Top 8 Marketing Strategies Authors Can Use Now

Nicholas C. Rossis

Ronita Mohan | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's booksThis is a guest post by Ronita Mohan. Ronita is a content marketer at Venngage, the online infographic and design platform. She is an avid reader with an interest in mystery fiction, history, graphic novels, marketing, and diversity. Twitter: @Venngage

Top 8 Marketing Strategies Authors Can Use Now

The book market is a crowded and busy area—if you want to get noticed, and to sell your books, you need to get creative with your book marketing strategies.

And this is true for self-published authors as well as those being represented by agents and publishing houses. You need to ensure that your personal branding is clear, visible, and recognizable if you want to engage with the digital world.

Now, unless you have a marketing agency working on your behalf, as an author, it can be difficult to understand what constitutes a good marketing strategy, and how you can implement it…

View original post 1,290 more words

Punte peste decenii

Astralis.jpg

(publicată în Revista ASTRALIS nr. 3/2019)

            Nici Roxana, nici Vlad nu aveau fițe. Le plăcea să călătorească, ori de câte ori puteau. De când crescuseră copiii, îi însoțeau întotdeauna. Cei mici avuseseră astfel ocazia să se convingă că limbile străine erau un instrument activ de comunicare, nu numai o materie școlară la care să ia note bune. Preferau un hotel curat, de 2-3 stele, cu necesitățile de bază asigurate, dar fără lux, pentru toți patru, decât 4 stele, ceea ce ar fi însemnat să lase copiii acasă, cu bunicii, fiindcă nu și-ar fi permis cheltuielile.

Nu regretau că se cazaseră cu toții într-o cameră cu patru paturi, într-un hotel mic dintr-un cartier de la marginea Marsiliei. Prețurile din bistrourile și magazinele din jur erau mai mici decât în centru. Erau aproape de metrou, de linia de tramvai care îl ducea pe Vlad la sala de ședințe și de alte două autobuze spre centru. Își luaseră abonament pe o săptămână. Aveau ocazia să vadă orașul, cât Vlad era la simpozionul științific la care fusese invitat. Asta conta. Seara, vizitau cu toții ce se putea. Roxana căuta și subiecte pentru viitoare articole. Îi intrase în obicei, după aproape douăzeci de ani în presă.

Ajunseseră acum două zile. În după amiaza aceea, se plimbaseră prin portul vechi și se rugaseră la Notre Dame de la Garde pentru sănătate, reușite și un concediu plăcut. Ieri dimineață fusese cu copiii la Muzeul de Istorie, iar împreună cu Vlad admiraseră Palatul Longchamp și bulevardul cu același nume. Prinseseră Muzeul de Artă deschis.

În dimineața aceasta, după micul dejun de la hotel, Vlad plecase la ședință. Roxana și copiii se hotărâseră să exploreze, întâi, cartierul în care locuiau. Nu ajunseseră s-o facă până acum, obiectivele turistice având prioritate.

Bistrourile nu-i interesau la ora aceasta, în schimb se uitau în vitrinele magazinelor mici, majoritatea cu patroni arabi sau africani. Unele vindeau produse alimentare, de la legume și fructe la sucuri, apă minerală și alimente de bază, bune pentru o cină frugală când cheltuielile se împărțeau la patru și masa principală a zilei fusese la prânz. Altele, mirodenii, prăjituri și alte specialități din țările de unde veniseră patronii, utile celor dornici să gătească la fel ca acasă. Nu lipseau mici boutiques de tot felul, cu îmbrăcăminte, încălțăminte, cosmetice, bijuterii sau accesorii. Roxanei îi plăceau articolele cu specific oriental, mai des întâlnite aici decât cele tradițional provensale, expuse cu precădere în centru. Sofia și Alex găseau, la rândul lor, la ce să se uite.

O prăvălie cu bijuterii din argint, filigene și ibrice din argint și din cupru, măiestrit lucrate, precum și ceramică deosebită le atrase atenția. Era încadrată de un mic bistro, la colțul străzii, și un magazin de covoare, de cealaltă parte. Intrară, salutați de un bătrân cu fes roșu, în franceză, și de un tânăr, îmbrăcat în jeans și un tricou asemănător cu al lui Alex. Cât timp Roxana și Sofia se uitară la bijuterii, conversând cu bătrânul, care explica povestea medalioanelor sau a fiecărei perechi de cercei, Alex discută cu tânărul, doar cu vreo doi ani mai mare decât el. Mama grijulie se încruntă, auzind, din colțul băieților, engleza. “Doar i-am spus să-și folosească franceza aici!” gândi ea.

