NaNoWriMo musings at losing it


Another NaNoWriMo passed – this time, without me winning, but with me writing a lot, when I could, and getting other writing achievements in parallel.

A little over 43,000 words achieved – just that not all for the declared novel, “The second shuttle boat”. Actually, it’s only almost 13,000 words in 6 chapters for this. The remaining amount of written words this November has been shared among:

  • the upcoming poetry volume (which will appear sometime next year), titled “Trips and yearnings” – around 7,500 words
  • the editing of the short stories volume titled “The mercenary’s fate and other destinies”, which will be published as a prize for winning the first place at the short stories contest (about 20,000 words counted)
  • the small balance is accounting for the blog posts and other small writings during this month.

Yes, this makes me a NaNoWriMo rebel, for not focusing on a novel from the beginning till the end. (And a lousy rebel for losing the contest anyway).

The winning of the prize (and the publishing of the winner story in an anthology and in a literary magazine, besides receiving a bag full of books as prize, and the promise to get the short stories volume published, therefore the need to have it ready in November) and my active presence at the Gaudeamus International Book Fair, all in November, are important literary achievements which have prevented me writing more for the NaNoWriMo novel, as initially planned. But I think these are good reasons. I have been writing, not procrastinating, and when I couldn’t because I was elsewhere (there had been also several literary events I had to attend, because they were organised by my publishers)… it isn’t as if I was partying or wandering aimlessly, I was doing something still for writing.

I can count as achievements that the month of November finds me with one poetry book, one short stories book and two novels polished and ready for submission (or already on their way to the ones writing my foreword/ fourth cover/ etc.). The beginning of 2019 will be rich in books for me.

So, yes, I am not sorry for losing NaNoWriMo this year. What I have written is still there, in files, and I am finishing everything I started, sooner or later.


How People Really Decide To Buy Your Book

Nicholas C. Rossis

Bookstore book marketing book browsing | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's booksPeople judge a book by its cover. However, as every author knows, that’s not the only thing that makes them buy a book. Tucker Max recently explained in The Writing Cooperative what else influences their decision in a post we should all bookmark. As he points out,

Almost every potential reader will judge whether or not to buy and read your book before they have read one single word inside the book.

He then continues to explore the unconscious process of choosing whether to buy a book or not, breaking it down into a handy list, listed in order of what readers will consider, from first to last:

  1. The title of the book
  2. The recommending source
  3. The book cover
  4. The book description
  5. Editorial reviews
  6. Customer reviews
  7. The author bio and picture (depending on where the picture is placed)
  8. The length of the book
  9. The book text itself (the “see inside” function…

View original post 925 more words

A Writer’s Guide to Firearms: before the Modern Age (continued)

And the continuation of the historical firearms post…

Nicholas C. Rossis

This is the last post in this series by my good author friend, William R. Bartlett’s. It continues his discussion of all things firearms and deals with Flintlock weapons in particular. If you have missed the rest of this brilliant series on firearms, you can check it out here. As always, Bill includes some great tips on writing about older firearms and some common writing blunders. Enjoy and bookmark! 

A Writer’s Guide to Firearms by William R. Bartlett

Part 6 (cont’d): Firearms before the Modern Age

The Flintlock

Flintlock | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books An English gentleman circa 1750 with his flintlock muzzle-loading sporting rifle, in a painting by Thomas Gainsborough. Image: Wikipedia

Flintlock weapons reigned in battle for over two hundred years and are based on the long-known principle that flint striking steel causes a spark hot enough to start a fire.  The flintlock uses this spark to ignite the powder in the…

View original post 3,127 more words

11 Tips For Writing Fantasy

Nicholas C. Rossis

Fantasy woman | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books Image: Pixabay

My entire Pearseus series (five books) is sci-fi/fantasy, as are some of my short stories. So I was pretty excited when I came across a post on Reedsy with some great tips on writing fantasy. I’m summarizing here (and adding a few tips of my own), but be sure to check out (and bookmark) the full post on Reedsy.

1. Identify your market

If you don’t know your market, you’ve already made a mistake. “Oh, my market is fantasy,” you might say. But is your story steampunk, urban, or dark fantasy? Are there elves or tech? Is it set in the modern world, or is it a re-imagining of an alternate past? No-one would instinctively group Harry Potter and Stephen King’s The Dark Tower in the same category.

Indeed, “fantasy” is such a broad genre that you’ll need to dig deeper to find your niche. Your subgenre…

View original post 1,330 more words

Giving thanks

Thanksgiving owls

Yes, I know, I am writing late, after the American feast that we don’t actually celebrate. Besides the symbols of this holiday, of a harvest day and of friendship with the Indians at that first moment, which was turned into several ungrateful and cruel wars not much later, I find interesting and necessary to have a day meant to remind us to stop for a few second, give thanks for what we have and count our blessings. Then, pray.

