Who Could Build a Castle in the Middle Ages?

Nicholas C. Rossis

In my last post, I explained how a Medieval army could assault a castle. But who built the castle in the first place, and how expensive were they, anyway? Luckily, Helena Schrader and Quora have the answer. Before we move on, though, let’s answer a different question: what is a castle?

Is this a palazzo or a castle?

When the family and I visited Florence, we went to Palazzo Davantzati; a lovely example of Rennaisance urban architecture in the middle of the city. The palazzo was advertised in the guides as having all the comforts of Rennaisance everyday life. These included easily barricaded, thick wooden doors reinforced with iron studs, a kill zone behind the entrance, and a winding staircase that would provide bedroom defenders (literally — the bedrooms were on the upper floor) ample opportunity to attack anyone climbing it.

Clearly, its owners were worried about more…

View original post 960 more words

Ce autori români am mai citit (7)

Multumesc foarte mult pentru mentiune, Ana Sylvi!

adropofinspiration

read-book-reading-literature-pickpicsursa: pickpic

Curiozitatea mă face să citesc, se pare, din ce în ce mai multe cărți scrise de autori români. Nu numai curiozitatea, ci și descoperirile făcute, de-a lungul timpului, mă încurajează să nu îi ocolesc. Acest lucru nu înseamnă că neglijez autorii străini, nici vorbă de așa ceva. Îmi place să citesc cât mai divers, dar cum multă lume încă mai e sceptică în privința autorilor români, sper ca aceste articole să fie un punct de plecare, un mod rapid și agreabil pentru fiecare cititor de a găsi cărți pe plac, inclusiv semnate de autori români.

Așadar, iată încă cinci titluri, sub codul deja devenit obișnuit. Titlurile albastre au fost recomandate pe Delicatese literare, iar cele roșii, aici pe blog.

Ocrotiți de sirene, de Marina Costa

Un volum de proză scurtă, dedicat mitologiei din jurul zeităților marine feminine, de pe mai multe paralele și meridiane. Așa cum…

View original post 515 more words

Confesiunea gunoiului

Sa auda mai multi…

Despre sufletul meu

Eu sunt gunoiul. Aș vrea să nu vă supărați pe mine când vă stau în cale. Eu sunt gunoiul. Cine mă face ar trebui să aibă grijă de mine, adică să mă ducă acolo unde este locul meu. La coș.

Nu, nu vă supărați pe mine că sunt peste tot, eu nu am picioare să merg de colo-colo și nici nu mi-am propus să vă deranjez, să apar peste tot pe unde n-ar trebui. Eu doar am fost aruncat.

Știți că gunoiul nu are cum să se deplaseze de pe pământ, unde-a fost aruncat, în pubelă? Și mai știți că nu am aripi ca să ajung singur într-o cutie specială pentru mine?

Dar da, vântul suflă și, dacă sunt ușor, mă duce peste tot. Dar nu că aș vrea eu, nu că aș intenționa eu. A, în niciun caz.

Să fie clar, eu nu am nicio dorință să enervez lumea…

View original post 254 more words

LA O ȘUETĂ CU BLOGGERIȚA CRISTINA APOSTOL – VORBE PENTRU SUFLET

S-o cunoastem mai bine pe prietena mea, Cristina!

Crâmpeie de suflet

Cristina Apostol este unul dintre bloggerii extrem de dragi mie, luminoasă și dătătoare de energie creatoare. O urmăresc cu drag cam de când am trecut blogul de la Blogspot la WordPress și cred că asta m-a făcut să o și simt atât de aproape de suflet. Am descoperit-o într-unul dintre momentele acelea magice, care îți aduce aproape oameni extrem de frumoși sufletește. Blogul ei, Vorbe pentru suflet, este unul minunat, unde, așa cum îi spune și numele, găsești fărâme din sufletul Cristinei. O descoperi printre rânduri și ajungi să te îndrăgostești de modul în care pune cuvintele pe hârtie. Te bucură sufletește și îți dă o stare de bine. Dacă nu ați descoperit-o încă, vă învit să treceți într-o vizită pe la căsuța ei de suflet, apoi, să citiți interviul de mai jos pentru a descoperi omul din spatele blogului.

