din atâta dor de doruri, am zis să aduc marea şi toate astea la voi. Invitata de azi de la Macarons la prăvălie este doctor… Hei, staţi, nu faceţi listă pentru programări la consult, că e doctor în economie mondială. Are simţul umorului, visa, în copilărie, să se mărite cu Tudor Vladimirescu – da’ mai bine că n-a mai visat, că l-au scos ăştia şi de pe bancnota aia – şi scrie proză – cel mai mult, căci, da, uneori, cochetează şi cu poezia – de aventuri, pentru, zice ea, adolescenţi. Eu vin şi spun că romanele ei sunt, da, prizabile la orice vârstă, dacă încă mai avem sufletul tânăr în adâncuri.

Mai fac, pentru a mia oară, precizarea – ce să fac, am şi eu faliţii mei care mă cârâie şi mă bârâie, până o să mă râcâie pe mine o bucată de nesimţire şi-o să dau, icişa, nume – că ăsta de citiţi voi acum, aici, nu e interviu, nu e analiză literară, nu e o chestie după tipicul interviurilor şi analizelor literare. Întâmplarea face să ştiu, chiar să ştiu ce sunt astea, ce implică, după ce reguli trebuie jucat în şi cu ele. Dacă aş vrea, aş lua interviuri, ca ziaristă, ălora din capul statului. Sau altora, cum se autointitulează, grei în diverse domenii. Mă ţine, frăţică! Parol! Şi-am mai făcut-o. Pot s-o mai fac. Da’ nu vreau. Acum, vreau poveşti de la oameni de poveste, pentru alţi oameni de poveste. Şi, gata, că s-a furat cam mult, cum s-ar zice pe la mine, pe la mahala! Macarons la prăvălie e o discuţie, e un taifas, e o şuetă, e o joacă, dacă vreţi şi sună mai bine. Aşa mi-a venit mie să mă joc şi, nişte oameni, la fel de nebuni, pesemne, ca mine, dar care fac sau scriu sau ştiu poveşti, au intrat în jocul ăsta. Şi uite că iese ce iese.

Mayday, mayday, doamna căpitan Marina Costa! (Ha, ha, ha… Acesta este pseudonimul autoarei, numele ei este cel puţin la fel de frumos ca pseudonimul. Ce vă uitaţi la mine? Că io nu divulg nimic!) Şi iar mayday! Avem urgenţă urgentă. Cum, în ce parte, pe ce culoar intrăm cu Macarons la prăvălie? Să nu ne buşim cu vreun remorcher. Să nu ne taie calea vreo balenă sau vreun rechin. Aoleu! Ocheanu’ meu nu minte. Corabie cu piraţi la orizont! Căpitane, treci la tribord, mămică! Nava Macarons la prăvălie e pe mâinile tale. Că io, numai gura-i de mine şi, dincolo de geamandură, unde am poposit, ca menestrelu’, cu vreun tango sau cu vreo două, nu prea m-am încumetat.

Întrebare: Marina, ţii timona cu mine, da? Căci eu, deşi pare că o cârmesc bine, nu mă pricep, neam, la navigat.

Răspuns: Da, o țin. Am ținut-o și în realitate, la 18 ani, pe o șalupă, pe Dunăre, între Corotișca și Brăila, vreun sfert de oră, sub supravegherea atentă a titularului. Nu uit toată viața această experiență!

Î: Clar asta! De aia mă şi bazez pe priceperea ta. „Las lumii moştenire / un teanc de cărţi / şi un teanc de bugete aprobate. Atât a fost trecerea mea prin lume…” Am lucrat în management de fonduri europene, de acolo vin bugetele aprobate. Aşa mi-ai spus, Marina Costa, într-una dintre discuţiile noastre care au precedat-o pe asta, de la Macarons la prăvălie. Eşti de acord, dragă Marina, să ne dai mai multe detalii despre astea? Cum se împacă volumele pe care le-ai semnat cu fondurile europene? Eu, care sunt pafaristă total la bugete, socoteli, cifre – mă rog, ştiu doar atât cât să nu mă-ncurc la bani – nu prea le văd împreună. Dar tu, doctor în economie mondială, normal, ştii mai bine.

R: Dorința de a scrie a venit mult înaintea științelor economice. Cred că o am în sânge! Totuși, nu voiam să urmez Facultatea de Litere, ci filologia, engleză-spaniolă.

Cam greu, pe vremurile acelea. “Cum adică, profesoară de engleză la Cucuieții din deal, cu juma’ de normă în agricultură? Treci la Liceul Economic, că-ți dă o meserie, și continui tradiția familiei!” s-a revoltat mama. Așa că, tata economist, mama economistă, fratele mamei economist… N-am avut încotro.

Faptul că am talent la limbi străine și vreo trei atestate de traducător, să dovedească lucrul acesta, m-a ajutat să rămân în relații internaționale / integrare europeană / fonduri europene. Am adus țării aproape un miliard de euro fonduri nerambursabile, în perioada 1994-2016. Mi-am pus umărul și la integrarea europeană, pe vremea negocierii capitolelor de aderare. Ba chiar și la Acordul PSAL 2, cu Banca Mondială, în 1999!

Î: Foarte tare! Am simţit eu că, pe lângă umărul ălora de se laudă cu integrarea, mai era şi-al tău! Cum, uite, aflăm lucruri surprinzătoare, ca să putem merge mai departe, zic să ne spui cine eşti tu, Marina Costa şi ce-ai făcut în ultimii, măcar, 10 ani?

R: Cine sunt? Fiică, soție, prietenă devotată, economistă, traducătoare, beneficiară a unei pensii anticipate când mi s-a restructurat funcția de sub picioare, la sfârșit de 2016, scriitoare… și un om obișnuit. Nu știu ce aș putea spune mai mult despre cine sunt. Decât, poate, că Marina Costa este pseudonimul de scriitoare. Născută și crescută în București, în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor, 1968.

Totuși, orașul meu de suflet, pe care îl iubesc mai mult decât Bucureștiul, este Brăila. Au spus vreo două scriitoare brăilence că mă declară brăileancă adoptată!

Așa că, în ultimii 10 ani am gestionat fonduri europene, am făcut demersuri pentru ieșirea la pensie, am grijă de mama, care are 90 de ani, am publicat 10 cărți (din 2016), am scris, am publicat, am câștigat 2 premii literare, am trăit. Am obținut premiul I la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat “Floare de foc”, și premiul special “Fănuș Neagu” la concursul național de proză scurtă “Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat “Viață pentru viață”. Cele două volume de proză scurtă mi-au fost editate ca premiu.

Î: Super amprentă de viaţă! Mi-a plăcut mult asta cu am trăit. Şi, desigur, cu am scris. Ce-ai scris, Marina, ce-ai publicat, sub egida căror edituri? Şi dacă scrii din copilărie ori acum şi-au cerut poveştile din tine dreptul la cuvânt. Dreptul să fie scrise. Dreptul să fie împărtăşite lumii.

R: Scriu din clasa întâi. Am avut compuneri și poezii la gazeta de perete a clasei din clasa a doua sau la revista școlii, din clasa a cincea. Mama spune că încă dinainte de școală făceam povești împreună. Prima încercare de roman a fost în clasa a șasea. Era western, influențat de Karl May, Fenimore Cooper, Nicolae Frânculescu, și însuma două caiete de o sută de foi. Au urmat multe astfel de caiete…

  • “Pribegii mărilor”, roman, Editura Betta, 2016 (prima ediție), Editura Hoffmann, 2019 (a doua ediție)
  • “Vieți în vâltoare”, roman (2 volume), Editura Betta, 2017
  • “Prietenii dreptății”, roman (2 volume), Editura Astralis, 2018
  • “Echipajul”, roman, Editura Amanda Edit, 2018 (prima ediție), 2019 (a doua ediție)
  • “Soarta mercenarului și alte destine”, proză scurtă, Editura Hoffmann, 2019
  • “Farmecul mării”, roman, Editura Amanda Edit, 2019
  • “Alte vâltori ale vieții”, roman, Editura Betta, 2019
  • “Drumuri și doruri”, poezii, Editura Amanda Edit, 2019
  • “A doua cursă”, roman, Editura Amanda Edit, 2019
  • “Ocrotiți de sirene”, proză scurtă, Editura Betta, 2019.

Î: Deci, când te-ai apucat de scris, aveai, cum ar veni, material de sertar. Ai adaptat ce aveai scris mai demult sau ai rescris bucăţi din povestirile pe care le-ai publicat?

