Am primit o dedicație superbă

Jack Sparrow

Îmi invit fanii amatori de Facebook pe un nou grup, constituit de curând – cum se putea numi un grup constituit de mine decât Corabia cu cărți a Marinei Costa? Majoritatea scriitorilor au un grup de cititori, însă acesta se vrea ceva mai mult de atât: un loc în care să discutăm despre cărți, muzică, cultură. Bineînțeles că, fiind colțul meu, nu lipsește muzica grecească… și nu numai! După ce învăț să mă descurc de-a binelea în ceea ce înseamnă managementul unui grup FB (voi mă știți că-s Anti-tehnicus!) vă promit și diverse surprize, membrilor activi!

Voi, cei care aveți bloguri, este un loc unde, presupunând că vă dă  voie marele FB (mie nu-mi mai dă demult, dar eu postez conținutul, în loc de linkul la blog!) sunteți încurajați să postați linkul către articole referitoare la cărți sau la creații de-ale voastre, sau orice ține de cultură.

Am primit aici o dedicație superbă de la Issabela, și o copiez pe blog, spre neuitare:

Bine-ați venit pe marea vieții literare,
La cârmă c-un pirat bătrân, cuminte –
Destoinic ghid în ale tinereții clare
Antologii de sentimente și cuvinte.

Cu-așa pirat versat pe punte,
Cu-a noastră fire, creativă hartă,
Vom înota în mări de amănunte
Ale discuțiilor despre artă.

Iar când, la țărm, ne-om duce-n târg
Cu proaspete volume sub tipar,
C-aici le-am comentat întâi cu sârg
Să ne gândim, cu dor de marinar.

Și fiindcă astăzi este ziua de naștere a Issabelei (soțul meu i-ar spune că împlinește doi anișori!) adun și aici o urare pentru ea, împreună cu cel mai cald gând de prietenie:

La multi ani

Quarantine musings

WhatsApp Image 2020-04-10 at 14.04.45

I am not good at selfies, and this is what you got. A masked pirate of our times (no matter how much I wanted to be a classical Jolly Roger flying pirate on a tall ship).

I don’t like the sophisticated words the World is using (sheltering in place, lockdown, etc.) in order to avoid the actual, Venetian one naming exactly what we are facing now: it is quarantine, because we are battling an epidemic. That’s all, folks!

I don’t have cabin fever due to the isolation. I have been in a kind of isolation, without being a quarantine, since last July, when I moved with my mother as her sole caregiver. Going out for short time, mainly for supplies or doctors, and rarely to a literary event (which I could attend only the first hour, otherwise it would have been too much for her to stay alone, or it would have interfered with her medicine and related meals schedule).

Yes, now the quarantine had limited my outings even more. The fear of the virus is the thing I hate,  given that both my mother and I are in the higher risk category – she for old age, turning 91 in a week, me for diabetes and asthma. I don’t hate the isolation per se.

I hate the fact that so many people died of this virus, others suffered in hospitals but luckily recovered. My best childhood friend, a doctor, had been through this and now she is back at work. In the paragraphs below, everything is exclusively about myself.

I could get accustomed to the quarantine as a fact (not to the pesky virus itself, the reason to it, though!), because I have practice. I have experienced this cabin fever last autumn. I am past it, resigned to accept it. I also confess a less Christian thing, that somehow I am more at peace with the fact that some events had been cancelled due to the quarantine than I was knowing that they were supposed to happen and this year I couldn’t attend them. I know it doesn’t make me any honour, but yes, I admit I had thought like this.

I understand we have to give up going to church on Easter (one of the few opportunities a year when I was going too, but since back here I knew I wouldn’t go anyway). We can pray at home and in our souls. God and His son are everywhere. I understand less how “Don’t go on visit on Easter!” can apply to close family, the one for whom you are providing during other days and visiting them twice a week. Why not on Easter, when it is a holiday? Is the virus acting more on holidays than on regular days? Why the interdiction can affect husband and wife, if they happen not to live together right now due to various circumstances, and them spending Easter together and knocking an Easter egg according to tradition is a fine-worthy crime?

