O singură carte

Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.

Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.

Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).

Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).

Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.

Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!

La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.

Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.

Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….

Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.

Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.

Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…

Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…

Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…

Fugarul

Publicată în Antologia Caruselul cu metafore, Editura Inspirescu, 2020

Bărbatul alerga de parcă toate oștile infernului ar fi fost pe urmele lui. Și, într-un fel, erau. Obosise. Plămânii îi ardeau cu fiecare respirație. Expira panică, însă trebuia să continue, cu ultimele forțe. Voia să rămână în viață.

Intrase în pădure. Spera să-i deruteze, să-i facă să creadă că alesese altă cărare. Se întuneca. În goana lui turbată, crengile încercau să-l oprească din drum, îl zgâriau, de parcă ar fi fost și ele din Armata Republicană Irlandeză[1]

Se săturase să tot fugă și să se ascundă, însă, după ce se pronunțase în favoarea acordului de pace, devenise brusc persona non grata pe mai multe liste. Unii îl amenințaseră cu moartea, alții doar îi ceruseră să nu se mai întoarcă în Ulster. Își șterse fruntea cu mâneca fără să se oprească. Auzea ecoul pașilor din spatele lui și refuza să se întoarcă, să-i numere câți erau. Foșnetul covorului de frunze de sub picioarele lui îl dădea, probabil, de gol. Simțea mirosul de țigări ieftine și whisky al urmăritorilor.

            Deodată, drumul i se opri brusc într-un gard înalt, de zid. Fără să pregete, îl escaladă, ajutându-se de funia care îi folosise la coborât pe fereastra casei din Londonderry, când fusese anunțat că veniseră după el. De pe creasta acestuia, îi văzu. Erau cinci. “Or fi pus și preț pe capul meu, ca în Vestul Sălbatic,” gândi el, cu năduf, după care privi în față, pregătindu-se să coboare. Cum învinsese el obstacolul, nici ceilalți nu aveau să se lase prea mult timp întârziați…

            În față era o casă din cărămidă, nu prea mare, cu două ferestre luminate. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Drumul i se înfundase. Se uită după o magazie, ceva dependințe în care să se poată ascunde, dar din direcția aceea nu se vedeau, mai ales că se întunecase deja. Luna oferea o perspectivă prea îngustă pentru cel ce avea nevoie de un loc de scăpare.

            Dădu colțul, căutând intrarea, și se împiedică. Durerea îl săgetă de la gleznă în sus, spre genunchi. Strivi o înjurătură între dinți… și deodată, o ușă se deschise, și un felinar îl lumină. Îngheță pe loc.

            În fața lui era o femeie bătrână, cu un șal gros care-i acoperea și capul, și jumătatea superioară a trupului gârbovit. Avea într-o mână felinarul, și în alta o farfurie cu mâncare pentru ceva animale. Să fi fost un câine în împrejurimi? Nu l-ar fi auzit, să-l latre? Oricum, el trebuia să spună ceva. Să ceară ajutor. Ar fi putut să încerce s-o omoare… dar la ce îi folosea? Vremea luptei trecuse. Conștiința îi era suficient de încărcată din trecut. Acum era timp pentru clădirea unei păci, oricât de fragile. Cei care-l urmăreau nu înțeleseseră încă asta. El, da.

– Bună seara! M-a prins noaptea pe drum și vă rog frumos să-mi dați adăpost până mâine dimineață, spuse el.

            Femeia prinsese durerile nașterii Republicii Irlanda, al doilea război mondial, frământările de la frontieră de la jumătatea secolului, care o lăsaseră văduvă și fără fiul cel mare și tulburările[2], în toată desfășurarea lor. Singurul fiu care îi mai rămăsese fusese rănit grav într-una din revoltele de la începutul tulburărilor, de nu se mai întorsese același om. Știa să recunoască un om urmărit.

Părul lui scurt, leoarcă de transpirație, fața și hainele lui, la lumina felinarului, spuneau povestea goanei nebune din ultimele cam multe ore. Buzunarul hainei de piele, probabil, ascundea o armă de foc, ori măcar un cuțit. Aveau și cei din IRA, și cei care le juraseră răzbunare, iar în locurile acestea de frontieră, era bine să nu-ți faci dușmani de nicio parte a baricadei, dacă nu-ți voiai casa aruncată în aer, cu toți locuitorii…

            – Nu mă interesează de-al cui ești, nici cine te urmărește, spuse ea. Hai în casă! Vei fi hrănit, ți se va da apă de spălat și un loc de odihnă, să fie de sufletul răposatului meu soț, dar mâine în zori vreau să pleci, înainte să vadă cineva de unde ai ieșit. Nu te cunosc, nu ne cunoști pe niciunul dintre ai casei, dacă ne vezi altădată pe străzile orașului.