R: Volumul de poezii, intitulat “Drumuri și doruri”, cuprinde tot ce a meritat publicat din 35 de ani de scris poezii. Sunt, în primul rând, prozatoare. Primele 5 romane publicate au fost scrise, într-o versiune inițială, când eram în liceu sau în facultate. Bineînțeles, nu în versiunea în care au fost publicate. Au fost corectate și completate, nu chiar rescrise. Firul narativ a rămas același, doar cu mai multă logică între acțiuni (logica unei fete de 14-16 ani nu corespunde întotdeauna cu cea a femeii mature!), mai multă documentare, că a apărut internetul între timp, și elemente suplimentare. Astfel, romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”, a fost scris, inițial, în anul I de facultate (și completat, la fel ca alte trei, peste tot, nu cu un capitol anume). Din al doilea, “Vieți în vâltoare”, primele 12 capitole au fost scrise, într-o versiune oarecare, în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Restul până la 2 volume (plus câte ceva în cele 12 capitole) a fost scris prin 2007, când l-am transcris pe calculator. “Prietenii dreptății” a fost scris în vacanța dintre clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, și continuat în clasa a douăsprezecea, “Echipajul” în clasa a noua, iar “Farmecul mării”, în vacanța dintre clasele a noua și a zecea și în clasa a zecea. Repet, toate au suferit corecturi importante.

Î: Povesteşti la persoana I. Asta, de multe ori, face să se confunde naratorul cu autorul. Şi mulţi cititori zic că este vorba despre tine, cea care scrii, în cartea respectivă. Eu, cel puţin, am păţit-o aşa cu Trăind clipa. Erau oameni care băgau mâna în foc că în romanul ăla este vorba strict despre mine. Nu ai fost asociată cu acţiunea romanelor tale?

R: Da, mi s-a mai întâmplat și mie. Totuși, eu nu sunt Marina, Roxana sau Emilia, deși fiecare dintre ele are câte o părticică din mine. De obicei, ambiția, talentul la limbi străine, lipsa prejudecăților, devotamentul și dragostea față de mare sau fluviu. Orice altceva face parte din povestea lor, nu dintr-a mea! În proza scurtă și în romanul cel mai recent, intitulat “A doua cursă”, scriu la persoana a treia, fiindcă așa se potrivea mai bine.

Î: Ai dus cititorii cărţilor tale în diferite colţuri de lume: Spania, Mexic, Ţările nordice, Veneţia, etc. Aş putea să te întreb despre vreuna dintre aceste locaţii. N-o fac, însă. Pentru că, acum, strigă în mine, prin toţi porii, patriotismul, zic să ne povesteşti despre oraşul în care ai adăstat într-una dintre cărţi, Brăila. Pe care am intuit că-l iubeşti! Socot că ai făcut, ca pentru oricare volum dintre cele care îţi poartă semnătura, documentare temeinică. De aceea, zic să ne povesteşti despre Codin, despre cuţitarii locului, despre bursa grâului, despre casa cu stafii sau, pur şi simplu, despre oraşul cu salcâmi al lui Sebastian. Adică, aşa cum reiese Brăila din documentarea ta. Aş fi putut să te întreb despre tanti Elvira, despre Chira Chiralina, despre Terente, despre hrubele turceşti. Însă, probabil că, acestea sunt, într-o discuţie, primele întrebări despre Brăila. Şi serios că nu vreau să cădem în derizoriu. Şi, dragă Marina, vreau să ne povesteşti, să ne pârăşti, să ne detaliezi delta. Cum o vezi, cum o ştii, cum o descoperi tu şi personajele tale.

R: Eu am amintit prea puțin Delta. Doar Brăila și Dunărea Veche, bălțile din jurul Brăilei. Să-ți dau câteva citate, contemporane și triste, din cel mai recent roman al meu, “A doua cursă” (continuare la “Echipajul”, după douăzeci de ani de la acțiunea principală de acolo) care este încă la tipar?

Am constatat cum stau să se prăvălească acum clădirile vechi, din lipsa banilor necesari renovării. Centrul vechi și-a pierdut strălucirea istorică, atârnând la limita ruinării. Parfumul de picior de Paris a dispărut demult, rosti ea, cu ochii spre același scuar, unde numai ceasul rămăsese la fel, cu toate că, probabil, nici el nu bătea același timp…

─ La Corotișca m-a dus și moș Porfiri, pe vremuri. Era un restaurant, o plajă, un camping…

─ Au ars demult, răspunse Ina. Noi nu le-am apucat. Vreo cincisprezece – optsprezece ani au trecut de atunci. Unii au spus că a lovit trăznetul, alții că a fost răzbunare la mijloc.

─ Țin minte ciorchinii de struguri atârnând deasupra meselor pe terasa restaurantului. Erau gutui parfumate și mere în jur. O potecă îngustă și sălbatică ducea spre o baltă. Nastea și cu mine ne visam exploratori, deși eu eram cam mare pentru jocurile ei.

─ Se chema balta Veriga. Noi, ultima dată, am fost anul trecut. Se poate pescui, dar nu se face baie acolo. Și trebuie să fii atent până unde intri pe canal, că sunt… capcane pentru bărci. După seceta de acum doi ani, Dunărea a scăzut aici în așa măsură, că a scos la suprafață urme ale construcțiilor din vremea romanilor, între Corotișca și debarcaderul bacului de pe Insula Mare. Au venit toți de la muzeu, au venit și de la București, să studieze rămășițele debarcaderului cu rampă și stâlp, folosit pentru nave mai mari decât cele pescărești, ale unui depozit incendiat, precum și fragmente de vase antice, porțelan englezesc de acum două secole, monede din 1700 și 1800… Sunt expuse la muzeu, o parte dintre ele.

Totul se schimbase. Oftă când auzi, de la Mihai, alte necazuri ale locului:

─ Este o crimă ecologică, ce se întâmplă cu peștele pe canalul Corotișca! Ai grijă ce faci, canalul este colmatat din cauza aluviunilor depuse în ultimii douăzeci de ani. S-a îngustat, a fost afectată și adâncimea. Când Dunărea scade, seacă destule porțiuni de apă de pe canal. Bălțile nu mai pot să comunice cu Dunărea, iar peștii mor.

Îi veni să plângă când văzu rămășițele restaurantului ars.

─ Se mai cunosc scările din piatra și vechiul debarcader, arătă el, ținându-se departe.

Vegetația reclamase locul pustiu, atât pe țărm, cât și în mijlocul canalului, unde se întindea un copac prăbușit, pe post de barieră.„

Avem și cuțitarii moderni, și o răfuială clasică între cei din Chercea și cei din Brăilița:

În jurul lor se înșirau silozuri dărăpănate, amintind fie epoca de glorie a Piciorului de Paris, a cărui Bursă de cereale dădea ora exactă și prețul corect în toată Europa, fie vremurile din copilăria și adolescența lui, când porumbul Insulei Mari hrănea barjele de mare capacitate, împânzind Dunărea, în ambele direcții. Acum, majoritatea clădirilor fuseseră abandonate, cu acoperișurile fără țigle, pe jumătate putrezite, și interioarele roase de șobolani și alte vietăți dăunătoare. Cei fără adăpost și fără de lege le preferau tovărășia. Problema era să descopere care dintre magaziile abandonate îi găzduia pe cei căutați.”

Î: Sincronizare perfectă la întrebări şi răspunsuri. Nici dacă ne vorbeam dinainte, nu ieşea aşa. Cât, unde, cum te-ai documentat pentru scrierile tale? Şi, de fapt, cât este ficţiune, cât este documentare, cât este imaginaţie în ceea ce scrii.

R: M-am documentat – pe vremuri citind toate cărțile pe care mi le puteau oferi vreo 4 biblioteci publice. După ce am început să transcriu pe calculator povestirile care meritau (că am și destule caiete fără mare valoare literară, bune doar de râsul curcilor și de amintit zvârluga naivă de odinioară), se inventase internetul și am re-verificat informațiile, adâncindu-le. Faptul că citesc fluent în engleză, franceză și spaniolă ajută.