But we’ll survive this too…

My mother and I wish you all who celebrate the Orthodox Easter, this year, Easter in peace and good health.

WhatsApp Image 2020-04-17 at 11.28.29 (1)

 

Menestreli itineranți

 

După cum mă cunoașteți deja, vă așteptați să vă povestesc despre mariachis sau alte versiuni locale mai din sud, de limbă spaniolă și cultură latino. Desigur! Nu vă pot dezamăgi, claro que si!

Ceea ce și fac astăzi, sub semnul unei melodii din țara lor pe care au cântat-o menestrelii itineranți despre care vă scriu acum, fiindcă mi-a fost rușine să-i filmez, deși alții au făcut-o. Nici măcar nu i-am întrebat cum îi cheamă, deși am vorbit cu ei…

A fost odată ca niciodată o zi de început de martie, pe vremea când în România erau doar 3 cazuri de coronavirus, dintre care unul deja vindecat. O zi când lumea se plimba prin parcul Cișmigiu și înfloriseră ghiocei, toporași, gălbioare și brândușe acolo, spre deliciul citadinilor, altfel lipsiți de asemenea noutăți botanice.

Stăteam pe o bancă, împreună cu mama, având în fața noastră pajiștea înflorită sau, mai aproape, pe băncile de partea cealaltă a aleii, doi tineri care cântau, unul la chitară, unul la o tobiță deosebită. Nu de sistem african sau din Orientul Mijlociu, cum mai văzusem, ci una care părea să fi fost făcută din același tip de material ca o tamburină (și cam de aceleași dimensiuni și stil, doar că fără accesoriile zăngănitoare și cu ambele extremități acoperite). O priveliște destul de obișnuită în Cișmigiu. Mi-aș dori să am atâția bani câți tineri cu vreun instrument muzical, mai comun sau mai deosebit, am văzut în parc, în decursul anilor!

Chitaristul, brunețel, cu părul ondulat. părea să aibă între 18 și 20 de ani. Era frumușel. S-ar fi potrivit să fie unul dintre mariachis din poveștile mele. Toboșarul, tuns foarte scurt, cu fața de același alb-roz ca și mine, avea o figură comună, însă ochii albaștri-verzui erau vii, strălucitori. Aveau în fața lor un recipient în care lumea pusese câte un leu, câte cinci lei – din nou, nimic neobișnuit aici. Eu am pus 10 lei, fiindcă m-am gândit că erau doi și cântau frumos, o melodie salsa la modă.

I-am crezut români, până când i-am auzit vorbind între ei în spaniolă. Învinsă de curiozitate (sau, mai curând, dornică de a folosi o limbă care îmi place mult, uitată, în ultima vreme, din lipsă de ocazii pentru conversație) i-am întrebat, în primul rând, din ce țară sunt. Erau columbieni.

Alta în locul meu ar fi făcut gafa de a asimila Columbia cu el diablo verde, și ar fi spus Medellin, dacă nu cumva ar fi rostit vreun nume de personaj principal al unor filme inspirate din realitatea acestui oraș, la fel cum multă lume, când aude de România, spune Dracula sau Ceaușescu. Iritată de asemenea dovezi de cunoaștere a unor elemente specifice ale țării, le-am spus, în schimb, că Gabriel Garcia Marquez este scriitorul meu preferat. Și al meu! a răspuns toboșarul, care m-a întrebat, la rândul lui, câți ani am studiat spaniola. Am vorbit și despre telenovelele marca Estudios Caracol, văzute în tinerețe, despre Rudy Rodriguez și Simon Bolivar, venezuelean, dar eliberator și al Columbiei.

