Fragment din A DOUA CURSĂ

NaNo lessons.png

NaNoWriMo este în curs. Ca de obicei, eu sunt în urmă față de planul inițial – însă în aprilie era de așteptat să am mai multe obstacole decât în alte luni. Vă ofer, totuși, pentru toți cei curioși despre A DOUA CURSĂ, o declarație de dragoste… la fel de ciudată ca majoritatea alor mele  (Spoiler? Poate! Dar nu suficient! Că nu precizez nici cum este primită, nici câte îi despart…)

“- Mă bucur. Acesta este primul pas pentru a lăsa trecutul în urmă și a începe viața nouă pe care ți-o dorești. Am văzut ce bine te înțelegeai cu ele. Când îți vei găsi soția potrivită, vei fi un tată bun.
Îl văzuse cum se purtase și cu cei mici ai Nastei, ai Dașei, ai Murei. Era convinsă de ce spunea.
Cuvintele Alionei îl surprinseră, deși ea îl încurajase întotdeauna că era posibilă, cândva, o schimbare a norocului. Înghiți ceaiul pe care abia îl sorbise, spunând pe un ton resemnat, fără să se gândească, uitându-se la ceașca de ceai de parcă ea ar fi fost subiectul discuției:
– N-am eu norocul acesta, să găsesc o femeie pe potriva mea, să-i câștig inima. Mă uit tot la cele care nu-s pentru mine. Că, în afară de Marina, pierdută demult, sau, de fapt, care n-ar fi fost niciodată iubita mea, singura pe care mi-aș dori-o alături pentru o viață ești tu. Alta ca ea, prea departe de mine!
Se auzi ce spusese și înțepeni. Obrajii îi ardeau, la fel ca la șaptesprezece ani, când îi mărturisise Marinei ce simțea pentru ea. Și atunci se întâmplase brusc, după ce, împreună, puseseră pe fugă trei golani de cartier. Își ascunse stânjeneala în spatele ceștii de ceai, dorind să-l înghită pământul. N-ar fi trebuit să-și lase slobode gândurile încâlcite din după-amiaza și seara aceasta.”

Astept comentarii de la fanele vreunuia dintre personaje 😉

Statueta de lemn

Astralis

(publicat in nr. 1/2019 al revistei ASTRALIS)

Roxana era fericită: intrase la facultate, iar părinții îi oferiseră, cu această ocazie, prima călătorie în străinătate din viața ei. Mătușa ei o așteptase, în orașul oriental din care se trăgea una dintre ramurile familiei. Avea s-o cunoască mai bine, să descopere istoria familiei și să exploreze în voie cetatea multimilenară ce le fusese leagăn strămoșilor ei, unde conviețuiau, acum într-o pace relativă, spre deosebire de trecut, diferite neamuri și religii.

Mătușa o plimbă, în primele zile, explicându-i tot ce vedea, apoi problemele de sănătate o determinară să renunțe la drumuri lungi, în arșița verii. Fata primi o hartă a orașului, un abonament pe toate liniile de autobuz, sfaturi ce să vadă și explicații cum să ajungă la fiecare obiectiv în parte. Era majoră; vorbea engleză cursiv, limba turismului; se descurca. Seara, discutau despre cele văzute în timpul zilei, plănuind-o pe următoarea.

Aglomerația de aici o speria puțin. Babilonia de limbi vorbite în jurul ei o făcea să se simtă străină. Teama, nemărturisită rudei, se amesteca cu fascinația și cu amuzamentul că toți vânzătorii, cunoscători de firimituri din limbile Europei, îi ghiceau greșit originea, adresându-i-se în limba rusă. Poate țara din care venea era mai greu de intuit, însă Roxana vorbea binișor grecește, limba maternă a mătușii ei și a întregii ramuri a familiei.

