Staroverii în sărbătoare (fragment din A DOUA CURSĂ)

(Este vorba de Crăciunul pe stil vechi, dar cred că merită citit azi, pentru atmosfera de sărbătoare)

russian-christmas-menu-F9P80B.jpg

Abia în primele zile ale noului an calendaristic, du­pă plecarea Nastei, în cartierul Pisc începu să se audă gui­țatul final al porcilor sacrificați. În curtea lui Serghei nefi­ind niciun fel de animale, iar Harpena și Mura stând la bloc, ei nu aveau această grijă.

Harpena și cu Mura erau cu gătitul, ca de obicei. Soțul ei, Serghei și Theodoros ajutau cu cumpărăturile. Aliona li se alătură, să învețe să gătească și alte specialități rusești decât pelmeni sau vareniki, pe care știa de la mama ei să-i facă. Ce altă modalitate de a fi asimilată în familie era mai bună?

Cina Sfântă din Ajunul Crăciunului era de post, cu douăsprezece feluri, pentru toți cei doisprezece apostoli. Începea după răsăritul primei stele pe cer, fiind considera­tă steaua ce i-a călăuzit pe regii magi către locul Naşterii Mântuitorului. Crăciunelul, un colac în formă de opt, spe­cific mesei de Crăciun, fusese frământat de Harpena, din grâu amestecat cu alte cereale din ultima recoltă. Avea să fie ținut, la icoană, până de Bobotează, și apoi dat la ani­male – cine avea, că la ei nu era cazul. Tot ea împletise și colacii, din același fel de aluat. Mura fiersese kuteaua – grâu fiert, îndulcit cu miere – orez cu prune uscate, sar­male umplute cu crupe și făcuse borș de sfeclă. Dașa și socrii ei aduseseră borș de pește, chifteluțe din pește, vărzări și cozonac de post, cu nucă. Fructele le puseseră pe masă Serghei și Aliona, împreună cu vareniki, dulci și să­rate, de post. Era multă mâncare, însă fiecare trebuia să guste din toate, fiindcă toți cei doisprezece apostoli propo­văduiseră Evanghelia.

Aliona făcuse o prăjitură, sperând să le impresione­ze pe femeile din familie. Atât de mulți musafiri, găzduiți de ea, o cam speriau, deși greul pregătirilor nu căzuse pe ea. Oricum, nu putea să refuze. Era, cu adevărat, locul cel mai potrivit, prin apropierea de biserică. Și era normal pentru Serghei să aibă toată familia alături de sărbători.

În ziua de ajun, cu mult înainte de a se întinde a­ceastă masă, soțiile sau mamele vecinilor de alături, priete­nii lui Serghei din copilărie, le aduseră, la rândul lor, co­laci și orez fiert cu prune uscate, primind, în schimb, bom­boane și biscuiți primele, iar celorlalte, sosite după ce a­junsese familia Harpenei cu cele gata pregătite, le fuseseră oferite aceleași feluri de mâncare, doar făcute de alte mâini. Colacii și orezul se împărțeau în tot cartierul.

– Vecina Evdochia o să comenteze despre calitățile tale de gospodină, îi spuse Harpena Alionei. Noi știm că nu este adevărat, și că ne-ai ajutat, dar ce să-i fac, dacă a pornit cu împărțitul înaintea tuturor?

De câte ori venise la Brăila, în ultima vreme, Alio­na nu fusese cu ei la biserică. În alți ani, de sărbători, i se întâmplase. Mai ținea minte cum decurgeau lucrurile și cum se plictisea în timpul slujbelor lungi. Știa că de Cră­ciun era una dintre acestea.

Harpenei îi făcea plăcere s-o ajute să se aranjeze pentru biserică, să fie prima care o admira în costum tra­dițional. Era în regulă, cu atât mai bine cu cât, dacă se gândea bine, era, cumva, și costumul strămoșilor ruși ai A­lionei. N-o fi fiind ea chiar de-a lor, dar rusoaică tot era, măcar pe jumătate, gândi sora cea mare, deja împăcată cu ideea că aceasta urma să-i fie viitoarea cumnată. În fond, o alegere mult mai bună decât altele pe care ar fi putut să le facă fratele ei. Avea s-o studieze, astăzi, tot cartierul – cei care o cunoscuseră dinainte și ceilalți.

Aliona nu-l văzuse până acum pe Serghei îmbrăcat în costumul de mers la biserică. I se părea mai frumos astăzi. Ținuse el să se asorteze cu ea, sau fusese ideea Har­penei și a Murei? Oricum, cămașa lui rusească, fără guler, era la fel de albastră ca ochii lui și ca fusta ei. Broderiile de pe margini erau în culori oarecum asemănătoare.

Slujba de vecernie era mai lungă decât de obicei, în Ajunul Crăciunului, fiind formată din două părți. Spre sfârșit, corul de bărbați din strană dădu tonul colindului sfânt, “Hristos se naște!” Abia la sfârșitul serii, după ce trecuseră și colindătorii și se așezară la masă, înțelese A­liona, cu mirare, că ei nu aveau mai multe colinde, ca ro­mânii și grecii. Doar pe acesta, pe care îl auzise de la copi­ii și tinerii cartierului, hristoslavciki, cu colaci în ștergare înflorate, veniți să aducă vestea cea bună a nașterii Prun­cului Sfânt.

Știa deja că toate mesele de sărbătoare începeau și se terminau cu o rugăciune. Nici sfânta cină din ajun nu făcea excepție.

– Eu știu trei colinde rusești, din singura iarnă pe­trecută la rude, spuse ea. În zona din jurul orașului Cerdîn, unde e satul de origine al familiei mele, se cântau, în case­le oamenilor, chiar și pe vremea socialismului.

Începu să cânte colindul copiilor:

“Căluțu-i slab, boii la fel,

Păstori blânzi așteaptă lumina:

Prunc Isus, măicuță sfântă,

Bunule sfinte Iosif,

veniți în noaptea aceasta…”

            După cum se așteptase, toți copiii o urmăreau cu o­chii mari. De fapt, și adulții, care nu o mai auziseră cân­tând. Melodia era frumoasă, vorbele ei clare, vocea caldă.

– Ce frumos! Mai știi și altele? întrebă Lena. Mi le scrii și mie?

– Sigur!

Le cântă și pe celelalte două – “Pădurea a crescut un pom de Crăciun” și “Dumnezeu este cu noi”. Mura se întreba, în sinea ei, de ce ei nu le învățaseră, ajungând la concluzia că de vină era pomul de Crăciun lipsă. Nu se gândise că fuseseră scrise prin 1800, după ce staroverii se băjeniseră.

Harpena nu comentă. Tradițiile fuseseră respectate; era loc și de ceva în plus, atâta vreme cât nimic din ceea ce trebuia să fie nu lipsea. Soții lor ascultaseră noile sonori­tăți cu același interes ca și copiii. Se obișnuiseră cu spe­cificul sărbătorilor rușilor lipoveni. Aliona aducea un strop de aer proaspăt, gândiră ei.

