O singură carte

Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.

Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.

Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).

Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).

Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.

Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!

La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.

Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.

Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….

Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.

Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.

Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…

Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…

Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…

Literary report 2020 and plans for 2021

Photo by Ione Peony on Pexels.com

Fellow-authors used to list all their literary activities in 2019 and plans for 2020. I did the same last year, and now I am keeping with the tradition.

NANOWRIMO:  I keep being the Local Municipal Liaison for Bucharest. It could have gone better, though. I won the two Camps, but not the November contest, where I succeeded only about 18,000 words. I tried my best in the given situation I had to adapt to, and I am glad that I succeeded at least to organize a few online writing sprints for the Romanian NaNoWriMo team, not only for the Bucharest one. There is no other wrap-up NaNoWriMo report, so this is the one – I just learnt to be content with small progress until I’ll be able to hold a writing sprint uninterrupted…

BOOK-RELATED TRAVEL:  armchair travel via books, videos and photos. I am stuck in my tower for a while, waiting for better days, not only for the pandemy reasons. But I researched intensively via Internet and books for my novels and short stories.

PUBLISHED THIS YEAR: No more books published this year, only short stories and a few poems, in literary magazines and anthologies, and blog articles here. But I am glad that the number of anthologies and literary magazines I am in has increased, so I guess it applies for being wider known….

AWARDS won:

  • Poetry prize at Brâncoveniana contest, in Potlogi Dâmbovița
  • First prize for short stories at the International Literary Contest Metafore – Ana Podaru
  • Third prize, respectively first mention for short stories at the festival Simfoniile verii (it was acceptable to enter with 2 short stories if both added up to 3 pages, and both won something)
  • Second prize for short stories at the festival Capriciile toamnei
  • Mention (fifth place) at the National Short Stories Contest Nicolae Velea 2020.

OTHER WRITING – RELATED ACHIEVEMENTS:

  • I am mentioned with a dedicated article in the Encyclopedia of 2000 generation writers
  • I got chronicles of my books in various literary magazines
  • I got recommendations of my books in book blogs
  • I succeeded to attend a few literary events
  • I succeeded to make myself known more in various reader groups
  • I have opened an Instagram account.

BOOKS TO COME IN 2021:

  • I want to publish a second edition, reviewed, of the series Life in turmoil (Vieți în vâltoare). It is now in 3 volumes, but it will be in 4 volumes, able to be read and enjoyed also individually. The review is in progress, two of the volumes were read by betta readers, two still need work.
  • I also want to publish 2 short stories collections as well, The old craftsman’s apprentice (Ucenicul bătrânului artizan) and another contemporary one, title still undecided.

OTHER LITERARY HOPES FOR 2021:

  • To get my books more widely known
  • To learn about more literary contests and to participate in them.
  • To get more chronicles
  • To be able to get the documentation ready for submission to the National Writers Union.

WRITING IDEAS TO RIPEN UP FOR LATER:

I want to finish at least one and start another of the (4 or 5) volumes of a new pirate series, titled Gentlemen of fortune (since The price of freedom is a title others used too, so I had to find another). Also, each volume able to be read individually.

Keep gathering short stories in 2 more volumes, as they get published, one by one, in magazines – one to be titled Rebels of the seas and of the mountains, other with children stories – Stories with animals and fishes.

IDEAS WHICH KEEP BAKING OVER NEXT YEAR:

  • a sort of fan-fiction (of the publishable kind, even if not in the same genre and style as 50 Shades of Grey J and not sure if novel or novella) – continuation of something I love, up to you to guess what: the story of a young single mother who wants to start a new life, under another name, in another place, maybe pretending she is a widow in order to not have her baby called bastard… Also, up to you to guess in what country it is going to happen (easy if you guess what it might be a fanfiction from, but difficult if you take into account that in the movie it is just briefly hinted that the main characters might have slept together once, and this idea might have been skipped by most watchers – I got it only about the 14th time I watched the movie…) I might combine it with my idea of a May-December romance I had for a long time, so she might find an older man to raise her son with…
  • another Viking story, happening at the dawn of the Viking Era, around 750, if the Wanderers of the Seas (Pribegii marilor) happen at its end, around 1050. This time, also not necessarily told from a female perspective…
  • a sort of timetravel fantasy story which I still have to think over, a sequel to a roleplaying game dead long time ago (not mine).
  • and maybe another Venetian historical novel…

….But these are all surely for beyond 2021.