            Era recunoscător pentru ce i se oferea. Condițiile i se păreau rezonabile. Ar fi vrut să întrebe care oraș – adică, dacă trecuse frontiera sau nu, că nu-și dădea seama, dar era prea obosit. Rămăsese fără cuvinte. Înclină capul, într-o mulțumire tăcută, și o urmă pe bătrână.

            – Omul acesta are nevoie de adăpost pentru noapte, îl prezentă ea celor doi care o așteptau în casă, un bărbat cam de-o seamă cu el, într-un scaun cu rotile, și un băiat subțiratic de vreo treisprezece, paisprezece ani. Paddy, mai pune un tacâm la masă. Vino să-ți arăt unde este baia și să dau drumul la boiler, i se adresă noului venit.

            – Mă cheamă Tom, se prezentă el scurt. Vă mulțumesc pentru generozitate.

            În sinea lui, pe de o parte ezita să se dezbrace și să facă baie, pe de alta, trupul lui trudit avea neapărată nevoie, ca să-și revină. Și dacă veneau urmăritorii și îl găseau fix în baie, gol, neînarmat, ca un vițel la sacrificiu? Ei, și? Dacă asta îi era soarta, se va întâmpla. Obosise, era plin de dureri și nu voia decât, după o baie relaxantă, să bea un ceai fierbinte și să adoarmă.

            – Eu sunt Maureen, el este fiul meu, Sean, iar el, nepotul meu, Paddy, făcu ea prezentările pe scurt.

            – Nu trebuia să-l aduci aici, mormăi Sean. Nu primim niciodată musafiri.

Paddy, care îl privea mirat pe străin, observă că prin haină îi trecea o pată de sânge, care se mărea din ce în ce.

– E rănit! Bunico, trebuie să-l pansăm! exclamă el. Altfel moare pe la noi și nu ne crede nimeni că n-am contribuit la crimă.

Poate văzuse prea multe filme polițiste ori western, dar se pare că moștenise de la generațiile anterioare un simț practic greu de contrazis.

– Nu pansăm pe nimeni, Paddy! interveni tatăl lui. De mine cine a avut grijă atunci, la bătălia din Bogside?[3]

            Tom se cutremură auzind numele aducător de amintiri de coșmar. Și el fusese acolo; lupta făcuse începutul lungului șir de violențe ce-l aduseseră, acum, aici. Îl deranja mai puțin lipsa de ospitalitate a băiatului sau chiar dușmănia vădită a bărbatului decât menționarea celor trei zile și trei nopți pe baricade.

            – Tocmai pentru că nimeni nu a avut, replică bătrâna. Suntem casă de creștini cu frica lui Dumnezeu și nu putem lăsa omul să ne moară la ușă… sau, mai rău, să fie omorât, continuă ea, auzind zgomote la poartă. Paddy, du-l în baie! Ajută-l să se spele, pansează-l și adu-i cămașa și costumul de haine pe care le găsești în șifonierul meu. Nu ieșiți de acolo decât când vă spun eu că puteți ieși, ai înțeles?

            – Da, bunico!

            Străinul se lăsă luat de mână. Din fericire, nu pierdea atâta sânge încât să lase dâră în urma lui. Doar veșmintele i se îmbibaseră. Abia intraseră în baie, că în ușa casei bubuiră bătăi de oameni care nu se încurcau cu delicatețuri. Femeia îi aruncă o privire semnificativă fiului ei, ducându-se să deschidă. Bărbatul își manevră scaunul cu rotile spre sertarul cu tacâmuri, punând masa, în locul lui Paddy. O scenă domestică oarecare.

            – Ai văzut cumva un bărbat de înălțime medie, foarte grăbit să fugă de noi? întrebă direct unul dintre cei cinci oameni de la ușă, aparent șeful lor, pe când ceilalți rămăseseră în umbră, în spatele lui.

            – Nu a venit aici, răspunse ea. În mod sigur ar fi fost trimis în drumul lui. Noi nu primim niciodată pe nimeni. Vă puteți interesa oriunde: fiul meu a rămas invalid, în scaun cu rotile, ca urmare a rănilor căpătate la Bogside. Are probleme de sănătate. Tocmai de aceea am rămas aici, în căsuța aceasta bătrânească, departe de lume.