107009273_3110688829045481_1873148213382599057_n

  • Nume: Apostol Cristina
  • Website: Vorbe pentru suflet
  • Nișa căreia…

View original post 1,831 more words

Poezii de… pandemie

(Publicate în Antologie de… Pandemie, Editura AmandaEdit, 2020)

2020, Veneția

Pentru prima oară

în istoria multimilenară

carnavalul a amuțit

înainte de a fi îngropat.

Îi va bântui pe participanți

până la anul

sau toată viața?

În Piața San Marco,

acum pustie,

porumbeii se întreabă

unde sunt oamenii?

Porumbeilor le este foame.

În apele liniștite,

lebede și delfini prosperă.

Spitalele se umplu,

virusul mușcă adânc,

clopotele bat

pentru înmormântări tăcute

și parcă zărești umbrele

doctorilor mascați de odinioară.

Pe cine au condamnat

de data aceasta?

Hristos în carantină

Bat clopotele

în biserici pustii.

Până și Învierea Domnului

a intrat în carantină.

Fiii rătăcitori

își amintesc de credință

rostind “Doamne, ajută-ne!

Ține-ne sănătoși!”

Pericolul este peste tot,

dar și ocrotirea divină.

Ni se recomandă să crească

flacăra credinței în inimi,

acolo să se reclădească

Biserica Domnului,

ca în vremea primilor creștini,

departe de aurul și argintul odoarelor.

Iartă-ne, Doamne,

că mult ți-am greșit…

Cinci inele de aur

(publicată în Antologia de… Pandemie, Editura Amanda Edit 2020)

Cinci inele de aur, înlănțuite, cinci continente aflate astăzi sub semnul pandemiei, luptă împotriva aceluiași dușman nevăzut, cu coroană princiară.

Nesiguranța ne înconjoară. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știm despre acest virus. Cum a apărut, dacă este într-adevăr de vină chinezul acela, care n-a fiert suficient supa de liliac, cât mai durează, în câte valuri, dacă se va găsi vreodată un leac sau un vaccin, când și cum rezistă virusul și ce-i vine de hac, cum de s-a răspândit cu atâta viteză în toată lumea.

Va trebui ca specialiștii să studieze și să afle cât mai multe răspunsuri!

Trăim vremuri unice, cum nu au mai fost de când umblau doctorii mascați prin orașele aflate în carantină, încercând să combată alte molime decât cea de astăzi. Atunci, când superstițiile înfloreau și medicina nu se dezvoltase, era de așteptat să se întâmple așa. Acum, altfel de măști, fără mantie neagră cu glugă, ci cu combinezon transparent, sunt simbolul noii epidemii.

            Carantina nu este nouă, deși, de fiecare dată, s-a manifestat în stil propriu. Goarne, tobe și clopote au anunțat-o de mii de ani, ori de câte ori spectrul galben al bolii s-a asociat cu doamna aceea în negru, pornind la secerat vieți. Unii i-au plătit tributul. Alții s-au izolat și au încercat să se concentreze asupra creației, ca antidot al morții și rețetă pentru a trăi veșnic în inimile cititorilor.

            Giovanni Boccaccio a așternut pe hârtie Decameronul într-o astfel de perioadă. Shakespeare a scris Regele Lear, Macbeth, Antoniu și Cleopatra în condiții de carantină, când ciuma făcea ravagii în Londra. Nu știu ce o fi făcut Gabriel Garcia Marquez când a creat Dragostea în vremea holerei și ce l-o fi inspirat, dar este una dintre capodoperele literaturii universale. Noi ce reușim să realizăm în aceste luni de izolare? Pentru unii, grija zilei de mâine, lacrima pentru cei dragi bolnavi, amuțește muza. Aceasta se oprește la alți creatori, fermecându-i cu darurile sale.