Bazarul oriental, cu toate minunățiile pe care le vedea pentru prima oară, o fascina. Era greu să reziste vânzătorilor gălăgioși, strigând în toate limbile pământului, chemând-o să se apropie și să le admire produsele, cu speranța că ar cumpăra. Ei puteau să spere, ea să captureze în memorie totul; de cumpărat, nu avea cu ce. Fusese un efort, de ambele părți ale familiei, să ajungă aici. Când unii înțeleseseră că nu se număra printre clienți, îi făcură propuneri indecente – de parcă o întâmplare de acum doi ani n-ar fi lăsat-o cu suficientă scârbă și spaimă… Trecea mai departe, mimând indiferența. Prefera să-și imagineze această capsulă a timpului acum vreo trei sute de ani, sub stăpânirea Sultanului.

Se opri în fața unor statuete din lemn, micuțe, măiestrit lucrate. Părea să fi descoperit în ele sufletul cetății. Un tânăr, semănând cu toți ceilalți locuitori ai orașului, o invită în magazin, într-o engleză fluentă. El insistă:

– Avem multe statuete înăuntru, hai! Poate te interesează și altceva. Doar o privire!

Se lăsa greu convinsă, deși era curioasă, știind că nu va cumpăra nimic. Fu întrebată din ce țară era. Răspunse. Spre surpriza ei, tânărul îi răspunse că fusese în țara ei, anul trecut. Acum aveau un subiect comun de conversație.

Cine poate înțelege bucuria de a avea cu cine să porți o conversație normală? Numai cel care a petrecut un timp departe de patrie, într-un loc a cărui limbă nu o înțelegea, cunoscând sentimentul teribil de izolare, de a nu putea vorbi decât cu o singură persoană.

Roxana intră în magazin, discutând cu vânzătorul. Interiorul îi părea peștera comorilor din “O mie și una de nopți”. Tânărul se prezentă, cu un nume a cărui sonoritate îi păru fetei a fi armenească. Strigă ceva în limba lui maternă. La chemarea lui, apăru un băiat de vreo doisprezece ani, cu două cești micuțe de cafea. Ea nu era sigură dacă să accepte sau nu.

– La noi, legile ospitalității sunt foarte importante, explică el. Nu mă refuza!

Sorbi din ceșcuță, mulțumind frumos gazdei:

– Niciodată nu am băut o cafea atât de parfumată. Este dulce, amăruie și picantă în același timp. Cred că a prins în ea spiritul cetății, la fel ca statuetele din lemn.

– Cafeaua e dreasă cu mirodenii. Figurinele au fost sculptate de un meșter bătrân, din mijlocul podișului arid. În ciuda vârstei înaintate și a faptului că e aproape orb acum, continuă să supună esențele lemnoase. Se folosesc tei, alun sau corn, în funcție de forma de sculptat.

Discutau despre tot ce voia ea să știe: istoria, literatura și arta zonei. Au terminat cafeaua. I-a luat locul un ceai de mentă. Altă aromă, alte povești, într-o engleză fluentă – inclusiv istoria fiecăruia dintre obiectele asupra cărora își pironea Roxana privirea. Uneori, cuvintele lui Sofian păreau versuri din gazelurile orientale vechi. Se întrerupea când servea clienți, după care continua, fără teme controversate. Așa au trecut ore întregi.

-S-a făcut târziu! Trebuie să plec, oftă ea. Mătușa se va supăra că am întârziat în oraș.

– Când ai drum în bazar, mă găsești aici. Te voi aștepta.

Imposibilitatea de a vorbi cu cei din jur o sufoca. Degeaba spunea mătușa că toată lumea știa engleză. Îi auzea înșirând câteva cuvinte… nimic mai mult decât să-și vândă marfa turiștilor sau să se ia de fete. Băiatul din peștera comorilor i se părea diferit de toți ceilalți. Nu fusese obraznic, nu insistase cu nimic. De fapt, dacă se gândea bine, era altfel și decât colegii și vecinii ei. Cu el putea discuta fără să se plictisească.

