(publicată în Revista ASTRALIS nr. 3/2019)
Nici Roxana, nici Vlad nu aveau fițe. Le plăcea să călătorească, ori de câte ori puteau. De când crescuseră copiii, îi însoțeau întotdeauna. Cei mici avuseseră astfel ocazia să se convingă că limbile străine erau un instrument activ de comunicare, nu numai o materie școlară la care să ia note bune. Preferau un hotel curat, de 2-3 stele, cu necesitățile de bază asigurate, dar fără lux, pentru toți patru, decât 4 stele, ceea ce ar fi însemnat să lase copiii acasă, cu bunicii, fiindcă nu și-ar fi permis cheltuielile.
Nu regretau că se cazaseră cu toții într-o cameră cu patru paturi, într-un hotel mic dintr-un cartier de la marginea Marsiliei. Prețurile din bistrourile și magazinele din jur erau mai mici decât în centru. Erau aproape de metrou, de linia de tramvai care îl ducea pe Vlad la sala de ședințe și de alte două autobuze spre centru. Își luaseră abonament pe o săptămână. Aveau ocazia să vadă orașul, cât Vlad era la simpozionul științific la care fusese invitat. Asta conta. Seara, vizitau cu toții ce se putea. Roxana căuta și subiecte pentru viitoare articole. Îi intrase în obicei, după aproape douăzeci de ani în presă.
Ajunseseră acum două zile. În după amiaza aceea, se plimbaseră prin portul vechi și se rugaseră la Notre Dame de la Garde pentru sănătate, reușite și un concediu plăcut. Ieri dimineață fusese cu copiii la Muzeul de Istorie, iar împreună cu Vlad admiraseră Palatul Longchamp și bulevardul cu același nume. Prinseseră Muzeul de Artă deschis.
În dimineața aceasta, după micul dejun de la hotel, Vlad plecase la ședință. Roxana și copiii se hotărâseră să exploreze, întâi, cartierul în care locuiau. Nu ajunseseră s-o facă până acum, obiectivele turistice având prioritate.
Bistrourile nu-i interesau la ora aceasta, în schimb se uitau în vitrinele magazinelor mici, majoritatea cu patroni arabi sau africani. Unele vindeau produse alimentare, de la legume și fructe la sucuri, apă minerală și alimente de bază, bune pentru o cină frugală când cheltuielile se împărțeau la patru și masa principală a zilei fusese la prânz. Altele, mirodenii, prăjituri și alte specialități din țările de unde veniseră patronii, utile celor dornici să gătească la fel ca acasă. Nu lipseau mici boutiques de tot felul, cu îmbrăcăminte, încălțăminte, cosmetice, bijuterii sau accesorii. Roxanei îi plăceau articolele cu specific oriental, mai des întâlnite aici decât cele tradițional provensale, expuse cu precădere în centru. Sofia și Alex găseau, la rândul lor, la ce să se uite.
O prăvălie cu bijuterii din argint, filigene și ibrice din argint și din cupru, măiestrit lucrate, precum și ceramică deosebită le atrase atenția. Era încadrată de un mic bistro, la colțul străzii, și un magazin de covoare, de cealaltă parte. Intrară, salutați de un bătrân cu fes roșu, în franceză, și de un tânăr, îmbrăcat în jeans și un tricou asemănător cu al lui Alex. Cât timp Roxana și Sofia se uitară la bijuterii, conversând cu bătrânul, care explica povestea medalioanelor sau a fiecărei perechi de cercei, Alex discută cu tânărul, doar cu vreo doi ani mai mare decât el. Mama grijulie se încruntă, auzind, din colțul băieților, engleza. “Doar i-am spus să-și folosească franceza aici!” gândi ea.
Alex sorbi din ceaiul pe care i-l oferise celălalt, răspunzând la întrebări despre țara lui și jucătorii de fotbal deveniți celebri în străinătate. Sofia îl refuză pe bătrân, iar Roxana îi urmă exemplul, gândindu-se, practic, la cât aveau de umblat în dimineața aceea.
Nu se îndurară să plece fără câte un mic suvenir – un medalion din argint, în formă de bănuț, în centrul căruia era gravată o floare, înconjurată de litere arabe, pe care Sofia o rugă să i-l pună la gât, și o pereche de cercei, în nuanța ochilor Roxanei, lucrați cu o măiestrie deosebită, cu modele în piatră. Prețurile fuseseră rezonabile.
Următoarea oprire era, desigur, vitrina magazinului de covoare. Nu și-ar fi putut permite așa ceva, însă carpetele orientale își aveau, fiecare, farmecul și povestea proprie, în plus față de ce se putea citi din imaginile lucrate cu migală, într-un curcubeu de culori măiestrit îmbinate.