Măștile, fețele încrețite de oboseală și griji ale slujitorilor lui Hipocrat și ale apărătorilor legii și ordinii, mirosul de clor și dezinfectant, străzile pustii, parcurile închise vor rămâne în memoria noastră pentru mulți ani, constituind portretul acestor vremuri. Câți dintre noi vor reuși să le redea memoriei posterității, așa cum au făcut-o, pentru secolele anterioare, scriitorii menționați?

În zilele noastre, Toma Necredinciosul spune că nu există virusul și totul este o conspirație. Atunci, de ce or fi murit, în toată lumea, din decembrie încoace, peste trei sute de mii de oameni, și au suferit peste patru milioane și jumătate, în două sute de țări și teritorii? De vătămătură, cum se zicea la țară, acum o sută și ceva de ani? E ușor să fii Toma Necredinciosul, când nimeni din jurul tău nu a făcut noua pneumonie…

Prietena mea din Franța, medic dedicat pacienților ei, a fost printre bolnavii care s-au vindecat și s-a întors să-și facă datoria. Altă doctoriță din Franța tremura, continuând să salveze vieți în timp ce își vedea colegii și pacienții pierzând lupta cu dușmanul nevăzut. În Spania, copiii și bătrânii nu au avut voie să iasă deloc din casă timp de 50 de zile.

Noi ne-am plâns de o carantină cu reguli puțin mai blânde, care ne-au permis să avem mai puține decese la numărul de locuitori și, respectiv, la numărul de bolnavi decât alte țări. Dar se știe că nimeni nu poate împăca pe toată lumea… Inconștienți, riscând inutil, au fost întotdeauna în lume.

Cinci inele de aur, înlănțuite, pe un steag alb, olimpic, pentru prima oară în timp de pace, s-au ascuns în sipete. Unde virusul își face de cap, sportul trebuie să tacă. La fel tac și evenimentele literare, și muzicale, și de tot felul. Iar cele umane, personale, își limitează participanții care se pot bucura sau întrista alături de protagoniști.

Ne va schimba și pe noi această perioadă de izolare, lupta împotriva virusului, când fiecare trecător din apropierea noastră poate fi un potențial purtător, gata să ne infecteze. Fiecare suprafață poate fi o trambulină de pe care inamicul nevăzut să ne asedieze și să ne cucerească.

            Important ar fi să învățăm ceva din această catastrofă medicală. Să fim atenți, cu toții, ce mâncăm și cât poluăm. Să căutăm să lăsăm natura să trăiască, pentru a nu se răzbuna pe noi. Fiindcă, în urma izolării, apele s-au limpezit, animale, păsări și pești au reapărut, natura își cere drepturile. Ea nu poate fi izolată în carantină, ca oamenii.

            Cele cinci inele de aur ale continentelor vor dăinui, indiferent cu ce număr de locuitori din regnele uman și animal. Ține de noi să luăm măsurile necesare pentru a dăinui, ca specie și ca popor! Iar adaptarea la noile provocări ale vieții este absolut necesară în acest scop.

Panait Istrati, Neranțula și prietenia

(publicată în revista Arena Literară nr. 17/ aprilie-iunie 2020)

Jos la malul mării,

Jos la golf, portocal stufos,

Se joacă fetele, se spală,

Portocal stufos…

(Folclor grecesc)

            Mă urmărește un cântec de veacuri, izvodit pe țărmurile pietroase, cu parfum de mastic, ale Arhipelagului însorit, cu portocali sălbatici în floare. Un cântec ce cuprinde tot sufletul Elladei, îndrăgostită de ritm și mare. La rândul său, Panait Istrati a găsit izvor de inspirație din cântecul acesta, pentru povestea unei fete, dusă de viață ca un nufăr în mlaștină, și pe care a cerut-o marea, la fel ca pe fata din cântec, fiindcă nimeni nu se poate împotrivi chemării apelor. Povestea ei, a lui Marco și a lui Epaminonda, a echipajului de puști pe care îi comanda, este însăși povestea Brăilei, oraș – vrăjitor cu Dunăre – ispită, atrăgând copiii și adolescenții în tot felul de aventuri navale.