I am grateful for a wonderful writing community, both online and the local one in my city, whose literary events I attend. I am grateful for good friends, including the NaNoWriMo local group and those who had helped me be represented (and participate actively, in person) at the International Book Fairs – all of them, not only this Gaudeamus one. I am also grateful for the publishers who help me grow with their recommendations, no matter that the present social realities do shock and disappoint me sometimes. And for the fact that I won a literary prize.

I am grateful for an understanding family who allows me time to write, and encourages me. My husband has always supported me, with everything he could, from actual housework to being my first reader and finding inherent little expression mistakes, as well as with wise advice and encouragement in my low moments.

I am also grateful that my mother’s health, albeit deterriorating, isn’t as bad as to require permanent supervision. I can still manage with going to her mostly in the mornings, and having the evenings free for writing, when no other literary events.

I am grateful as well to the two interactive writing communities (roleplaying games) I am a part of, as all the people had been understanding with me putting an absence notice for the month of November. Be sure I’ll reply to all the due posts in the first days of December!

It is always easier to say what one doesn’t like, what is frustrating. Better focus on what we are thankful for!

Târgul internațional de carte Gaudeamus

A mai trecut o ediție a târgului, cu multe realizări pentru mine.


Imaginea de mai sus este de la prezentarea cărților publicate de Editura Astralis, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus (14-18 noiembrie 2018). Mai exact, din 18 noiembrie. Doamna Camelia Pantazi- Tudor, directorul editurii, este în prim plan, cu microfonul. La extremitatea dinspre coridor, se văd și cele două volume ale romanului meu, intitulat “Prietenii dreptății”, publicat la această editură. Îi mulțumesc foarte mult pentru activitatea de promovare și pentru sprijinul acordat scriitorilor încă neconsacrați.

Un eveniment literar deosebit a fost organizat de blogul Jocul de-a v-ați ascunselea. Acesta prezintă în avanpremieră un roman ce va fi lansat anul următor. La standul Editurii Universitare, răvașele cu citate din carte, prezentate mai jos, așteptau să fie trase din coș. Al meu și al soțului meu sunt redate aici. Îmi cer scuze că programul AcdSee, de scris pe poze, nu suportă diacritice, iar răvașele originale erau mai ușor de transcris decât de fotografiat, fiind foarte subțiri și super-îndoite.

Gaudeamus poster

Nu am câștigat premiul oferit de tombola răvașelor, însă nu îmi pare rău deloc. Prefer să câștig informații despre carte, și un autograf pe ea, la lansare!

După cum se vede, pe lângă răvașele interesante, a căror idee ar putea fi adaptată de mine pentru un eveniment literar ulterior – poate cu citate din carte, poate cu versuri din cântece și tombolă la care să se câștige cd-uri cu playlist din cântecele menționate în carte, poate altfel – am avut onoarea de a avea toate patru romanele expuse la standul Uniunii Ellene din România. Îi mulțumesc conducerii Uniunii Ellene pentru aceasta și pe calea blogului. În ziua de 15.11.2018 am stat la stand, gata să dau autografe și explicații, amintindu-mi de vremea când, elevă a unui liceu economic, făceam practică în comerț (pe atunci socialist și posesor de cozi multilateral dezvoltate). Am avut ocazia de a vinde  câteva dintre cărțile mele, însă și de a cunoaște oameni deosebiți, din București și din provincie, din lumea literară și nu numai.

Cea mai importantă realizare a mea, însă, este ilustrată de imaginea de mai jos. Aici este domnul Nicolae Roșu, directorul Editurii Betta și fondator al revistei Arena Literară, înmânându-mi premiul I la Concursul de proză scurtă “Nicolae Velea”, cu tematica Marii Uniri. Diploma și povestirea care a luat premiu, intitulată “Floare de foc“, le regăsiți într-un mesaj anterior.

Le mulțumesc domnului Nicolae Roșu și soției sale, doamna Eliza Roha, fiindcă îmi sunt mentori în viața literară, în care am pășit nu de prea mult timp, în primăvara anului 2016. Primele două romane le-am publicat la Editura Betta. Vor mai urma, desigur, și la Betta, și la Astralis, și la AmandaEdit… și poate și la alte edituri!


Toate acestea fiind menționate, aștept cu nerăbdare Bookfest 2019 – care sper să mă găsească prezentând mai multe cărți noi. Prima dintre ele ar trebui să fie un volum de proză scurtă, acesta urmând să fie publicat de o editură din Slatina ca premiu la concursul de mai sus.

Volumul se va intitula “Soarta mercenarului și alte destine”. Deja aveți o mostră în mesajele mele anterioare, să ghiciți despre care mercenar este vorba!