Alex sorbi din ceaiul pe care i-l oferise celălalt, răspunzând la întrebări despre țara lui și jucătorii de fotbal deveniți celebri în străinătate. Sofia îl refuză pe bătrân, iar Roxana îi urmă exemplul, gândindu-se, practic, la cât aveau de umblat în dimineața aceea.

Nu se îndurară să plece fără câte un mic suvenir – un medalion din argint, în formă de bănuț, în centrul căruia era gravată o floare, înconjurată de litere arabe, pe care Sofia o rugă să i-l pună la gât, și o pereche de cercei, în nuanța ochilor Roxanei, lucrați cu o măiestrie deosebită, cu modele în piatră. Prețurile fuseseră rezonabile.

Următoarea oprire era, desigur, vitrina magazinului de covoare. Nu și-ar fi putut permite așa ceva, însă carpetele orientale își aveau, fiecare, farmecul și povestea proprie, în plus față de ce se putea citi din imaginile lucrate cu migală, într-un curcubeu de culori măiestrit îmbinate.

– Gândiți-vă la covorul fermecat al lui Alladin, le spuse ea copiilor. Ar trebui să arate ca unul dintre acestea.

– Intrați să le admirați îndeaproape, fură invitați de un bărbat brunet, cu părul creț, care stătea în prag. Da, așa un covor avea Alladin. Sunteți din România sau Moldova?

Femeia se miră cum de nu-l observase. (Simplu, vitrina o interesa!) Erau cam de aceeași vârstă. Părul începuse să-i albească pe ici, pe colo. Probabil auzise numele lui Alladin și ghicise ce le spunea copiilor. Franceza lui avea alt accent, mai pronunțat, decât a bătrânului artizan de alături. I se păru că mai auzise acele inflexiuni ale vocii, mai ales când, după ce Sofia, volubilă, îi confirmase țara de origine, el adăugă, spre surpriza tuturor, în limba lor maternă:

– Haide, haide! Intrați, avem covoare frumoase!

Roxana îl privi, surprinsă și nehotărâtă. Pe alte meleguri se aștepta să audă astfel de invitații, nu la Marsilia. Între timp, Alex își întrebă sora:

– Sofia, tu vrei să vezi covoarele? Pe mine m-ar interesa ce are pe lângă ele. Am văzut o tablă de șah deosebită.

Bărbatul zâmbi auzind numele fetei, care răspunse că da.

– Te cheamă Sofia? Frumos nume! Pe mine mă cheamă Sofian. Și pe tine?

Roxana rămăsese nemișcată. Nu magazinul o interesa, ci vânzătorul, în clipa respectivă. Căută pe chipul lui, care acum avea un nume cunoscut și drag, vreo asemănare cu băiatul pe care îl iubise cu peste douăzeci de ani în urmă. Îi păstrase scrisorile într-o cutie, în debara, împreună cu alte amintiri ale adolescenței. Putea fi el, deși nu avea niciun sens. Fostul ei iubit vindea covoare și antichități, într-adevăr, dar …la Londra! Cel puțin, așa aflase acum vreo opt ani. Câte se puteau schimba în acest interval? În niciun caz trăsăturile feței lui, deși ridurile de expresie din jurul ochilor și de pe frunte erau inerente, la fel ca și burta, de negustor respectabil.

– Alex, răspunse băiatul. Cum de știți românește?

– Cuceritorul lumii! zâmbi el, prietenos. Știu puțin din toate limbile Europei, cât să-mi chem clienții. Totuși, vorbesc mai bine engleza decât franceza.

– Și eu! răspunseră copiii într-un glas.

Toate informațiile acestea indicau un singur lucru. Roxana întrebă, în engleză, șovăielnic:

– Ai învățat românește într-un magazin de antichități din bazarul cetății de aur a istoriei? Cu bijuterii, iatagane și statuete de lemn?

Fu rândul lui s-o privească, surprins. Zâmbetul i se lărgi și ochii îi sclipiră.

– Roxana? întrebă el.

Tot era bine că-și amintea numele ei. Chiar atât se schimbase, spre deosebire de el, încât n-o recunoscuse? Nu-și dădea seama că, din respect, el preferase să se uite la copii, nu la chipul unei femei măritate.