Și a doua zi de dimineață se duseră, cu toții, la bi­serică, la Sfânta Liturghie. Câtor oameni nu le fusese pre­zentată aseară, le fu prezentată astăzi. Aliona nu-i putea ține minte pe toți, însă îi saluta, respectuos, în rusa ei li­terară. Preotul dădu comunității binecuvântare și dezlegare pentru mâncarea de dulce. Era Crăciunul pe stil vechi!

Abia după o rugăciune în fața mesei, se așezară să guste din prânzul de sărbătoare. Pe lângă nelipsitul crăciu­nel, care trona pe masă, au mâncat borș tradițional, rusesc, cu sfeclă și smântână, piftie cu hrean, vareniki cu brânză, pateuri cu măruntaie de porc, coapte la cuptor, tăiței fierți în supă de pasăre, numiți lapșa, chifteluțe de pește, cârnați și friptură cu hrean, cozonac.

Era o sărbătoare simplă, axată pe credință și pe fa­milie, în contrast cu tot ce se vedea în jur, unde sărbătorile însemnau, în primul rând, daruri scumpe. Alionei îi plăcea. Îi zâmbi, fericită, lui Serghei. Și în alte dăți simțise căldura familiei de ruși lipoveni care o adoptase. Dumnezeu să-l odihnească pe moș Porfiri – și de el îi era dor acum, fi­indcă el știuse să păstreze familia unită, atât cât putuse, în vremuri grele. Rosti acest gând cu voce tare, și toți ceilalți se emoționară. Înțeleptul staroste al bătrânilor pescari fu­sese iubit de toți.

Russian Christmas1.jpg

Viață pentru viață

Premiu si toate publicatiile

(text laureat al premiului special FĂNUȘ NEAGU la cea de-a treia ediție a Concursului Național de Proză Scurtă NICOLAE VELEA, 2019 – publicat în revista Arena Literară nr. 15/2019, în antologia concursului, intitulată RAȚIA DE LIBERTATE, Editura Betta 2019, precum și în deschiderea volumului de proză scurtă editat de Editura Betta ca premiu, intitulat OCROTIȚI DE SIRENE)

 

VIAȚĂ PENTRU VIAȚĂ

Se apropia vacanța de iarnă, moment așteptat de toți școlarii. Profitând de iminenta sărbătorire a zece ani de la Revoluție, o învățătoare a hotărât să-și scoată elevii la Monumentul Revoluției, din fața Palatului Administrativ, pentru o lecție de istorie inedită, cu toate că era greu de explicat unor copii de nouă – zece ani că eroii nu întot-deauna erau cei care se băteau cu zmeul în luptă dreaptă și îl învingeau. Cu repere concrete, în sufletele copiilor se va săpa altfel evenimentul istoric despre care poate auziseră de la părinți, fiind în stadiul de proiect sau în leagăn la momentul desfășurării acestuia.

Ea însăși, pe vremea aceea, era elevă la Liceul Pedagogic, în ultimul an. Ținea minte cum patrula miliția prin oraș încă de când Timișoara aprinsese scânteia revoluției. Spre deosebire de București, la Brăila revoluția a început după fuga dictatorului. În apropiere de Palatul Agricul-turii, aflat vizavi de locul spre care se îndreptau ei acum, câte doi, în șir ordonat, un puști strigase “Jos Ceaușescu!” Patrula îl legitimase, iar trecătorii le amintiseră milițienilor că dictatorul nu mai era. Continuaseră să strige “Libertate!”. Tot mai mulți oameni li se alăturaseră.

– Adunarea populară a avut loc chiar aici, pe platformă, începu ea să povestească elevilor. Îmi amintesc de un taximetrist care cutreiera cartierele, cu un tricolor scos pe geamul mașinii, chemând lumea la Palatul Comunal. L-am văzut și l-am urmat, împreună cu două prietene. Deja era suficientă înghesuială. Noi am stat destul de departe. Apoi au început zvonurile că va urma un atac cu elicoptere și ni s-a cerut să plecăm din piață. Noi, fetele, am plecat, speriate, mai ales că se stinseseră și luminile în tot orașul. Alții nu s-au mișcat din piața numită mai târziu Piața Independenței.

– Chiar au fost teroriști? întrebă o fetiță.

Sigur auzise despre ei la televizor sau la cei de acasă. Învățătoarea era prudentă. Versiune oficială nu exista nici acum asupra celor întâmplate, însă ea trebuia să le spună ceea ce știa.

– Nu știu dacă au fost sau nu în București. La Brăila sigur nu au fost, deși se spunea că vor veni. Lumea era speriată de câte se auzeau. Felinarele se stinseseră, iar militarii primiseră ordine de luptă. Ca pentru un război adevărat, răspunse ea privirilor mirate. Un accident de mânuire a armei a declanșat o primă împușcătură în aer, din greșeală. Acest lucru i-a speriat pe ceilalți soldați, care au ajuns să tragă unii în alții, crezând că au fost atacați.

Au mers să vadă cu toții urmele de gloanțe în spatele Palatului Administrativ, pe Hotelul Belvedere, apoi s-au întors în fața monumentului. La vârsta aceasta fragedă, când încă mai credeau în eroi, copiii nu puteau înțelege că martirii Brăilei fuseseră, în primul rând, victimele diversiunilor și ale panicii celor meniți să-i apere. Că eroii orașului muriseră pentru prostia altora. Vor trece alți ani până să aibă viziunea de ansamblu a evenimen-telor nefericite ale acelui moment. Acum, învățătoarea se axă pe obiectivul principal al vizitei.

– Crucile de tipul acesta se numesc troițe, explică ea. Sunt făcute din lemn sau piatră, cu diferite inscripții, sculpturi sau icoane. În vechime, se construiau la răscruci, pentru a alunga răul sau a aminti jertfa unor eroi. Troița monument de aici a fost ridicată pentru comemorarea celor 42 de victime ale Revoluției căzute în orașul nostru, dintre care 14 militari și restul civili. Pe placa de marmură albă din centru sunt pomeniți toți acești eroi-martiri, care au murit pentru libertatea voastră și a fraților voștri. Pentru cinstirea lor, aprindem candele în nișele de marmură neagră de alături, arătă locul unde se găseau deja câteva lumânări stinse.

Încă nu fuseseră depuse coroane de flori. Mai erau două zile până la comemorare. Cununița lor, micuță, cu panglica pe care își scrisese numele fiecare, era singură, împodobind troița. O fetiță scoase din plasă mai multe candele roșii, întinzându-le, pe rând, învățătoarei. Aceasta aprindea câte una și i-o înmâna unui copil, s-o așeze la locul desemnat în acest scop.

