2019 literary review

crop carti

Fellow-authors used to list all their literary activities in 2019 and plans for 2020. I am doing the same.


  • The mercenary’s fate and other destinies (Soarta mercenarului și alte destine), Hoffmann, short stories (historical/ adventure/ romance)
  • The charm of the sea (Farmecul mării), Amanda Edit, novel (historical/ adventure/ romance)
  • Other turmoils of life (Alte vâltori ale vieții), Betta, novel (historical/ adventure/ romance)
  • Roads and yearnings (Drumuri și doruri), Amanda Edit, poetry
  • Protected by mermaids (Ocrotiți de sirene), Betta, short stories (mythological/ historical/ adventure)
  • The second shuttle boat (A doua cursă), Amanda Edit, novel, contemporary romance

Add to them short stories and blog articles, as well as the interactive story in English I am writing for 9 years and a half. I should provide a word count, but I cannot. I reviewed also and published a second edition of The Crew (Echipajul) and The Wanderers of the seas (Pribegii mărilor).

BOOK-RELATED TRAVEL: armchair travel via books, videos and photos. I am stuck in my tower for a while, waiting for better days. But I researched intensively via Internet and books for my novels and short stories. My beloved city of the Danube, Braila, with various details (involvement in the Revolution, present, traditions of the Russian old-faith minority, legends of mermaids from everywhere, from Yemaya to Melusine, Yara and La Llorona, the battle of Dragasani, many other interesting historical and folklore things to research.

AWARDS – one this year and one last year. This year, Special Prize Fănuș Neagu, won at the National Short Stories Contest Nicolae Velea.

OTHER ACHIEVEMENTS – I published also short stories in various literary magazines, I got chronicles of my books in various literary magazines, I got recommendations of my books in book blogs. I succeeded to attend various literary groups and book fairs.

NANOWRIMO – I was appointed Local Co-ordinator for Bucharest. It could have gone better, though. I won the two Camps, but not the November contest.

BOOKS TO COME IN 2020: I want to review the series Life in turmoil (Vieți în vâltoare) and publish a second edition into 4 volumes, able to be read and enjoyed also individually.  I also want to write at least 2, if not more,  of the volumes of a new series, titled The price of freedom. Also, able to be read individually as well.

I have ideas for 2 short stories collections as well, but they might be gathering (and published, one by one, in magazines), not guaranteeing that they will be published as volumes in 2020.


  • To get more chronicles and to be able to get the documentation ready for submission to the National Writers Union.
  • To get my books more widely known
  • To learn about more literary contests and to participate in them.
photo of person holding pen

Photo by Acharaporn Kamornboonyarush on Pexels.com

What is the elusive literary success?

marketing school business ideaPhoto by Gerd Altmann on Pexels.com

This month made me think more about the elusive literary success. Now, who wouldn’t want to live from selling their novels, and having a yacht, a shelf of magazines with their interviews inside and so on? Just that it is merely a dream I would fall from my bed and wake up as a consequence of it. And, sincerely, it is not my realistic dream. An impossible one, maybe – the “what if?” category stories are made of.

On a NaNoWriMo November, success would mean at least 50,000 words at the end of the month and a winner certificate. (Failed this year. A bit less than 20,000 words and no way to finish the novel which was 75% written at the beginning of the month… But, of course, I’ll keep writing and I’ll finish it – and the 3 or 4 subsequent volumes of the series, some time next year.)

Day 30 writing badge.jpg

Yes, I wrote every day, all the month, even if not every day at the NaNo novel (some days I corrected the 3 books which have appeared this month). And it may count for something, even if not for NaNo….

For some writers, success means getting paid for writing and not needing a proper job/ career for paying bills. I don’t see things this way. I am retired. I had a job in project management/ European Affairs, I have brought enough EU funds to my country, now it’s the time for the younger colleague to assert themselves. The pension is what pays my bills. I write from passion, because my stories want out of my head and on paper/ screen, to arrive to other people. When it will feel like a second profession, I’ll give it up, because it would mean something got wrong inside me in the meanwhile.