Am citit și romane, și memorii, și manuale, și ziare și documente de tot felul. Am studiat hărți detaliate, să înțeleg tot ce se întâmplă, unde se întâmplă, nu doar google maps și satellite view. Am văzut pe youtube de la imagini din locuri unde nu am putut ajunge vreodată, la cântece și dansuri din locurile și timpurile descrise, lupte de tauri, turniruri și dueluri… Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Eu zic că scriu despre personaje care ar fi putut exista, fără să fie menționate în cronici, în umbra celor menționate în cronici. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Î: Ştiu că ai scris, micuţă fiind, o povestioară în care o vrăjitoare transformă un om în iepure. Ne detaliezi despre ea, despre puterile vrăjitoarei şi despre omul iepure, dar şi despre copila care făcea… o astfel de vrajă?

R: Nu cred că, la șapte ani fără câteva luni, aveam vreo idee clară despre puterile și scopurile vrăjitoarei. Nici cum se scrie o poveste cu sens! Tot ce îmi făta mintea era o poveste… chiar dacă nu avea acțiune suficientă. Am găsit-o la zugrăvit, când eram în clasa a opta, și m-am amuzat.

Î: Vreau să ne zici de caietul dictando de 48 de file, la care ai mai cusut alte file, că era insuficient pentru poveştile tale, dar şi despre dedicaţia către logodnic, pe care a ajuns s-o citească mama lui. Pssstttt… Ţi-a devenit soacră, până la urmă? Ca să n-o dăm de gard, cumva.

R: Cam toate cărțile mele arătau, inițial, a caiete dictando învelite cu hârtie albastră. Dacă aveam inspirație mai multă, mai coseam câteva foi. Da, mi-a devenit soacră la nici o lună de la întâmplarea aceea, Dumnezeu s-o odihnească. S-a dus de aproape 11 ani. O parte dintre dedicațiile volumelor publicate sunt în memoria ei și a altora care m-au încurajat și nu mai sunt printre noi. Să-ţi zic. Noi ne-am plătit singuri toate cheltuielile de nuntă. De ziua viitorului meu soț, cam cu 2-3 săptămâni înainte de nuntă, i-am printat “Pribegii mărilor”, proaspăt transcrisă pe calculator și legată în spirală de plastic, împreună cu o poezie de ziua lui, pe post de dedicație. Când a plecat la serviciu, a citit-o mama lui. A fost captivată, de-a uitat ciorba pe foc și nu a mai deschis televizorul la telenovelă. Când a venit Daniel acasă, seara, l-a luat la întrebări de unde am tradus cartea (că nu credea că am scris-o eu). S-a mirat și mai tare când a auzit că eu am scris-o!

Î: Îţi plac foarte mult – am făcut săpături, căci sunt ziaristă de investigaţii – literatura rusă şi muzica rusească. Şi, ca să fim obiective, eşti nimeni în drum dacă n-ai citit clasicii şi nu doar, ruşi. Cred că nu se poate, e absolut imposibil, să nu fi făcut măcar o haltă, una mică, dacă tot zici că ai o spoială de cultură, prin fascinanta literatură rusă. Vreau să ne numeşti aici un roman – sau, de ce nu, un poem – al unui autor rus care nu ştiu, ţi-a schimbat viaţa şi, de ce nu, versurile unei melodii d-ale lipovenilor, care-ţi place, care te emoţionează, care te aruncă în melancolie, prin linie melodică şi stihuri, deopotrivă.

R: Sunt două cântece lipovenești care îmi plac foarte mult, dar nu știu să le caut pe youtube. (Nu mă descurc cu transliterările, nici din rusă, nici din greacă. Fiecare scrie cum îl taie capul, și eu scriu j, altul zh, etc. Unul gia, altul yia…) Unul este chiar despre Dunăre. Cântecul emblemă pentru “Echipajul” nu este popular, lipovenesc, ci pe versuri de Konstantin Simonov: https://youtu.be/2pupu1Mf-nE

Cel din “A doua cursă” este popular, rusesc, dar Serghei l-a învățat la Rostov, nu-l știa de acasă: https://youtu.be/tg0rbvf–iU.

Literatura rusă – după prietenii din copilărie, Arkadi Gaidar și Nikolai Nosov – Alexei Tolstoi, cu “Aelita”, Pușkin, cu “Fata căpitanului”, Ivan Goncearov, cu “Oblomov”. După cum se vede, cu clasicii prozei rusești mă omor mai puțin. Mi-au plăcut și alte cărți de alt stil – de exemplu, aventurile lui Mikluho Maklai în Noua Guinee și în Polinezia, sau poveștile de război cu Richard Sorge și cine mai era. Dintre poeți, Serghei Esenin, Pușkin, Konstantin Simonov, Marina Țvetaeva.

Î: Eram sigură de Esenin şi Puşkin. Aşaaaaaa… Trebuie să ne spui despre Cronicar. Cine e el, cum şi de unde a apărut, ce misie are şi când vine la scenă deschisă. Ba, şi unde îi putem citi, noi, ăştialalţi, cronicile. Că la ziar, clar, nu le dă, nici la tv, şi, pesemne, nici în vreo carte. Cel puţin deocamdată. Are cont pe facebook? Ca să ştiu să mă împrietenesc cu el.

R: Nu are cont de facebook. Până acum nu a avut, în limba română, decât 3 interviuri cu personaje de-ale mele. Aștept cititorii să spună despre ce personaje mai vor să citească interviurile. Împrietenește-te cu el pe blog! Nu-l pot da în clar pe FB, că mi l-a blocat, m-o fi raportat cineva aiurea.

Cronicarul este un personaj misterios, care într-o vreme lua interviuri, în engleză, personajelor de pe site-ul meu de povești interactive (roleplaying games), în volumele anterioare – până la cel de acum, al treilea, am renunțat la interviuri, și în curând închei povestea de tot. Deja lucrăm la epiloguri. Un astfel de site / joc durează, în medie, 6-12 luni. Noi avem nouă ani și jumătate și se va încheia la aproape zece ani. Niciodată nu se apleca asupra personajelor mele, fiindcă eu eram cea cu interviurile, deci se cuvenea să pun reflectorul pe personajele altcuiva. În volumul actual, se ocupă numai cu cronica – devenită, din lunară, trimestrială – și, mai ales, cu zvonurile (ce s-a întâmplat prin insule). Dacă vreți un interviu din vremurile acelea, uitați o cronică:

http://beforethemast.b1.jcink.com/index.php?showtopic=815

Îmi cer scuze pentru grafică, photobucket între timp a declarat grevă și, din gratuit, a trecut la cu plată. Neavând bani pentru el, pozele-s în ceață acum. Nu erau, atunci!

Descrierea inițială a sa era:

People call him the Scribbling Scholar or the Chronicler, and he is an appearance to be seen all over the West Indies, once in Barbados, next time in Hispaniola or even in Cuba. The old chronicler always carries with him paper and pencils to note something, asking people all kind of questions. He writes in Latin and in all the languages used in the Caribbean. He speaks English, French, Spanish and Dutch, all with the same slightly foreign accent, but nobody knows for sure where he was born. There are plenty of legends about him, from allegedly being a Barbary scholar taken prisoner by the Spanish Navy in a raid who gained his freedom back due to his vast culture, to being a spy or a Court clerk fallen into disgrace and being exiled in the Colonies.

Nu se spune că acesta are darul de a călători nu numai printre insulele Caraibelor, ci oriunde în timp și spațiu. Vă încredințez eu: poate s-o facă, și a venit să ne demonstreze că vorbește și românește sau alte limbi, dorind să le ia interviuri diferitelor personaje, principale, secundare sau chiar și episodice, din cărțile mele. Voi, cei câțiva care mi-ați citit cărțile, despre cine ați vrea să știți mai multe? Cui să-i ia interviuri?

Î: Mercenarii din cărţile tale. Cum sunt ei? Cu ce arme luptă? Atacă primii, se apără, sunt băieţi de gaşcă sau de comitet?

R: Mercenarii mei preferă, în general, tăișurile. Sabie, pumnal, șiș… Ceea ce nu înseamnă că nu știu să tragă cu pușca și pistolul! Am citit manuale de scrimă din Renaștere, manualul recuperatorilor cămătarilor din Sevilla, luptători cu navaja

Sunt luptători de onoare. Pot ataca primii, că doar pentru asta au fost trimiși, dar nu ucid pe oricine și oricum. Sunt băieți de gașcă.

Î: Da, trebuie să ne-mprietenim, dacă sunt de gaşcă. Personajele tale, corsari, piraţi, mercenari, corăbieri, vikingi au un salut anume, o vorbă de duh caracteristică, nu ştiu, un cod, un argou, ceva care le defineşte personalitatea? Căci, presupun, nu înjură birjăreşte în aventurile lor.