După ce își aduseră prinosul către eroi, închinându-se cu evlavie, unii elevi admirară monumentul, respectuoși sau timizi, de la distanță. Alții se apropiară, căutând pe marmură nume cunoscute: unchi, bunici, nași…

Un băiețel cu părul blond zăbovi o vreme, până găsi ceea ce îl interesa. Atinse cu degetul piatra rece, mângâind fiecare literă ce compunea numele eroului martir Marin Ștefan.

– Omul acesta și-a dat viața pentru mine și pentru mama mea, în sfânta zi de Crăciun, îi spuse el învățătoarei. Pentru el mă cheamă Ștefan. M-am născut datorită lui. El conducea ambulanța, chemată de mama să o ducă la maternitate.

– Ne vom ruga pentru odihna sufletului lui, răspunse învățătoarea.

* * *

La Brăila, în ziua de Crăciun a anului 1989, Revoluția nu încetase încă. Zvonurile de tot felul intoxicau mințile oamenilor, civili și militari deopotrivă. Presupusa prezență a teroriștilor apăsa orașul: cică ar fi otrăvit apa din rețea. Erau înarmați, transportau muniție, se ascundeau într-un loc sau în altul, făceau tot felul de rele. Unii afirmau că ambulanțele fuseseră capturate de teroriști pentru a căra muniție cu ele. Bieții bolnavi transportați la spital în regim de urgență nu bănuiau că deveniseră ținte ale soldaților speriați și ale gărzilor patriotice.

Din când în când, se auzeau rafale de armă, care băgau groaza morții în ceilalți viteji apărători ai Revoluției. Se luptau cu fantomele, speriați, dezinformați, neștiind ce ordine să urmeze. Istoria a dovedit că destui tineri, cu sau fără uniformă, au tras unul în celălalt, de frică, crezând că cel de alături era un dușman periculos.

Ștefan Marin era un om obișnuit, de 53 de ani, șofer pe ambulanță. Își făcuse un rost în Brăila, la câmpie, după o copilărie pe dealurile bogate ale Vrancei. În dimineața zilei de Crăciun, cu mult înaintea zorilor, deși știa că prin oraș se trage, își făcu datoria. Urmă recomandările dispecerei și se duse în Chercea, un cartier de case bătrânești, de la marginea orașului, să transporte la maternitate o femeie. Îl însoțea asistenta medicală Rădița Mazilu.

Se uită la gravidă, care aștepta, cu bagajele pregătite. Știa ce înseamnă; avea și el trei copii mari, pe Laurențiu-Iulian, în vârstă de 20 de ani, pe Luminița, de 22 și pe Sorinel, de 25. Își amintea de vremea când se născuse fiecare. Trebuia să aleagă ruta cea mai scurtă către maternitate. Întâmplător, aceasta trecea prin fața Diviziei Brăila a Armatei. Folosi, regulamentar, sirena și lampa girofar, să indice urgența transportului. Cum pacienta avea deja dureri, Ștefan Marin nu voia ca pruncul să se nască în mașină. În atâția ani de șoferie, n-ar fi fost prima oară când i se întâmpla.

Soldatul Ervin Balog știa că trebuie să tragă în teroriștii din ambulanțe. Patrula pe podul de la Apollo, nu departe de sediul Diviziei din Brăila a Armatei, când a văzut o Dacia Break cu însemnele Salvării, trecând, grăbită, spre Dorobanți. A somat să oprească, însă aceasta nu a respectat ordinul. Prin urmare, el a ochit șoferul, convins că își făcea datoria patriotică. Ghinionul a făcut să-l nimerească în plin. S-ar fi putut întâmpla altfel, dacă victima ar fi avut zile, fiindcă, la fel ca majoritatea soldaților, nici el nu beneficiase de suficientă instrucție, petrecându-și lunile de toamnă, în întregime, pe Insula Mare a Brăilei, la munci agricole.

Considerând că fuseseră atacați de teroriști, ceilalți militari, care auziseră împușcăturile, au deschis focul asupra tuturor clădirilor din zonă, fie ele blocuri sau case bătrânești, făcând noi victime. Părea că începuse încă un război.

Ștefan Marin nu auzi somația, datorită sunetului sirenei și a gemetelor gravidei, așa că nu încetini. Trebuia să ajungă la timp la spital. Simți glonțul ca pe o piatră aruncată de cineva în el. În primul moment nu-l duru, apoi începură să-l sâcâie o arsură și un vâjâit, dar nu lăsă volanul din mână. Sângele i se scurgea din trup odată cu forța vitală. Ochii i se împăienjeniră. La intersecția cu strada Roșiori, pierdu controlul volanului, în agonie. Mașina se izbi de un stâlp. Motorul se opri. Capul șoferului căzu, inert, pe volan, într-o odihnă veșnică.

Pacienta și asistenta medicală însoțitoare a ambulanței fură gata să iasă prin parbriz în urma impactului. Se speriaseră, amândouă, de când auziseră primul glonț. Asistenta văzuse sângele de pe fața șoferului, înțelegând că fusese atins. Sperase să nu fie atât de grav, din moment ce el continua să conducă. Când se întâmplă nenorocirea, nu-i rămase decât să constate lipsa pulsului.

– Mai rabdă puțin, îi spuse ea femeii gravide, care o strângea cu disperare de halat. Mă duc să cer ajutor. Vreuna dintre casele din zonă trebuie să aibă telefon, să sun la dispecerat. Avem nevoie de alt șofer. Eu nu am carnet, să mă pot sui la volan în locul lui. Sistemul de comunicații cu dispeceratul nu mai funcționează. Cred că s-a oprit un glonț în el.

– Nu mă lăsa singură, că mă omoară și pe mine! gemu viitoarea mamă.

Noaptea era rece și întunecată. Nici felinarele nu erau aprinse. Lumina era întreruptă din nou. Rădița Mazilu fugi de la o poartă la alta, bătând și strigând. Pe străzi, încă răsunau focurile de armă, de la Divizie și dinspre Gară. Știa că ar fi putut fi împușcată oricând, într-un ceas rău, la fel ca șoferul. Nu-i răspundea nimeni. Toată lumea era îngrozită, auzind că se trage, gândindu-se că la ușă puteau fi teroriști, gata să-i împuște și să le ia casa în stăpânire, folosind-o ca bază de operațiuni. O singură poartă se deschise, în cele din urmă, pe strada Griviței nr. 416.

– Ce s-a întâmplat? întrebă un tânăr, cu o lumânare în mână.

Asistenta își descheie paltonul, arătându-și uniforma.

– Am nevoie de ajutor! Naște o gravidă în stradă.

Putea să nu fie crezută, la câte povești circulau prin oraș, însă tânărul, tată la rândul lui, era cu capul pe umeri. Le-a primit în casă.

– Nu cumva te numești Maria? o întrebă el pe pacienta pe care o aduseră amândoi, mai mult pe brațe.