Floare de foc


(Publicat în “Arena Literară” nr. 11/2018

și în antologia de proză scurtă intitulată “Sub cupola unirii”, publicată la Editura Betta )


În ziua de miercuri, 6 noiembrie 1918, în jurul prânzului, 180 de soldați în uniforme austriece, cântând cântece românești, ajunseseră, în marș forțat, în piața orașului Cernăuți. Îi conducea un tânăr ofițer de douăzeci și trei de ani, a cărui uniformă își pierduse toate insignele. Austria pierduse mai mult… Veneau de departe, de pe frontul din Tiraspol, unde se bătuseră cu rușii. Călătoria spre Mica Vienă fusese o aventură complicată prin ținuturi în flăcări. Erau bucuroși că ajunseseră cu bine, conștienți de seriozitatea și necesitatea deciziei pe care o luaseră, mândri că le fusese dat să întindă, primii, peste aproape 145 de ani, puntea neamului între România și Bucovina.

Locuitorii orașului îi priveau cu neîncredere și sentimente amestecate. Se săturaseră de soldați de tot felul și de formațiuni paramilitare. Pentru ei, uniforma însemna jafuri și violență împotriva civililor pașnici.

– Puneți puștile jos, în piramidă! Duceți-vă să mâncați ceva și odihniți-vă! ordonă tânărul ofițer, după ce numi câțiva să rămână de gardă lângă armament. Nu vă purtați ca păgânii! Plătiți totul cinstit.

Oamenii s-au împrăștiat. Ofițerul a rămas cu cei care patrulau în jurul armelor. Un domn îmbrăcat bine, de vreo patruzeci de ani, cu barbă și mustață, se apropie de el, salutând în limba română, după ce îi auzise vorbind.

– Bine ați venit! Sunt profesorul Sextil Pușcariu, decanul Facultății de Filozofie.

– Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români bănățeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj. Am dezertat din armata austro-ungară. Vrem să ne predăm armatei române. Soldații mei au vrut să venim la Cernăuți, fiindcă îi auziseră pe ucraineni că pregătesc un atac.

– Ne bucurăm să vă avem printre noi. Este mare nevoie de ajutorul dumneavoastră. De dimineață, reprezentanții ucrainenilor au reușit să preia controlul tuturor instituțiilor. Guvernatorul Etzdorf a declarat că nu mai poate asigura ordinea publică și a cedat conducerea Consiliului Ucrainean, care vrea să anexeze toată Bucovina unei Ucraine mari. Palatul Național Român a fost devastat, iar conducătorii patrioților români care nu au fost încă arestați, s-au refugiat la Mitropolie. Orașul este ocupat de vreo 700 de galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului. Românii s-au ascuns prin pivnițe și poduri, de teamă că vor fi duși ostatici în Galiția, spuse profesorul.

Situația era gravă. Tânărul sublocotenent nu șovăi o clipă.

– Sunt la dispoziția Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurie. Știți cumva în care dintre ofițerii din regimentul local austriac se poate avea încredere?

– Cum să nu! Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi este format în marea majoritate din români.

Erau însă insuficienți pentru a face față atâtor ucraineni dezlănțuiți, unii naționaliști, unii bolșevici, care toți jefuiau după bunul plac. O parte dintre ei fuseseră trimiși la lupte în toată Bucovina, unde se luptau cu formațiunile bolșevice dornice de înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina.

– Chemați-i să îi ia pe soldații mei, în grupuri de câte douăzeci. Să-i ducem întâi într-o sală mare.

– Cinematograful este clădirea potrivită. Ucrainienii nu au ocupat-o.

Soldații adunați în sala de cinematograf au aflat de la profesor, de la sublocotenentul Ilie Lazăr și de la locotenentul regimentului local care era situația în oraș. Au jurat într-un glas să ajute trupele române, aflate deja în drum spre Cernăuți, la chemarea baronului Iancu Flondor, și să lupte împotriva prădătorilor, asigurând ordinea publică. Au fost apoi cazați. O parte au tras la sorți patrulele din după amiaza aceea, o parte patrule de noapte, împreună cu soldații din Cernăuți.

Tânărul ofițer a vegheat la organizarea patrulelor și cazarea soldaților, după care s-a retras, în imediata lor apropiere, la hotelul “Pajura Neagră”. A comandat cina, însoțită de un pahar din vinul casei. Masa a fost servită de o fată de vreo șaisprezece ani, cu părul de foc prins în cozi groase, formând o coroană în jurul capului. O mulțime de pistrui scânteiau pe fața marmoreană. Gesturile sigure, îndemânarea și grația arătau că lucra de câtva timp în domeniu.

– Nu bei! Nu bun, îi șopti ea într-o română stricată, în timp ce turna vinul din carafă în pahar.