            Unul dintre cei care îl însoțeau confirmă, în galeză, făcând un pas înainte și șoptind la urechea șefului.

            – Ai vreo idee unde s-ar putea ascunde? fu întrebată din nou.

            – S-o fi dus în oraș, unde i s-ar deschide unele uși. Ori a ieșit la șosea și l-a luat vreo mașină spre nord, dădu ea din umeri. Dacă aflu ceva, eu sau nepotul, care este în baie acum, cum vă dau de știre?

            – De ce să te străduiești să faci ceva pentru ei, mamă, sau pentru cel care fuge de ei? strigă bolnavul, de s-ar fi auzit până la poartă. Toți sunt o apă și un pământ, fie ei republicani sau loialiști! Toți m-au lăsat să crăp în șanț – și ai mei, și ai lor. Nu mulțumită lor sunt în viață, neputincios și chinuit de migrenele astea îngrozitoare. Zici că îmi taie cineva capul cu fierăstrăul!

            – Orice război a implicat și greșeli, și pierderi colaterale, încercă omul de la ușă să-l împace.

            Auzise că așa reacționa invalidul. Avea crize de violență, când blestema, striga, uneori spărgea vesela. Din fericire, nu-și revărsa demonii asupra celor cu care locuia.

            – Ușor de zis, când aceia nu au fost copiii cărora le-ați dat viață, cârcoti și bătrâna. Luptele de la frontieră m-au lăsat văduvă și fără fiul cel mare, iar Sean, după cum vedeți, nu se poate numi că-mi este sprijin la bătrânețe, din moment ce eu sunt cea care-l îngrijesc pe el.

            Intrușii nu găsiră replică. În sfârșit, plecară. În urma lor, femeia continuă să pună farfurii și căni, așezând scaunul cu rotile confortabil la masă. Puse și a patra porție.

            Paddy apăru din baie și se apropie de bunica lui.

            – Au plecat? șopti el.

            – Da.

            – Vino cu ce este nevoie pentru cusut o rană. Și stau lângă tine, să învăț, poate mi-o prinde bine vreodată. Omului ăsta i-a trecut glonțul pe lângă el și i-a luat un pic de carne. A avut noroc că nu l-a găurit să-i rămână acolo, ca în filme!

            Pentru el, seara aceasta era o aventură. Pentru bătrână, un prilej de îngrijorare. Luă ac și ață. Străinul era deja curat și purta o pereche de boxeri noi, cu un imprimeu demodat. Sigur le primise un bărbat care nu apucase să-i poarte. Pansamentul pus de băiat, chiar deasupra elasticului boxerilor, îi oprise sângerarea. Intervenția femeii cu ac venea la timp.

– S-au auzit și de aici unele strigăte, recunoscu el. Vă mulțumesc foarte mult pentru ocrotire. Vă sunt recunoscător, atât cât poate însemna recunoștința unui fugar, care cine știe unde va fi mâine. De ce m-ați primit, fără să știți măcar dacă nu cumva… am fost și eu, atunci, la Bogside? se strâmbă el când îi intră acul în piele.

– Și dacă ai fost, s-a întâmplat demult. Ești prea tânăr să fi participat în celelalte, unde s-au dus ai mei. Puteai să ai vârsta fiului meu cel mare, Dumnezeu să-l odihnească, și tot, dacă te dădeam pe mâna lor, nu mi-i dădea nimeni înapoi. Nici lui Sean nu-i recupera sănătatea pierdută. Îmi duc crucea, și vreau să nu am pe nimeni pe conștiință, indiferent dacă-i catolic sau protestant, loialist sau republican.

Nu era, poate, răspunsul la care se aștepta, dar era unul sincer, direct.

– Catolic, fost membru IRA. Eu am depus armele odată cu primii care au făcut-o, în semn de bune intenții față de acordul de pace, pe care cerneala nu s-a uscat încă; facțiunea care mă vânează, nu.

– N-or fi singurii, interveni băiatul. Am auzit destule.

– Taci, Paddy, nu te băga în vorba oamenilor mari! îl repezi bătrâna, terminându-și treaba, apoi îi spuse străinului: Îmbracă-te și vino la masă!

Spre surpriza oaspetelui, cina începu cu o rugăciune, rostită de Paddy:

– Doamne, îți mulțumim pentru toate binecuvântările tale, pentru bucatele de pe masă și pentru ziua care se încheie. Te rugăm să ne ocrotești și mâine, și în toate zilele, pe toți cei din jurul mesei acesteia. Amin!