Nobody Can Drink from an Empty Cup

Wonderful Christmas traditions from our neighbouring country, Bulgaria! Chestita Koleda, Ronesa!

Discover the Magic of Bulgaria

We are all experiencing anxiety and fear these days. It’s to be expected as we’re seeing our world and lives change. A crisis like this is too complex to put into words. In times of human struggle, the world needs kindness and empathy.

Can you push through your anxiety and find blessings in these challenges?

I’ve learned a lot about myself in 2020. One thing is that I shouldn’t take for granted the little things in life.

Like many of us, this year has made me look at my life and see what’s most valuable. What I’m thankful for. I think it’s a simple but hard question for many: what do you value most? For me, my family and my health are the most important. My family, because I love them dearly. My health, because as my baba use to say, “Nobody can drink from an empty cup.”

Christmas has…

View original post 721 more words

Experiența unor cărți călătoare

ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ – primul set de cărți călătoare

Nu toată lumea este familiarizată cu conceptul cărților călătoare. Pe un grup de lectură de pe Facebook, cineva, cu acordul administratorului, pune o carte drept călătoare. Se înscriu persoanele dornice s-o citească, se face lista, și cartea pleacă, împreună cu un set de reguli, la primul cititor. Regulile mele, dat fiind că sunt chiar autoarea, au fost următoarele:

De obicei, autorii sunt împotriva cărților călătoare, fiindcă vor ca fiecare cititor în parte să le cumpere cărțile. Cum eu prefer să am mai mulți cititori, nu neapărat mai mulți cumpărători, și cărțile mele sunt în număr limitat de exemplare oricum, am considerat că este o metodă de a mă face cunoscută. Dacă cineva citește unele cărți ale mele și îi plac, va dori să cumpere altele. Și apoi, pe grupurile de lectură sunt cititori pasionați.

Experiența mea a fost, până în prezent, suficient de pozitivă ca să vreau să mai pun călătoare și altele dintre cărțile mele. Mulțumesc din inimă organizatorilor!

Acum, de, orice cârcotaș respectabil (ca mine! 🙂 ) găsește și câte ceva să nu-i placă. Ce nu mi-a plăcut:

  • nu știu cum, dar duologia a călătorit mai repede decât romanul unic, deși, teoretic, o carte se citește mai repede decât două;
  • nu toată lumea a citit instrucțiunile și, mai ales, nu toată lumea a făcut poze/ mi-a dat tag să văd și eu pe unde au ajuns cărțile. Trebuia să țin eu evidența și să întreb, și pe urmă auzeam Păi, am anunțat doar expeditoarea! Parcă nu așa era vorba să se procedeze, că nu expeditoarea a dat-o în circulație…
  • pe FB au scris multe cititoare (nu toate), însă m-aș fi așteptat la mai multe recenzii pe Goodreads și Instagram, de asemenea. Nu a fost să fie…

Cred, însă, că aceste mici dezamăgiri sunt inerente faptului că lucrăm cu oameni, care au timp liber limitat. Și faptului că uneori așteptările mele sunt prea mari, mă raportez exclusiv la ce aș face eu în situația respectivă…

Oricum, a fost frumos și vor găsi și alte cărți drumul spre cititori!

Celălalt roman călător, care încă nu și-a încheiat călătoria

How to Stay Motivated When Working from Home

Very useful tips. Thank you for sharing them!

Nicholas C. Rossis

With the exception of 6 dreadful months, I’ve been working from home for over 25 years now. So I was blessed in that the COVID-19 lockdown didn’t hit me as hard as most. Talking to friends who aren’t used to working from home reminded me of how hard it can be for some.