For me, success is about finishing a story and having it read, understood, appreciated. I know that not everyone would like my writing, exactly how I don’t like some good writers’, because I don’t resound with their stories, but I believe that each writer has her readers/ fans. I know some people are waiting for my novels to be published, and this is a success. I have reviews and chronicles, and this is success. I have a fan who sends me every year a knitted doll. All these mean success and appreciation. It doesn’t matter that it is at small scale.

It was a success to have some of my books displayed at the international book fair, even if there weren’t many sold. How could they compete with the big titles and price reductions at the big publishing houses? How would they be chosen, if not by someone who knew already about my name and my writing style? Not many people gamble on reading books by new Romanian contemporary writers…

It was a success to receive two literary prizes and to qualify for being published in anthologies for poetry and short fiction, even in the cases that I didn’t win a prize, because, naturally, others were better. Actually, in 3 years and a half from the literary debut, having ten published books (yes, the tenth is on the way, still in December!) and works in 7 anthologies (I think) and in several issues of 3-4 literary magazines, is more of a success than I’d think…

Of course I’d wish for more readers, for my books to be easier to discover by the readers… For more chronicles too, in order to be able to fill the form for the National Writers’ Union. But things will come in their own time, if they are meant to come. I am not a genius, just an average writer among many YA writers. It is enough, because people need books like mine, exactly how they need many other kinds of books. And success doesn’t always mean laurels and a money rain. (Or, well, a more suitable kind of rain for certain writers like me).




Blogul meu împlinește 5 ani! My blog is 5 years old!

lighted happy birthday candles

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

This post will be both in English and in Romanian, because I have both national and international followers and I use to write in the blog, alternatively, in English and Romanian, according to the subjects.

On 22-nd of November 2014 I opened this blog… by mistake. At that moment, I expected it to do what it cannot, to look something like a forum thread and if I post the first instalment to a story, the following ones to look one from the other like in a forum thread, just written by only one person. In that moment, I had some big plans with it… but, of course, it couldn’t look as I wanted, so after posting one story in 5 instalments (a story which got published in early 2019 as the last one of the short stories collection titled “The Mercenary’s Fate and other destinies”) I was very disappointed and I stopped writing in it for 4 months.

Afterwards, I reblogged some interesting posts, I copied here some of my RPG – related musings… and, from time to time, I remembered I had a blog, which covered largely my interests. (To my shock, some of the reblogged posts aren’t available anymore for reading… and I can’t understand why). I started writing for a Romanian audience too mostly after publishing my debut novel. Then I got Romanian followers too, and now, since my RPG years are drawing to an end, I noticed I have been writing more in Romanian recently.

A blog with all kind of ideas, music, literature, RPGs and traditions from all over the world – this is what characterizes me. Many happy returns, my little blog! And many more followers, out of which several to become my friends!

open birthday greeting card near pen

Photo by Giftpundits.com on Pexels.com

Acest articol este scris și în română, și în engleză, fiindcă am cititori de ambele limbi și  pe blogul meu sunt unele articole în engleză, altele în română, în funcție de subiectul abordat.

Pe 22 noiembrie 2014 am deschis acest blog… din greșeală. La momentul respectiv, mă așteptam de la el să facă… ce nu putea, ce nu fusese programat să facă. L-aș fi vrut să arate cumva mai apropiat de un articol de forum, și dacă postam prima parte a unei povestiri, mă așteptam ca celelalte să se arate provenind din aceea, nu fiecare separat, ci similar unui articol de forum, doar scris de o singură persoană, nu de mai multe. Aveam planuri mari pentru el, în momentul acela… dar, fiindcă nu putea să arate cum l-aș fi vrut eu, după ce am postat o povestire în 5 posturi (care, la începutul anului 2019, a fost publicată ca ultima dintre textele de proză scurtă din volumul “Soarta mercenarului și alte destine”) am fost foarte dezamăgită și nu am mai scris nimic aici timp de 4 luni.