Se întoarse în bazar peste câteva zile. Se uita în jur, nesigură în care anume din cele patru mici prăvălii aliniate una lângă alta ar fi trebuit să intre, când se auzi strigată dinăuntru. Se bucură că, deși între timp cu siguranță el avusese destule cliente, îi ținuse minte numele, rar și pentru greci, și pentru ceilalți din oraș.

Ascultă din nou legende și amănunte reale despre lucrurile din jur, între doi cumpărători. Sofian știa numele tuturor pietrelor prețioase și semiprețioase, cu care o împodobise pentru o privire în oglindă. Roxana se simțea ca o prințesă, așa gătită. Regreta că nu putea prinde momentul în fotografii; aparatul ei se stricase încă din prima zi.

Următorul punct de interes a fost panoplia. Avea arme locale, stilete de Toledo și venețiene, așa cum istoria locului le lăsase pe aici, după ce se stinseseră proprietarii inițiali – de glonț, de ascuțiș de lamă, de friguri sau de moarte bună. Iataganul era o sabie scurtă, curbată, cu un singur tăiș. Mânerul și lama erau măiestrit gravate cu dantelării rare. Hangerul era un pumnal mare, cu două tăișuri și lama încovoiată. Mulți sultani fuseseră înjunghiați cu așa ceva. Pe ei doi, îi inspirase să se dueleze, în joacă, la un moment dat – cu pumnalele în teacă, pentru a evita accidentele.

– Iar a trecut timpul, pe nesimțite. Voiam să ajung astăzi la poarta cetății și la fortăreață, dar nu am reușit, își dădu ea seama, într-un târziu.

Ceașca de cafea cu aromă de mirodenii rare se golise și de data aceasta.

– Dacă vii mâine la ora șase seara, când închid magazinul, pot să-ți arăt eu ambele, și tot ce mai este de văzut în jur. E vară; avem două ore și jumătate, să ne tot plimbăm.

– Mulțumesc. Abia aștept!

Bucuroasă, Roxana îi povesti mătușii cum își petrecuse ziua, în bazar, și cum se împrietenise cu Sofian. Unul dintre amănuntele relatate îi dădu bătrânei de înțeles că acesta nu era armean, cum crezuse fata, ci musulman. Parcă avea vreo importanță pentru proaspăta studentă! Mătușa, însă, avea altă părere:

– Orașul acesta își are legile sale, de sute de ani. S-a ajuns să fie pace între cele patru neamuri, până la urmă, însă nu și prietenie. Suntem dintr-o familie grecească respectabilă. Nu te poți compromite să te lași văzută pe străzile cetății împreună cu un musulman! Din moment ce eu nu pot să merg cu tine la fortăreață și la poarta cetății, va trebui să te lași păgubașă.

Mătușa încă îi făcea morală. Fetei îi dăduseră lacrimile, ceea ce o făcu pe bătrână să tragă și alte concluzii, dovedind că nu o înțelesese niciodată. Ea nu ar fi făcut nimic rău, să se compromită. O indignau prejudecățile mătușii. Pentru Roxana, fiecare popor avea eroii și bandiții lui. Prefera să judece omul după ce spunea și făcea, nu după origine.

Nu avea cum să se răzvrătească pe față împotriva mătușii. Putea doar să plângă. În noaptea aceea, printre lacrimi, se hotărâse să se ducă din nou în bazar, așa cum promisese, la ora șase, fără știrea mătușii. Nu vor sta până se însera, ci mai puțin.

A doua zi însă, avu două surprize. Prima, plăcută: era trimisă, câteva zile, la mare, împreună cu familia unei prietene a mătușii. Avea să viziteze și alte locuri interesante. A doua fu lectura ziarului grecesc la care era abonată mătușa. Aceasta îi schimbă planul inițial: descoperise alte posibile consecințe. Un articol dezvăluia o altă fațetă a prejudecăților. Începu să plângă din nou, toate nedreptățile lumii acesteia, pline de ură. Trebuia să fie o nepoată ascultătoare – nu de dragul mătușii, ci al lui Sofian.