R: Nu au neapărat o vorbă de duh caracteristică sau un salut anume. Uneori mai înjură, și ei – nu-mi imaginez să nu fi zis vreunul “maldito hijo de puta” sau “carajo!” când au dat de bucluc. (Mă refer la pirații și mercenarii de origine hispanică, sau chiar și la vreunul dintre mariachis ai mei, când rata toreadorul…) Într-o proză scurtă din volumul “Ocrotiți de sirene”, un personaj (istoric, real și cam beat în momentul acela) s-a exprimat, în limba greacă, la adresa unui camarad eterist, și nu am simțit nevoia de a traduce:

– Bine, dar Olimpiotul spunea că…

Na ton heso! înjură Vasili Caravia. Se crede el mai deștept? Îi arăt eu lui… și generalului, care trebuie să vină… Respectați ordinul! Noi suntem cei mai buni! Și dacă Olimpiotul nu este de față acum, arnăuții lui trebuie să mă asculte. Eu am fost numit comandant!

Accentuă ultimele cuvinte cu încă o înghițitură din plosca pe care o avea atârnată pe umăr, râgâind apoi, mulțumit. Prună de Pitești, simți Yanni damful.

Se știe ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă de la Drăgășani. Nu se poate ști exact cine și cum a înjurat…

Î: Tare asta cu pruna. Spune-ne despre mercenarul care a visat să cânte în faţa Papei, la Vatican. Wow, ce vis! Mercenarul, nu-i aşa, sângeros, veros, plătit bine pentru fapte şi acţiuni pe care nu oricine acceptă să le facă, îngenunchind, poate, în faţa Papei, în miezul creştinismului. Poate, sărutându-i mâna. Poate, simţind nevoia să i se confeseze. Ce vis, ziceam! Şi ce temă întrezăresc eu de aici.

R: Pe vremea când visase să cânte în fața Papei, El Mirlo nu era un mercenar sângeros, ci un castratto cu o voce angelică, instruit într-un conservator de prestigiu. După ce și-a pierdut vocea și i-a apus visul de a cânta la Vatican, nu știa ce altceva să facă. Un mercenar l-a salvat de la sinucidere și i-a dat altă îndeletnicire în viață.

Î: Că vorbirăm despre teme. Cum le alegi, care sunt ele, în cărţile tale? Adică, dincolo de traversatul mărilor, luptele pentru teritoriu sau putere… Transmit mesaje cărţile? Cui, dacă da, şi aş mai vrea să ne spui dacă le poate recepta oricine, de la prima lectură.

R: Cred că scrierile mele sunt în primul rând pentru adolescenții iubitori de aventură, dar și pentru cei care au fost odată adolescenți și au rămas cu nostalgia. Pot fi receptate de la prima lectură. Într-un week-end ploios, cărțile mele îi pot duce în alte vremuri și locuri, le pot dezvălui o altă lume… și vor rămâne cu drag față de istorie, chiar dacă nu-l aveau înainte.

Cărțile mele se bazează pe valori morale, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței…

Î: Ce zici tu că ar cânta o formaţie de-a ta de mariachis sub ferestrele unei fete? Ar semăna cântecele lor cu acelea ale lăutarilor de pe la noi?

R. Am, pe blog, playlist pentru fiecare carte, într-o rubrică specială de playlists. Menționez acolo toate cele pe care le-am găsit pe youtube dintre cântecele pomenite în carte.

Dar, în primul rând, dacă este ziua ei de naștere sau de sfânt, ar cânta serenada clasică a zorilor, Las Mañanitas. Nu ar semăna nici cu ce cântă lăutarii noștri, nici cu celebrele (în ultimele decenii) narco-corridos, baladele traficanților de droguri, fiindcă Los Mariachis del Palo Verde nu cântau așa ceva (dar cei răi, cu care s-au bătut după un concurs, da!)

Î: Ai neamuri multe, veri buni sau de-al doilea? Şi vă ţineţi, cum zice românul, de neamuri? Te întreb pentru că ei, verii, apar adesea printre personajele tale.

R: Am neamuri multe, mai mult veri de-al doilea, și în copilărie și adolescență eram apropiați. După aceea, ne-a dus viața în cele șapte vânturi. De mulți nu mai știu nimic, sau știu că au plecat în străinătate și nu au mai ținut legătura. De obicei, exista o mătușă bătrână, o bunică, unde ne adunam cu toții, și când s-a dus generația aceea… Mai țin legătura cu câțiva veri și verișoare.

Î: Eşti o iubitoare de istorie. Nu doar de mări şi de Dunăre şi de deltă. Din istoria noastră cu care personaj, fie el în plan secund sau principal, te identifici?

R: Nu cred că mă identific cu un personaj anume. Admir multe dintre ele. Și la vârsta de 5 ani voiam să mă mărit cu… Tudor Vladimirescu! (Mă îndrăgostisem de el dintr-o piesă de teatru la difuzor, și nu înțelesesem că nu mai trăia demult). Mă rog, tot un pandur de Gorj, colț cu Mehedinți, am luat, până la urmă… S-a întâmplat!

Î: Zmeul zmeilor sau făt frumos?

R: Făt Frumos, firește! Cel bun trebuie să triumfe întotdeauna!

Î: Eduardo Palomo sau Fernando Colunga?

R: Amândoi!

Î: Broccoli sau conopidă?

R: Ambele. Când le fac în aceeași mâncare, soțul meu o numește brocopidă.

Î: Artilerie sau infanterie?

R: Artilerie!

Î: Supă ori ciorbă?

R: Ambele.

Î: Dostoievski sau Nabokov?

R: Niciunul. Din proza rusă, mai curând Alexei Tolstoi. Sau Pușkin, și cu versuri, și cu proză!

Î: Caramele sau acadele?

R: Caramele.

Î: Cuţit sau şiş?

R: Ambele. Vizcaina, un fel de pumnal pentru mâna stângă, de rupt săbii, la categoria cuțit. Sau machete. Șiș… navaja, de exemplu, pe care am folosit-o în mai multe scrieri.

Î: Pişcoturi sau fursecuri?

R: Pișcoturi.

Î: Agheasmă sau apă vie?

R: Ambele, dacă n-or fi chiar același lucru.

Î: Conac sau vilă?

R: Vilă, dacă are cine să mă ajute să am grijă de ea. Dacă nu, un apartament la bloc ajunge. Nu m-aș descurca singură la curte. Un personaj de-al meu a învățat, până la urmă, să aprindă soba cu lemne, ca să se mute cu iubitul. Eu am aproape 52 de ani și nu știu să aprind o sobă sau o butelie. Mi-e frică! Aragaz și calorifer, frate!

Î: Cu soba nici io nu sunt prietenă. Hai că m-ai bruiat. Râcă sau zavistie?

R: Niciuna. Armonie!

Î: Cupru sau aramă?

R: Tot aia.

Î: Triunghi isoscel sau triunghi amoros?

R: Amoros, că matematica mușcă rău!

Î: Slugă sau stăpân?

R: Cine, oare, vrea să fie slugă? Mai bine stăpân!

Î: Orlando Teodorovici sau Florin Câţu?

R: Eugen Teodorovici (nu i s-a zis Orlando, e doar un al doilea nume în buletin), că mi-a fost coleg de birou la Ministerul Transporturilor, până a terminat facultatea. M-am înțeles bine cu el. Am fost la nunta lui, la botezul fetiței…

Î: Calorifer sau sobă?

R: Calorifer! Motivul precizat mai sus.

Î: Tobă sau piftie?

R: Ambele.

Î: Să facem şi exerciţiul de imaginaţie, nu? Presupunem că eşti unul dintre fraţii Buzeşti. Ne spui tu care. Eşti propriul liber arbitru. Căci tu ştii cel mai bine cu care, prin fire, te asemeni. Ce faci tu, în calitate de vajnic luptător şi mare credincios al lui Mihai Viteazu ca să eviţi trădarea şi ziua de 9 august, când domnitorului unirii i se taie capul? Crezi că ai fi putut să scrii altfel istoria? Crezi că l-ai fi salvat pe Viteaz? Crezi că faptele ar fi luat o altă turnură?

R: Nu cred în schimbarea istoriei. Aș fi încercat, dar s-ar fi întâmplat ceva ca soarta să-și urmeze cursul. Mi s-ar fi ordonat altă misiune, nu mi-ar fi ascultat avertismentul, etc.