Tom se simți impresionat că fusese inclus, chiar dacă rugăciunea nu era cea standard, catolică, obișnuită urechilor lui. Mai conta că era o familie de protestanți?

– Mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai ajutat astăzi și mi-ai scos în cale oameni deosebiți. Ai grijă de ei, Doamne, dă-le tot ce au nevoie și fă să nu pătimească pentru gestul mărinimos din seara aceasta. Ai grijă și de mine, în mare mila Ta, să scap din ceea ce mi-au urzit dușmanii. Îndură-te de Irlanda, să se audă vocea Ta de la Canalul de Nord la Canalul Sfântul Gheorghe și de la Marea Irlandei la Oceanul Atlantic, îmblânzind inimile tuturor, să se încheie pacea! Iartă, Doamne, tot ce s-a întâmplat în ultimii zeci de ani, și fă ca generația copiilor de astăzi să cunoască numai vremuri pașnice, termină el rugăciunea, cu ochii la Paddy.

– Chiar crezi că ar putea fi pace vreodată, când a curs atâta sânge, de sute de ani, între frați, veri și vecini, între cei verzi și cei portocalii? Cum s-ar putea face pace între cei ce au schimbat pumni, pietre, sticle incendiare și gloanțe timp de secole? ripostă Sean, frecându-și tâmplele, cu un gest nervos.

– E vremea ca izvorul de sânge să sece, într-o bună zi. Azi, dacă nu ieri! Am crezut și eu, în tinerețe, că lupta poate rezolva ceva. Am crezut în răzbunare, în realizarea unității cu orice preț, într-o Irlandă mare și puternică, așa cum fusese pe vremea ducilor de Kildare[4], dar în context modern. Am dat cu piatra la Bogside într-un băiat de vârsta mea, unul dintre ucenicii din paradă, care îmi aruncase, în batjocură, un pumn de monede de cupru. Atunci, eram convins că ura multi-seculară este firească. Făceam ce trebuia, ce făcuseră și strămoșii mei, generație cu generație. L-am văzut cum se prăbușește, cu capul spart, și moare călcat în picioare de ceilalți, după ce-mi aruncase o sticlă incendiară, care a aprins pervazul ferestrei. Acela a fost primul om pe care l-am omorât. Era care pe care.

Invalidul se cutremură, pradă acelorași amintiri. Băiatul și bătrâna priveau de la unul la celălalt, fără cuvinte, intuind ce ar fi putut urma.

– M-a urmărit în vise multă vreme, cu părul lui cârlionțat și eșarfa deosebită, în culori vii, de un model cum nu mai văzusem până atunci, cu toate nuanțele soarelui în ea, continuă străinul. Ai fi zis că fusese suficient pentru stingerea setei de răzbunare, când am văzut consecințele faptelor mele. Însă după duminica sângeroasă din 30 ianuarie 1972, când a fost ucis vărul și prietenul meu cel mai bun, Michael Kelly, alte neamuri, membri ai IRA, au venit să mă ia cu ei. De atunci, am avut parte de suficiente violențe. Dar vremea armelor a apus după ce ambele țări au devenit membre cu drepturi depline ale Comunității Europene și aceasta și-a adâncit uniunea dintre state, ducând la negocierea Acordului de Pace. Acum ne-ar trebui altfel de luptă, cea legală. Am priceput, într-un târziu, că nu este drept ca frații de același neam și aceeași limbă, puși să se urască şi să se omoare unul pe celălalt prin forţa istoriei, să nu înţeleagă că este mai bine să-şi dea mâna, să se unească în lupta comună împotriva violenței, pentru o lume pașnică, mai mare decât cele două felii de țară tăiate de istorie, în cadrul Uniunii Europene. Să votăm, la referendum, pentru consfințirea păcii, să dărâmăm baricadele, să depunem armele și să ne dăm mâinile.

Sean îl țintui cu privirea, fără să spună nimic, cu maxilarele strânse, de parcă se temea să nu-i scape ce nu trebuia. Mâinile i se încleștară pe scaunul cu rotile. Bătrâna, cu ochii mari, se ridică și plecă grăbită în altă cameră.

– Crezi că cei de unde vii tu, unioniștii, vor vota pentru pace? N-au fost chemați la masa tratativelor, și cârcotesc că Republica Irlanda capătă un rol mai mare decât Anglia în zonă. Mie, acum, mi-e totuna. Nu cred că se va întâmpla, spuse, într-un târziu, Sean.