Erau în România de o lună. Ca mulți alți sud-americani (ba și nord-americani, acum vreo 15 – 20 de ani, când bântuiam Europa cu trenul, în excursii organizate de sindicat, ne întâlneam prin trenuri și cu studenți din SUA, aflați în vacanța de vară prin Europa, cu sacul de dormit în spate, și când rămâneau fără bani spălau vase într-un bar dintr-un oraș până strângeau suficient să-și continue călătoria) porniseră într-un tur al Europei. Îmi povestiseră că le fusese destul de greu să se obișnuiască cu frigul. Deși Columbia are climă montană, cu zăpadă, ei veneau mai de la căldură, în special chitaristul, dintr-un port la mare. Spuneau că le este greu că în Europa toate prețurile sunt mai mari decât la ei în Columbia. Îi cred…

La un moment dat, un student la conservator s-a apropiat, s-a așezat pe banca de lângă a lor și și-a scos vioara. A prins melodia pe care o cântau ei și au început să cânte împreună, după care au stat de vorbă în engleză. Au mai cântat o melodie împreună, apoi studentul i-a cerut chitara cu împrumut, cântând, în engleză, un Negro spiritual pe ea. Au făcut poze toți trei (nu m-au rugat pe mine să le fac, ceea ce înseamnă că le-au și ieșit pozele, eu le scot mișcate!), după care studentul și-a împachetat vioara și a plecat spre facultate.

*****

Nu pot să nu mă gândesc ce or face acum, dacă mai sunt în București, dacă i-a prins aici carantina și închiderea granițelor, sau dacă, Doamne ferește, au ajuns în vreo țară cu număr și mai mare de îmbolnăviri.

*****

Și fiindcă titlul este MENESTRELI ITINERANȚI, nu ar trebui să fie vorba numai de ei, ci și de peruanii care cântau la mare, imitând formațiile deja cunoscute în București, La Raza și Sin Fronteras, ultima și cea mai veche amintită și în finalul romanului meu PRIETENII DREPTĂȚII. Întotdeauna m-am oprit să vorbesc cu ei, să cumpăr un CD sau o casetă (mai demult) ori un obiect de artizanat, dacă vindeau și din acestea. Cei care aveau instrumente specifice primeau întrebări referitoare la acestea. Așa am învățat despre quena și zampona și despre tipurile de chitări…

Am cunoscut, acum 20 de ani, în avion spre Bruxelles, un ecuadorian cu trăsături incașe, numit Juan-Antonio. Am vorbit cu el tot drumul (cam o oră, pentru mine zborul fusese cu schimbare de avion în alt oraș european, o fi fost Munchen, o fi fost Amsterdam, cine mai știe, pe el l-am avut vecin de scaun în această a doua parte a călătoriei). Pe vremea aceea vorbeam spaniola mai fluent, aveam consultanți PHARE spanioli… El cânta la zampona si mi-a povestit destule de la el din țară.

Mă întreb acum, despre toți ca ei, prizonieri în câte un oraș al Europei astăzi închise. ce or fi făcând? Cum s-or fi descurcând în momentele când glasul instrumentelor tace?

Motivația – cum mă pot automotiva

Idei bune pentru cei ca mine. Succes!

Despre sufletul meu

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care…

View original post 513 more words

Psihologia/Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirius (COVID-19)

Nu imi prea iese partea cu meditatia, probabil am dificultati de concentrare, dar voi incerca. Mi se par sfaturi utile si in alte imprejurari…

Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

  • (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
  • (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
  • (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

  • În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar…

View original post 1,750 more words

2019 literary review

crop carti

Fellow-authors used to list all their literary activities in 2019 and plans for 2020. I am doing the same.

BOOKS PUBLISHED: 

  • The mercenary’s fate and other destinies (Soarta mercenarului și alte destine), Hoffmann, short stories (historical/ adventure/ romance)
  • The charm of the sea (Farmecul mării), Amanda Edit, novel (historical/ adventure/ romance)
  • Other turmoils of life (Alte vâltori ale vieții), Betta, novel (historical/ adventure/ romance)
  • Roads and yearnings (Drumuri și doruri), Amanda Edit, poetry
  • Protected by mermaids (Ocrotiți de sirene), Betta, short stories (mythological/ historical/ adventure)
  • The second shuttle boat (A doua cursă), Amanda Edit, novel, contemporary romance

Add to them short stories and blog articles, as well as the interactive story in English I am writing for 9 years and a half. I should provide a word count, but I cannot. I reviewed also and published a second edition of The Crew (Echipajul) and The Wanderers of the seas (Pribegii mărilor).