După aceea, am repostat ce mi s-a părut interesant pe la alții, am copiat aici unele dintre gândurile mele legate de jocurile de rol (povești interactive) …și, din când în când, mi-am amintit că am un blog, referitor la multiplele mele pasiuni. (Sunt șocată să constat că unele dintre reblogurile mele nu mai sunt disponibile pentru a fi citite, așa că a trebuit să le șterg. Nu înțeleg de ce nu mai erau disponibile). Am început să scriu și pentru o audiență de limbă română  în special după ce am publicat romanul meu de debut. Pe urmă, am adunat și cititori de limbă română. Acum, că vremea mea pentru jocuri de rol se apropie de sfârșit, observ că în ultima vreme am scris mai mult în română.

Un blog cu tot felul de idei, muzică, literatură, jocuri de rol și tradiții din toată lumea – asta mă caracterizează. La mulți ani, blogușor! Și cât mai mulți cititori, dintre care cât mai mulți să-mi devină prieteni!

Când nu vezi nicio soluție…

N-ați văzut prea multe articole personale pe blogul meu, în care să-mi spun ofurile. Din când în când, mai răbufnesc. Nu știu, acum, nici măcar dacă aș căuta un sfat sau doar pe cineva care a trecut prin ceva asemănător (sau are studii de specialitate – psihologie, cursuri de îngrijire bătrâni sau mai știu eu ce) să mă înțeleagă. Fiindcă dacă-i spun soțului, câteodată, el răspunde doar: Sorry! sau Nu știu ce să spun, fiindcă nu s-a confruntat niciodată cu așa ceva și chiar nu știe mai mult decât mine cum ar trebui procedat…

M-am mutat cu mama de la sfârșitul lui iulie. 90 de ani și jumătate, AVC tranzitoriu, tensiune oscilantă, nu are voie să facă efort, sunt cu ochii pe ea, etc.

  1. O problemă este că nu ar trebui s-o las singură deloc, și asta nu se prea poate, fiindcă dacă eu plec din casă, nu are cine să stea cu ea. La modul ideal, ar trebui să existe vreo vecină, din bloc sau din blocurile de alături, pensionară de 60-70 de ani, intelectuală, pe care s-o pot lăsa cu ea când mai plec. O doamnă de companie, care să-i poată vorbi despre cărți, filme, sau s-o stimuleze pe ea să comunice, să povestească din copilărie sau din tinerețe. Eventual să-i dea pastilele la oră fixă și să-i încălzească masa (în cel mai rău caz, de obicei eu am grijă să ajung la masă, cu pastilele de dinainte de masă e altceva, i le mai las și îi spun că o sun când să înceapă să le ia, dar de fiecare dată am  probleme cu ea când o sun, în loc să mă asculte, mă întreabă când vin, de ce să nu le ia după ce vin eu, nu le găsește deși îi spun unde sunt, etc.) La modul practic, nu cunosc pe nimeni care să corespundă celor de mai sus, așa că o las singură, de câteva ori pe săptămână, de la jumătate de oră până la 2-3 ore.

Nu pot s-o iau peste tot după mine. Am luat-o la evenimentele literare la care a vrut să meargă (că duminică nu mai vrea, așa că voi renunța eu la filmare/ poze la festivitatea de premiere și vine soțul să stea cu ea – sper să fie bine, că nu prea se plac…) Cine o vede și discută cu ea zice că e sănătoasă tun, cu ei nu face ca acasă. A insistat să meargă cu mine la bancă, la mici cumpărături, la ridicat rezultate de la analize. La cumpărăturile unde am o plasă mai grea, nu pot, că obosește, și poate oricând să-și piardă echilibrul, așa că prefer, când o am pe ea de braț, să nu am plase grele, să mă pot concentra pe ea.