– Dacă ești unul dintre cei care votează pentru pace, se poate realiza!

            Femeia se întoarse cu o eșarfă din mătase, decolorată de vreme și pătată de sânge, însă al cărei imprimeu tropical corespundea descrierii, cu nuanțe de galben viu, portocaliu și roșu ca soarele, de la răsărit la apus. O flutură în fața celor doi bărbați.

Oaspetele tresări. Nu se putea să fie adevărat! Pentru prima oară în viață, era confruntat cu o victimă în viață a acțiunilor sale, considerate, cândva, eroice. Acum, le vedea în cu totul altă lumină. Oftă.

– Da, chiar aceasta cred că este… Adică tu ești cel pe care l-am lovit… și nu ai murit? începu să înțeleagă fugarul. Folosește la ceva dacă îmi cer iertare, creștinește, astăzi, în fața ta, la aproape treizeci de ani de la evenimentul nefericit? Și de la mama care te-a îngrijit toată viața, doar pentru că mâna mea a aruncat piatra?

            – Eu te iert, spuse bătrâna, în numele Domnului nostru Isus Hristos, care a făcut la fel cu dușmanii și prigonitorii Săi. După cum am înțeles, nu mai ești cu ei. Așa a vrut soarta noastră. Nu ești tu vinovat, ci legile urii multi-seculare, care au săpat prăpastia dintre Verzi și Portocalii. Dacă îi era scris să fie rănit de piatră și de sticlă, în blestemata aceea de luptă, tot s-ar fi întâmplat, fie de mâna ta sau de a altuia.

În sufletul invalidului se dădea o luptă. Îl ura pe acest om, care tocmai își mărturisise crima, de treizeci de ani, sentiment intensificat cu fiecare durere de cap, cu fiecare durere de spate, cu fiecare clipă când i se făcea dor de femeia necredincioasă care-l părăsise. Totuși, mama lui se grăbise să-l ierte. Iar acum, când îl putea privi în ochi, constata că nu era mult diferit de el însuși. Da, el fusese cel care aruncase primul cu monedele, instigat de colegii lui din paradă. Celălalt, doar ripostase, ca orice om demn, jignit. Mai departe, bătălia escaladase, de ambele părți, ajungându-se la vărsare de sânge.

– Eram unul dintre ucenicii porniți în paradă, mândru că într-o lună urma să îmi pot câștiga pâinea, să o fac pe mama mândră de mine, rosti el, cu vocea schimbată, parcă retrăind acele evenimente. Săraca, spălase destule rufe prin oraș ca să mă crească, fără niciun sprijin. Când am trecut pe William Street, au început violențele. Cei din Bogside urlau insulte către noi. Le-am răspuns. Nu mai știu cine ne întărâta. Am aruncat monede de cupru, am primit pietre din praștii. Atunci a început haosul. Când m-am prăbușit, au crezut toți că am murit. Mi-am revenit într-un târziu și m-am târât într-un gang, neștiind sigur pe ce lume eram. Am leșinat iar, acolo. Abia după o vreme m-a dus cineva într-o casă, unde am zăcut, fără să știu de mine, câteva săptămâni. Ziceai că m-ai ținut minte după eșarfă. Tot după ea, adusă de tata din Franța, unde a luptat în primul război mondial, m-a recunoscut și mama, care întrebase peste tot, și de vii, și de morți. 

– Poate dacă nu ai fi rămas invalid în urma rănii, aș fi avut mamă, protestă Paddy în surdină.

– Nu vorbi de târfa de Kayleigh în fața mea! Dacă m-ar fi iubit, ar fi rămas cu mine. Tu și mama ați făcut-o. Atunci eram mai bine decât acum. Unele consecințe au evoluat în timp.

– Chiar dacă a greșit față de tine și de Paddy, nu este așa cum spui, încercă bătrâna să-l potolească. Are un singur bărbat, luat cu cununie, nu a înșirat o duzină. Greșeala ei a fost că s-a măritat de tânără cu tine și că a crezut în ce-au spus primii doctori, că te faci bine. Când a devenit subiectul crizelor tale de furie, era normal să nu mai suporte și să-și ia câmpii. N-a fugit cu altul, a fugit de tine… Iar Paddy, chiar dacă l-a iubit, ar fi încurcat-o cât își căuta de lucru în oraș. Avea nevoie să fie liberă ca să înceapă o nouă viață.