Farmecul etern al Brăilei și cel al prieteniei ne leagă pe amândoi, la distanță de multe decenii, fiindcă în luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, la data de 16 aprilie 1935, în București, la vârsta de jumătate de veac. Am pornit pe urmele povestitorului brăilean prin cetatea pe care a iubit-o, căutând umbra lui și a personajelor îndrăgite, în diferite anotimpuri ale anului și ale vârstei.

            “Simt nevoia să te retrăiesc, o, copilăria mea, pentru că, uite, moartea se apropie și parcă ieri eram încă un copil! De ce nu s-o fi prelungind copilăria până la capătul vieții? De ce devine omul, deodată, preocupat, meschin în toate cele și mai ales chibzuit? La ce bună prudența? Și ce ne dă în schimb zgârcenia asta cu care ne cheltuim!” exclama Marco. Eu îi dau dreptate. Câți copii aflați la vârsta de răspântie a intrării în adolescență, citind povestirile lui Panait Istrati, nu-și regăsesc, într-un fel sau altul, o parte a elanurilor sau a aventurilor nevinovate de descoperire a lumii în paginile acestora?

            Așa mi s-a întâmplat și mie, vibrând, suferind sau bucurându-mă alături de prietena mea fără alt nume decât cel al cântecului pătimaș din Hios și al portocalei sălbatice, amare. Căci soarta crudă care i-a ales alt drum, al pierzaniei sufletului, din lipsa unui sfat prietenesc la momentul potrivit, a schimbat-o total, lăsându-i în inimă și în gânduri doar umbra celei de odinioară. Femeia redată mării la Istanbul era doar Anicuța – un nume banal pentru o ființă banală, lipsită de prospețimea de portocală sălbatică a adolescentei pătimașe din Brăila.

            Neranțula! Ea și cei doi prieteni-rivali pe care îi iubea, o echipă de entuziaști devotați, în stare să răstoarne lumea și s-o schimbe din rădăcini, prin puterea sentimentelor lor, dacă viața n-ar fi vrut altfel, aruncându-i în dezastru. Cât de răscolitor de tristă și frumoasă este mărturisirea lui Marco!

Să spun ce sunt: un biet om împovărat de această bogăție pe care nimeni n-o vrea! Comoară nesecată și copleșitoare… Mină de dragoste tânjind după hârlețul viguros al minerului adevărat, care zăbovește s-o scoată la lumina zilei, s-o facă să-nflorească la soare și să trăiască toată viața asta scăldată-n lumină!”

Am căutat umbra Neranțulei pe cheiul Dunării, la Brăila, simțindu-mă întocmai ca Marco, apăsată de un dor atât de profund, încât și-a pierdut numele și sensul, topindu-se în cântec. Poveștile vechi și amintirea Brăilei de odinioară au reînviat în sunetul de buzuki, înfiorându-mă profund. Melodia veche din Hios deșteaptă de fiecare dată amintiri și dorințe în sufletul meu, la fel ca în cele ale celor trei prieteni de odinioară. Întocmai ca legendara Neranțula, am scuturat din mine teama, plictiseala, disperarea, transpunând în dans toate sentimentele negative și m-am eliberat de ele, prin puterea purificatoare a dansului, îmbibându-mi inima cu speranță. Tristețea a rămas undeva, departe de sufletul meu.

De ce tocmai eu am adunat de la toți cei din jurul meu viață netrăită ori chiar refuzată, reînviind-o în pieptul meu, pentru a palpita odată cu cântecul acesta, al Greciei și al mării, deopotrivă fiind și al Dunării, al Brăilei mele dragi și al adolescenței perpetue? Cine poate să înțeleagă setea depărtărilor, care mă arde, înfrățindu-mă cu Panait Istrati și majoritatea eroilor săi, cu Marco, Epaminonda și Neranțula, dorul nepotolit al altor orizonturi? Nu mă trag nici din neam de marinari, nici de nomazi – atunci, din ce izvoare îmi vine chemarea aceasta?