– Da, Sofian. Eu sunt. Te-am căutat acum câțiva ani. Mi-am ținut promisiunea. Fratele tău mi-a spus că ești la Londra, cu unchiul tău.

– Știu că ai întrebat de mine. Ți-a dat adresa mea de e-mail. Nu mi-ai scris. La Marsilia m-am mutat curând după aceea. Prima mea soție murise, unchiul se dusese și el. Nu mai puteam sta acolo.

– Mi-a dat adresa greșită. M-am bucurat să aflu despre tine.

– Intrați! Am cafea aromată, ca acasă.

Îi urmară invitația. Pentru Roxana, menționarea cafelei drese cu mirodenii, pe care o băuseră, împreună, când se cunoscuseră, avea o importanță deosebită. Alex se uită la mama lui, cerându-i voie, din priviri, să bea și el cafea. Avea șaisprezece ani. Din când în când, îl lăsa. Și ea tot la vârsta aceea începuse.

Prăvălia, micuță, avea expuse, pe lângă covoare, câteva seturi de șah și table, măiestrit lucrate în tehnica pe care o văzuse, întâi, în magazinul părinților lui. În spate, o măsuță, două fotolii și câteva perne orientale aminteau de prăvălia din bazarul altui colț de lume. O fată slăbuță, cam de vârsta lui Alex, cu părul la fel de creț ca al tatălui și ochii mari, stătea la tejghea, numărând un teanc mic de bancnote de 10 euro.

– Felicitări! Înseamnă că ai avut deja vânzare azi, comentă Roxana.

– Nu încă. Dar trebuie să știm câți bani avem de dimineață și cu câți plecăm seara. Este fiica mea, Razaan. Razaan, avem musafiri! O prietenă de demult, cu copiii ei. Adu cafea, biscuiți și limonadă.

Se prezentară toți trei. Fata tresări și se pierdu în spatele unei perdele, de unde se întoarse cu cele cerute. Între timp, Alex ceruse voie să se uite la jocurile așezate pe covoare. Sofian acceptase imediat. Gazda turnă cafeaua în cești, pentru ei trei. Razaan prefera limonada; îi oferi Sofiei un pahar.

– Vorbești și engleză? o întrebă Sofia.

La unsprezece ani, prin grija părinților, înțelegea destulă franceză, însă nu prea vorbea. Engleză învățase de la grădiniță.

– Sigur. M-am născut în Londra!

Alex terminase repede degetarul de cafea și se alăturase celor două fete, ascultând povești despre covoare și jocuri de table. După un timp, discuția trecu la muzică și filme. Pentru Roxana și Sofian, aroma cafelei se înălța, punte peste două decenii. Fiecare avea întrebări despre viața celuilalt.

Lui îi fusese greu după moartea soției. Totul îi amintea de ea. Părinții ei locuiau pe aceeași stradă. Când i se ivise posibilitatea de a-și muta afacerea la Marsilia, cu un asociat, acceptase imediat. Se certase cu socrii, care îi opriră fetița la ei până se termina tevatura mutării. Curând, se căsători cu sora asociatului și își luă fiica acasă.

– Un copil curajos. A învățat repede franceză. E o elevă bună. Mă ajută în magazin în timpul liber. Amina a crescut-o de parcă ar fi a ei, chiar și după ce mi-a dat trei băieți.

Din colțul celălalt, se auzi un hohot de râs. Cei trei aveau deja lumea lor, subiectele lor de discutat. Roxana zâmbi nostalgic. La fel fuseseră și ei, odinioară.

La rândul ei, îi povesti lui Sofian despre moartea mătușii din orașul lui natal, despre Vlad, despre copii și despre revista la care lucra. Îi arătă fotografiile din telefon.

– Vă invit diseară la masă, la bistroul de alături, dacă soțului tău și copiilor le plac specialitățile orientale. Putem sta de vorbă pe îndelete. O cină de familie – vin cu soția și cu cei mici. Sau îți fac probleme? întrebă, îngrijorat de perspectiva unui soț gelos.

– Venim cu plăcere. La ce oră?

– La opt seara?

– Perfect. Avem timp să ne întoarcem din oraș, după ce termină soțul meu ședința. De ce nu mi-ai scris când ai plecat la Londra? își aminti ea să întrebe. Știam că îți doreai foarte mult să lucrezi acolo, cu unchiul tău. Ți-aș fi urat succes, în loc să mă îngrijorez dacă nu cumva te numeri printre cei căzuți în violențele din anul acela!