Mira Rakicevic | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's booksSo, how can you stay motivated when working from home? This guest post by Mira Rakicevic offers some helpful tips!

After obtaining a master’s degree in English Philology, a love for words and a passion for books inspired Mira to become a content writer. Since DIY projects and remodeling endeavors have always been her favorite pastime, she decided to combine the two and start a site dedicated to home improvement. In a way, decorating a room is the same as writing a compelling article. Finding a piece of furniture or decor that completes the look is just…

View original post 684 more words

Am primit o dedicație superbă

Jack Sparrow

Îmi invit fanii amatori de Facebook pe un nou grup, constituit de curând – cum se putea numi un grup constituit de mine decât Corabia cu cărți a Marinei Costa? Majoritatea scriitorilor au un grup de cititori, însă acesta se vrea ceva mai mult de atât: un loc în care să discutăm despre cărți, muzică, cultură. Bineînțeles că, fiind colțul meu, nu lipsește muzica grecească… și nu numai! După ce învăț să mă descurc de-a binelea în ceea ce înseamnă managementul unui grup FB (voi mă știți că-s Anti-tehnicus!) vă promit și diverse surprize, membrilor activi!

Voi, cei care aveți bloguri, este un loc unde, presupunând că vă dă  voie marele FB (mie nu-mi mai dă demult, dar eu postez conținutul, în loc de linkul la blog!) sunteți încurajați să postați linkul către articole referitoare la cărți sau la creații de-ale voastre, sau orice ține de cultură.

Am primit aici o dedicație superbă de la Issabela, și o copiez pe blog, spre neuitare:

Bine-ați venit pe marea vieții literare,
La cârmă c-un pirat bătrân, cuminte –
Destoinic ghid în ale tinereții clare
Antologii de sentimente și cuvinte.

Cu-așa pirat versat pe punte,
Cu-a noastră fire, creativă hartă,
Vom înota în mări de amănunte
Ale discuțiilor despre artă.

Iar când, la țărm, ne-om duce-n târg
Cu proaspete volume sub tipar,
C-aici le-am comentat întâi cu sârg
Să ne gândim, cu dor de marinar.

Și fiindcă astăzi este ziua de naștere a Issabelei (soțul meu i-ar spune că împlinește doi anișori!) adun și aici o urare pentru ea, împreună cu cel mai cald gând de prietenie:

La multi ani

Quarantine musings

WhatsApp Image 2020-04-10 at 14.04.45

I am not good at selfies, and this is what you got. A masked pirate of our times (no matter how much I wanted to be a classical Jolly Roger flying pirate on a tall ship).

I don’t like the sophisticated words the World is using (sheltering in place, lockdown, etc.) in order to avoid the actual, Venetian one naming exactly what we are facing now: it is quarantine, because we are battling an epidemic. That’s all, folks!

I don’t have cabin fever due to the isolation. I have been in a kind of isolation, without being a quarantine, since last July, when I moved with my mother as her sole caregiver. Going out for short time, mainly for supplies or doctors, and rarely to a literary event (which I could attend only the first hour, otherwise it would have been too much for her to stay alone, or it would have interfered with her medicine and related meals schedule).

Yes, now the quarantine had limited my outings even more. The fear of the virus is the thing I hate,  given that both my mother and I are in the higher risk category – she for old age, turning 91 in a week, me for diabetes and asthma. I don’t hate the isolation per se.

I hate the fact that so many people died of this virus, others suffered in hospitals but luckily recovered. My best childhood friend, a doctor, had been through this and now she is back at work. In the paragraphs below, everything is exclusively about myself.

I could get accustomed to the quarantine as a fact (not to the pesky virus itself, the reason to it, though!), because I have practice. I have experienced this cabin fever last autumn. I am past it, resigned to accept it. I also confess a less Christian thing, that somehow I am more at peace with the fact that some events had been cancelled due to the quarantine than I was knowing that they were supposed to happen and this year I couldn’t attend them. I know it doesn’t make me any honour, but yes, I admit I had thought like this.