Nu știu decât că sufletul îmi palpită în ritmul distanțelor nemărginite, care își găsesc un singur element comun – opera lui Panait Istrati. Mă dăruiesc vieții cu intensitate, așa cum m-a învățat Neranțula, în adolescența ei inocentă și generoasă:

Să dai, să dai, asta-i marea fericire a vieții! Mai ales să dai la timp: fiecare lucru la timpul lui. Să râzi, să plângi… Să-ți trăiești dorurile, să-ți trăiești durerile… Să atingi raza de bucurie care fuge, s-arăți o gură frumoasă râzând, când ți-o cer ochi umeziți, și pe urmă, pe urmăsă plângi până nu mai poți, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi.

Spre deosebire de prietenii ei, Neranțula a avut un singur noroc: ea și-a putut păstra sufletul copil, trecând astfel mai ușor prin suferințele rezervate de soartă, gata oricând să râdă din nou, să împartă o mângâiere și o mână de ajutor celor mai nenorociți decât ea: vecina diabetică din copilărie, căreia îi ducea găleți de apă gratuit, apoi Aurel, pentru care, în speranța de-a-l vindeca, s-a lăsat târâtă, fără să-și dea seama, în mocirla străzii cu felinare roșii, rămânând, totuși, chiar dacă cu trupul maculat, cu sufletul neatins, iar, în cele din urmă, Epaminonda, care a jertfit totul din dragoste pentru ea.

Și cum să mă mai mire cântecele și legendele vechi, afirmând că omul poate muri de dor și de inimă rea, că poate ucide și înnebuni din dragoste, dacă nu știe să se dăruiască și să plângă ca Neranțula, transformând astfel toate suferințele într-o tristețe molcomă, îngropată în străfundul sufletului, sub un zâmbet, sub un cântec vechi grecesc, vesel și ritmat? Tu, Neranțula, prietenă a adolescenței mele, m-ai învățat multe. Să fiu așa cum sunt, dăruind tuturor o speranță; să mă feresc de capcanele vieții, pe care tu, singură, lipsită de experiență, n-ai putut să le ocolești. Să văd Brăila și Dunărea așa cum au fost ele în eterna copilărie cântată de Marco – și, pentru aceasta, am adunat în jurul meu un echipaj cu nimic mai prejos decât cel al lui Epaminonda. Numai că eu nu puteam fi ca tine decât în ceea ce privește beția cântecului; îmi lipseau prieteni ca Marco și Epaminonda.

Aș fi vrut să văd și Balta Brăilei de odinioară, cu puzderia-i de insulițe sălbatice, de unde Neranțula și prietenii ei culegeau mure brumării. Pentru o vreme, Insula Mare a devenit un important centru agro-industrial, cel puțin temporar populat cu oameni cu mâini harnice, răvășind natura înconjurătoare. Acum și grânarul acela a apus, devenind propria sa umbră. Odată cu Balta, s-a schimbat și orașul cu salcâmi și cu castani, iar fantoma Neranțulei nu mai poate fi întâlnită în vechiul cartier grecesc….

M-am refugiat pe malul celălalt al Dunării, la Ghecet, unde cândva avusese loc duelul nautic dintre Marco și Epaminonda. Acolo, în pacea rustică a plopilor și sălciilor, încă speram s-o întâlnesc, o umbră a istoriei, purtând cu ea viața tumultuoasă a unui oraș pestriț și vesel, cu personalitate unică, poreclit, pe vremea scriitorului Panait Istrati, Picior de Paris.

Unde e zumzetul și fierbintea bucurie a sărbătorilor orășelului cosmopolit de odinioară, cu salcâmi și castani înfloriți, orașul cântat de eroii istratieni – Brăila Neranțulei și a celor doi prieteni-rivali? Unde sunt cântecele, fie ele grecești sau lipovenești – dar unde e viața orașului? Cuvintele au murit și sufletele împreună cu ele – adolescența, viața. Niciunul dintre cele trei personaje n-ar putea recunoaște orașul lor iubit, nu din cauza construcțiilor noi, ci deoarece sufletul orașului s-a stins. Nici Dunărea, învolburată spre Corotișca și Ghecet, nu mai este cea a Neranțulei.