Obosit, în prima clipă tânărul nu știu ce să creadă. Gândurile îi rămăseseră la soldații lui. O întrebă din nou, în germană, deoarece o auzise că vorbea fluent această limbă:

– Poftim? Te rog să repeți încă o dată.

– Poftă bună, domnule ofițer! Mâncarea este abia gătită, iar vinul este din podgorii locale, cel mai bun de aici, spuse ospătărița cu voce tare, după care se întoarse cu fața spre el, șoptind din nou în română, înainte să se retragă la bucătărie:

– Mănânci – bine. Bei – mort.

Era treaba lui dacă era prea prost sau prea înfumurat ca să-i ia în seamă avertismentul. Nu-i fusese ușor să-l dea. Încă tremura de frică pentru gestul ei impulsiv. Ar fi trebuit să facă ce i se ordonase, fără comentarii. Totuși, nu putuse. Tânărul ofițer care vorbea românește era prea frumos, prea tânăr, nu merita să moară. Și apoi, el nu făcuse decât bine. Oamenii lui se răfuiau cu jefuitorii. Cum să încalce cea de-a șasea poruncă, să nu ucizi, atrăgându-și pedeapsa divină?

Păruse altfel când omul acela îngrozitor, cu cravașă și zâmbet crud, îi poruncise și o amenințase să-l asculte. Ar fi promis orice, să poată fugi de lângă el. Îi tremurase mâna când turnase conținutul sticluței în paharul cu vin cerut de tânărul cu miere în glas. Putea să-l lase să bea ultimul pocal?

– Mulțumesc foarte mult, răspunse el în germană, cu un zâmbet, deși inima îi bătea să-i spargă pieptul, odată ce înțelesese pericolul. Abia aștept. Arată foarte bine vinul acesta, și are un parfum deosebit.

Nu era greu de ghicit cine avea interes să-l otrăvească. Tânărul sublocotenent se hotărî să nu pună mai multe paie pe foc investigând acest aspect. În schimb îi mulțumi în gând lui Dumnezeu pentru avertismentul trimis prin ospătăriță.

Vestea că soldați români îmbrăcați în uniforme austriece au început să facă ordine în oraș s-a răspândit repede. Gărzile paramilitare ucrainene au fugit, eliberându-i pe cei care fuseseră arestați. Soldații cântau “Deșteaptă-te române”. Glasurile unora dintre localnici li se alăturară, aplaudând. Alții trântiră ferestrele, retrăgându-se după perdele, să se roage pentru victoria bolșevicilor sau a naționaliștilor, cum considera fiecare. Urmară cele două cântece ale lui Ciprian Porumbescu, interzise demult și până atunci cântate în taină de românii din Bucovina.

Mai mulți români din oraș, scăpați de sub arest, veniră la hotel, să vorbească cu sublocotenentul Ilie Lazăr, speranța lor în vremuri mai bune. În vremuri românești, în ciuda uniformei lui de ofițer al Imperiului în descompunere. Erau, cu toții, membri ai Consiliului Naţional Român din Bucovina. Stabileau ce era de făcut a doua zi. Un profesor se oferi să îl găzduiască.

– Mulțumesc foarte mult. Nu pot refuza o invitație frățească, zâmbi el. Într-un sfert de oră sunt gata să vă urmez, cu tot cu bagaje.

Era greu de crezut că într-o casă de patriot s-ar putea strecura otrava atât de ușor ca într-o bucătărie de hotel. Oricum, el nu intenționa să dezvăluie nimănui taina fetei cu părul de foc. Nu voia nici s-o pună pe ea în pericol, nici să tulbure apele în alte direcții decât trebuia acționat pentru binele populației din oraș. Aici nu se petrecuse nimic. Trebuia să pedepsească pe cei vinovați de ce se întâmplase în cartierele Cernăuților.

În luna noiembrie se însera devreme. În curând, cât ofițerul încă mânca, s-au stins luminile în tot orașul. Era tot lucrătura bandelor de ucraineni, speriați de armata română. La adăpostul întunericului, nerușinații încărcau nestingheriți căruțe cu tot ce puteau pentru a se retrage la Sniatin.

Cum se stinsese lumina, cu o mișcare îndemânatică, ofițerul vărsase jumătate din paharul cu vin sub masă. Covorul avea să se usuce până a doua zi, salvând o viață – ori două, luând în considerare ce ar fi putut păți fata cu părul de foc din partea celui care nu trebuia să bănuiască trădarea. Pentru toți, el băuse paharul cu otravă. Dacă nu fusese doza suficientă sau vânzătorul îl păcălise pe criminal, era problema lor, nu a celei care, aparent, își făcuse datoria.

De parcă ar fi simțit că sublocotenentul se gândea la ea, ospătărița apăru cu două sfeșnice în mâini. Lumânările din ele îi permiseră să își termine masa.