BOOK-RELATED TRAVEL: armchair travel via books, videos and photos. I am stuck in my tower for a while, waiting for better days. But I researched intensively via Internet and books for my novels and short stories. My beloved city of the Danube, Braila, with various details (involvement in the Revolution, present, traditions of the Russian old-faith minority, legends of mermaids from everywhere, from Yemaya to Melusine, Yara and La Llorona, the battle of Dragasani, many other interesting historical and folklore things to research.

AWARDS – one this year and one last year. This year, Special Prize Fănuș Neagu, won at the National Short Stories Contest Nicolae Velea.

OTHER ACHIEVEMENTS – I published also short stories in various literary magazines, I got chronicles of my books in various literary magazines, I got recommendations of my books in book blogs. I succeeded to attend various literary groups and book fairs.

NANOWRIMO – I was appointed Local Co-ordinator for Bucharest. It could have gone better, though. I won the two Camps, but not the November contest.

BOOKS TO COME IN 2020: I want to review the series Life in turmoil (Vieți în vâltoare) and publish a second edition into 4 volumes, able to be read and enjoyed also individually.  I also want to write at least 2, if not more,  of the volumes of a new series, titled The price of freedom. Also, able to be read individually as well.

I have ideas for 2 short stories collections as well, but they might be gathering (and published, one by one, in magazines), not guaranteeing that they will be published as volumes in 2020.

OTHER LITERARY HOPES FOR 2020:

  • To get more chronicles and to be able to get the documentation ready for submission to the National Writers Union.
  • To get my books more widely known
  • To learn about more literary contests and to participate in them.
photo of person holding pen

Photo by Acharaporn Kamornboonyarush on Pexels.com

Când nu vezi nicio soluție…

N-ați văzut prea multe articole personale pe blogul meu, în care să-mi spun ofurile. Din când în când, mai răbufnesc. Nu știu, acum, nici măcar dacă aș căuta un sfat sau doar pe cineva care a trecut prin ceva asemănător (sau are studii de specialitate – psihologie, cursuri de îngrijire bătrâni sau mai știu eu ce) să mă înțeleagă. Fiindcă dacă-i spun soțului, câteodată, el răspunde doar: Sorry! sau Nu știu ce să spun, fiindcă nu s-a confruntat niciodată cu așa ceva și chiar nu știe mai mult decât mine cum ar trebui procedat…

M-am mutat cu mama de la sfârșitul lui iulie. 90 de ani și jumătate, AVC tranzitoriu, tensiune oscilantă, nu are voie să facă efort, sunt cu ochii pe ea, etc.

  1. O problemă este că nu ar trebui s-o las singură deloc, și asta nu se prea poate, fiindcă dacă eu plec din casă, nu are cine să stea cu ea. La modul ideal, ar trebui să existe vreo vecină, din bloc sau din blocurile de alături, pensionară de 60-70 de ani, intelectuală, pe care s-o pot lăsa cu ea când mai plec. O doamnă de companie, care să-i poată vorbi despre cărți, filme, sau s-o stimuleze pe ea să comunice, să povestească din copilărie sau din tinerețe. Eventual să-i dea pastilele la oră fixă și să-i încălzească masa (în cel mai rău caz, de obicei eu am grijă să ajung la masă, cu pastilele de dinainte de masă e altceva, i le mai las și îi spun că o sun când să înceapă să le ia, dar de fiecare dată am  probleme cu ea când o sun, în loc să mă asculte, mă întreabă când vin, de ce să nu le ia după ce vin eu, nu le găsește deși îi spun unde sunt, etc.) La modul practic, nu cunosc pe nimeni care să corespundă celor de mai sus, așa că o las singură, de câteva ori pe săptămână, de la jumătate de oră până la 2-3 ore.