Dar și dacă o las singură, stau cu grijă, că ori face pozne, ori s-a întâmplat să cadă și să-și facă zbenghi în frunte, ori îmi pune întrebări ciudate când vin acasă… Uită, și mă întreabă ba unde am dormit azi noapte (lângă ea fusesem, desigur!), ba dacă mai sunt măritată, ba alte ciudățenii. Cred că e stresată că rămâne singură și de aceea se întâmplă din astea mai des după ce stă o oră sau mai mult doar ea cu gândurile ei.

Când o las singură, schimbă locul tuturor lucrurilor, pe urmă nu mai știe unde le-a pus și se plânge că i le-au furat, că intră hoții în casă (unde să intre, cu toate geamurile închise de frică să nu intre pe geam – la etajul 2 din 10! – și cu ușă metalică anti-efracție… dar nu, eu mint, țin cu hoții, îi apăr, că nu există uși anti-efracție)… Hoți visează și noaptea, de se trezește țipând IEȘIȚI DE AICI! și dând cu pumnii în stânga și în dreapta (iar eu dorm lângă ea). Da, ne batem cu zmeii din coșmaruri în fiecare noapte, și de obicei când o trezesc crede că sunt adevărate coșmarurile, iar dimineața nu mai ține minte și se jură că nu are coșmaruri, ci totul este adevărat. (I-a dat doctorul un calmant ușor, e mai bine decât înainte, dar tot mă epuizează).

Nu știu cum să găsesc pe cineva să stea cu ea, și nu știu nici dacă s-ar accepta una pe alta, mama fiind dificilă și suspicioasă. Aș putea auzi că o acuză de furt pe cea care ar sta cu ea, și așa mai departe.  Dar și tot timpul numai noi două, și eu să plec cu grijă, nu știu cât mai pot rezista. Uneori simt că clachez… și aici intră problemele de la punctul 3 în special.

2. Are anxietate de separare. Ori de câte ori îi spun că plec undeva, mă întreabă dacă mă mai întorc la ea. (Și dacă plec la dentist sau la cumpărături!) I-am spus întotdeauna că mă întorc, că nu va rămâne niciodată singură mai mult de 2-3 ore și va ști întotdeauna unde sunt și la ce oră mă întorc, dar mereu mă întreabă la fel. Chiar și dacă stă singură în pat, sau a ațipit, și eu scriu în sufragerie sau gătesc în bucătărie (și știe că m-a lăsat scriind sau gătind) la un moment dat vine să mă caute, că a crezut că am plecat, că am părăsit-o ca toți ceilalți (care ceilalți? N-am nicio clonă! Aș vrea să am…)

3. Are momente când uită și o ține pe a ei, că nu i-am dat să mănânce de dimineață, că am zis (ce n-am zis), că n-a mai făcut baie cu spumă și sare de baie de doi ani, că la cap nu se spăla în cadă, ci în lighean (asta a fost acum 40+ ani, nu săptămâna trecută, cum zice ea)… Chiar și momente când nu mă mai recunoaște  Altfel, are o logică proprie și coerentă, doar că… nu e aceeași logică a noastră, de parcă ar trăi într-o lume paralelă. Vede aceleași lucruri, le interpretează diferit. Adică are discernământ parțial, doar că nu știi niciodată când e ea și când e altă persoană. Vorbesc cu ea una, cădem de acord, pe urmă nu, eu mint și ea nu a știut/ nu a fost niciodată de acord…