Aceasta răspunse doar cu un geamăt prelung, contracțiile fiind chinuitoare. Nu putea fi atentă la ce fusese întrebată. Asistenta își făcu cruce, la fel de frapată de coincidența celor întâmplate într-o noapte de Crăciun ca și gazda. Rădița Mazilu a reușit să telefoneze, de acolo, la dispeceratul de salvare și să povestească ce se întâmplase.

Într-un altfel de miracol decât cel petrecut cu aproape două mii de ani în urmă, pruncul își cerea dreptul la viață. Familia Scutaru din cartierul Chercea se îmbogăți cu un nou membru, de gen masculin, sănătos, dolofan, născut în casa aceea, moșit de întreaga familie. Asistenta i-a tăiat buricul cu o foarfecă de croitorie, trecută prin flacăra lumânării. A primit ață de cusut ca să-l lege, ca acum o sută de ani, când femeile nășteau acasă. Lăuza, epuizată, a primit ca prim dar laptele păstrat pentru copiii gazdelor și un set de scutece, cu care a fost înfășat noul născut.

– Cum vă numiți, să vă pomenesc în rugăciunile mele? îl întrebă ea pe tânărul care îi oferise ospitalitatea.

– Ștefan.

– Și pe șoferul ambulanței îl chema la fel, spuse asistenta. Marin Ștefan.

– Îi voi pune numele Ștefan puiului meu, pentru amândoi bărbații care m-au ajutat în noaptea aceasta. Cât despre cel ce și-a jertfit viața pentru ca eu să-mi pot naște pruncul, răspunse mama, cu ochii în lacrimi, voi întreba unde îl înmormântează și voi merge, la șase săptămâni, să-i ofer modestul meu omagiu.

– Pot să aflu eu acest lucru, promise Rădița Mazilu. Date fiind aventurile acestei nopți de Crăciun, eu îți botez pruncul pe care l-am moșit!

Se îmbrățișară.

Până să fie internați, mama și fiul, la maternitate, de dimineață, și să fie luați în primire de personalul medical, prin oraș umbla zvonul despre o mașină de salvare plină cu arme, a cărui șofer fusese împușcat în timpul nopții. Din fericire, aceste rumori nu ajunseseră încă până la lăuză.

* * *

– Ați văzut vreodată crucea metalică de la intersecția străzilor Apollo și Roșiori? își întrebă Ștefăniță colegii. A fost ridicată în amintirea eroului martir Marin Ștefan, acolo unde l-a găsit moartea. Pun flori acolo ori de câte ori avem drum prin zonă. De Sfântul Ștefan și de Moși mă duc, cu mama și cu nănița, la mormântul lui. Am avut onoarea să-i cunosc familia. A fost un om deosebit.

O lume mai bună

Astralis(publicat în revista Astralis nr. 4/2019)

 

O LUME MAI BUNĂ

de Marina Costa

 

Bistroul numit, simplu, “À l’angle”, era așezat la colțul a două străzi. Sala mare era decorată cu filigene și cești de cafea similare celor admirate în prăvălia cu bijuterii, cu lămpi ca ale lui Aladdin, mătănii de chihlimbar, cu câte o narghilea și cu jocuri de șah și table încrustate cu sidef, de genul celor din magazinul lui Sofian. O tobă și un instrument care lui Vlad și familiei lui le semăna a bouzouki, expus pe perete, în loc de tablou, întregeau atmosfera orientală. De undeva de sub bar se auzea muzică din țara proprietarului.

Vlad, deși după o zi de ședințe obositoare, urmată de vizitarea orașului, era curios să-l cunoască pe iubitul din adolescență al soției lui. Auzise poveștile din tinerețe și, din trei guri entuziasmate, despre întâlnirea neașteptată de dimineață. Pe de altă parte, știa că refuzul ospitalității orientale era o ofensă de neiertat. În plus, nu avea nimic împotriva specialităților marocane.

Înăuntru, atmosfera era deja animată. La o masă mare îi așteptau Sofian și familia lui. Soția lui, foarte tânără, de vreo douăzeci și cinci de ani, spre surpriza Roxanei, avea părul acoperit cu o eșarfă din mătase, asortată cu fusta. Se bucură că fetei nu-i impusese asta. Femeia avea trăsături fine. Ochii mari, căprui închis, îi luminau chipul. Lângă ea stăteau trei băieței, unul de vreo trei ani și doi gemeni de cinci sau șase. Sora lor cea mare preferase să se așeze pe partea cealaltă, în fața băieților, să nu-i înghesuie.

La masa cealaltă, formată, la fel, din mai multe lipite, Alex recunoscu pe bătrânul cu fes roșu din magazinul de bijuterii și ucenicul lui, înconjurați de o familie franceză deosebită: cei doi copii, o fată cam de vârsta lui, brunetă, cu părul în onduleuri mari, și un băiat blond, de vârsta ucenicului, aveau aceeași culoare a ochilor, albastrul senin al mamei lor blonde, și aceeași formă a nasului, puțin acvilin, al tatălui brunet. Erau singurele elemente care-i arătau a fi frați. Alex îi salută pe bătrân și pe ajutorul lui. Se prezentaseră dimineață; pe băiatul vorbitor de engleză îl chema Rashid. Acum, scaunul lui Alex era spate în spate cu al său. După câte auzea, ucenicul sărbătorea cu prietenii primul salariu.

– Felicitări! îi spuse el.

În timp ce Sofian le-o prezenta pe soție, copiii Roxanei deja se duseseră la noua lor prietenă. După ce o salutară, fetița o întrebă iar, în engleză, cum o cheamă, recunoscând că uitase. Ea înțelese că celei mici numele i se părea prea exotic. De aceea nu reușise să-l memoreze.

– Acasă mă cheamă Razaan, spuse ea. Înseamnă respectabilă, virtuoasă. La școală, Roxane Sabri. Tata a vrut ca în acte să am un nume de aici. Și frații mei, născuți în Marsilia, au câte două rânduri de nume. Habib sau Aimé, Hadi sau Adrien, Arslan sau Léon. Îi prezentă pe fiecare, cu un gest, leuțul dovedindu-se a fi mezinul familiei.

Sofia și Alex dădură mâna cu ei. Sofiei îi plăceau copiii. Acasă, avea verișori de care să aibă grijă.

– Frumos. Părinții noștri au fost prieteni când erau în școală, și ne-au dat numele lor, îi răspunse Sofia. Pe mine mă cheamă ca pe tatăl tău, pe tine ca pe mama mea. Roxane pot să țin minte. Și Adrien și Léon, că așa îl chema pe un personaj de film.

Alex se gândea adânc la cuvintele surioarei. Auzise și el rezumatul poveștii. În final, Razaan fu încadrată între Alex și Sofia – în afara momentelor când Sofia trecea pe partea cealaltă, la cei doi gemeni. Cu băiețeii putea conversa în franceză; întrebările lor nu-i depășeau vocabularul. Cu sora lor, pe teme mai complexe, engleza era de bază.