Și acolo, ca în toate țările lumii, existau grupări naționaliste, extremiste. Cu două zile înainte, avuseseră loc ciocniri violente în oraș. Dacă astfel de tineri naționaliști i-ar fi văzut plimbându-se împreună, s-ar fi putut isca iar un conflict. Pe ea, ca străină, poate ar fi lăsat-o în pace, dar prietenul ei ar fi putut fi bătut grav, doar fiindcă voise să-i arate frumusețile orașului. Roxana nu putea să accepte să-l aibă pe conștiință.

Îi plăcea marea. S-a bucurat de alte ținuturi încărcate de istorie și de noii prieteni, părinții a doi băieței veseli. Se gândea, totuși, și la Sofian. Se surprinse așteptând să-l revadă. Pe drumul de întoarcere spre oraș, o melodie la radioul din mașină îi aduse o revelație: să se fi îndrăgostit oare de el, în ciuda mătușii? De aceea îi fusese dor? Nu era sigură, însă șlagărul sentimental îi dădea de înțeles că da.

Când pașii o purtară pe același drum, spre bazar, peștera comorilor era la fel de răcoritoare, după arșița de afară, cafeaua la fel de aromată. Nu conta ce fel de sentimente se țeseau între ei. Ea le acceptase, fără să le dea nume. Ceva frumos, delicat, diferit de prima iubire, care se sfârșise în dezamăgire cruntă. Sofian nu era ca cel care o speriase.

Totul era aici la fel de complicat precum modelul covorului oriental pe care se așezaseră. Covorul fermecat al lui Aladin – cât ar fi vrut ea să-i ducă undeva, departe de ură! S-au costumat din nou, s-au jucat frumos, au râs. El a reînnoit invitația de a-i arăta poarta cetății, după închiderea magazinului.

– Plec acasă peste două zile. Îmi pare rău, nu mai am timp. Diseară și mâine am program cu mătușa. Când ies pe ușa aceasta din mărgele, va fi rămas bun…

– Până vara viitoare. Vei reveni, nu-i așa? Și, dacă îți dau adresa, îmi scrii?

Roxana zâmbi larg. Inima îi bătea altfel. Și lui îi păsa; voia s-o vadă din nou, să primească scrisori. Îi promise. Ei chiar îi plăcea să scrie. Făcură schimb de adrese. Primi, ca amintire, o statuetă din lemn, cât degetul ei cel mic, și un pliculeț cu cafea, dreasă cu mirodenii, ca să-și amintească de băiatul din peștera comorilor ori de câte ori soarbe din ea. Fata îi oferi, în schimb, pixul din geantă, decorat cu o imagine în relief din țara ei.

– Pot să te sărut la despărțire?

Întrebarea o surprinse. Fusese învățată că sărutul se fură, nu se cere. Un răspuns pozitiv ar fi etichetat-o ca ușuratică. Totuși, de ce ar refuza? Era numai unul, de păstrat în memorie, la plecare. Șovăi o clipă, dându-și seama că voia să-l primească. Sau măcar era curioasă; Sofian nu spusese și nu făcuse nimic nepotrivit, s-o sperie. Altfel, s-ar fi ferit instinctiv, reminiscență a momentului de acum doi ani, când fusese sărutată cu forța. În sufletul ei, gestul avusese valoare de viol, lăsând urme adânci.

Pentru Roxana, era un progres important că privirea ei, ațintită în lacurile întunecate ale ochilor lui Sofian, acceptase deja. Ba chiar se ridică pe vârfuri, în întâmpinarea buzelor lui, aspre, dar respectuoase, atingându-le pe ale ei ca aripile a doi fluturi. Despărțirea parcă durea și mai tare acum. El îi mângâie părul, ea își lipi gura și de ochii lui, și de obraji. Încă o îmbrățișare, strânsă, în care inimile le-au bătut la unison pentru o clipă, apoi cuvintele de bun rămas.

– Drum bun! Aștept scrisoarea. Îți promit că-ți răspund.

Roxana se grăbi să iasă, de teamă să nu plângă.

