Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.
Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.
Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).
Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).
Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.
Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!
La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.
Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.
Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….
Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.
Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.
Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…
Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…
Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…
) de la colegele de serviciu. I-am spus așa, fiindcă șaua colorată și podoaba pentru cap arată clar că este elefantul fiicei maharajahului… deci, el este rajahul elefanților!
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.