– V-a plăcut vinul? Să vă mai torn un pahar? întrebă ea cu voce tare, în germană, convinsă că pereții aveau urechi.

– Mi-a plăcut, însă ajunge. Cu părere de rău, nu voi rămâne peste noapte la dumneavoastră, așa cum intenționam. Păstrați avansul.

La nota de plată pentru masa care, conform planurilor unora, ar fi trebuit să-i fie cea de pe urmă, el îi dădu suma dublă. Un dar extrem de generos în condiții obișnuite. Numai ei doi știau că nu fusese o masă ca oricare alta. Oricât i-ar fi dat, fapta ei bună nu avea preț. Dușmanul poate îi dăduse mai mult, însă ea făcuse alegerea dreaptă. Onoarea învinsese teama – sau cel puțin așa gândea tânărul sublocotenent despre ea.

– Pune bine restul, pentru zestre, îi șopti el. Să-ți fie cu noroc! Cum te cheamă?

– Blima (floare), roși ea, în timp ce banii dispăreau în buzunarul șorțului. Mulțumesc.

– Ai nume frumos. Ești o floare de foc.

O floare de foc cu cunună de înger. Îngerul lui păzitor, în ziua aceea. O floare de foc, care nu voise să se înnegrească cu o moarte de om, oricâtă frică îi fusese de cel care îi poruncise să aducă vinul viclenit.

Era prea întuneric ca să se observe că și obrajii Blimei erau în flăcări, nu numai părul. Nimeni nu îi vorbise atât de frumos. Floare de foc – suna ca dintr-o poezie.

Noaptea a fost agitată în oraș. Liniștită la reședința profesorului Gheorghiu, unde Ilie Lazăr se putu odihni. De dimineață, honvezii lugojeni rămăseseră singura forță armată din tot orașul. Nu mai era picior de soldat ucrainean.

Pe sublocotenent îl luă de la gazdă o mașină plină cu tineri patrioți, unul dintre ei fiind fiul baronului Iancu Flondor. Ilie, cu un steag tricolor în mână, se sui călare pe motor, fluturându-l. Era vremea să preia Bucovina în numele României. Mitropolitul Vladimir Repta i-a binecuvântat, pe ei și drapelul, urându-le succes în ceea ce aveau de întreprins.

După un tur cu mașina pe la principalele instituții din oraș, jandarmeria, poliția, poșta și tribunalul au fost predate de ofițerii austrieci reprezentanților Consiliului Naţional Român din Bucovina, fiind numiți oameni de încredere în funcțiile cheie. Ajunși la primărie, Ilie Lazăr s-a urcat pe acoperiș, înfigând steagul tricolor, să se vadă clar că Bucovina se unise cu România, nu cu Ucraina. Un preot român a fost numit primar.

– Tatăl meu avea obiceiul să ne spună, când eram mici: «Măi, prunci, veni-va vremea când craiul României va împlânta sabia la Răchita Roșie la Tisa.» Trebuie început de undeva, și dacă, până la Tisa, Cernăuții sunt primii, cu atât mai bine! le spuse el celor din jur, cu lacrimi în ochi.

Același dor dusese la dezertarea din armata Imperială. Ilie Lazăr își dorea ca, odată misiunea lui terminată în Cernăuți, să se întoarcă acasă, în Maramureș, să contribuie și la împlinirea acestui vis părintesc. Toți românii supuși ai Imperiului în descompunere voiau unirea cu patria-mamă de aceeași limbă și simțire.

Cântecele de cu o zi înainte răsunară din nou, de îndată ce oamenii văzură steagul fluturând. Ciprian Porumbescu, odihnească-se în pace, putea fi mândru de Arboroasa lui. Corul Mitropoliei ieșise în stradă, să cânte împreună cu soldații și cu simplii trecători, numai cântece patriotice românești.

Văzând că nimic nu putea întoarce mersul istoriei, uzurpatorii ucraineni și susținătorii lor au fost nevoiți să fugă din Cernăuți. Consiliul Național Român guverna în oraș, sprijinit de honvezii lui Ilie Lazăr. Populația cosmopolită a Micii Viene nu știa dacă să se bucure sau să se întristeze.

Chiar și printre evrei, părerile erau împărțite, cu toate că de jafurile ucrainenilor se săturaseră cu toții. Unii credeau în idealurile bolșevice, alții considerau că le va fi mai bine sub români decât sub ucrainenii care deja declanșaseră pogromuri în alte părți. Această ultimă opinie era și a Blimei, păstrată în tăcere. Floarea de foc zâmbea când auzea cântecele soldaților. Cine ar fi întrebat o copilă ce părere avea despre ce se întâmpla în jurul ei? Politica era treaba bărbaților, nu a femeilor!