– Tu ai mai mâncat la restaurantul acesta. Ce ne recomanzi? o întrebă Sofia.

– Plăcintă de pui și chiftele din cartofi. La desert, biscuiți umpluți cu nuci sau smochine. Sunt fragezi și au forma de boboc de trandafir. Vreți ceai cu gheață, limonadă sau suc de portocale?

– Cred că și ceai, și suc de portocale, se lăcomi fetița.

Vlad îi ceru, la rândul lui, sugestii lui Sofian privind meniul zilei. Pe lângă plăcinta de pui și chiftelele din cartofi, el lăudă cuscusul cu sos din șapte legume și tocănița tagine.

– Să guste și copiii, dacă sunt curioși. Nu sunt prea picante. Cât despre arome, Roxanei știu că-i plac.

Toate udate cu ceai de mentă, cu gheață, având în vedere că bistroul nu servea băuturi alcoolice și era prea târziu pentru cafea. Un băiat puțin mai mare decât Alex și altul de-o seamă cu el serveau la mese. A lor se umplu rapid cu platouri pline și farfurii, în care erau invitați să se servească singuri, cât doreau. Își urară unul altuia poftă bună.

Roxana îi studia pe ceilalți pe sub gene. Soția lui Sofian, timidă, răspundea, într-o franceză fluentă, aproape fără accent, numai dacă era întrebată. Își servea întâi soțul, apoi pe cei doi gemeni.

– Pot eu, se oferi Sofia, din partea cealaltă, cu un zâmbet, să preia aprovizionarea băieților.

Într-adevăr, mama ajungea cu greutate la farfuria celui de-al doilea geamăn. Îi mulțumi fetiței serviabile, apoi îl luă în brațe pe mezin și îi dădu câteva linguri de cuscus. În schimb, în familia Roxanei, fiecare își lua singur ce și cât voia. Surprinse mirarea în ochii celeilalte femei, atât pentru faptul că își lăsase soțul să se descurce, cât și pentru că Razaan îi oferea lui Alex plăcintă. Chifteluțe, cuscus și tagine își pusese el.

Roxana și Vlad, la întrebările lui Sofian, povesteau ce obiective reușiseră să viziteze astăzi, cum le plăcea Marsilia, ce-l interesa pe fiecare mai mult. Ei îl întrebară cât de greu i-a fost să deschidă un magazin în Franța, după experiența britanică. Discuția alunecă spre oportunitățile economice din Anglia, Franța și România. Roxana primise mai mult decât visase, de câte ori își amintea de Sofian: o masă care să unească două familii prietene, de culturi diferite, întinzând punte peste mări, țări și decenii. Era fericită că era acolo, cu toți ai ei. Sofian avea soția ideală pentru el – să-l adore ca pe un rege și să-l pună în centrul tuturor preocupărilor ei. Știa că soarta i-l scosese în cale pe Vlad fiindcă el era perechea potrivită pentru ea. La un moment dat, îi strânse mâna, discret, pe sub masă, soțului ei.

– Acasă, doi dintre frații mei au preluat magazinul. Ceilalți s-au însurat cu fetele unor negustori care nu au fii și lucrează cu socrii, povestea Sofian.

Li se turnă ceai în toate paharele. Convorbirea se animă, cu pauze firești, de savurare a bucatelor.

Peste câteva minute, un grup de vreo șase tineri, îmbrăcați în negru și cu măști pe față, intrară în bistrou. Sigur nu aveau intenția să se așeze la o masă și să ceară o limonadă. Doi dintre ei se înfipseră în băiatul cel mai tânăr, care tocmai trecuse cu ceaiul la masa vecină. Dintr-o mișcare, carafa cu ceai rece îi zbură din mâini pe podea, unde se făcu țăndări, împroșcând mesenii – în special pe băiatul blond și pe fata brunetă.

– Asta ca să pricepeți mai repede că nu sunteți doriți aici și să vă cărați înapoi în țara voastră, spuse unul dintre cei doi agresori, trântindu-i băiatului un pumn în stomac și unul în față.

– Nu vă e rușine? țipă fata, udă pe toată lungimea rochiei, la ei, încă înainte ca victima să încaseze pumnii.

– Așa vă trebuie dacă vă amestecați cu arabii ăștia împuțiți, răspunse unul dintre tinerii de pe margine, care se apucă să devasteze decorurile specifice.

Atras de zgomotul bătăii, celălalt băiat apăru și se repezi să-i sară în ajutor fratelui mai mic. Fata cu părul creț deja luase vaza cu flori din mijlocul mesei, aflată la îndemâna ei, și îl lovise în cap pe cel care dăduse pumnii. Nou-sositul îl luă în primire pe celălalt. Dintre cei patru foști spectatori mascați, ocupați acum cu distrugerile, unul se apropie, să-i ajute pe cei doi. Din bucătărie, trei femei, plângând, veniră să vadă ce se întâmpla, exact în momentul când băiatul blond se ridicase și se îndrepta spre unul dintre cei care spărseseră o tobă. Luă un scaun și pară lovitura pe care acesta voi să i-o dea cu un oud, apoi se încăierară. Se vedea, după mișcările lui, că, spre deosebire de cei doi băieți marocani, acesta știa să se bată.

Roxana și Vlad înlemniseră. Auziseră, ca toată lumea, despre acțiunile izolate ale grupurilor de extremă dreaptă, dar nu se așteptau să se confrunte cu așa ceva ei, turiștii. Băiețeii începură să plângă, speriați. Soția lui Sofian se albise, gata să leșine. În colțul celălalt, Razaan zâmbi scurt când constată reacția celeilalte fete. În spatele lui Alex, Rashid se ridicase, la rândul lui, să intervină în sprijinul celor doi băieți marocani, care fuseseră acum înghesuiți de câțiva. La fel ca blondul, se vedea că și el se mai bătuse. Mișcările lor reușiră nu numai să trimită trei dintre băieți grămadă pe jos, ci să le scoată și măștile, în acest proces.

Un bătăuș îi lăsă pe marocani în pace și se luă de Razaan. Alex îl făcu să-și înghită vorbele. Roxana ar fi vrut să-i strige să nu se bage, dar era prea târziu. În mintea ei se desfășurară tot felul de scenarii apocaliptice. O voce bărbătească, impunătoare, de la masa cealaltă, întrerupse încăierarea după demascarea huliganilor:

– Calendal și Renaud, vă aștept mâine dimineață, la prima oră, la cancelarie! Dacă îndrăzniți să lipsiți, voi face plângere la poliție, pe lângă faptul că veți fi subiectul următorului consiliu disciplinar!

– Tată, cheamă-l și pe Maupin, din clasa paralelă cu a mea, spuse fata.

– Desigur. Dacă nu plecați imediat, voi avea grijă să fiți exmatriculați și să pierdeți anul!