Ajunsă acasă, scoase din poșetă statueta din lemn, găsindu-i loc pe biroul ei. Păstra în inimă și în fața ochilor o tainică poveste orientală, numai a ei și a lui. Ori, poate, doar un vis al cetății antice, cu legile ei severe și nedrepte, care văzuse atâtea popoare triumfând unul asupra celuilalt, pe rând, în vârtejurile istoriei.

Târg de carte pe 13 aprilie 2019, la care particip

afis aprilie targ carte

Da, voi participa cu cărțile expuse mai sus (fiindcă cele publicate în 2016 și 2017 s-au epuizat). Romanelor Prietenii dreptății și Echipajul și colecției de proză scurtă intitulată Soarta mercenarului și alte destine, publicată recent, ca premiu pentru ocuparea locului I la Concursul literar de proză scurtă Nicolae Velea 2018 li se alătură romanele nou apărute Alte vâltori ale vieții și Farmecul mării.

Mă găsiți la târg, la 15A Wine Bar & Shop Bistro, între orele 11:30 – 18:00, în data de 13 aprilie 2019. Dau autografe, răspund la întrebări, rămân în contact cu cititorii!

Talismanul parfumat

Convorbiri

(publicată în nr. 9/ 2019 al revistei Convorbiri literar-artistice)

 

Sunt o bilă de camfor, prinsă pe un șnur de piele; un ghem transparent de rășină cremoasă, cu consistența unui bulgăraș de ceară. Am crescut undeva în Orientul Îndepărtat, într-un copac veșnic verde, cu frunze asemănătoare cu dafinul. M-au cules mâini harnice, arse de soare, de culoarea scoarței copacilor din jur. Încă mai simt cum a fost tăiat lemnul în surcele mici. Acestea au fost puse la aburi, într-un cazan de genul celui în care se face rachiu din fructe. Vaporii aceia de substanță s-au amestecat cu rășina, transformând-o în bile.

O parte din recoltă a fost pusă deoparte, pentru ceremonii religioase și pentru nevoile vracilor. Rășina de camfor fiind căutată în comerțul cu corăbiile oamenilor albi, eu am ajuns în hambarul unui galion mare. Nu știu dacă marinarii vorbeau spaniolă sau portugheză, însă, după o bătălie zgomotoasă, toată încărcătura a încăput în mâinile lacome ale piraților, fiind transferată pe nava lor. Nici eu nu am făcut excepție.

Guvernatorul unei insule închidea ochii, lăsându-și negustorii să cumpere ieftin de la pirați. Îi convenea să-și primească partea de la ambele părți implicate în afacere. Pirații îi ofereau mărfuri rare, aduse din Orientul Îndepărtat. O ladă cu bile de camfor a făcut parte din tribut. Din mână în mână, aceasta a ajuns într-o prăvălie de plante medicinale și leacuri din plante.

– Poartă una la gât! patroana i-a spus vânzătoarei. Acest talisman parfumat ține departe miasmele care provoacă boli.

Fata m-a ales, împodobindu-mă cu șnurul din piele. Lumea se vedea altfel din decolteul ei, decât din lada închisă. Mi-am făcut datoria corespunzător. După un uragan devastator, a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în oraș. Doctorii mascați bântuiau de colo-colo, condamnând case întregi cu semnele lor pe uși.

Au murit mulți locuitori în timpul carantinei, dar eu mi-am păstrat stăpâna sănătoasă. I-am fost martoră eforturilor disperate de a păstra prăvălia în funcțiune după ce epidemia îi ucisese majoritatea clienților. S-a rugat pentru zile mai bune, ca să nu dea faliment.

Acestea au venit, în cele din urmă. Viața a triumfat în fața morții. Febra tifoidă a fost învinsă. Pavilionul galben al carantinei a fost dat jos de pe primărie și de pe administrația portului. Corăbiilor li s-a permis să intre în port, iar prăvălia a fost vizitată de doctorii navelor, printre alți clienți. Surorile mele, celelalte bile de camfor, au fost expediate pe navele Marinei Militare. Pericolul de faliment a trecut.