Î: Mă tot bate un gând. Şi, de cât mă bate, e posibil să-mi facă vreo câteva cucuie. Pe mine, oare, ce m-ar întreba cronicarul?

R: Vedem! Și publicăm pe blog! Interviuri cu scriitori nu a mai făcut pe blog, ci doar cu personaje, însă, în jocul interactiv din care provine a intervievat și personajele, și autorii. Te-ar întreba, printre altele, de unde îți găsești inspirație pentru ce scrii, cum te documentezi, ce alte pasiuni mai ai, în afară de scris… Întrebări clasice!

Î: Asta-mi aduce aminte că mai trebuie să răspund la două întrebări. În fine. Clasic, atunci, să-i răspund şi eu domnului – nu e doamnă, nu? Să nu mă fac de băşcălie – cronicar.

Inspiraţia vine. Şi nechemată vine. Până acuma, de ce să zic, nu m-a, cum ar zice nenea Iancu, tradus. Nici eu nu-i întind covor roşu, nici ea n-are cine ştie ce pretenţii. Ne cunoaştem de multă vreme, noi două. Şi nu ne ţinem de farafaslâcuri sau politeţuri. Dă buzna, ca turcii la Rovine, şi-mi zice de la obraz: „io sunt aci, iote. Mă crăcesc pe calculatorul tău. Pui şi tu, dracului, mâna să scrii, ceva?” „Nu pun. Parcă nu ştii că sunt în zavistie cu timpul ăsta. Trebuie să fac aia, trebuie să fac aia, a, trebuie s-o fac şi pe aialaltă. Ce, vrei să-ţi fac schemă?” „Cretino! Iar am bătut drumu’ degeaba la tine. Hai, scrie, dracu’, vreo trei rânduri acolo, să-mi scot măcar banii de benzină! Data viitoare o să mă chemi tu, de nebună şi nuuuuuuuu maaaaaaaaai viiiiiin!” „Hai că scriu vreo câteva rânduri. Da’ tai-o, naibii, din perimetru, că iar m-aude bărbatul ciorovăindu-mă cu tine şi cică vorbesc singură”. Asta e cu inspiraţia asta. Despre documentare zici? Păi, am antecedente în asta. Am lucrat vreo 25 de ani în linia întâi, la ziare centrale şi locale, dar şi niscaiva televiziune. Reporter, redactor, reporter special, corespondent, redactor şef, le-am făcut pe toate. Musai, nenică, documentare! Vecini, prieteni, oameni, lume, cărţi, arhive, concurenţă, net, orice şi tot de unde poţi obţine fie şi un mic detaliu, care, în primă fază, nu pare să însemne nimic. Abia pe urmă poţi să descoperi că e relevant. Mi-a intrat atât de mult în reflex asta cu documentarea, că am folosit-o şi la cărţile pe care le-am scris. Dacă se poate şi din trei surse documentarea, e minunat. Ce-ai mai zis… asta… ce-am mai zis cronicarul… Pasiuni. Hm… După marea mea iubire, cuvântul scris, (al meu sau al altora, în nişte cărţi) sau chiar la egalitate, este marea mare. Du-mă la mare şi nu mai am nicio supărare şi niciun of. Sigur, mi-ar plăcea s-o aduc, vreo trei săptămâni, aşa, pe marea asta mare în grădină la mine, la ţară. Da’ cum nu e chip, mă mobilizez eu, cu arme şi bagaje, mai ales bagaje, până la ea. Într-o vreme, eram nebună după flori. Le plantasem şi pe rândurile cu roşii şi vinete, de se încurca roşul de la gladiole cu ăla de la pătlăgele. Şi după toate muzicile muzici sunt nebună. Şi după prăjiturile cu muuuuuuuultă umplutură. După ciocolata de mentă. Îngheţată. Ei, aici aş scrie o trilogie. Şi, de la o vreme, sunt cu ochii pe Mercur ăla, să văd ce şi cât mai retrogradează. Despre marea cea mare, de la noi sau de altundeva, ţi-am spus?

Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Marina, că ai stat cu mine – cu noi – la nişte macarons.

R: Plăcerea e de partea mea! (încerc să fac o reverență ca în vremurile istorice despre care scriu). Îți mulțumesc că m-ai suportat, știu că vorbesc mult.

Î: Reverenţa, parol, ţi-a ieşit admiiiiiiiiraaaaaaaaaaabil. Am văzut-o. Dar, cum sunt varză cu tehnica, n-am apucat să fac o poză. Ai vorbit fix cum trebuie. Deloc mult şi deloc plictisitor. Aşa că, eu mulţumesc.

Pe Nina Marcu o găsiți, cu interviuri și fragmente din romanele ei, pe pagina de FB Prăvălia cu visuri.

Interviurile Cronicarului – Sigurd Olavsson, PRIBEGII MĂRILOR

David Wenham as FaramirThe Scribe

Cronicarul a fost văzut pe malul Oceanului Atlantic, într-o așezare a totonacilor, în zona ce se va numi mai târziu Veracruz, Mexic. Dede și Anasylvi  l-au trimis să stea de vorbă cu un bărbat de treizeci și ceva de ani, cu păr șaten deschis, ondulat, nesigur dacă să dea în nuanțe blonde sau roșcate, și ochi căprui luminoși, de chihlimbar. Are la cingătoare o sabie de o formă deosebită. Părul îi este prins cu o fâșie de piele de șarpe, și în el se văd podoabele de pene care îl arată că este căpetenia totonacilor.

  1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul PRIBEGII MĂRILOR?

Sunt Sigurd Olavsson Vittfarne, hersir al lui Harald Rholfsson și căpitan al corăbiei “Svartbak”. Sunt conducătorul norvegienilor exilați, care și-au găsit o nouă patrie de cealaltă parte a mărilor calde și marea căpetenie a totonacilor. Trebuie să admit că în roman am un rol secundar. Dar și personajele secundare sunt importante!

  1. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Tatăl meu, Olav Larssen, a fost fiul jarl-ului din ostrovul Fröj. Pe mama mea o chema Grainne și a fost o sclavă luată din Irlanda. Am un frate geamăn, numit Njall, care a rămas într-un oraș clădit în întregime pe ape. În limba lor, se numește Veneția. M-am înțeles foarte bine cu ei toți, doar că mama și tata au murit demult, iar fratele meu e departe. Aici sunt cu vărul meu, Lars Ulfsson, și cu nepotul meu, Harald Rholfsson. Pe soția mea o cheamă Xihuiquenitzin și este sora regelui din Teotihuacán. Ne înțelegem bine. Avem trei fiice și un fiu. Fiecare dintre ei are nume și în limba locală și într-a noastră.

Amintiri au fost multe, doar am o viață bogată în spate. Cu tata, când ne învăța runele și meșteșugul armelor. Cu Njall, toată copilăria în care am fost nedespărțiți. Cu Harald, când l-am luat în brațe prima oară, și el a întins mânuțele spre amuletele mele. Cu Lars, atâtea, atât din copilăria lui, cât și ca tânăr războinic aici, în noua patrie. Cu soția mea… cred că momentul logodnei și cel când mi-a dăruit fiul.

  1. Ce regreți cel mai mult? 

 Că n-am răpit-o pe Evanthia la plecarea din Constantinopole, chiar din biserica unde ne-am întâlnit. Ea mi-a fost prima iubire.

  1. Ce ți-a plăcut cel mai mult la ea? Când ai știut că ești îndrăgostit?

Un băiat de șaisprezece, șaptesprezece ani și o fată de cincisprezece – e atât de greu să se îndrăgostească, chiar și când ea este fiica arhontelui, iar el, un oștean în garda palatului? Era frumoasă, era bună, avea o voce caldă, și cânta toată ziua, împreună cu însoțitoarele ei… Am știut că sunt îndrăgostit când a fost plecată, pentru o vreme, la mătușa ei, și am descoperit că zilele în care n-o vedeam, măcar o privire furișă, erau lipsite de strălucire. Cam atunci i-am dedicat un cântec, în limba mea, și vorbele de dor s-au aliniat ușor.

  1. Ai iubit marea, dar mai mult ai iubit-o pe Evanthia. Marea a jucat oare rolul unui substitut pentru iubirea pierdută sau a fost mai mult de-atât?