Nu mai știu ce să mă fac în momentele când nu mai știe că sunt fiica ei și nu reușesc să-i demonstrez că eu sunt fiica ei... Nu, fiica ei e alta… Îmi vorbește despre ea la persoana a treia. Adesea spune că suntem mai multe care stăm cu ea, pe rând.. Aș vrea să știu și eu care mi-e clona, să mă ajute cu adevărat! – Uneori nu vrea să își ia pastilele, că se simte mai bine fără ele și eu sunt în cârdășie cu ăia care vor s-o omoare… că mint, că îi dau medicamente care o fac să se simtă mai rău, că vreau să zic lumii că e nebună, când ea e ok și eu am interese ascunse…  Când nu mă recunoaște, sau mă acuză, sau face de ale ei si nu o pot convinge să aibă încredere că eu îi spun adevărul, atunci chiar simt că mor și nu știu cum sa procedez. Și mă întreb, dacă tot nu are încredere în mine, eu ce rost mai am. Că mie mi se pare că doi oameni nu pot conviețui fără încredere, fie ei mamă și fiică sau soț și soție sau chiar și medic/ asistentă și pacient.

Doctorița ei, cealaltă persoană căreia îi mai povestesc câteodată, pe whatsapp, când nu mai pot, în afară de soțul meu, spunea, inițial, că apar și dispar mici lacune secundare unor spasme pe vasele cerebrale. În ultimele zile, când s-au îndesit/ agravat episoadele, spune că este vorba de simptome de demență senilă și că va trebui să le spun geriatrei și psihiatrului când mă duc după rețetă, la început de decembrie, să-i schimbe tratamentul cu ceva mai puternic. Măcar să fie de ajutor!

Dacă m-ar asculta, dacă în loc de Nu mi-ai spus! N-am știut! Minți! ar spune Nu mai țin minte dacă mi-ai spus, sau Nu am înțeles, ar fi altceva. Dacă ar recunoaște că uită și ar avea încredere că-i spun adevărul, s-o ajut să-și refacă memoria. Nu știu cum să mă port cu ea în astfel de momente, cum s-o conving că spun adevărul, că lucrurile sunt cum spun eu….

Deocamdată știu doar că am momente în care simt că clachez, că nu mai pot, că vreau o insulă pustie, să nu mai știu de nimeni și de nimic. Am nevoie de cineva să mă ajute și nu are cine, nu știu cum să găsesc o persoană potrivită și pe care s-o accepte/ asculte (la luat pastile, mai ales), să n-o dea afară ca hoață sau mai știu eu ce… Negăsindu-se nicio soluție, merg mai departe, iar soțul mă ajută și el cât poate (acceptă situația că el stă singur și eu stau cu mama, vine să mă ajute la curățenie, cumpărături, etc.). Dar mă sufoc…

Mă tem

Mă tem de viață

mai mult decât de moarte.

Moartea este liniște și pace,

finalul suferințelor.

Contorsiunile vieții pot fi din ce în ce mai ciudate

luând cu ele și viața celorlalți.

Mă tem de viață

dar știu că trebuie luată în piept

și nu există alt drum decât drept înainte,

înfruntându-mi teama

până dispare,

într-un fel sau altul…

Colțul scriitorului

Buturuga pirat1

A venit primăvara, și locul meu preferat de scris, pentru vreme frumoasă, este la aer, în Cișmigiu, la Buturugă. Vânzătorul a învățat deja că de obicei cer o cafea mare, cu lapte și fără zahăr. Cred că aia aveam și în poză. Dacă e prea târziu sau am băut cafea în ziua respectivă, iau apă minerală, ceai verde sau cappucino, depinde cât de obosită sunt și cât de cald este.

Se vede că sunt căpetenia piraților – am steagul lor, Jolly Roger, pe laptop (să trăiască Manda din SUA, care mi l-a adus!) S-au scris și povești cu pirați pe el, și fără… și se vor mai scrie. Butoaiele din jur nu conțin rom, cum am fost acuzată, pe nedrept, pe FB. Sunt goale, și sunt măsuțe de băut o bere în picioare.