            S-a lăsat seara peste orașul meu drag. Umbra Neranțulei n-am reușit s-o regăsesc pe nicăieri. Dunărea mi-a fost închisă, ca și porțile istoriei, pe care, ca să le desferec, încerc descântecul portocalului mic, amar, sălbatic și stufos din Hios.

Medieval Chess Troubles

Interesting.

Nicholas C. Rossis

Lewis chess | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books The Lewis Chessmen. Source: The British Museum

Medieval monasteries had a serious problem. Instead of 100% focusing on their spiritual and earthly duties, many monks loved besting each other at chess. The Medieval version of “video games cause violence” was, “playing chess leads to blasphemy.”

Things got so bad that chess was forbidden many times throughout the medieval period. However, monks were so addicted that often they found creative ways to hide their boards and pieces. Lanercost, a monastery in the UK, features gameboards scratched into the stone of the windowsills for bored monks to play. And the foldable chessboard, which could be disguised as a book and held a compartment for pieces, was developed that way. In a sense, portable Chess was the Gameboy of Medieval Times.

If you’re writing any kind of Medieval fiction, throwing in a chapter about the chess controversy may be a great way…

View original post 591 more words

Interviu cu Jose Duarte din PRIETENII DREPTĂȚII

Fotografia este de când eram încă acasă, în Nogales…

Cronicarul a fost văzut pe coridoarele Facultății de Filologie din București, după ce se potolise febra examenelor de admitere. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu un tânăr profesor de la Catedra de limbi romanice.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Mă numesc José Luis Duarte Echevarria, am 35 de ani și predau cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană la Universitatea din București și la una dintre universitățile particulare. Am fost personaj secundar în romanul Prietenii dreptății.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mario Lopez, interpretul lui A.C. Slater din serialul Salvați de clopoțel.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata îl cheamă José Manuel Duarte Romero și este maistru la o uzină din Los Angeles. Pe mama o cheamă Maria Teresa Echevarría de Duarte și este educatoare în Nogales. I se spune Maite. Are un frate, părintele Simón Echevarria, paroh la biserica San Felipe de Jesus din Nogales. El l-a botezat pe fratele meu mai mic, Simón Manuel Duarte Echevarría, care este patronul unui atelier de reparații auto, împreună cu un asociat. Sunt în relații bune cu toți, însă pentru o vreme, nu a fost așa, fiindcă la nouăsprezece ani am fugit de acasă, la o mătușă din Mexic, și, peste câteva luni, peste ocean, într-o țară din Estul Europei, despre care abia de auziseră vag. Atunci, numai unchiul și fratele meu au rămas de partea mea. Părinții erau supărați și nu puteau înțelege cum dau cu piciorul la toate sacrificiile făcute de ei pentru a ne asigura nouă, copiilor, un viitor mai bun în țara tuturor posibilităților. Au trecut câțiva ani până să se împace cu ideea și să mă ierte, când au văzut că aici mi-am făcut o carieră și o familie fericită.

Despre soția mea știți deja suficient. Este profesoară de engleză la o școală din București. Avem două fete frumoase, Maria Armanda și Bianca Simona, una în clasa a doua, cealaltă în grupa mare la grădiniță. Ele vorbesc fluent limbile materne ale ambilor părinți și învață engleză. Încercăm să reedităm, în familie, La hija del Mariachi în varianta noastră proprie și să le dăm fetelor și educație muzicală.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am ales să fiu profesor universitar de cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană, fiindcă era deja ocupat locul care mi s-ar fi potrivit la catedra de dialectologie. Cred că am reușit să stârnesc interesul, chiar pasiunea unor studenți pentru acest domeniu. Am rămas în facultate, atât la sfatul doamnei profesoare Georgescu, cât și gândindu-mă că la facultatea de limbă spaniolă sau portugheză vin deja tineri interesați de o carieră în acest domeniu, pe când la școală sau la liceu, în afara claselor de filologie, sunt prea puțini care să dea importanță limbilor străine. Mă rog, fetele mai sunt cu telenovelele, știu asta, că destule studente de anul întâi mi-au spus că telenovelele văzute în copilărie sau adolescență le-au stârnit curiozitatea de a învăța aceste limbi.