Cei trei numiți de profesor se speriară. Ceilalți, încă mascați, o luaseră deja la goană, lăsându-i amanet acolo.

– Cereți-vă scuze, pentru început, și apucați-vă de curățenie aici! continuă profesorul. Tot ce ați stricat voi sau prietenii voștri, strângeți frumos. Slim, se adresă el celui mai mare dintre băieții marocani, adu, te rog, mătură, făraș și un recipient pentru gunoi.

Alex și Sofia se mirară, în timp ce băieții își exprimau regrete nu prea sincere față de cele trei femei. Evident, patronul nu era acasă.

– Voi n-ați luat încă vacanță? o întrebă Sofia pe Razaan. Noi am terminat anul școlar de zece zile.

– Noi mai avem o săptămână de școală. Azi am avut ore după amiază, fiindcă de dimineață a fost un concurs sportiv între liceul nostru și cel la care este director domnul profesor de istorie, arătă ea cu privirea spre cel care vorbise, tatăl băiatului blond și al fetei brunete. Mâine avem program normal.

– Adică, pe la ce oră te găsesc la magazin? întrebă Alex, reluându-și locul pe scaun.

Cei trei bătăuși se apucaseră de curățenie. Rashid și copiii profesorului îi ajutau. Băiatul blond le și spunea ceva, însă erau prea departe ca să înțeleagă subiectul discuției.

– După ora șaisprezece, răspunse ea.

– Părinții noștri își scriau scrisori, pe vremea când nu existau e-mail și Facebook. Zilele astea ne mai vedem, dar dacă vrei să stăm de vorbă, Razaan, și după ce mă întorc acasă, îți dau adresa mea de e-mail. Dă-mi telefonul tău, s-o salvez direct!

Fata îi zâmbi și îi întinse mobilul.

– Am și Facebook pe telefon. Caută-te și adaugă-te la prietenii mei!

– Mulțumesc. Îți scriu după ce ajung acasă. Eu nu am telefonul la mine.

Restul mesenilor, la ambele mese, își reluaseră degustarea felurilor comandate. Pentru moment, furtuna trecuse. Roxana și Vlad răsuflară ușurați, convingându-se că Alex scăpase fără nicio vânătaie vizibilă.

– Nu mi-am dorit să se întâmple niciodată așa ceva, șopti Roxana către Sofian. Am văzut și în orașul tău unele lucruri…

– Din păcate, există pe lume și prejudecăți, și oameni răi. Nu avea rost să chemăm poliția. Ar fi ajuns mult prea târziu. Este bine pentru voi. Nu v-ați fi dorit să vă petreceți concediul dând declarații.

– Ține de noi toți să facem o lume mai bună, comentă Vlad. Iar profesorii au unul dintre rolurile principale, se uită el, cu admirație, la cel care spărsese bătaia.

Sofia se așezase lângă unul dintre gemeni. Ronțăind o chifteluță de cartofi, lăsase furculița jos să gesticuleze, iar băiețeii râdeau amândoi, cu poftă. Uitaseră de incident. Proprietarii bistroului aveau să-și amintească multă vreme, fiindcă pagubele se recuperau cu greu. Priviră apoi cu toții la Alex și Razaan. Alex tocmai înapoia fetei telefonul mobil. Nu era greu de ghicit ce se întâmplase, mai ales că cei doi erau prinși într-o discuție animată, de parcă n-ar fi fost nimeni în jurul lor.

– Ai avea ceva împotrivă? întrebă Roxana, țintuindu-l pe Sofian cu privirea – același verde senin de demult, insă acum cu un plus de speranță. Par să se înțeleagă bine. Viitorul ar putea fi al lor, poate chiar într-o lume ideală.

Sofian oftă, dar tonul acestui oftat era al unui om căruia i s-au luat dintr-odată toate poverile de pe suflet. Iar sclipirea din ochii lui arăta că abia acum se uniseră toate punctele romanței din tinerețe.

– Nu m-aș putea împotrivi în nici un fel. Ți-ai crescut copiii în spiritul onoarei. Va trebui să le fim alături, să-i sprijinim după puterile noastre. Vor reuși, oare, să făurească o lume fără ură?

 

 

 

Loreley

Loreley figure and  Rhine valley Landscape and Sankt Goarshausen

Pe malul Rhinului, în Bacharach, trăia o fată fără seamăn de frumoasă, numită Loreley. Tatăl îi murise când era mică. Ea obișnuia să spună că fluviul este tatăl ei, fiindcă el îi dădea pești, apă pentru gătit și udat grădina, iar în valurile lui găsea alinare după o zi lungă și obositoare. De un an și ceva îi murise și mama. Aceasta fusese cunoscută în zonă ca moașă și vindecătoare, învățându-și fiica să culeagă și să prepare plantele medicinale. Logodnicul fetei plecase în cruciadă. Nu mai știa nimic de el de trei ani şi amarnic suferea de dor.

Prin ţinut îi mersese vestea că ar fi vrăjitoare, fiindcă oricine o vedea, se îndrăgostea fulgerător de ea. Iar ea, scăldându-se în Rhin, fără teamă și rușine, cum obișnuia aproape zilnic, cu cămășuța transparentă udă, își lăsa farmecele astfel la vedere, zăpăcindu-i pe trecători. Deja avuseseră loc o serie de dueluri mortale, pentru ea, dar frumoasei Loreley nu-i păsa de atenţiile cavalerilor. Surorile, fostele logodnice sau soţii, mamele celor ucişi au făcut plângere la episcopul de Koln. Acesta a chemat-o la judecată.

– Nu fac vrăji, se apără ea de învinuirile celor care o pârâseră. Ierburile culese din valea Rhinului vindecă multe boli, însă, dacă aş fi vrăjitoare, în primul rând norocul meu l-aş ursi, să mi se întoarcă logodnicul înstrăinat.

– Loreley, legea îmi cere să te osândesc să fii arsă pe rug, însă frumuseţea şi tinereţea ta mă îndeamnă să te iert, mai ales că dovezile date de pârâșii tăi nu au fost concludente. Vino pentru o săptămână la castelul meu, după care liberă eşti să te duci încotro vrei!

Fata se scutură violent la auzul propunerii indecente și își făcu cruce. Era destul de înțeleaptă, totuși, să nu dorească să-și facă așa un dușman puternic. Încercă o doză de diplomație:

– Sfinția voastră mă ispitește, pentru a-mi încerca credința. Nu sunt vrăjitoare, sunt credincioasă catolică și n-aș îndrăzni vreodată să sugerez cuiva să-și încalce jurămintele preoțești. Este un păcat de moarte, pe lângă cel al desfrânării, pe care l-aș comite eu!