Buturuga pirat2

Să vă arăt colțul scriitorului și acasă. Da, pe desktop am un portret de familie… oriental. Un pașă și o cadână, la un festival turcesc, acum câțiva ani. (Medicamentele prinse în poză dovedeau că eram răcită cobză atunci – am și sprayul de astm, și picăturile de nas… și soluția de curățat ochelari și monitor. Era proaspăt după Crăciun făcută poza (de obicei e și mai dezordine!) și cuprinde semnele de carte, păpușile rusești și cariocile cu care să le colorez, primite de la un Secret Santa din Grupul NaNoWriMo București.

Writers desk.jpg

Da, mai vedeți un pirat în poză. Îl cheamă Captain Albert și e pușculiță. Al meu soț mi l-a luat spunând că, în lipsă de inspirație, să-l mituiesc cu ceva mărunt ca să îmi mai șoptească ce să scriu. Din când în când, se umple, îl desfac, îi fac fișicuri de câte 10 x 10 bani… și vânzătorul care primește un leu atât de mărunt e cam “fericit”.




Mă găsiți pe Goodreads!

De astăzi am mai făcut un pas spre modernitate. Mă găsiți și pe Goodreads.

Aștept followers (că în românește urmăritori nu sună bine!) și cereri de prietenie de la cei care au cont pe Goodreads! Eu îi mulțumesc lui Anasylvi că a insistat să-mi explice ce și cum, și m-a convins, și lui Roberto Kuzmanovic pentru că mi-a adăugat primele cărți acolo!

Da, știu, teoretic există un widget Goodreads pe care ar trebui să-l pun undeva pe blog. Nu știu cum. Am încercat, la sfatul altor scriitori, să-mi pun și link pentru abonament la newsletter. Sunt prea Antitehnicus pentru așa ceva, mi-am prins urechile și am renunțat. Așa că mai mult decât anunțul acesta, nu veți vedea…

Și a fost târgul de carte…


…și va mai fi și luna viitoare. Pe 10 martie mă veți găsi tot la Respiro Lounge, toată ziua, cu cărțile mele, dornice să ajungă la noi cititori. Vieți în vâltoare s-a epuizat, însă luna viitoare voi avea, pe lângă Prietenii dreptății și Echipajul, volumul de proză scurtă intitulat Soarta mercenarului și alte destine.

Masa targ5.jpg

Ceainăria Respiro, deși destul de mică, ne-a fost gazdă primitoare. Mulțumesc foarte mult! Am avut parte de ceai și prăjituri, plus asistența permanentă a organizatorilor, pentru orice întrebare am fi avut. Aceleași calde mulțumiri organizatoarei, domnișoara Andreea Chiuaru, care a depus tot efortul ca evenimentul să iasă bine, iar bloggerii de carte și scriitorii să se întâlnească cu cititorii. Abia aștept edițiile următoare!

Ceai si prajuturi

Am absolvit Liceul Economic. Am făcut practică la magazine, 3-4 săptămâni pe trimestru, timp de patru ani – în Bucur Obor, Cocorul și altele mai mici. Mi-a plăcut să mă joc de-a vânzătoarea, știind că n-o fac chiar în fiecare zi.

Recunosc, după ziua de târg de carte, că este mai greu să vinzi cărțile proprii decât pe ale altora (sau diferite mărfuri). La GAUDEAMUS am fost responsabilă, timp de o zi, pentru tot standul Uniunii Ellene din România. Acolo am vândut mai multe cărți care nu erau ale mele.

Respingerea este percepută mai dureros când ești implicată emoțional, având la vânzare doar cărțile tale, iar cumpărătorul nu le aruncă nici măcar o privire, trecând din start la următorul stand. Din punct de vedere logic, desigur, este perfect normal: nu tuturor le place același gen de carte, iar celelalte standuri aveau o ofertă mai diversificată. Îmi dau seama de aceste aspecte, însă sentimentul este diferit de logica obiectivă.