A fost mai mult de atât. Iubeam marea și înainte de a fi cunoscut-o pe Evanthia. Marea îmi dădea posibilitatea de a-mi demonstra priceperea de navigator și de războinic, de a acumula bogății și a-mi clădi un nume, o faimă. Oricum, însă, știu prea bine că, după părerea tatălui ei, niciodată n-aș fi fost destul de bun, destul de faimos, destul de nobil pentru a mă căsători cu ea…

  1. La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

Un medalion primit de la Evanthia, în clipa despărțirii definitive. Atunci când ar fi trebuit s-o iau și pe ea cu mine, dar n-a vrut, i-a fost teamă… E chipul ei pictat înăuntru. Tot ce îmi amintește de ea. Dar aproape la fel de importantă este ehecailacocozcatl, bijuteria spirală a vântului, dintr-o anumită scoică rară, pe care am primit-o când am fost ales căpetenie. A aparținut dușmanului meu, Xolotl, pe care am reușit să-l ucid în luptă.

  1. Marina a fost singura fată care a reușit să-ți dărâme zidurile și să-ți fie cu adevărat prietenă. Cu ea ai avut o conexiune mai specială decât cu ceilalți. Într-o altă viață, crezi că ar putea exista o altfel de legătură între voi doi?

Ar fi putut exista o altfel de legătură între noi doar dacă aș fi cunoscut-o pe ea prima, înaintea Evanthiei. Și nici atunci nu știu dacă era posibil, fiindcă ea a reușit să-mi dărâme zidurile comportându-se ca un băiat, ca un frate mai mic, nu ca o fată. Tocmai asta am apreciat la ea – ceea ce este între noi, nicio altă femeie nu ne poate lua. Poate numai vărul meu, Lars, un bărbat – dar el întotdeauna a vrut să fie alături de noi doi, nu în locul unuia dintre noi.

  1. Ce-ți place să faci atunci când iei o pauză de la luptat și de la navigat?

Cânt la rotta, compun noi cântece sau îi învăț pe tineri să cânte. Nu numai pe fiul meu, ci și pe toți ceilalți. Și Harald tot de la mine știe. Îi învăț și runele. Trebuie să știe și despre țara de unde au venit, nu numai despre cea în care s-au născut. O petrecere, înconjurat de prieteni, prinde bine uneori, de asemenea.

  1. Care-ți este dorința cea mai mare?

 Am vreo trei, la fel de mari:

  • să fie întotdeauna pace între totonaci și vikingi
  • să nu mai existe sacrificii umane (eu le-am interzis, oricum – și deja se știe ce ar păți cel care mi-ar nesocoti porunca!) și…
  • să las o urmă a trecerii mele prin lume. Nu numai urmași – cu asta mi-am făcut datoria. Dar poate unul dintre ei va compune o saga sau un cântec și despre mine…

 10. Ce zeu este protectorul tău?

Greu de dat un singur zeu – aș răspunde că eu sunt deosebit, și am trei zei ocrotitori. În primul rând Odin, zeul războiului, al poeziei și al înțelepciunii. El a dat oamenilor cântecele care au putere magică și runele, pentru a le păstra în memoria oamenilor. Fiul lui, Bragi, îi ocrotește pe toți skalzii, printre care mă număr și eu. El le-a dat să bea miedul poeziei, și pe cupa lui Bragi se fac jurăminte. De asemenea, în calitatea mea de marinar și căpitan de corabie, îi jertfesc lui Aesir (sau Gymir – unii, interpretând Edda, afirmă că ar fi același zeu, dar eu l-am numit întotdeauna Aesir) și m-am bucurat întotdeauna de ocrotirea sa. Am scăpat și din naufragiu, nu?

  1. De ce anume ești mândru? 

De felul cum au evoluat oamenii noii mele patrii. Nu știau multe lucruri până să ne cunoască, însă și noi am avut de învățat de la ei destule, fiindcă ceea ce știam noi, oamenii nordului, nu întotdeauna se potrivea specificului acestor locuri calde.

Au învățat că negustoria este mai bună decât războiul. Au învățat meșteșuguri și arte noi. Au făurit alianțe cu alte popoare, și acest lucru este important.

  1. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

PRIBEGII MĂRILOR a fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în anul 2 de facultate, în 1988, documentându-se cu tot ce aveau mai multe biblioteci despre vikingi, bizantini și popoarele precolumbiene din Mexic. Atunci, cuprindea un caiet dictando de 48 file, la care mai fuseseră cusute file suplimentare. Autoarea a vrut să descopere o nouă eră, despre care se scrisese mai puțin, dat fiind că erau în vogă romanele istorice de aventuri a căror acţiune se derula între anii 1400-1800. Întotdeauna ea a urmat principiul de a scrie ceea ce și-ar fi dorit să citească.

A fost transcrisă pe calculator în anul 2002, completată și verificat unele date pe internet, fiindcă, odată cu trecerea deceniilor, posibilitățile de documentare se extinseseră. În faza aceea, când nu se întrevedea publicarea, fusese printată și legată în spirale, cu o dedicație în versuri, ca felicitare și cadou de ziua logodnicului ei.

El a citit până l-a luat somnul. A doua zi, a plecat la serviciu, și mama lui a găsit manuscrisul. L-a citit, curioasă… Nu înțelesese cine l-a scris, ci credea că fusese tradus din greacă, pe baza finalului cărții. Când a venit el acasă, l-a luat la întrebări:

“Ce-i cu povestea asta frumoasă? De unde a luat-o? Că am citit toată ziua, până am terminat-o. Mi-a dat ciorba în foc și am uitat de telenovelă!”

“Chiar ea a scris-o!”

“Scrie frumos, ar trebui să publice!”

…Au mai trecut 14 ani până să fie publicat, fiind romanul de debut. Când scriitoarei i-a fost prezentat un editor, a avut îndrăzneala să-l roage să se uite pe un roman de-al ei, să-i spună dacă e ceva de capul lui sau nu. Și l-a ales, dintre cele 5 transcrise pe calculator, pe acesta, considerându-l cel mai bun, de dimensiune medie. (Fiindcă, după părerea ei subiectivă, care, ulterior, nu pare să coincidă cu a cititorilor, ei i s-a părut întotdeauna a fi cel mai bun, dar și cel mai lung, Prietenii dreptății). Editorul a citit când a avut timp, și a fost entuziasmat să-l publice. Semnalul editorial a fost dat la Bookfest 2016, iar lansarea oficială a avut loc pe 23 iunie 2016. Eu, Sigurd Olavsson, aș spune că a fost într-un ceas bun, în ajunul Focurilor de vară…

Acum se pregătește o ediție a doua, revizuită. Va apărea la toamnă sau la iarnă. (Și da, în prima versiune pe Njall, fratele meu geamăn, îl chema Niels. Fusese luat dintr-o listă de nume norvegiene/ vikinge de pe net… numai că, între timp, autoarea a aflat de la o norvegiană că înainte de creștinare numele suna Njall, nu Niels. Și Lars e tot nume de după creștinare, însă acela are explicație în text, bunicul nostru și străbunicul nostru, pe vremea regelui Olaf Digre, căruia alții i-au spus după aceea cel Sfânt, fuseseră creștinați mai cu convingerea, mai cu sabia.. Ceea ce nu l-a împiedicat, pe urmașul celui creștinat aproape de bună voie 😉 să se întoarcă la credința veche și să se exileze pe insula Froj, fără să-și schimbe numele…)

 Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Precum vedeți, și personajele secundare sunt importante!

Despre realitate cu Adrian Cutinov (interviu)

Foarte interesant!

Natașa Alina Culea, scriitoare. Natasha Alina Culea, Writer, Author

Datorită popularității articolelor mele din seria Bărbați/Femei, am înțeles că există o mare nevoie a femeilor de a afla mai multe despre relațiile de cuplu. Femeile au nevoie să se ancoreze în principii, tocmai pentru că emoțiile și sensibilitatea lor înnăscute le îndepărtează de multe ori de realitate. Astăzi vorbim DESPRE REALITATE. Și cine te poate învăța mai bine despre asta decât cel care scrie pe blogul desprerealitate.ro. Adrian Cutinov este autorul celor trei cărți: „Cuvinte pentru femei scrise de un bărbat”, „Și frunzele ascund emoții” și „Hoții de iubire”. Pagina lui de Facebook este urmărită pe aproximativ 90.000 de cititori fideli, ceea ce spune multe referitor la informația pe care Adrian Cutinov o are de împărtășit lumii.