Vânzătoarea a cunoscut un corsar. În primul rând, i-a curățat și i-a pansat rana primită într-o încăierare în oraș. Pe urmă, s-a îndrăgostit de el. M-a scos de la gât și m-a oferit lui, cu toată dragostea ei, înainte de a ridica ancora.

– Ai mai multă nevoie decât mine de bila aceasta de rășină transparentă, cu aromă puternică. Vine din Orientul Îndepărtat. Se numește camfor. Este un talisman prețios împotriva epidemiilor, care apar mai des pe corăbii decât în port. L-am purtat în timpul febrei tifoide și nu am avut nimic, deși, ca vânzătoare de leacuri, am fost aici, printre oameni. Vreau să-l porți tu, i-a explicat ea, ridicând mâinile să-i pună talismanul la gât.

S-a uitat în ochii lui, privirea spunând ce nu îndrăznise să rostească cu voce tare: ”Dacă-l porți, vei fi sănătos. Și poate îți vei aminti de mine din când în când. Poate vei veni să mă vezi, când nava ta ancorează din nou aici.”

Au râs amândoi când șnurul i s-a încurcat într-o buclă rebelă, deasupra urechii. Ea l-a ajutat, mângâindu-ne, în același timp, pe mine și șuvița de păr. Degetele i s-au încălzit plăcut. Fata nu știa ce altceva să creadă – a considerat aceasta un semn că a făcut bine să mă ofere.

Stăteam bine la gâtul lui, alături de o cruciuliță de argint. M-a examinat, curios, apoi a zâmbit:

– Ce frumos miroase!

Șnurul meu este mai lung decât lănțișorul cruciuliței. Am o perspectivă diferită de aici, atârnând la gâtul lui. Am văzut muncă grea, furtuni puternice, bătălii sângeroase, oameni murind în jurul corsarului. I-am fost martor bucuriei de a fi promovat ca meșter tunar, și mândriei de a se întoarce în port cu un trofeu pentru care vor obține o răsplată bună. Dar, mai presus de orice, i-am fost alături în momentele de singurătate, când își umple nările cu parfumul meu, mă mângâie și se gândește la fata din magazinul de plante. Mă voi bucura, în curând, de reîntâlnirea lor.

Sunt un talisman parfumat. Nu numai că apăr împotriva bolilor, ci aduc și iubirea… Dacă va dura ori nu, destinul hotărăște. Unele lucruri nu fac parte dintre puterile mele.

“Farmecul mării” a apărut!

Farmecul marii

Farmecul mării” este ultimul dintre romanele mele care a fost scris, într-o formă inițială, la vârsta adolescenței.

De fapt, acesta și “Echipajul” sunt primele, în ordinea în care au fost scrise, prin clasa a noua și începutul clasei a zecea. Urmează primele 12 capitole din volumul 1 al romanului “Vieți în vâltoare”, scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, și la începutul clasei a unsprezecea, celelalte capitole fiind scrise după transcrierea pe calculator, prin anul 2007. “Prietenii Dreptății” a fost scris în clasa a douăsprezecea, iar “Pribegii mărilor” în primii ani de facultate. Toate acestea constituiau, bineînțeles, doar sămânța a ceea ce a fost publicat. La transcrierea pe calculator și ulterior, au fost revizuite extensiv, completate, corectate (dacă vă gândiți că versiunea inițială era câte un caiet de 100 de file…)

Alte vâltori ale vieții” și “Soarta mercenarului și alte destine” au fost scrise în ultimii câțiva ani (cu excepția mini-nuvelei “Drum în istorie” din colecția de proză scurtă, scrisă, și aceasta, cândva prin facultate).