– Gândiți-vă la covorul fermecat al lui Alladin, le spuse ea copiilor. Ar trebui să arate ca unul dintre acestea.
– Intrați să le admirați îndeaproape, fură invitați de un bărbat brunet, cu părul creț, care stătea în prag. Da, așa un covor avea Alladin. Sunteți din România sau Moldova?
Femeia se miră cum de nu-l observase. (Simplu, vitrina o interesa!) Erau cam de aceeași vârstă. Părul începuse să-i albească pe ici, pe colo. Probabil auzise numele lui Alladin și ghicise ce le spunea copiilor. Franceza lui avea alt accent, mai pronunțat, decât a bătrânului artizan de alături. I se păru că mai auzise acele inflexiuni ale vocii, mai ales când, după ce Sofia, volubilă, îi confirmase țara de origine, el adăugă, spre surpriza tuturor, în limba lor maternă:
– Haide, haide! Intrați, avem covoare frumoase!
Roxana îl privi, surprinsă și nehotărâtă. Pe alte meleguri se aștepta să audă astfel de invitații, nu la Marsilia. Între timp, Alex își întrebă sora:
– Sofia, tu vrei să vezi covoarele? Pe mine m-ar interesa ce are pe lângă ele. Am văzut o tablă de șah deosebită.
Bărbatul zâmbi auzind numele fetei, care răspunse că da.
– Te cheamă Sofia? Frumos nume! Pe mine mă cheamă Sofian. Și pe tine?
Roxana rămăsese nemișcată. Nu magazinul o interesa, ci vânzătorul, în clipa respectivă. Căută pe chipul lui, care acum avea un nume cunoscut și drag, vreo asemănare cu băiatul pe care îl iubise cu peste douăzeci de ani în urmă. Îi păstrase scrisorile într-o cutie, în debara, împreună cu alte amintiri ale adolescenței. Putea fi el, deși nu avea niciun sens. Fostul ei iubit vindea covoare și antichități, într-adevăr, dar …la Londra! Cel puțin, așa aflase acum vreo opt ani. Câte se puteau schimba în acest interval? În niciun caz trăsăturile feței lui, deși ridurile de expresie din jurul ochilor și de pe frunte erau inerente, la fel ca și burta, de negustor respectabil.
– Alex, răspunse băiatul. Cum de știți românește?
– Cuceritorul lumii! zâmbi el, prietenos. Știu puțin din toate limbile Europei, cât să-mi chem clienții. Totuși, vorbesc mai bine engleza decât franceza.
– Și eu! răspunseră copiii într-un glas.
Toate informațiile acestea indicau un singur lucru. Roxana întrebă, în engleză, șovăielnic:
– Ai învățat românește într-un magazin de antichități din bazarul cetății de aur a istoriei? Cu bijuterii, iatagane și statuete de lemn?
Fu rândul lui s-o privească, surprins. Zâmbetul i se lărgi și ochii îi sclipiră.
– Roxana? întrebă el.
Tot era bine că-și amintea numele ei. Chiar atât se schimbase, spre deosebire de el, încât n-o recunoscuse? Nu-și dădea seama că, din respect, el preferase să se uite la copii, nu la chipul unei femei măritate.
– Da, Sofian. Eu sunt. Te-am căutat acum câțiva ani. Mi-am ținut promisiunea. Fratele tău mi-a spus că ești la Londra, cu unchiul tău.
– Știu că ai întrebat de mine. Ți-a dat adresa mea de e-mail. Nu mi-ai scris. La Marsilia m-am mutat curând după aceea. Prima mea soție murise, unchiul se dusese și el. Nu mai puteam sta acolo.
– Mi-a dat adresa greșită. M-am bucurat să aflu despre tine.
– Intrați! Am cafea aromată, ca acasă.
Îi urmară invitația. Pentru Roxana, menționarea cafelei drese cu mirodenii, pe care o băuseră, împreună, când se cunoscuseră, avea o importanță deosebită. Alex se uită la mama lui, cerându-i voie, din priviri, să bea și el cafea. Avea șaisprezece ani. Din când în când, îl lăsa. Și ea tot la vârsta aceea începuse.
Prăvălia, micuță, avea expuse, pe lângă covoare, câteva seturi de șah și table, măiestrit lucrate în tehnica pe care o văzuse, întâi, în magazinul părinților lui. În spate, o măsuță, două fotolii și câteva perne orientale aminteau de prăvălia din bazarul altui colț de lume. O fată slăbuță, cam de vârsta lui Alex, cu părul la fel de creț ca al tatălui și ochii mari, stătea la tejghea, numărând un teanc mic de bancnote de 10 euro.