– Am vrut să-ți trimit o scrisoare când am ajuns în Anglia. Nu știu cum ți-am pierdut adresa, între împachetatul bagajelor acasă și despachetat la Londra. Nu-mi dau seama nici acum unde ar fi putut cădea plicurile de la tine. Sigur le pusesem în bagaj!

Roxana avu o bănuială, născută dintr-o privire ciudată de acum opt ani, însă n-o putea rosti, atâta vreme cât lipseau dovezile. Oricum, faptul fusese consumat demult. Nu mai avea importanță, din moment ce ei doi erau, acum, față în față. Să nu fi fost străin frățiorul mai mic de dispariția plicurilor? Nu fusese el cel care îl tachina, pe vremuri, pe Sofian că are o prietenă străină?

– Soarta a vrut să se întâmple așa. Să te caut și să primesc, la rândul meu, adresa greșită… doar ca, la peste douăzeci de ani de la despărțire, să ne reîntâlnim aici, ca prin minune. Să întindem amintirile, punte peste aceste decenii, în timp ce copiii noștri își făuresc propriile lor amintiri. Mă bucur că ne-am revăzut!

Image

A apărut volumul meu de poezii, Drumuri și doruri!

Scriitorul Geo Călugăru, coordonatorul cenaclului OCTAVIAN GOGA, autorul prefeței volumului de poezii intitulat DRUMURI ȘI DORURI, și autoarea volumului, Marina Costa, au onoarea să vă invite marti, 1 octombrie 2019, începând cu ora 16, la Centrul Cultural Mihai Eminescu (fost Calderon) de pe strada Jean Louis Calderon nr. 39, la lansarea volumului de poezii, apărut recent, la editura Amanda Edit, începând cu ora 16. Invitați speciali:
– dl. Victor Atanasiu, critic literar;
– drd Mihaela Cazimirovici, scriitoare, critic literar și editor al cărții:
– dna Bianca Timșa Stoicescu, scriitoare
– dl Silvan G Escu, scriitor

Marina Costa

Cop Drumuri - PROTOTIP.jpg

View original post

Tulcea și pirații săi mascați…

MISTERELE DUNARII


Se afirmă că Tulcea a devenit un oraș important pe Dunăre, după ce a sosit pe meleagurile noastre Comisia Europeană a Dunării, care după ce și-a stabilit Comisia Tehnică pe malul tulcean, portul și dealurile din jur s-au umplut cu mii de muncitori angajați în diferite activități în regularizarea cursului navigabil al canalului Sulina. Astfel, aproape peste noapte, în perioada 1857 până în 1864, populația Tulcei a ajuns la aproximativ 25 de mii de locuitori, ceea ce pentru vremurile respective, însemna o adevărată metropolă. De-a  lungul cursului inferior al Dunării, între Sulina și până la Belgrad, doar Rusciuk (Russe), capitală de vilayet (provincie de care aparținea și Tulcea), avea o populație atât de numeroasă.

View original post 351 more words

The Hackable Internet of Things

Nicholas C. Rossis

A Heaven for Toasters | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book A buggy future?

In my book, A Heaven for Toasters (which, by the way, is FREE until the 20th), a zoomer (flying car) is hacked and made to crash.

As with all things futuristic, I based this on current trends. One of these is the so-called Internet of Things: a common language that allows any device plugged into the Internet to communicate with any other device.

This opens up a world of possibilities for hackers – or naughty teenagers, as a girl allegedly demonstrated in a battle of wits with her mother. Following the confiscation of all of her electronics because she “was boiling rice and was too busy on phone and stove burst into flames,” Dorothy claimed to have used her LC smart fridge to send the following tweet:

Dorothy's LC smart fridge tweet | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books Image: Business Insider

Can You Hack This?

While some have cast doubt on Dorothy’s viral tweet…

View original post 1,651 more words

Ce autori români am mai citit (2)

Ana Sylvi mi-a făcut onoarea de a mă menționa printre cei citiți în vara aceasta! Mulțumesc, Ana!

adropofinspiration

literature pixabaysursa imaginii: Pixabay.com

Având în vedere că numărul autorilor români pe care i-am citit este într-o continuă creștere, m-am gândit că un articol la final de an ar ieși prea stufos pentru gusturile mele (cred că și pentru ale voastre), astfel încât am considerat că sunt necesare cel puțin trei articole pe an, cu acest subiect.