Nu pot s-o iau peste tot după mine. Am luat-o la evenimentele literare la care a vrut să meargă (că duminică nu mai vrea, așa că voi renunța eu la filmare/ poze la festivitatea de premiere și vine soțul să stea cu ea – sper să fie bine, că nu prea se plac…) Cine o vede și discută cu ea zice că e sănătoasă tun, cu ei nu face ca acasă. A insistat să meargă cu mine la bancă, la mici cumpărături, la ridicat rezultate de la analize. La cumpărăturile unde am o plasă mai grea, nu pot, că obosește, și poate oricând să-și piardă echilibrul, așa că prefer, când o am pe ea de braț, să nu am plase grele, să mă pot concentra pe ea.

Dar și dacă o las singură, stau cu grijă, că ori face pozne, ori s-a întâmplat să cadă și să-și facă zbenghi în frunte, ori îmi pune întrebări ciudate când vin acasă… Uită, și mă întreabă ba unde am dormit azi noapte (lângă ea fusesem, desigur!), ba dacă mai sunt măritată, ba alte ciudățenii. Cred că e stresată că rămâne singură și de aceea se întâmplă din astea mai des după ce stă o oră sau mai mult doar ea cu gândurile ei.

Când o las singură, schimbă locul tuturor lucrurilor, pe urmă nu mai știe unde le-a pus și se plânge că i le-au furat, că intră hoții în casă (unde să intre, cu toate geamurile închise de frică să nu intre pe geam – la etajul 2 din 10! – și cu ușă metalică anti-efracție… dar nu, eu mint, țin cu hoții, îi apăr, că nu există uși anti-efracție)… Hoți visează și noaptea, de se trezește țipând IEȘIȚI DE AICI! și dând cu pumnii în stânga și în dreapta (iar eu dorm lângă ea). Da, ne batem cu zmeii din coșmaruri în fiecare noapte, și de obicei când o trezesc crede că sunt adevărate coșmarurile, iar dimineața nu mai ține minte și se jură că nu are coșmaruri, ci totul este adevărat. (I-a dat doctorul un calmant ușor, e mai bine decât înainte, dar tot mă epuizează).

Nu știu cum să găsesc pe cineva să stea cu ea, și nu știu nici dacă s-ar accepta una pe alta, mama fiind dificilă și suspicioasă. Aș putea auzi că o acuză de furt pe cea care ar sta cu ea, și așa mai departe.  Dar și tot timpul numai noi două, și eu să plec cu grijă, nu știu cât mai pot rezista. Uneori simt că clachez… și aici intră problemele de la punctul 3 în special.

2. Are anxietate de separare. Ori de câte ori îi spun că plec undeva, mă întreabă dacă mă mai întorc la ea. (Și dacă plec la dentist sau la cumpărături!) I-am spus întotdeauna că mă întorc, că nu va rămâne niciodată singură mai mult de 2-3 ore și va ști întotdeauna unde sunt și la ce oră mă întorc, dar mereu mă întreabă la fel. Chiar și dacă stă singură în pat, sau a ațipit, și eu scriu în sufragerie sau gătesc în bucătărie (și știe că m-a lăsat scriind sau gătind) la un moment dat vine să mă caute, că a crezut că am plecat, că am părăsit-o ca toți ceilalți (care ceilalți? N-am nicio clonă! Aș vrea să am…)

3. Are momente când uită și o ține pe a ei, că nu i-am dat să mănânce de dimineață, că am zis (ce n-am zis), că n-a mai făcut baie cu spumă și sare de baie de doi ani, că la cap nu se spăla în cadă, ci în lighean (asta a fost acum 40+ ani, nu săptămâna trecută, cum zice ea)… Chiar și momente când nu mă mai recunoaște  Altfel, are o logică proprie și coerentă, doar că… nu e aceeași logică a noastră, de parcă ar trăi într-o lume paralelă. Vede aceleași lucruri, le interpretează diferit. Adică are discernământ parțial, doar că nu știi niciodată când e ea și când e altă persoană. Vorbesc cu ea una, cădem de acord, pe urmă nu, eu mint și ea nu a știut/ nu a fost niciodată de acord…