Văzând că îl refuză, episcopul, deşi se supară, nu se îndură s-o condamne la moarte. Chemă trei cavaleri cu lăncii s-o escorteze la mănăstire:

– Îți vei ispăși păcatele, dedicându-te Fecioarei Maria, și ai canon să te rogi pentru odihna sufletelor celor răpuși în dueluri, în fiecare zi! îi porunci, ascunzându-și sub această decizie orgoliul rănit.

Pentru mândra Loreley, crescută în valea râului, liberă ca o căprioară, aceasta însemna mai mult decât moartea. Decât prizoniera unei mănăstiri, mai bine moartă! Ajunsă pe malul râului, își făcu un plan.

– Lăsaţi-mă să mă uit o dată pe vale, se rugă ea de cavaleri, să îmi văd casa din vârful stâncii, înainte de a-mi îngropa tinereţea în mănăstire!

Cavalerii îi dădură voie. Erau trei, nu ar fi putut să fugă de ei, dacă ar fi încercat. Ea se apropie de malul Rhinului, se urcă pe stânca ce-i fusese adesea loc de odihnă, își scoase de la gât o salbă de chihlimbar și o aruncă în râu, strigând:

– Tată Rhin, grăbește-te să-mi trimiți armăsarii tăi albi, să mă îndepărtez de aici cu valurile și vântul!

Două valuri albe înspumate veniră spre stâncă.

O clipă, cavalerii o priviră uimiţi cum îşi despleteşte părul de aur, iar în următoarea clipă, Loreley dispăru, purtată pe spatele bidiviilor de spumă. Ei îi spuseră episcopului că fusese înghiţită de râu, neștiind sigur dacă a alunecat sau s-a aruncat de bună voie.

Sub ocrotirea fluviului, care i-a devenit casă, Loreley s-a transformat în sirenă. De sute de ani, corăbiile ce trec pe Rhin trebuie să fie foarte atente când se apropie de stânca unde a fost casa frumoasei Loreley. În amurg, ea se aşează pe stâncă, pieptănându-şi părul cu un pieptene de aur, şi cântă un sfâşietor cântec de dor. Cârmaciul îşi uită cârma, toţi marinarii uită de manevre, vrăjiţi de cântec şi de frumuseţea fetei, iar corabia este purtată de curenţi şi zdrobită de stânci.

Legenda ei a fost întrupată în cântec de Blackmore’s nightDjindjis Chan și Heinrich Heine, printre alții. Și Guillaume Appolinaire i-a dedicat o poezie, preferata mea.

Legendele altor sirene din cultura lumii – nu Loreley, însă Gorgona grecească, Melusine franceză, Yemaya afro-cubaneză și braziliană, Yara a amerindienilor tupi-guarani de pe Amazon, La Llorona – precum și povești marinărești de pe vremea corăbiilor cu pânze, preferatele mele, veți găsi în volumul meu de proză scurtă, intitulat OCROTIȚI DE SIRENE, a cărui lansare va avea loc sâmbătă, 21 decembrie 2019, la ora 11, la Muzeul Național al Literaturii, din str. Nicolae Crețulescu (în spatele Bisericii Albe de vizavi de hotelul Radisson Blue/ București).

Coperta OCROTITI DE SIRENE

Floare de foc

Pentru zilele trecute, la sarbatoarea Bucovinei. O Bucovina inca fara Cernauti….

Marina Costa

centenar1

(Publicat în “Arena Literară” nr. 11/2018

și în antologia de proză scurtă intitulată “Sub cupola unirii”, publicată la Editura Betta )

În ziua de miercuri, 6 noiembrie 1918, în jurul prânzului, 180 de soldați în uniforme austriece, cântând cântece românești, ajunseseră, în marș forțat, în piața orașului Cernăuți. Îi conducea un tânăr ofițer de douăzeci și trei de ani, a cărui uniformă își pierduse toate insignele. Austria pierduse mai mult… Veneau de departe, de pe frontul din Tiraspol, unde se bătuseră cu rușii. Călătoria spre Mica Vienă fusese o aventură complicată prin ținuturi în flăcări. Erau bucuroși că ajunseseră cu bine, conștienți de seriozitatea și necesitatea deciziei pe care o luaseră, mândri că le fusese dat să întindă, primii, peste aproape 145 de ani, puntea neamului între România și Bucovina.

Locuitorii orașului îi priveau cu neîncredere și sentimente amestecate. Se săturaseră de soldați de tot felul și de formațiuni paramilitare. Pentru…

View original post 2,480 more words

Blogul meu împlinește 5 ani! My blog is 5 years old!

lighted happy birthday candles

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

This post will be both in English and in Romanian, because I have both national and international followers and I use to write in the blog, alternatively, in English and Romanian, according to the subjects.

On 22-nd of November 2014 I opened this blog… by mistake. At that moment, I expected it to do what it cannot, to look something like a forum thread and if I post the first instalment to a story, the following ones to look one from the other like in a forum thread, just written by only one person. In that moment, I had some big plans with it… but, of course, it couldn’t look as I wanted, so after posting one story in 5 instalments (a story which got published in early 2019 as the last one of the short stories collection titled “The Mercenary’s Fate and other destinies”) I was very disappointed and I stopped writing in it for 4 months.

Afterwards, I reblogged some interesting posts, I copied here some of my RPG – related musings… and, from time to time, I remembered I had a blog, which covered largely my interests. (To my shock, some of the reblogged posts aren’t available anymore for reading… and I can’t understand why). I started writing for a Romanian audience too mostly after publishing my debut novel. Then I got Romanian followers too, and now, since my RPG years are drawing to an end, I noticed I have been writing more in Romanian recently.

A blog with all kind of ideas, music, literature, RPGs and traditions from all over the world – this is what characterizes me. Many happy returns, my little blog! And many more followers, out of which several to become my friends!

open birthday greeting card near pen

Photo by Giftpundits.com on Pexels.com

Acest articol este scris și în română, și în engleză, fiindcă am cititori de ambele limbi și  pe blogul meu sunt unele articole în engleză, altele în română, în funcție de subiectul abordat.

Pe 22 noiembrie 2014 am deschis acest blog… din greșeală. La momentul respectiv, mă așteptam de la el să facă… ce nu putea, ce nu fusese programat să facă. L-aș fi vrut să arate cumva mai apropiat de un articol de forum, și dacă postam prima parte a unei povestiri, mă așteptam ca celelalte să se arate provenind din aceea, nu fiecare separat, ci similar unui articol de forum, doar scris de o singură persoană, nu de mai multe. Aveam planuri mari pentru el, în momentul acela… dar, fiindcă nu putea să arate cum l-aș fi vrut eu, după ce am postat o povestire în 5 posturi (care, la începutul anului 2019, a fost publicată ca ultima dintre textele de proză scurtă din volumul “Soarta mercenarului și alte destine”) am fost foarte dezamăgită și nu am mai scris nimic aici timp de 4 luni.