Ultimul articol de acest gen a fost în aprilie și îl găsiți AICI.

Trebuie să mai menționez că toate romanele despre care scriu aici sunt citite de mine în întregime și recomandate fie aici pe blog (titlurile cu litere roșii), fie pe Delicatese literare (titlurile cu litere albastre), le puteți găsi ușor din butonul de căutare. Nu amintesc de cărțile începute și neterminate de-a lungul timpului, fiindcă pe acelea nu le recomand. Așadar:

Farmecul mării, de Marina Costa – o frumoasă poveste de la sfârșitul secolului al optsprezecelea și începutul secolului al…

View original post 390 more words

Moștenirea

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 11/2019)

 

Toți profesorii Academiei Navale participau la deschiderea Conferinței Internaționale. Majoritatea, însoțiți de studenții lor cei mai buni. Era anul 1757 și cadeții trebuiau să înțeleagă importanța noilor tehnologii. Sextantul prezentat de John Bird era impresionant, iar ceasul de calcul al longitudinii, inventat de John Harrison, de-a dreptul extraordinar. Profesorul John Henry Davis știa că acestea vor revoluționa marinăria.

Profesorul era destul de scund, cu părul alb. Avea șaizeci și doi de ani. Dacă ar fi fost mai tânăr, locul lui nu ar fi fost la Academie, ci pe o navă de război. Războaiele nu se mai terminau, cerând sânge proaspăt la bordul navelor. Cu experiența de navigator și poziția de ofițer de marină, își adusese obolul în multe bătălii. Acum, în loc să stea acasă, suspinând de dorul mării, fusese chemat să-și împărtășească știința celor tineri.

Printre ei se număra și Peter Melville, un student de paisprezece ani. Băiatul îi era rudă de departe, pe linie maternă. Îl luase sub aripa lui ocrotitoare, ceea ce-l ajutase să ajungă la Academia Navală, cu toate că tatăl lui nu era englez, ci un nobil olandez. Acum, băiatul se uita când la el, când la noile invenții, cerând lămuriri.

– De ce sextantul este mai bun decât octantul pe care l-am văzut pe corabia HMS Dover? Față de cadranul lui Davis, pe care m-ați învățat dumneavoastră să-l folosesc, îi văd avantajele.

– Permite studierea nemijlocită a stelelor, spre deosebire de celelalte instrumente menționate. Peter, sextantul are o precizie foarte mare. Numai exactitatea unghiului instrumentului poate da eventuale erori, pe când, la celelalte, greșelile se raportau la dimensiunile cadranului. Poate fi folosit noaptea, mai ușor decât octantul, iar ziua, filtrele lui favorizează observarea directă a soarelui. Ai calculat latitudinea cu cadranul lui Davis când ai fost pe mare?

– Nu încă. Numai pe acoperișul Academiei, mărturisi băiatul, cam rușinat. Cred că, la valuri mari, constituie o probă de dibăcie pentru un cadet sau un navigator asistent. Este adevărat că sunteți urmașul inventatorului?

Se făcu că nu aude întrebarea, concentrându-se pe prima parte a discuției.

– Exact. În aceste circumstanțe, sextantul nu necesită o țintă fixă, ca octantul și cadranul lui Davis. Imaginile orizontului și ale soarelui – sau a Stelei Polare, dacă faci măsurătoarea noaptea – se mișcă odată cu nava, însă, atât cât ai ochii buni și ești atent la momentul când astrul atinge orizontul, ai acuratețea garantată.

John Henry Davis avea marea în sânge. Îi curgea prin vene împreună cu tristețea de a fi ultimul din neamul vestitului explorator John Davis, inventatorul instrumentului de navigație care-i purta numele. Un strămoș înnobilat de Regina Elisabeta pentru descoperirile pe care le făcuse în favoarea Coroanei Britanice.

Din nefericire, lui, răposata soție îi dăduse numai fiice. Trei la număr, să le adune zestre și să le mărite bine. Le-a găsit, fiecăreia, câte un soț cu profesia legată de oraș, nu de mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ele nu vor ști ce înseamnă singurătatea, nici o văduvie timpurie. Odată datoria de tată împlinită, ce-i rămânea, decât să trăiască, pe uscat, în același fel cum îl învățase o viață pe mare?