Nu mai știu ce să mă fac în momentele când nu mai știe că sunt fiica ei și nu reușesc să-i demonstrez că eu sunt fiica ei... Nu, fiica ei e alta… Îmi vorbește despre ea la persoana a treia. Adesea spune că suntem mai multe care stăm cu ea, pe rând.. Aș vrea să știu și eu care mi-e clona, să mă ajute cu adevărat! – Uneori nu vrea să își ia pastilele, că se simte mai bine fără ele și eu sunt în cârdășie cu ăia care vor s-o omoare… că mint, că îi dau medicamente care o fac să se simtă mai rău, că vreau să zic lumii că e nebună, când ea e ok și eu am interese ascunse…  Când nu mă recunoaște, sau mă acuză, sau face de ale ei si nu o pot convinge să aibă încredere că eu îi spun adevărul, atunci chiar simt că mor și nu știu cum sa procedez. Și mă întreb, dacă tot nu are încredere în mine, eu ce rost mai am. Că mie mi se pare că doi oameni nu pot conviețui fără încredere, fie ei mamă și fiică sau soț și soție sau chiar și medic/ asistentă și pacient.

Doctorița ei, cealaltă persoană căreia îi mai povestesc câteodată, pe whatsapp, când nu mai pot, în afară de soțul meu, spunea, inițial, că apar și dispar mici lacune secundare unor spasme pe vasele cerebrale. În ultimele zile, când s-au îndesit/ agravat episoadele, spune că este vorba de simptome de demență senilă și că va trebui să le spun geriatrei și psihiatrului când mă duc după rețetă, la început de decembrie, să-i schimbe tratamentul cu ceva mai puternic. Măcar să fie de ajutor!

Dacă m-ar asculta, dacă în loc de Nu mi-ai spus! N-am știut! Minți! ar spune Nu mai țin minte dacă mi-ai spus, sau Nu am înțeles, ar fi altceva. Dacă ar recunoaște că uită și ar avea încredere că-i spun adevărul, s-o ajut să-și refacă memoria. Nu știu cum să mă port cu ea în astfel de momente, cum s-o conving că spun adevărul, că lucrurile sunt cum spun eu….

Deocamdată știu doar că am momente în care simt că clachez, că nu mai pot, că vreau o insulă pustie, să nu mai știu de nimeni și de nimic. Am nevoie de cineva să mă ajute și nu are cine, nu știu cum să găsesc o persoană potrivită și pe care s-o accepte/ asculte (la luat pastile, mai ales), să n-o dea afară ca hoață sau mai știu eu ce… Negăsindu-se nicio soluție, merg mai departe, iar soțul mă ajută și el cât poate (acceptă situația că el stă singur și eu stau cu mama, vine să mă ajute la curățenie, cumpărături, etc.). Dar mă sufoc…

Mă tem

Mă tem de viață

mai mult decât de moarte.

Moartea este liniște și pace,

finalul suferințelor.

Contorsiunile vieții pot fi din ce în ce mai ciudate

luând cu ele și viața celorlalți.

Mă tem de viață

dar știu că trebuie luată în piept

și nu există alt drum decât drept înainte,

înfruntându-mi teama

până dispare,

într-un fel sau altul…

There is a time for everything

 

beforethemastcalendar1“There is a time for everything, and a season for every activity under the heavens: a time to be born and a time to die, a time to plant and a time to uproot, a time to kill and a time to heal,  a time to tear down and a time to build, a time to weep and a time to laugh,

a time to mourn and a time to dance, a time to scatter stones and a time to gather them,
a time to embrace and a time to refrain from embracing, a time to search and a time to give up, a time to keep and a time to throw away, a time to tear and a time to mend, a time to be silent and a time to speak, a time to love and a time to hate, a time for war and a time for peace.” (Ecclesiastes, the Holy Bible)

 

It seems so long ago now when I remember how, one morning I woke up to an offline on yahoo messenger, with a website address, and I saw “Before the Mast” skinned by Raven, with a banner and all empty otherwise. A few hours later, I got persuaded to become her co-administrator and to put my love for the Age of Sail and my knowledge about the era into a new RPG which should have everything we loved in others, while avoiding, at the same time, what we didn’t like.