În următoarele zile începură să circule zvonuri cu privire la răzbunarea pe care o pregăteau ucrainenii. Regruparea, urmată de un nou atac armat, nu era imposibilă, în condițiile în care se întâlneau în Galiția rămășițele a mai multor regimente. Era nevoie ca soldații patrioți să primească întăriri. Consiliul trimisese o solicitare în acest sens Regelui Ferdinand încă dinainte să intre lugojenii în Cernăuți. Li se promiseseră trei regimente de infanterie. Cernăuțenii le așteptau cu nerăbdare.

O delegație, în aceeași componență și cu aceeași mașină care colindase, cu trei zile înainte, prin oraș, porni spre Suceava, să vadă unde ajunsese armata promisă. Se întoarseră obosiți, sub perdeaua nopții, anunțând că se întâlniseră cu armata română în marș.

Zorii dimineții de 11 noiembrie îl găsiră pe sublocotenentul Ilie Lazăr, împreună cu câțiva dintre soldații lui, în piață. Cumpără, cu ultima rezervă de bani locali, obținută pe drumul dinspre Tiraspol, dintr-o tranzacție de grâne ceva mai onorabilă decât jafurile la care se pretaseră ungurii, ucrainenii și rușii, toate florile disponibile. Marea majoritate erau crizanteme, dar se găseau și altele, inclusiv trandafiri de seră.

– Oferiți-le flori tuturor femeilor din Cernăuți! le spuse soldaților. Generalul Zadic și toți soldații armatei române să fie întâmpinați cu flori când vor ajunge aici.

El însuși avea un buchet mare de crizanteme albe și unele ruginii, cu luminițe galbene. Crizanteme de foc… acestea i se cuveneau unei anumite flori de foc. În efortul de a împărți tuturor ce avea în brațe, se opri și la hotelul “Pajura Neagră”. De la soția patronului până la ultima cameristă sau bucătăreasă, toate primiră câteva.

– Cele albe sunt pentru sărbătorirea armatei, îi spuse el Blimei, anume lăsată la urmă.

Privirile li se întâlniră pentru o clipă, iar mâinile li se atinseră pe tulpina florilor.

– Crizantemele în flăcări sunt pentru o floare de foc pe care n-o voi uita niciodată, adăugă în șoaptă, înainte să plece mai departe.

Cum ar fi putut să uite că îi datora viața? Era secretul lor.

Blima strânse buchetul la piept.

– În viața mea n-am primit atâtea flori! Și atât de frumoase! Nici eu nu pot să uit, îi răspunse ea. Voi fi pe marginea șoselei, să primesc armata biruitoare!

În primul rând, pentru că el își dorea acest lucru. În al doilea rând, fiindcă venirea armatei române însemna că nu se pot întoarce ucrainenii cei cruzi, însetați de averi și de sânge.

Au trecut câteva ore până la întâmpinarea generalului Zadic. Delegația militară a trecut, cu mașina, pe lângă primăria pe care flutura drapelul, oprindu-se în fața Palatului Național Român. Femeile ovaționau și aruncau flori.

La coborârea din mașină, ploaia de petale constitui un adevărat triumf. Sublocotenentul Ilie Lazăr și un tânăr patriot local l-au ridicat pe general pe umeri, urcându-l la etaj în bătaia florilor, pentru a fi primit de Consiliul Național Român. Visul bucovinenilor se împlinise, ca și o parte din cel al maramureșanului. Mai avea un drum de făcut, după plecarea din Cernăuți. Acasă! Era o bătălie de dus și acolo, un steag tricolor de pus pe o altă primărie.

În mijlocul mulțimii, o fată cu părul de foc, cu o floare albă prinsă în coroana cozilor, arunca crizanteme către soldați, strigând împreună cu ceilalți, deși cu accent străin: “Trăiască Regele României Mari! Trăiască Armata Română!” Spera într-o viață mai bună, în noua țară căreia îi aparținea.

Diploma Nicolae Velea

A Writer’s Guide to Firearms: before the Modern Age

I forwarded here the whole series, but this is better for me as a writer of historical novels.

Nicholas C. Rossis

You may be excused if you have forgotten this post series by now, as the last installment was posted back in May. Then, life interfered with my good author friend’s, William R. Bartlett’s, best intentions, so this penultimate part is only published now. It continues his discussion of all things firearms. If you have missed the rest of this brilliant series on firearms, you can check it out here. As always, Bill includes some great tips on writing about older firearms and some common writing blunders. His next, final post will continue part 6 with Flintlock weapons. Enjoy and bookmark! 

A Writer’s Guide to Firearms by William R. Bartlett

Part 6: Firearms before the Modern Age

Prologue by William R. Bartlett

Thank you for all your kind responses. This is the final part in my Writer’s Guide to Firearms series and here I’ll discuss weapons for those who…

View original post 3,277 more words



(Publicată în nr. 6/2018 al revistei CONVORBIRI LITERAR – ARTISTICE)


Zilele îi păreau luni prizonierului din spatele barelor de oțel, captiv în același timp înăuntrul propriei sale minți, unde timpul trecea numai între două torturi. Chago făcea tot posibilul să reziste, să nu înnebunească.