I understand we have to give up going to church on Easter (one of the few opportunities a year when I was going too, but since back here I knew I wouldn’t go anyway). We can pray at home and in our souls. God and His son are everywhere. I understand less how “Don’t go on visit on Easter!” can apply to close family, the one for whom you are providing during other days and visiting them twice a week. Why not on Easter, when it is a holiday? Is the virus acting more on holidays than on regular days? Why the interdiction can affect husband and wife, if they happen not to live together right now due to various circumstances, and them spending Easter together and knocking an Easter egg according to tradition is a fine-worthy crime?

But we’ll survive this too…

My mother and I wish you all who celebrate the Orthodox Easter, this year, Easter in peace and good health.

WhatsApp Image 2020-04-17 at 11.28.29 (1)

 

Menestreli itineranți

 

După cum mă cunoașteți deja, vă așteptați să vă povestesc despre mariachis sau alte versiuni locale mai din sud, de limbă spaniolă și cultură latino. Desigur! Nu vă pot dezamăgi, claro que si!

Ceea ce și fac astăzi, sub semnul unei melodii din țara lor pe care au cântat-o menestrelii itineranți despre care vă scriu acum, fiindcă mi-a fost rușine să-i filmez, deși alții au făcut-o. Nici măcar nu i-am întrebat cum îi cheamă, deși am vorbit cu ei…

A fost odată ca niciodată o zi de început de martie, pe vremea când în România erau doar 3 cazuri de coronavirus, dintre care unul deja vindecat. O zi când lumea se plimba prin parcul Cișmigiu și înfloriseră ghiocei, toporași, gălbioare și brândușe acolo, spre deliciul citadinilor, altfel lipsiți de asemenea noutăți botanice.

Stăteam pe o bancă, împreună cu mama, având în fața noastră pajiștea înflorită sau, mai aproape, pe băncile de partea cealaltă a aleii, doi tineri care cântau, unul la chitară, unul la o tobiță deosebită. Nu de sistem african sau din Orientul Mijlociu, cum mai văzusem, ci una care părea să fi fost făcută din același tip de material ca o tamburină (și cam de aceleași dimensiuni și stil, doar că fără accesoriile zăngănitoare și cu ambele extremități acoperite). O priveliște destul de obișnuită în Cișmigiu. Mi-aș dori să am atâția bani câți tineri cu vreun instrument muzical, mai comun sau mai deosebit, am văzut în parc, în decursul anilor!

Chitaristul, brunețel, cu părul ondulat. părea să aibă între 18 și 20 de ani. Era frumușel. S-ar fi potrivit să fie unul dintre mariachis din poveștile mele. Toboșarul, tuns foarte scurt, cu fața de același alb-roz ca și mine, avea o figură comună, însă ochii albaștri-verzui erau vii, strălucitori. Aveau în fața lor un recipient în care lumea pusese câte un leu, câte cinci lei – din nou, nimic neobișnuit aici. Eu am pus 10 lei, fiindcă m-am gândit că erau doi și cântau frumos, o melodie salsa la modă.

I-am crezut români, până când i-am auzit vorbind între ei în spaniolă. Învinsă de curiozitate (sau, mai curând, dornică de a folosi o limbă care îmi place mult, uitată, în ultima vreme, din lipsă de ocazii pentru conversație) i-am întrebat, în primul rând, din ce țară sunt. Erau columbieni.

Alta în locul meu ar fi făcut gafa de a asimila Columbia cu el diablo verde, și ar fi spus Medellin, dacă nu cumva ar fi rostit vreun nume de personaj principal al unor filme inspirate din realitatea acestui oraș, la fel cum multă lume, când aude de România, spune Dracula sau Ceaușescu. Iritată de asemenea dovezi de cunoaștere a unor elemente specifice ale țării, le-am spus, în schimb, că Gabriel Garcia Marquez este scriitorul meu preferat. Și al meu! a răspuns toboșarul, care m-a întrebat, la rândul lui, câți ani am studiat spaniola. Am vorbit și despre telenovelele marca Estudios Caracol, văzute în tinerețe, despre Rudy Rodriguez și Simon Bolivar, venezuelean, dar eliberator și al Columbiei.