– Felicitări! Înseamnă că ai avut deja vânzare azi, comentă Roxana.
– Nu încă. Dar trebuie să știm câți bani avem de dimineață și cu câți plecăm seara. Este fiica mea, Razaan. Razaan, avem musafiri! O prietenă de demult, cu copiii ei. Adu cafea, biscuiți și limonadă.
Se prezentară toți trei. Fata tresări și se pierdu în spatele unei perdele, de unde se întoarse cu cele cerute. Între timp, Alex ceruse voie să se uite la jocurile așezate pe covoare. Sofian acceptase imediat. Gazda turnă cafeaua în cești, pentru ei trei. Razaan prefera limonada; îi oferi Sofiei un pahar.
– Vorbești și engleză? o întrebă Sofia.
La unsprezece ani, prin grija părinților, înțelegea destulă franceză, însă nu prea vorbea. Engleză învățase de la grădiniță.
– Sigur. M-am născut în Londra!
Alex terminase repede degetarul de cafea și se alăturase celor două fete, ascultând povești despre covoare și jocuri de table. După un timp, discuția trecu la muzică și filme. Pentru Roxana și Sofian, aroma cafelei se înălța, punte peste două decenii. Fiecare avea întrebări despre viața celuilalt.
Lui îi fusese greu după moartea soției. Totul îi amintea de ea. Părinții ei locuiau pe aceeași stradă. Când i se ivise posibilitatea de a-și muta afacerea la Marsilia, cu un asociat, acceptase imediat. Se certase cu socrii, care îi opriră fetița la ei până se termina tevatura mutării. Curând, se căsători cu sora asociatului și își luă fiica acasă.
– Un copil curajos. A învățat repede franceză. E o elevă bună. Mă ajută în magazin în timpul liber. Amina a crescut-o de parcă ar fi a ei, chiar și după ce mi-a dat trei băieți.
Din colțul celălalt, se auzi un hohot de râs. Cei trei aveau deja lumea lor, subiectele lor de discutat. Roxana zâmbi nostalgic. La fel fuseseră și ei, odinioară.
La rândul ei, îi povesti lui Sofian despre moartea mătușii din orașul lui natal, despre Vlad, despre copii și despre revista la care lucra. Îi arătă fotografiile din telefon.
– Vă invit diseară la masă, la bistroul de alături, dacă soțului tău și copiilor le plac specialitățile orientale. Putem sta de vorbă pe îndelete. O cină de familie – vin cu soția și cu cei mici. Sau îți fac probleme? întrebă, îngrijorat de perspectiva unui soț gelos.
– Venim cu plăcere. La ce oră?
– La opt seara?
– Perfect. Avem timp să ne întoarcem din oraș, după ce termină soțul meu ședința. De ce nu mi-ai scris când ai plecat la Londra? își aminti ea să întrebe. Știam că îți doreai foarte mult să lucrezi acolo, cu unchiul tău. Ți-aș fi urat succes, în loc să mă îngrijorez dacă nu cumva te numeri printre cei căzuți în violențele din anul acela!
– Am vrut să-ți trimit o scrisoare când am ajuns în Anglia. Nu știu cum ți-am pierdut adresa, între împachetatul bagajelor acasă și despachetat la Londra. Nu-mi dau seama nici acum unde ar fi putut cădea plicurile de la tine. Sigur le pusesem în bagaj!
Roxana avu o bănuială, născută dintr-o privire ciudată de acum opt ani, însă n-o putea rosti, atâta vreme cât lipseau dovezile. Oricum, faptul fusese consumat demult. Nu mai avea importanță, din moment ce ei doi erau, acum, față în față. Să nu fi fost străin frățiorul mai mic de dispariția plicurilor? Nu fusese el cel care îl tachina, pe vremuri, pe Sofian că are o prietenă străină?
– Soarta a vrut să se întâmple așa. Să te caut și să primesc, la rândul meu, adresa greșită… doar ca, la peste douăzeci de ani de la despărțire, să ne reîntâlnim aici, ca prin minune. Să întindem amintirile, punte peste aceste decenii, în timp ce copiii noștri își făuresc propriile lor amintiri. Mă bucur că ne-am revăzut!
This is a guest post by Ronita Mohan. Ronita is a content marketer at Venngage, the online infographic and design platform. She is an avid reader with an interest in mystery fiction, history, graphic novels, marketing, and diversity. Twitter: @Venngage
sursa imaginii: Pixabay.com
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.