Adrian, spune-ne câte ceva despre tine, pentru ca cititorii, dar mai ales cititoarele site-ului meu să te cunoască mai bine

Bună, Natașa! M-am născut la malul mării și cred că…

View original post 1,531 more words

Profesiune de credință – Interviul lui Argus

Set 4 carti

Argus merge cu întrebări pe la mai mulți scriitori. Am fost și eu pe traseul lui, și pe lângă apariția răspunsurilor mele în revista ARENA LITERARĂ nr. 13/2019, împreună cu ale altora, le transmit și fanilor de pe blog:

Arena literara

PENTRU CE SCRIEȚI?

Scriu pentru că nu pot altfel. M-ar sufoca preaplinul poveștilor din mintea mea, care vor afară, pe hârtie. Încă din clasa întâi am scris povești, și dintr-a treia poezii. Prima povestioară pe care o țin minte (am redescoperit-o în clasa a opta, la zugrăvit) fusese scrisă în iarna clasei întâi. Era despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om, transformându-l în iepure. Mai târziu, compunerile și poeziile mele au fost afișate la gazeta de perete. Le scriam de plăcere, și în afara temelor școlare. Alții se jucau cu păpuși sau mașinuțe. Deși aveam destule jucării, îmi făcea mai multă plăcere să mă joc cu cuvintele, în scris.

Primul “roman” l-am scris în clasa a șasea. Era western, în două volume: două caiete de 100 file, scrise lăbărțat, așa că oricum nu avea nici dimensiunea unui roman, nici prea multă logică în firul poveștii (însă inspirația de la Karl May și Nicolae Frânculescu se vedea). Am fost lăudată pentru răbdarea de a scrie și a termina un roman, a fost citit de toate prietenele mele pe sub bancă, în ore plicticoase… A urmat altul, și altul, circulând la fel, în manuscris. Mai am o parte dintre caietele acelea, nu chiar toate. Majoritatea nu sunt verosimile, sau au probleme de logică, fiindcă sub șaisprezece ani, logica omului este direct proporțională cu experiența de viață.

Câteva dintre poveștile mele de atunci, însă, au putut fi recuperate, corectate, îmbunătățite, transcrise pe calculator, dezvoltate… și rezultatul final l-au constituit cele cinci romane publicate până în prezent. Proza scurtă publicată, romanul la care lucrez, precum și seria pe care o am în gând pentru sfârșitul anului acestuia și pentru anul viitor, sunt total noi. Doar cele cinci menționate au fost scrise, într-o formă inițială, în adolescență.

Intermitent, am scris și poezii, însă nu cred că acestea mă reprezintă pe deplin, ci proza. Încă din clasa a cincea am fost membru al cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor. Dânsul credea în talentul meu. A încercat în van s-o convingă pe mama să mă lase să urmez liceul tot acolo. S-a supărat pe noi. Din spiritul practic al vremurilor acelora, ca să nu devin “profesoară de engleză la Cucuieții din deal, cu jumătate de normă în agricultură”, am fost trimisă la Liceul Economic și, apoi, la ASE – la seral, pentru evitarea temutei repartiții. În liceu și facultate, am continuat să scriu.

Când m-am îndrăgostit, am scris lungi scrisori de dragoste, trimise sau nu. În anii grei de facultate (cu program integral de muncă și la birou), când oboseala a închis izvorul aventurilor imaginare, am scris altfel, ceva jumătate jurnal, jumătate eseu, scrieri de-ale mele, sub motto-uri citate din alți scriitori. Dacă nu scriam, mă sufocau prea multe gânduri și sentimente. M-aș fi transformat într-un roboțel contabil. Pentru mine, scrisul înseamnă viață.

PENTRU CINE SCRIEȚI?

Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Raffael Sabbatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale.

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Se spune să scrii cărțile pe care ți-ai dori să le citești! Eu cam asta fac… Am citit, în tinerețe, câteva astfel de cărți pentru adolescenți, petrecute în istoria altor țări, de autori români. Cred că, deși au existat în trecut, nu au mai rămas, în prezent, mulți scriitori români de romane de aventuri, pentru tineret, care să-și poarte cititorii spre alte meleaguri exotice și momente istorice necunoscute.

CREDEȚI ÎN CEEA CE SCRIEȚI?

Da, cred. Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare). E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

 

La șuetă cu autorii români #17 – Marina Costa

Dede mi-a luat un interviu!

Praf de stele

59532957_601942726946961_6663497886929518592_n.jpg

A debutat în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul Pribegii mărilor. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, Vieți în vâltoare, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți Prietenii dreptății, la Editura Astralis, și Echipajul, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă Soarta mercenarului și alte destine, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri Farmecul mării, la Amanda Edit, și de prezentul Alte vâltori ale vieții, la Editura Betta. Mai multe detalii pe Goodreads.


1) Bună, Marina! Vorbește-ne puțin despre tine. De asemenea, cu ce calitate te mândrești și de care defect ai dori să scapi?

Bună! Am 51 de ani, locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene. Am un soț care mă…

View original post 1,310 more words

Interviurile Cronicarului – Emilia Mavrodin, ECHIPAJUL

The ScribeHilary Swank

Cronicarul a fost văzut pe malul Dunării, la Brăila, la început de august. Em Madara, Oana și Anasylvi l-au trimis să stea de vorbă cu o fată de înălțime medie, cu păr șaten, tuns scurt, și ochii verzi. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, simplă, probabil lucrată la o croitoreasă din cartier. Este politicoasă și nu a refuzat interviul. S-au așezat pe o bancă, pe faleză, discutând în voie.

Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul ECHIPAJUL?

Mă numesc Emilia Mavrodin. Unii prieteni îmi spun Marina, dar majoritatea îmi spun Em. Am douăzeci de ani și sunt studentă în București, la Filologie, la engleză-franceză. Acum sunt în vacanță, la Brăila, în sânul familiei.

Ce rol am? În echipajul nostru de veri, sunt timonierul. Însă jocurile copilăriei și adolescenței au rămas în urmă, doar amintire. Rudenia n-o poate schimba nimeni; unele prietenii n-au supraviețuit maturizării și distanței, altele, da. În carte? Autoarea m-ar numi personaj principal. Eu sunt mai modestă decât atât.

Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank în tinerețe.

Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Ar fi destule de zis. Mama a fost profesoară de rusă și franceză. A murit într-un accident stupid de mașină, când aveam 13 ani. Am iubit-o mult. Îmi amintesc cu drag cum se juca cu mine când eram mică, cum îmi spunea tot felul de povești inventate pe loc, din care învățam despre animale, învățam să adun și să scad… Limba franceză s-a lipit de mine, rusa nu, chiar dacă mama încercase să mă învețe. A reușit, în schimb, să-mi sădească dragostea de cântecele și literatura rusă.

Tata a fost marinar de cursă lungă. Îmi amintesc când venea, încărcat cu daruri. Nu se mai știe nimic de el, de aproape trei ani. Mătușa mea spune că o fi rămas prin străinătate, cu verii lui. Eu tac; de ce s-o contrazic? Nu voi spune nimănui ce știu despre el și verii lui.

Tanti Milița nu numai că-mi este mătușă – tata era vărul ei cel mai mic – dar îmi este și nașă. După ea mă cheamă Emilia, un nume care îmi place. O admir pentru felul în care izbândește să crească, cu dragoste și dreptate, patru nepoți ai căror tați erau musafiri acasă, între două curse, până au uitat să se mai întoarcă, din motive pe care doar eu le cunosc. Soțul ei, unchiul Aurel, are, ca orice om, calitățile și defectele lui. Nu-mi place că, dacă s-a însurat cu o grecoaică, a fost împotrivă ca ea să-și vorbească limba și să-i învețe pe fiii lor. Unul a învățat, că a vrut. Celălalt, nu prea, iar nepoții, nici atât. Numai eu am învățat de la ea. Îmi place cum o ajutam la bucătărie și îmi spunea cum se cheamă lucrurile din jur, poezii pentru copii și cântece vechi.

Verii mei? Suntem un echipaj întreg, ca frații! Împreună colindăm prin toată Brăila și împrejurimi – acum doar în vacanțe, că ne=am împrăștiat!

Cum reușești să treci cu capul sus prin marile decepții ale vieții și să te recompui și să devii un om frumos, în ciuda faptului că trădarea vine din partea membrilor familiei?