Acum, anii de studii specializate îi permiteau unui tânăr să-și ia examenele mai devreme, dar nu toți căpitanii vedeau cu ochi buni cadeții absolvenți ai Academiei Regale Navale, indiferent cu ce profesori vestiți studiaseră. Când plecase el pe mare, la doisprezece ani, ca toți înaintașii lui, Academia încă nu exista. La înființarea ei, el avea deja treizeci de ani. Nu bănuia că va ajunge să predea aici.

John Henry Davis își făcuse ucenicia de cadet sub comanda unchiului lui. La optsprezece ani trecuse cu succes examenul de locotenent. La douăzeci și opt primise comanda unei nave militare. Știa să mânuiască instrumentul inventat de strămoșul lui mai bine decât mulți alți navigatori. Fiecare cuvânt din explicațiile date lui Peter îl durea în străfundul inimii.

Instrumentele prezente la această expoziție științifică erau importante. Se vor răspândi în curând. Descoperirea strămoșului lui, exploratorul, fusese considerată, la rândul ei, revoluționară în comparație cu astrolabul și busola folosite de Marco Polo, de cei care descoperiseră Lumea Nouă și calea spre Indii. De acum va deveni inutilă. Sextantul o nega.

Curiozitatea băiatului de lângă el trecu la ceasul de măsurare a longitudinii.

– Comitetul pentru Longitudine se străduiește de patruzeci de ani să acorde premii și să stimuleze cercetarea privind calcularea longitudinii. Toată lumea, inclusiv dumneavoastră, ați spus că nu vor reuși. Cun ar fi posibil cu acest ceas marinăresc?

– Va trebui să vedem din nou cum funcționează. Recunosc că nu am înțeles toate amănuntele din prezentare, sau probabil domnul Harrison a trecut, înadins, mai repede peste ele, să nu divulge prea mult din rezultatele cercetărilor, răspunse sincer profesorul.

Nu mai era vorba doar de invenția strămoșului lui. Acum își punea sub semnul întrebării propria utilitate. Cât timp de acum înainte va mai putea preda? Câți ani vor mai fi relevante cunoștințele lui, de bun navigator și căpitan de navă?

– Dragul meu Peter, ești martor la trecerea într-o nouă eră științifică. Următoarele descoperiri vor fi ale tale. Va trebui să înveți și de la mine, și din ce ne-au arătat astăzi cercetătorii, apoi să-i depășești, adăugând cercetările proprii. Strămoșul meu, căpitanul Davis, nu era întrutotul mulțumit de funcționarea astrolabului, a portulanelor și a busolei. Simțea că mai lipsește ceva. A găsit ce. După el, alții au perfecționat cadranul în octant și în alte instrumente. Ceea ce în vremea lui Marco Polo și chiar a Reginei Elisabeta se credea imposibil, acum a fost dovedit. Ceea ce nu se poate acum, va trebui ca tu să faci posibil. Nu uita că aceasta îți este misiunea în viață!

– Nu va fi ușor, însă promit să o împlinesc! răsună vocea băiatului de paisprezece ani.

* * *

Ceremonia oficială era pe sfârșite. Peter Melville van Carnbée tocmai primise însemnele de viceamiral al Marinei Olandeze. Își amintise, într-o străfulgerare de clipă, de mentorul și unchiul lui de departe, profesorul John Henry Davis, și de moștenirea pe care acesta i-o lăsase. Bătrânul unchi putuse muri în pace; nu avusese un fiu, însă ruda pe care o instruise îi dusese mai departe știința și dorul de mare… doar că nu chiar în domeniul descoperirilor geografice. Cu ajutorul celor învățate de la el (și a experienței dobândite între timp, la comanda navelor) se putuse înălța la această funcție, în patria tatălui lui.

Promovase modernizarea și răspândirea instrumentelor noi de navigație. Întotdeauna, ceva mai bun înlocuia metodele existente. Lumea evolua, limitele ei se lărgeau cu fiecare voiaj pe mare.

Iar nepotul lui, care-i purta numele, cartograf și geograf cu talent, va duce mai departe moștenirea, odihnească-se unchiul scoțian în pace. Insulele Java, Sumatra și Borneo vor fi explorate și cartate de Pieter Melville van Carnbée în numele Companiei Indiilor Olandeze.