Conform prefațatoarei, care a scris și coperta 4, în acest roman “Narațiunea se desfășoară într-o atmosferă plină de vioiciune, dinamism și forță tinerească de viață, specific romanelor de aventuri. Construit cu multă dexteritate și pasiune, „Farmecul mării” are un câmp de acțiune foarte larg, pornind din ținuturi îndepărtate, pe mări furtunoase ori în munți pictați cu sângele combatanților, într-o continua luptă între bine și rău, pentru ca, în final, personajele sale să se stabilească, pentru o viață mai tihnită, în Brăila noastră.
Transmițând, cu claritate și bucurie de a trăi, sentimentele protagoniștilor săi, Marina Costa joacă, din nou, cartea imaginației, cu provocări dintre cele mai interesante pentru cititori, dar și cu din ce în ce mai multă încredere în expunere.

Descrierile locurilor, obiceiurilor, precum și bogăția lexicală, realizate printr-o documentare de excepție, ne sunt aduse de o autoare care știe să împletească toate aceste date suplimentare în rândurile romanului său, prin note de subsol bine alese. Astfel, după citirea cărților sale, cititorul își îmbogățește cunoștințele în domenii precum istoria, geografia, etnografia ș.a.”

Romanul “Alte vâltori ale vieții” va fi lansat sâmbătă, 23 martie 2019, la Muzeul Național al Literaturii

Coperta ALTE VALTORI ALE VIETII copy

Continuarea romanului în două volume intitulat “Vieți în vâltoare”, despre care au vorbit, la vremea respectivă, Bianca și Mara Mădălina  (pe lângă cronicile literare ale doamnelor Ana Dobre și Eliza Roha, și prefața domnului Victor Atanasiu), un ultim volum care duce povestea venețienilor emigrați în America și a prietenilor (și dușmanilor) lor până în anul 1849, va fi lansat sâmbătă, 23 martie 2019, la Muzeul Național al Literaturii, în spatele Bisericii Albe.

Este o surpriză nesperată pentru mine, care abia am dat bun de tipar săptămâna aceasta.

Afis 23 martie 2019.jpg

 

În pețit

Arena literara

ÎN PEȚIT

 (fragment din romanul în curs de apariție “Alte vâltori ale vieții”,

publicat în revista ARENA LITERARĂ nr. 12/2019)

 

La începutul toamnei, tinerii care îi ajutaseră pe indieni să-și clădească noul sat se întorceau, mai bogați cu o herghelie de cai, plus alte daruri din partea noilor proprietari de case: coșuri frumos ornamentate, olărie, haine și pături brodate. Pe drum, vânaseră un cerb cu coadă albă și doi curcani sălbatici, pe care îi aduceau în dar celor de acasă. La intrarea în sat, grupul se despărți, fiecare îndreptându-se spre casă. Nane și Angel se opriră la casa Bessinei, ca de atâtea ori când erau mici. Mânau un număr mai mare de cai decât aveau ceilalți, iar cerbul vânat se vedea pe spatele unui roib.

Aimée s-a întâmplat să le iasă în drum. A fost salutată politicos, în limba ei maternă. Ea rămăsese cu ochii mari de uimire, adunând câteva detalii în minte:

– Este adevărat ce cred eu? îl întrebă pe Angel în limba lor.

– Da, mătușă. Acum sau niciodată, altfel mi-o ia altul înainte. Veniți să mă ajutați, tu și mătușa Roxana?

După tradițiile din tribul lui, avea nevoie de sprijinul femeilor din familie. Putea conta pe noi două. Aimée m-a chemat, fără să îmi spună nimic altceva decât să mă grăbesc.

Bessina și Cathy, care avea acum nouăsprezece ani, despachetau darurile de pe cai, fără să înțeleagă ce se întâmpla. Ori, mai degrabă, Cathy se uita pierdută la Angel, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. Ca și Aimée, eu înțelesesem de cum văzusem cerbul. Reacția celor doi îndrăgostiți ce-și vorbeau numai din ochi, confirmase opinia inițială.