După aceea, am repostat ce mi s-a părut interesant pe la alții, am copiat aici unele dintre gândurile mele legate de jocurile de rol (povești interactive) …și, din când în când, mi-am amintit că am un blog, referitor la multiplele mele pasiuni. (Sunt șocată să constat că unele dintre reblogurile mele nu mai sunt disponibile pentru a fi citite, așa că a trebuit să le șterg. Nu înțeleg de ce nu mai erau disponibile). Am început să scriu și pentru o audiență de limbă română  în special după ce am publicat romanul meu de debut. Pe urmă, am adunat și cititori de limbă română. Acum, că vremea mea pentru jocuri de rol se apropie de sfârșit, observ că în ultima vreme am scris mai mult în română.

Un blog cu tot felul de idei, muzică, literatură, jocuri de rol și tradiții din toată lumea – asta mă caracterizează. La mulți ani, blogușor! Și cât mai mulți cititori, dintre care cât mai mulți să-mi devină prieteni!

NaNoWriMo la jumătate

Day 15 writing badge.jpg

Au fost 15 zile de scris neîntrerupt, într-adevăr, la ÎNGERUL CU SABIE, deși fără spor. Abia am depășit 10.000 de cuvinte, ceea ce înseamnă cu siguranță că nu voi câștiga anul acesta concursul. Ei, și ce? Am reușit să scriu în fiecare zi, fie și 200 cuvinte, dacă nu s-a putut mai mult. În alți ani, se va putea, fără stress și greutăți de genul care șterg inspirația din minte. Și, cu siguranță, întotdeauna termin ceea ce am început, chiar dacă mai târziu decât ar fi trebuit.

M-am oprit, temporar, din roman pentru a corecta, în zilele de 16-17, pentru bun de tipar, ediția a doua din ECHIPAJUL, astfel încât să am câteva volume expuse la GAUDEAMUS, la standul Uniunii Ellene. (Da, sunt acolo!)

Da, știți că de anul acesta sunt și coordonator local NaNoWriMo. Am reușit să ne întâlnim de două ori până acum, câțiva care încearcă pentru prima dată și cu mine.

În prima duminică a lunii, am fost cinci magnifici, la ceainăria Bohemia Tea House. E treaba lor să spună dacă le-a plăcut sau nu – că, între timp, una dintre ele, Simona, s-a hotărât să se retragă, până la anul, considerându-se nepregătită pentru o astfel de încercare.

NaNofive magnificent 2019-11-03

Da, după cum vedeți, există și un sultan printre cadâne!

Aceasta a fost trusa inițială oferită participanților – calendarul, un mini-extemporal hazliu de 5 minute, care să ne încălzească atmosfera, un volum de proză scurtă – cine scrie și perseverează, poate ajunge să și publice!) și, pentru stimularea inspirației, ceai și ciocolată. Totul, cu multă dragoste și cu răbdarea de a răspunde la întrebări de diverse genuri.NaNo goodie bag 2019-11-03

A doua întâlnire, cam matinală, ne-a găsit în număr mai restrâns, însă la fel de entuziaști. Am discutat despre progresul fiecăruia, Mihai ne-a citit o povestire SF amuzantă și ne-am spus părerea, eu i-am invitat pe 24 la Gaudeamus, la lansarea noului meu volum de proză scurtă.

Bucharest Nano Pauls 2019-11-10

Sperăm să ne întâlnim din nou la începutul lunii decembrie, în număr mai mare, să sărbătorim câștigătorii! Nu voi fi printre ei, nu pot face față, în condițiile actuale, unui ritm creativ susținut.

Vă ofer, totuși, un citat din Îngerul cu Sabie:

Don Guillen, un om de vreo patruzeci de ani, nou venit la bord, avea propriile temeri. Încă nu știa sigur ce să creadă despre echipajul de pirați în care nimerise. Semnase articolele; îi surâdea să aibă o parte și jumătate, dacă expedițiile se dovedeau cu succes. În afara faptului că toți erau egali, ceea ce i se părea curios, și că avea de tratat negri, indieni și albi de toate națiile, inclusiv o femeie, cei care discutaseră cu el, în spaniolă ori franceză, păruseră să nu se deosebească cu mult de ofițerii de cart, cu care își petrecea timpul liber pe navele pe care servise înainte. Gândindu-se drept, regulamentul piraților părea mai blând… dar libertatea putea avea un preț, în ștreang. Riscuri și avantaje… Auzise că pirații erau cruzi, neciopliți, mincinoși, în toate felurile. Ce citise în articolele înțelegerii semnate și ce văzuse după terminarea luptei nu se reflecta așa. Rămânea de văzut dacă se va adapta printre ei.

De la o vreme, grijile îi căpătară nuanțe noi. Ce putere avea navigatorul acesta la bord, de-și convinsese căpitanul să-l lase să ajute la infirmerie? Nici don Alfonso, nici alt căpitan dintre cei mulți sub care navigase în vreo zece ani de când alesese marea, nu ar fi acceptat așa ceva. (E drept, nici piloții sau asistenții acestora nu s-ar fi oferit, nepricepându-se. Acesta, măcar, îi dovedise că putea fi, practic, de ajutor – și apoi, era direct interesat, femeia lui numărându-se printre răniți.)

Cum să-i spună unui iubit atent că aleasa lui va muri în curând? Dacă îl va costa și pe el viața, această îndrăzneală? Mai ales că-i auzise pe ceilalți numindu-l Ange au Sabre, deși tânărul se prezentase, simplu, Angel.

Din păcate, văzuse suficienți răniți cu fierbințeala irlandezei. Rana nu i se vindeca bine. Avea, înăuntru, umori otrăvite. Prinseseră plămânul. Doctorul făcuse tot ce știa ca să echilibreze umorile și s-o scape. Îi lăsase sânge, îi dăduse purgative, degeaba. Starea femeii se înrăutățea. Iubitul ei se încăpățâna să spere, să nege inevitabilul. Putea fi el cel care să-l aducă la realitate?

Ieși puțin pe punte, la aer. Se lăsa amurgul. Spre norocul lui, căpitanul, căruia îi jurase credință de curând, era și el acolo. Îl salută, după care îl întrebă:

– Când ajungem la destinație?

– În funcție de vânt, în două –trei zile ancorăm în Basse Terre. Cum se simt răniții?

– Mă tem că mai pierdem doi zilele astea. Femeia rănită în plămân și băiatul căruia a trebuit să-i tăiem piciorul nu rezistă, șopti el, sperând să fie auzit doar de căpitan. Iar dumneavoastră aflați primul, adăugă. Am făcut tot ce am putut. Dumnezeu are lista lui…

Sol se prinse de balustradă, de parcă vestea tristă ar fi fost gata să-l dărâme. Știa că niciun om nu poate șterge, nici adăuga, pe lista aceea, un nume scris în cer. Dar una era să moară omul pe loc, în luptă, și alta după câteva zile de negocieri cu cea cu coasa. I se părea o moarte urâtă, la fel de urâtă ca cea datorată unei molime.