Noroc cu soțul meu și cu Bianca, prietenă bună și betta reader al majorității romanelor mele (inclusiv al celui pe care îl ține în mână aici, VIEȚI ÎN VÂLTOARE), că mi-au stat alături și m-au ajutat!


Se vede altfel când unii vin cu mai multe cărți decât tine, dar standul se golește repede și pleacă acasă înainte de terminarea programului. Bravo lor!

De fapt, la o analiză obiectivă, aș spune că nouă cărți vândute în această primă zi de târg de carte reprezintă un mic succes. Au mai fost evenimente literare la care am vândut cam tot atâtea, și evenimente la care am vândut mai multe. Însă, din nou, evenimentele literare sunt diferite prin faptul că acolo vin oamenii special pentru lansarea cărții tale, nu ca să-și aleagă o carte dintr-o ofertă cât mai vastă. Păstrând proporțiile comparației, este bine, și nu este decât începutul.

Iar activitatea de la Ceainăria Respiro reprezintă mai mult decât un banal act de comerț. Promovarea și cunoașterea autorilor de către cititori, precum și cunoașterea autorilor și a bloggerilor de carte între ei. Am avut ocazia s-o revăd pe Oana Arion, autoarea seriei NEMURITOR, care se numără printre preferințele mele, și să fac cunoștință cu un alt scriitor important, Bogdan Hrib, de la care am cumpărat o carte și am primit, prompt, autograful.


De asemenea, m-am împrietenit cu vecina de stand, Luisa, blogger de carte ale cărei recenzii le citisem deja. Abia aștept s-o revăd la următoarele evenimente de acest gen! Fiind aproape una de cealaltă, era firesc să ne tenteze, pe fiecare, una sau alta dintre cărțile vecinei. Ea a preferat o călătorie în Italia războaielor napoleoniene și în Statele Unite în curs de obținere a Louisianei (o alegere bună, din moment ce erau ultimele volume, și va mai dura până să apară ediția a doua, revăzută și adăugită!), iar eu, una în Irakul altor timpuri, când încă șeicii mai aveau haremuri. M-am împrietenit și cu Georgiana și Ioana, alți bloggeri de carte la care au ajuns și volume de-ale mele.

Luisa Ene.jpg

M-am bucurat că am fani pe pagina de Facebook care, aflând de eveniment, au venit să mă cunoască și să-mi cumpere cărțile, atât de cald recomandate de unii bloggeri de cărți cărora le mulțumesc mult ( ❤ RobertoAnasylvi și Marius Andrei  <3). Cu una dintre ele, Alina, am făcut poză. Cu celelalte, la evenimentele următoare!

Adina Albei

Am avut, de asemenea, ocazia să revăd un prieten drag, de care viața mă despărțise de câțiva ani buni, Peter. Mă bucur că au ajuns și la el cărțile mele, și că am mai ascultat povești cu avioane și țări îndepărtate! Părerea lui despre târg?

Cunoștințele și cultura nu pot să fie transmise fără cărți, fie ele cărțile în format tipărit clasic sau format electronic. O inițiativă excelentă a tuturor celor implicați în organizare, echipa ceainăriei Respiro, autori și furnizori de carte. Felicitări!

Poate și alți oameni din lumea comercială, editorială și a autorilor de carte s-ar putea implica! Târgul, spre deosebire de librăriile cu pretenții, aduce cartea mai aproape de cititorul contemporan. 
Editurile și tipografiile moderne realizează editarea și culegerea cărților în format electronic, dar  aceste formate se pot converti în formate pentru publicare electronică, utilizabile pe calculatoare, tablete, e-reader, ș.a.m.d, ușor vandabile atât direct, cât și on-line, iar „un tiraj suplimentar” n-ar mai fi prea costisitor.


Cam acestea ar fi de spus despre prima ediție a târgului de carte SHOP MY LIBRARY la care am participat. Vor mai exista noi ediții, noi titluri de cărți, noi aventuri! Poate și alți prieteni care să-l descopere…