Nu există alt drum decât drept înainte. Dacă alții au greșit, m-a durut, însă Dumnezeu îi va judeca. Nu trebuie să mă umplu eu de păcate pentru asta. …Am înțeles mai greu chestia cu să nu judeci. Acum câțiva ani, gândeam altfel. Unchiul Aurel și tanti Milița au făcut tot ce au putut pentru mine. Au avut bune intenții. Dacă uneori m-au acuzat pe nedrept și au fost prea aspri, au făcut-o pentru că așa fuseseră și ei crescuți, la rândul lor. Cât despre cei care au ales calea îmbogățirii ușoare și a crimei… mă bucur că nu au ajuns să-i judece oamenii, ci Dumnezeu. Dinte pentru dinte… da, se pare că asta au primit. Chiar și cel despre care nu mai știu nimic, cred că a sfârșit sau va sfârși la fel. Pentru mine, pur și simplu nu mai există, în gânduri și amintiri.

De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu profesoară. Mi-a plăcut să învăț limbile străine și întotdeauna am făcut lecții cu verii mai mici, apoi cu Nastea. Aș spune că este tradiția familiei; și mama a fost profesoară. Este frumos să vezi progresul celui mic, și că i-ai stârnit interesul pentru ceva ce este mai mult decât o simplă materie școlară, este un instrument de comunicare. Dau meditații, așa că deja fac lucrul acesta.

Nu-mi place partea birocratică a profesiei, însă este inevitabilă. Am înțeles, din discuțiile cu profesorii, cam ce se întâmplă în relația cu Inspectoratul Școlar. Și nu-mi place în ce situație este pus profesorul nou care predă la o clasă de liceu, sau la clasa a opta, cu copii gata plictisiți și obosiți, după experiențe negative cu profesorii anteriori, și care nu vor să învețe o limbă străină fiindcă nu văd de ce le-ar folosi.

Cum îți petreci timpul liber?

Îmi place să citesc, să ascult muzică și să fiu înconjurată de prieteni. La Brăila, este echipajul nostru. (Sau era, că a început să se risipească… Mi-e greu să accept lucrul acesta!) La București, este Nastea împreună cu mine, dar timpul liber este prea puțin, fiindcă învăț și dau meditații. De câteva luni, sunt cu noi și doi gemeni adorabili de doi ani și ceva. Cu ei sigur nu ne putem plictisi, amândouă! Ne ocupă tot timpul – mai mult pe al Nastei decât pe al meu, să fiu sinceră.

La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

O broșă în formă de trandafir, din fildeș, care a fost a mamei și inelul de logodnă de la Leftheris.

De unde știi că ai făcut alegerea corectă între doi bărbați pe care îi iubești?

Cred că sută la sută nu voi ști niciodată. Întotdeauna va rămâne un gând răzleț, bine îngropat într-un străfund al minții, care va întreba, uneori, “Și dacă…?” ori va tresări la auzul a două cântece rusești. Totuși, inima îmi spune că am făcut alegerea corectă. Unul dintre cântecele grecești care îmi plac (dacă-l dansează altcineva, preferabil Leftheris și Theodoros, în duel!) m-a învățat că cele mai înflăcărate iubiri sfârșesc la cimitir, la închisoare sau la casa de nebuni, fiindcă sunt expresia unor pasiuni extreme. Nu mi-aș dori așa ceva.

Eu nu eram cea potrivită pentru Serioja. La un moment dat, pasiunea se poate risipi, ori iubirea poate sufoca, dacă nu este exact cea de care ai nevoie. Câteodată nici prietenia nu supraviețuiește când doi tineri se maturizează separat, în direcții diferite. Nu mi-aș fi dorit așa ceva. I-aș fi stricat viața mai rău. Va găsi, într-o bună zi, pe cineva care să-l iubească așa cum are el nevoie.

Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă l-ai fi ales pe Serghei?

De câteva ori, m-am gândit. Și, din păcate, nu există decât două variante:

  1. Aș fi rămas văduvă înainte de vreme, pentru că răzbunarea contrabandiștilor l-ar fi căutat în primul rând acasă, la Brăila. Lasă, să stea el acolo, unde este, și să-și vadă de treabă, că nu-i port la mare și este în siguranță! Departe de mine și de surorile lui, însă sănătos și poate și-o găsi rostul pe acolo… Mai e o vorbă românească, schimbi locul, schimbi norocul – să-i fie într-un ceas bun, că plecarea în cursă lungă sigur nu i-a fost…
  2. Presupunând că am fi avut noi doi norocul chior să nu se întâmple așa – cam greu de crezut, dar să zicem – s-ar fi întâmplat ce spuneam mai sus. La un moment dat, mă tem că vraja s-ar fi rupt. Ar fi început neînțelegerile, fiindcă fiecare dintre noi își dorea altceva, îi plăcea altceva. Nu aveam suficiente elemente să ne țină împreună, în afară de o pasiune care se putea stinge și de faptul că destinul i-a așternut pașii în calea mea, într-o noapte de iarnă, fiindcă nu-mi era sortit să mor atunci. (Sau poate chiar pasiune e prea mult spus. Dacă era ceva să se stingă și mai repede?) Ferească Dumnezeu de cenușa unui foc de paie!

Primează cultura și similitudinile culturale sau ceea ce spune sufletul?

Primează ceea ce spune sufletul. Oricând îți poți deschide sufletul și mintea spre o altă cultură – chiar una pe care ai fost învățat, cândva, s-o disprețuiești, dar ai văzut că nu este bine așa. Cel mai bun exemplu, în acest caz, este Theodoros. (Cred că, deși nu spune, a început să înțeleagă rusește. Dar preferă să țină secret, să vadă dacă îl bârfesc sau nu rudele Murei.)

Ce crezi că este esențial pentru ca membrii comunităților diferite să trăiască împreună armonios?

Renunțarea la prejudecățile auzite în casă și pe stradă. Omul este bun sau rău pentru că așa este el – nu pentru că aparține unui neam anume, ci pentru că așa l-a făcut maică-sa (ori societatea, că de destule ori mama nu are nicio vină, l-a învățat de bine, dar vine pe urmă anturajul să-l tragă la prostii!). Fiecare neam are bandiții și eroii lui. Pădure fără uscături nu există. Așa că trebuie judecat fiecare om în parte, pentru cum este el, nu pentru ceea ce este/ grupul căruia îi aparține.

Katiușa spusese bine, la primul ei drum cu barca lui  Leftheris: “Dunărea e mare. Se vântură pe ea oameni de treabă şi golani. Cu golanii noştri am avut de-a face acum. Golanii greci ne taie nouă năvoadele şi ni le pradă. Ură este peste tot: în oraşe, în sate, pe apă. Prietenie, mai rar! Pe voi n-ar trebui să vă atingă nici o faptă rea. Voi n-aţi contribuit la întărirea urii.”  Leftheris, Theodoros și ceilalți au priceput atunci. Încercasem și eu să-i explic lui Serioja că există golani de tot felul, peste tot, … dar și oameni buni, după ce ne bătusem cu ăia de la Lacu Sărat.

Și ar mai fi ceva: ignoranța. Dacă afli mai multe despre cel de alături, vei vedea că nu există numai deosebiri, ci și multe asemănări între voi.

Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

A fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în clasa a noua, în timpul școlii, din dor de Brăila. A fost șlefuită ulterior și transcrisă în mod repetat, întâi pe o agendă, apoi pe calculator.

Deși echipajul de veri a existat în realitate, poate nu chiar în formație identică, în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. (Cu excepția a mici detalii referitoare la expedițiile la Galați și prima expediție la Ghecet). Da, făceau astfel de expediții în fiecare vară, fără evenimente notabile. În schimb, autoarea a compilat, a modificat și a îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria imaginație și transformându-le în aventurile romanului.

Grecii și lipovenii descriși în carte nu au existat ca atare. Grecii sunt un amestec între personaje din generații diferite, despre care mi s-a povestit, recompuse cu propria imaginație. Ca sursă de inspirație – a existat, cândva, în copilăria mea, o Harpena, de vreo șaptesprezece ani, dintr-un sat din Deltă, adusă în București, să aibă grijă de doi copii mici din vecini, însă i-am păstrat numai numele. Pe faleza Dunării, într-o după-amiază de Ziua Marinei, alerga în fața noastră o fetiță veselă, blondă, cârlionțată, de vreo patru – cinci ani, cu o morișcă de vânt. Atât morișca, cât și rochița albastră se asortau exact cu culoarea ochilor ei. Când s-a dus prea departe, fascinată de morișcă, părinții au strigat-o în rusește: “Nastea, vino înapoi!” Din nou, un nume, și descrierea Nastei în barcă, la prima întâlnire.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul ECHIPAJUL poate fi comandat pe website Bibliocarti.