We took pride in being not the regular, common RPG everybody sees around, but something different, more of an interactive story puzzle written coherently by several people, a puzzle matching together from various little stories and chapters. It promoted community spirit, open communication, interesting discussions, fun and friendship.

And after a strenuous work of three weeks of writing all kind of documentations, on Transfiguration Day – 6-th of August 2010 – we had the official opening. Since then, we had no offline day, not even for replacing the site’s appearance. But there is a time to be born and a time to die, a time to plant and a time to uproot – so the site, which had 3 volumes in the 9 years it had been ongoing, will close at the end of 2019.

Who can forget the nine years passed since that Transfiguration holiday chosen as the official opening date of “Before the Mast”? Three years and a half spent on Invisionfree,  (sorry, it was bought by Tapatalk and all the coding went to Hell in the transformation, not to mention also the Photobucket disaster) for Before the Mast 1719 and four years and a half spent on jcink, in the second year of our story, for Before the Mast 1720, plus the time spent on our newest volume, the third one, the more colonial-focused Caribbean Dawn 1720, which has its own two year birthday celebration on New Year 2020. The moment of its closing up, too…

Nine years of pouring my love for the Age of Sail and my knowledge about the era into a coherent story to be written with others have passed. We have striven to be a writing community of likeminded people, gathered together for doing a common project –writing together a soap-opera style, collaborative and consistent swashbuckling adventure story, each thread being a chapter of it. In this spirit, we kept discussing potential turns and twists and plotting them with the others, in order to fuel our inspiration and excitement about the story, to avoid inconsistencies and to put all the partners on the same wavelength, to write together towards the same objective.

Nine years are a lot of time, so writing partners have changed, characters have changed, the story has changed too with the sinking of some ships and the advent of peace in the West Indies. Nine years with joys and disappointments too, because nobody is exempted of them. And if nothing else, even this would be a reason to consider it an accomplishment – but I think we have much more.

We have built up an epic Caribbean saga. Some of my share of the story will be rewritten differently, in Romanian, into an adventure novel series titled The price of freedom. For now, I have definite ideas for 4 novels in the series, but 1-2 more aren’t impossible.

They say that people come into our life for a reason, for a season or for a lifetime. I think all of us knew that our site wasn’t meant for a lifetime, but for a reason and a few seasons. And the final season has come. I know that my stress and lack of free time won’t change in the next future. I am less motivated – or, rather, I have less life force to keep the site running, in the conditions that I can’t hand it over to anyone, as their lives had changed too in nine years, and their motivation had dwindled. So, better wrap up our stories, leaving place for a sequel which will never be written.

It wasn’t a decision taken lightly. It’s almost a decade of my life invested in this site and story, and in the friendship with most of my members – my crew, as I used to call them. I kept receiving signs heading in this direction for the latest months, until I understood there will be nothing better waiting for me upwards… A man has to do what a man has to do. It is valid for fleet admirals and pirate captains, as well! Including for me. My roleplaying time will soon be over.

“People come into your life for a reason, a season or a lifetime.
When you figure out which one it is,
you will know what to do for each person.
When someone is in your life for a REASON,
it is usually to meet a need you have expressed.
They have come to assist you through a difficulty;
to provide you with guidance and support;
to aid you physically, emotionally or spiritually.
They may seem like a godsend, and they are.
They are there for the reason you need them to be.
Then, without any wrongdoing on your part or at an inconvenient time,
this person will say or do something to bring the relationship to an end.
Sometimes they die. Sometimes they walk away.
Sometimes they act up and force you to take a stand.
What we must realize is that our need has been met,

our desire fulfilled; their work is done.
The prayer you sent up has been answered and now it is time to move on.
Some people come into your life for a SEASON,
because your turn has come to share, grow or learn.
They bring you an experience of peace or make you laugh.
They may teach you something you have never done.
They usually give you an unbelievable amount of joy.
Believe it. It is real. But only for a season.
LIFETIME relationships teach you lifetime lessons;
things you must build upon in order to have a solid emotional foundation.
Your job is to accept the lesson, love the person,
and put what you have learned to use in all other relationships and areas of your life.
It is said that love is blind but friendship is clairvoyant.”

Btm calendar dec