Ce nu-mi place se referă, în principal, la birocrație, la prea multe hârtii de făcut, în afară de pregătirea lecțiilor. Dar birocrație este peste tot.

5. Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de Emilia?

Ei, parcă pot să știu sigur… Când am cunoscut-o, mă intrigase și îmi plăcuse, în același timp, felul cum o însufleţeau, pe o străină de peste ocean, cultura şi istoria din toată America Latină. Știa mai mult decât unii dintre noi și voia să cunoască, să trăiască tot ceea ce citise. Mă amuzase și atitudinea ei, în același timp pacifistă, dar militantă – mă refer la însuși felul cum am cunoscut-o, cu casetofonul în brațe…

Pe urmă, Sofia mi-a spus că nu era catolică, mi-a dat-o în grijă și mi-a plăcut cum s-a purtat în biserică, ce întrebări a pus după aceea, cum era pe jumătate speriată sau copleşită de tot ce era nou, necunoscut, pe jumătate atât de încântată de tot ce i se întâmpla încât nu mai avea cuvinte. Iar de la Serbarea Florilor, când a fost, pentru un moment, singură şi părăsită de toţi, devenind brusc o prinţesă neajutorată, m-am simțit cavalerul ei salvator. Restul a fost istorie!

6. De unde ai moștenit romantismul?

Din familie, bineînțeles, odată cu muzica! Și de la tata, dar mai ales de la unchiul Simon. Da, sună cam ciudat să recunosc că am moștenit romantismul și de la un preot, dar el ne-a învățat și pe mine, și pe fratele meu, să cântăm la violă și să citim notele, să nu fim ca mariachis de pe vremuri… ca lăutarii, cum se spune pe aici.

7. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit, de fiecare dată când nu-mi convenea ceva sau când vorbeam la telefon cu ai mei. N-aș fi avut curajul să renunț la școala tehnică, deși nu-mi plăcea. Aș fi ajuns un proiectant oarecare, cu o slujbă plictisitoare, din care aș fi evadat, poate, cântând în week-end. Poate, la un moment dat, m-aș fi căsătorit, că omului nu-i este dat să trăiască singur toată viața și majoritatea primesc, la un moment dat, o a doua șansă. (Ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și altcineva, drag mie, lucrul acesta, în suferința lui!) Totuși, într-un colț al sufletului aș fi oftat după Emilia toată viața mea și m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă…

8. Ce-ți lipsește cel mai mult din Nogales?

Familia. Aș spune și prietenii, dar și dacă aș fi rămas acolo, majoritatea s-au împrăștiat care încotro. Nici atmosfera nu mai este aceeași. Din păcate, au învins cei răi – ai lui Trigueño și altora ca ei. Acum se aud baladele contrabandiștilor din cartelurile de droguri mai des decât serenadele pe care le cântam noi. Peste vale, în orașul geamăn, se împușcă bandele traficanților între ele, atmosfera aceasta nesănătoasă a pătruns și dincoace. Iar cu porcăria cu zidul, nu mai vorbesc… Mă bucur, într-un fel, că nu îmi cresc copiii acolo! N-o fi nici aici raiul pe pământ, că nicăieri nu e, dar nu se compară, în destule privințe!

9. Cât de des mergi în vizită peste ocean?

Am fost de câteva ori – adică, odată la câțiva ani. Până în 1990 nu am putut, după aceea, da. Am fost anul trecut, cu fetele. Era normal să ajungă și rudele mele să-și cunoască nepoatele, mai ales cei cărora le poartă numele, și rudele ei, și prietenii dragi cu care am păstrat legătura. Iar ele se cuvenea să-și cunoască singura pereche de bunici, până atunci văzută doar în fotografii, pe video și auzită la telefon și pe internet. Cele mici au avut un succes teribil, având în vedere că vorbesc spaniola. Pe lângă ai mei, Marisol, doña Azucena, Sofía și Consuelo, Doris, Rosie și Bianca, verișoara Emiliei din Houston, toți le-au răsfățat.