– Primești pețitori, Bessina? am întrebat-o direct pe gazdă. Eu sunt deja soacră mică; vine vremea ta. Ai ceva împotriva ginerelui? Îl cunoști, cu bune și cu rele. Acum i-a dovedit mândrei că este un bun vânător; Cathy, dacă îi place vânătorul, va trebui să se apuce să curețe și să gătească cerbul. La curățat, suntem gata să îi dăm o mână de ajutor, în caz că primește darul de logodnă.

Acum își dădea seama Cathy cât de important era darul pe care îl primise. Își amintea, vag, că i se povestise, demult, despre acest obicei.

– Bucuroasă de ajutor, să am timp să-l gătesc până se întoarce tata! Mulțumesc în egală măsură cui l-a împușcat și cui mă ajută să-l jupoi, rosti ea apoi, cu fața roșie ca o cireașă.

Bessinei nu-i venea să creadă ce auzea. Se uita când la fiica ei, când la pretendentul neașteptat. Îl cunoștea pe Angel. Crescuse în casa ei, până plecase la studii. Nu avea nimic împotriva lui. Era harnic, gospodar, cinstit și, pe deasupra, învățat. Se obișnuise cu el. Nu o deranja că era indian.

Angel rosti clar, în franceză, pe care o vorbise dintotdeauna în familia ei:

– După cum știți, mă întorc în satul meu. Am cumpărat pământ. Rudele voastre m-au ajutat să clădesc casa. Acum se construieşte o şcoală. Voi preda acolo. Sunt destui copii care să învețe să citească și să scrie în mai multe limbi. Mi-au rămas bani pentru un inel, după tradiția de aici. Îmi trebuie o soţie, să fie stăpâna casei. În şcoală, am nevoie de ajutor la clasele mici. Vă rog să îmi acordaţi mâna lui Cathy. Nunta o facem aici sau prima din noua biserică de acolo, cum doriţi.

Îl cunoșteam suficient de bine pe viitorul mire ca să fiu sigură că nu din calcule meschine își formulase astfel cererea în căsătorie, ci din prea multă timiditate. Nu era obișnuit să-și exprime sentimentele în cuvinte. Acum nu era cazul să-și declare dragostea și devotamentul; Cathy era convinsă de acestea de mult. Își salvaseră viețile unul celuilalt; împărțiseră gustarea, necazurile și temele pentru acasă ani în șir. Nu pe ea trebuia s-o impresioneze, ci pe viitorii socri.

Răspunsul fetei fusese limpede; îl voia de soț. Dacă ne gândeam bine, semnele prevestitoare se arătaseră încă de acum treisprezece ani, când Roger îl adusese în sat. Cathy îl luase în grijă din prima zi, cu posesivitate, devotament și dorința de a-l ajuta la lecții.

– Se vede că ai licența în drept; ai învățat să vorbești ca un avocat, râse Bessina. Nu am nimic împotrivă să-ți fiu soacră, dacă Jean-Pierre acceptă să-și dea fata atât de departe.

Am rămas amândouă cu ele, să așteptăm întoarcerea lui Jean-Pierre. Aimée se pricepea mai bine decât mine la jupuit cerbul, păstrând pielea întreagă. Angel îi aducea apă de la fântână logodnicei, care se apucase de gătit. Eu am ajutat la descărcat darurile, povestindu-i Bessinei câte știam despre obiceiurile indiene. La nunta mea din trib, familia fratelui meu adoptiv nu primise atâția cai câți le oferise Angel acum.

În calitate de pețitoare, rude ale mirelui, am fost invitate la cina cu tocană și friptură din pulpă de cerb. Cathy era bună gospodină.

Jean-Pierre, căruia i se formulase un discurs asemănător cu cel auzit de noi, ezită o clipă. În cele din urmă, acceptă să-i dea fata lui Angel. Satul indian era peste fluviu, la câteva zile bune călare, însă nu deosebit de departe.

– Duceți-vă să vorbiți cu părintele, duminică să facă prima strigare. Să fie într-un ceas bun! Vă cununați aici, că aici ați crescut. Când veți pleca în satul tău, nu mă îndoiesc că vă așteaptă alte tradiții de împlinit, spuse acadianul, cu chibzuință.