Erau în România de o lună. Ca mulți alți sud-americani (ba și nord-americani, acum vreo 15 – 20 de ani, când bântuiam Europa cu trenul, în excursii organizate de sindicat, ne întâlneam prin trenuri și cu studenți din SUA, aflați în vacanța de vară prin Europa, cu sacul de dormit în spate, și când rămâneau fără bani spălau vase într-un bar dintr-un oraș până strângeau suficient să-și continue călătoria) porniseră într-un tur al Europei. Îmi povestiseră că le fusese destul de greu să se obișnuiască cu frigul. Deși Columbia are climă montană, cu zăpadă, ei veneau mai de la căldură, în special chitaristul, dintr-un port la mare. Spuneau că le este greu că în Europa toate prețurile sunt mai mari decât la ei în Columbia. Îi cred…

La un moment dat, un student la conservator s-a apropiat, s-a așezat pe banca de lângă a lor și și-a scos vioara. A prins melodia pe care o cântau ei și au început să cânte împreună, după care au stat de vorbă în engleză. Au mai cântat o melodie împreună, apoi studentul i-a cerut chitara cu împrumut, cântând, în engleză, un Negro spiritual pe ea. Au făcut poze toți trei (nu m-au rugat pe mine să le fac, ceea ce înseamnă că le-au și ieșit pozele, eu le scot mișcate!), după care studentul și-a împachetat vioara și a plecat spre facultate.

*****

Nu pot să nu mă gândesc ce or face acum, dacă mai sunt în București, dacă i-a prins aici carantina și închiderea granițelor, sau dacă, Doamne ferește, au ajuns în vreo țară cu număr și mai mare de îmbolnăviri.

*****

Și fiindcă titlul este MENESTRELI ITINERANȚI, nu ar trebui să fie vorba numai de ei, ci și de peruanii care cântau la mare, imitând formațiile deja cunoscute în București, La Raza și Sin Fronteras, ultima și cea mai veche amintită și în finalul romanului meu PRIETENII DREPTĂȚII. Întotdeauna m-am oprit să vorbesc cu ei, să cumpăr un CD sau o casetă (mai demult) ori un obiect de artizanat, dacă vindeau și din acestea. Cei care aveau instrumente specifice primeau întrebări referitoare la acestea. Așa am învățat despre quena și zampona și despre tipurile de chitări…

Am cunoscut, acum 20 de ani, în avion spre Bruxelles, un ecuadorian cu trăsături incașe, numit Juan-Antonio. Am vorbit cu el tot drumul (cam o oră, pentru mine zborul fusese cu schimbare de avion în alt oraș european, o fi fost Munchen, o fi fost Amsterdam, cine mai știe, pe el l-am avut vecin de scaun în această a doua parte a călătoriei). Pe vremea aceea vorbeam spaniola mai fluent, aveam consultanți PHARE spanioli… El cânta la zampona si mi-a povestit destule de la el din țară.

Mă întreb acum, despre toți ca ei, prizonieri în câte un oraș al Europei astăzi închise. ce or fi făcând? Cum s-or fi descurcând în momentele când glasul instrumentelor tace?

Motivația – cum mă pot automotiva

Idei bune pentru cei ca mine. Succes!

Despre sufletul meu

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care…

View original post 513 more words

Psihologia/Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirius (COVID-19)

Nu imi prea iese partea cu meditatia, probabil am dificultati de concentrare, dar voi incerca. Mi se par sfaturi utile si in alte imprejurari…

Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

  • (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
  • (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
  • (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

  • În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar…

View original post 1,750 more words