10. Cum ți s-a părut România, odată ajuns pe aceste meleaguri?

Total diferită. Vorbim despre România de atunci… A fost un șoc să înțeleg câte chestii pe care le consideram de bun simț erau interzise sau nu se cuveneau. Noroc cu don Armando, care mi-a explicat totul pe șleau de cum am venit. Că Emilia sigur vedea lucrurile altfel, fiind născută și educată aici…

Am prins aici și Revoluția. Afară se trăgea, la televizor se discutau vrute și nevrute, iar eu, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla – nu că ar fi înțeles cineva sigur nici până acum – mă gândeam la revoluția lui Pancho Villa și la războiul civil spaniol, despre care auzisem, ambele, din surse directe…

11. Cum îți petreci timpul liber?

Încă mă implic să-i ajut pe tinerii din America Latină care vin la studii în România, deși acum sunt mai puțini. Cu ei și cu studenți români de la limba spaniolă, formația Los Nuevos Mariachis prosperă, deși are parte de concurența tuturor formațiilor mai mult sau mai puțin autentice de andini, care vin și pleacă. Studiile de la Academia de Muzică îmi prind bine în această privință. Deși formația are fluctuația normală, impusă de viața studențească, dă rezultate. Și toți membrii ei, din toate vremurile, au fost ajutați și în viața academică, și să se adapteze în noua țară unde au venit să învețe. Suntem o familie!

La Raza și Sin Fronteras au rămas, într-o formă sau alta, pe aici, concurență stabilă, deși, dacă aș sta să plec urechea la zvonuri, am auzit și lucruri urâte despre La Raza, așa cum se spunea și despre unele formații din Nogales sau din alte părți. Prefer să nu le cred și să ne strângem mâinile dacă ne întâlnim la vreun festival în aer liber, la vreun concert…

12. Ce regreți cel mai mult? 

Prietenii pierduți, despre care nu mai știu nimic.

13. De ce anume ești mândru? 

Că am învățat limba română bine, deși o vorbesc cu accent, că am reușit să-mi clădesc o viață frumoasă aici și să formez multe generații de studenți în dragostea față de limba, cultura și civilizația spaniolă.

14. De ce te temi cel mai mult? 

De posibile meandre ale destinului. Doamne apără și păzește de tot ce-i rău în lume!

15. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Au fost destule astfel de momente în viața mea. De la primul succes al proaspetei, atunci, formații Mariachis del Palo Verde la revederea cu Emilia, pe aeroportul Otopeni, la nunta româno-mexicană unică în amintirea tuturor, la ceremonia de absolvire a facultății, apoi a doctoratului, apoi nașterea celor două fetițe…

16. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scrisă, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Nu avea capitole, era de la un capăt la altul. (Ca majoritatea romanelor autoarei, în faza inițială, pe caiet).

A mai fost o dată retranscris, peste câțiva ani, poate 1988 sau 1990, pe o agendă, și atunci a primit și un epilog (pe lângă editările inerente). Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia.

Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online.

Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat conform scenei din film de unde era duetul, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare….

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat pe website  Bibliocarti.

Marina Costa, îndeletnicire de scriitor pe valurile creației!

Mulțumesc pentru tot ce faci, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Pe autoarea Marina Costa o cunosc din prisma lucrărilor sale care mi-au oferit o oază de aventură și suspans literar. Aceasta are în buchetul său de scriitor împătimit nuanțe fel de fel, albastrul mărilor, azuriul norilor și roșu boem al ținutelor spaniole. Autoarea împletește cu un echilibru minunat partea frumoasă a poveștii, aducând elementul de romance, cu o realitate uneori dură, stânjenitoare însă credibilă și exact pe gustul meu. Printre cărțile ei găsim poezie suavă, dar și romane istorice pline de aventuri; cele pe care am reușit să le citesc m-au impresionat fără margini, printre ele se numără, „Pribegii mărilor”„Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării” ,„Ocrotiți de sirene” și „Prietenii dreptății”!

Dacă vă doriți să o cunoașteți mai bine pe Marina Costa, vă invit să citiți interviul de mai jos. Povestea autoarei e una impresionantă care merită toate aplauzele mele!

****

Povestea mea începe…

View original post 1,261 more words