Cadența cizmelor venind spre el de-a lungul coridorului nu-l făcură nici să se miște, nici să-și schimbe direcția privirii absente. Ce altceva să facă? Astăzi fusese la interogatoriu. Cine și de ce mai venea acum? Erau formalitățile gata pentru judecată? Sau se întorsese afurisitul de preot care încercase să-i smulgă spovedania de pe urmă… dar nu orice fel de spovedanie. Numai faptul că el era făptașul crimelor de care fusese acuzat, și că se căia pentru ele. Chago nu ar fi recunoscut niciodată așa ceva, fiindcă era nevinovat.

Scârțâitul ușii abia descuiate, deschizându-se îi forță ochii să se îndrepte spre noul venit. Privirea îi era plină de ură. Lanțurile care îi strângeau încheieturile mâinilor și picioarelor erau necesare pentru a-l sprijini, deoarece prizonierul era prea slăbit să încerce ceva împotriva omului din fața ochilor lui. Era un personaj din trecutul lui zbuciumat, pe care îl crezuse mort. Ochii întunecați care aveau odată flăcări vii în ei, acum se holbau, surprinși, la piratul care îi era dușman de-o viață, cu o scânteie vagă.

– Cât de frumos arăți acolo! spuse nou-venitul cu dispreț. Exact cum arăta echipajul meu înainte de a fi spânzurați cu toții.

Bill Adder așteptase cu nerăbdare această întâlnire. Setea de răzbunare îi fusese puțin ogoită de priveliștea jalnică a celui pe care îl ura, înlănțuit în fund de închisoare, așteptând osânda.

Chago ridicase capul, recunoscându-l pe contramaistrul de pe “Norocul Diavolului”, omul care îl biciuise de atâtea ori, și pe care fusese convins că îl ucisese acum doi ani, împreună cu căpitanul lui, care îl luase în robie pe vremuri. Pirații aveau o recompensă pe capetele lor, într-adevăr, însă pentru el fusese o răzbunare personală să-i vâneze. Îi omorâse pe cei trei comandanți, ceilalți pirați fiind predați justiției. Era răsplata dreaptă pentru lunile de iad îndurate de Chago ca sclav pe corabia lor.

– De ce te-a scuipat Iadul înapoi? șopti Chago.

Dacă s-ar fi gândit bine, și-ar fi amintit că, lovit de sabie, Bill Adder căzuse în apă. El fusese singurul care nu fusese livrat autorităților, viu sau mort. Dacă nu murise de sabie, se înecase. Ori, cum dovedea prezentul, nu chiar…

– Sunt prea bun să mă primească, rânji omul disprețuitor. Chiar și mâna sigură a lui El Moreno poate da greș când mintea este prea plină de ură. L-ai ucis pe căpitan; pe mine n-ai reușit. Sunt o pisică sălbatică. Am prea multe vieți. Așa că îi ajut s-o ia pe a ta în loc.

Într-adevăr, prăbușirea în apă fusese deliberată și riscantă. Puteau să-l aștepte rechini acolo, fiind deja rănit grav. Preferase totuși această moarte, decât să fie expus pe zidurile orașului, spânzurat, cu un mesaj deasupra capului: “Cine face ca mine, ca mine să pățească!” Acesta era sfârșitul obișnuit al piraților în mâinile justiției. Nici măcar un mormânt.

Avusese noroc să-l salveze un pescar și să-l ducă în sălașul lor. Acolo a sedus o tânără văduvă, care a avut grijă de el până s-a vindecat. A rămas în satul acela prăpădit cât a avut nevoie. La un moment dat, legile schimbându-se, Bill Adder a solicitat regelui grațierea, transformându-se în vânător de pirați. Nu a fost nici primul, nici ultimul pirat trecut de partea legii. I-a prins bine să lucreze pentru Coroană și pentru propriul său profit totodată. Viața de pirat îi apusese pentru totdeauna, nu însă și dorința de răzbunare împotriva lui Chago. În special pe vreme rea, rana de sabie îl durea cumplit. Nu-l lăsa să uite.

– Te simți mai bine dacă afli că am fost pe urmele tale încă de când ai debarcat pe continent? Te-am recunoscut de la prima vedere. Dușmanii nu pot fi uitați ușor. Ne vedem la tribunal, El Moreno. Vom afla acolo cine râde la urmă!

Chago a continuat să se holbeze la el până când fiecare vorbă și-a făcut loc, prin mintea încețoșată de torturi, prinzând sens. A fost nevoie de ceva timp, creierul fiind prea obosit de lipsa de hrană și de apă, dar s-au aliniat, până la urmă. A înțeles că vechiul lui dușman era în spatele revoltătoarei înscenări.

– Tu i-ai omorât pe oamenii din teatrul acela! De ce?

– Unul dintre ei avea o recompensă bună pe capul lui. Ceilalți știau prea multe. În plus, mi-am împlinit scopul de a te face să guști din funia justiției pe care i-ai oferit-o echipajului meu.

Tot ce se întâmplase în orașul blestemat avea acum alt sens, deși Chago nu îndrăzni să își întrebe dușmanul cine anume îi pusese lui dovezile false. Îl durea prea mult să știe că trebuia să fi fost unul dintre oamenii lui. Un Iuda printre ei.

Cel puțin putea să se prefacă indiferent, să nu-i ofere dușmanului de moarte satisfacția de a fi primit un răspuns. Păstrase tăcerea în timpul torturilor. Putea s-o facă și acum.

NaNoWriMo aduce A DOUA CURSĂ


Da, a început NaNoWriMo de la 1 Noiembrie, și am început și eu un nou roman. Este de sine stătător, o poveste de dragoste contemporană (da, pentru mine, cea care v-am obișnuit cu Young Adult și cu aventuri istorice, este un început, și recunosc că am ceva emoții.) În plus, pentru cei care știu că eu aleg întotdeauna aspecte ale culturilor minorităților, mai puțin cunoscute, și că am anumite preferințe… preferințele se schimbă aici, de asemenea. Comunitatea din care face parte personajul principal masculin, este cea a rușilor lipoveni, una dintre nenumăratele comunități reprezentate în Brăila.

Un roman care a ținut neapărat să se scrie, o altă poveste care s-a vrut afară din mintea mea, pusă pe hârtie. (De fapt, așa încep toate ale mele). Ideea acestui roman mi-a venit acum câteva săptămâni… în tramvaiul 21. Dădusem bun de tipar la ECHIPAJUL de câteva zile, și mă gândeam, întîmplător, pe drum, la personaje, când m-a lovit revelația: un personaj secundar, pentru care povestea s-a terminat trist, merita a doua șansă la fericire. Era o poveste care s-ar putea spune, și ar începe la vreo doi ani după ultimul capitol din ECHIPAJUL. Revelația a fost atât de puternică, încât era să cobor cu o stație mai devreme, din greșeală! Gândindu-mă mai bine, în seara și ziua următoare, am găsit și titlul cărții, și de cine să-l fac să se îndrăgostească (tot un personaj secundar, că inițial i-aș fi găsit un personaj nou, dar este mai bine așa).

Este un fel de urmare a romanului pentru tineret ECHIPAJUL, însă de data aceasta… nu mai este exclusiv pentru tineret. Personajele au crescut, au 40 de ani și viața i-a marcat în fel și chip. Vă ofer un citat… chiar începutul romanului:

Vestea se răspândi în cartier până a doua zi la prânz: Serga Melnik, nepotul fostului staroste al pescarilor brăileni, Dumnezeu să-l odihnească, e viu, nevătămat și s-a întors acasă.

Venise cu trenul, schimbându-l de trei ori, însă nu regreta. Avusese ocazia să admire părți din Rusia și Ucraina pe care nu le-ar fi văzut altfel, inclusiv frumoasa Odessa. La Galați îi așteptaseră Harpena, sora cea mare, și soțul ei, cu mașina. Nu avea cuvinte să le mulțumească.

Îl aduseseră în casa bătrânească, la fel de primitoare cum o ținea minte din copilărie, de pe vremea când încă le mai trăia mama și boala care avea s-o ia înainte de vreme nu-și arătase colții. Aici îl aștepta și sora cea mai mică, Dașa, împreună cu copiii ei, venită de peste Dunăre, special să-l întâmpine. Gătise ce i se spusese că-i plăcea lui. Ea nu avea cum să-și amintească astfel de detalii. Avea nouă ani când el plecase de-acasă.

Era mai înalt decât și-l aminteau surorile, verișoara și vecinii cu care copilărise. Părul blond ca paiul era înspicat cu destule fire albe, părând, uneori, cenușiu – gălbui, ca nisipul. Aliura lată în umeri, cu mușchii formați, demonstra că la viața lui făcuse mult efort fizic, chiar dacă, după ce trecuse de patruzeci de ani tumultuoși, statura nu-i mai era atât de atletică precum odinioară. Avea puțină burtă; efortul fizic nu permisese să se depună prea mult, totuși.

Privirile de același albastru de cer senin ca ale surorii mijlocii, Nastea, cea din București, erau încețoșate de tristețile și dezamăgirile vieții. Ochii aveau cearcăne și riduri în jurul lor, mărturie a nopților nedormite și a vremurilor de excese bahice.