– Măcar tu ai un copil, comentă străinul, pe care să-l iubești și care să-ți îndulcească bătrânețile. Ai avut o soție. Eu nu am avut timp pentru a-mi face o familie. Am fost ocupat să semăn răzbunare și moarte, nu viață. Am trăit singur și voi muri singur.

– Nu ești atât de bătrân, interveni femeia. Poate nu ți-e dată singurătatea veșnică. În timp de pace, înfloresc toate sufletele.

Sean încă se gândea la toate cele petrecute, atunci și acum.

            – Te iert, rosti el, într-un târziu, pe un ton doar pe jumătate convins. Mama are dreptate. Dacă nu mă lovea piatra ta, ar fi fost a altuia, și tot îmi găurea scăfârlia, să-mi lase migrenele acestea îngrozitoare. Cât despre sticla incendiară care m-a ologit, aceea nu a fost a ta, dar și eu aruncasem una într-ai voștri. Nu știu cine mi-o dăduse, din spate. Am fost, cu toții, victimele urii. Între noi doi, aceasta s-a sfârșit acum. Vorbele mele vor fi pecetluite cu pâinea și sarea împărțite la cina înainte de care ne-am rugat împreună, aceluiași Dumnezeu, indiferent că tu ești catolic și eu protestant.

            Făcu eforturi să se ridice și să prindă mâna întinsă a lui Tom. Acesta i-o strânse vioi, fără exces de forță.

            – Dacă mai stați mult la povești acum, în loc s-o faceți după masă, veți lua cina rece! îi avertiză bătrâna, umplându-le farfuriile. Poftă bună! Mâine în zori, Paddy, iei căruța. O voi umple eu cu câteva coșuri de mere și cu două pături, între care se va ascunde Tom, pentru cazul că urmăritorii ar fi rămas în apropiere. Te asiguri că nu este nimeni în jur la traversarea șoselei de centură și îi spui lui Tom să coboare. Îi arăți unde este stația de autobuz spre Dublin. Poate să se ducă până în capitală, sau în oricare orășel din drum. Când ajungi în oraș, lași căruța la vară-mea Ciara, cu mere cu tot, și îți vezi de drum spre școală.

            – Vă mulțumesc încă o dată tuturor de aici, de la masă, răspunse fugarul. Așa voi face. Poftă bună!

* * *

            În zori, căruța de un cal putere opri în locul indicat de bunica micului conducător de atelaj.

            – M-am uitat bine, nu am fost urmăriți. Aici e loc liber, nu ar avea cum să ne pândească nimeni. Poți coborî în siguranță, îi spuse băiatul. Cum te simți?

            – Bine. Mai am câteva pastile în buzunar, împotriva durerilor. Am luat una dimineață.

            – Ia și rucsacul, cu apă și merinde. Drum bun! Stația este acolo. Te superi dacă te rog să-mi trimiți o vedere, după ziua votării? Să știu că ești bine. Dacă întreabă ai mei de la cine e, Tom este un fost coleg de școală. Nu am primit niciodată o scrisoare sau o vedere. Cine să ne scrie nouă?

            Fugarul fu impresionat că cineva îi purta de grijă, în lumea asta mare. Un copil care ar fi putut fi al lui, dacă și-ar fi găsit cândva timp să se așeze la casa lui. Poate că încă nu era târziu s-o facă, undeva în Republica Irlanda sau, poate, în altă parte, la adăpost de răzbunători.

            – Dacă îmi dai adresa, îți scriu.

            – Iar eu, promit să îi bat la cap pe tata și pe bunica să se ducă la vot. Pacea este importantă!

            O strângere de mână bărbătească și cei doi se despărțiră. Băiatul privi cum Tom începu să alerge, văzând autobuzul apropiindu-se. Îl prinse. Atelajul își continuă drumul spre oraș. Fugarul era, pentru moment, în siguranță.

* * *

La referendumul din 22 mai 1998, propunând modificarea constituției atât în Irlanda, cât și în Irlanda de Nord, pentru consfințirea păcii, prezența la vot a fost numeroasă. 94,4% dintre cetățenii Republicii Irlanda și 71,1% dintre cei din Irlanda de Nord au votat în favoarea Acordului de pace semnat în Vinerea Mare. Era vremea să se întindă punte peste râurile de sânge, să se reclădească ce se dărâmase timp de secole întregi, chiar dacă unele ramuri ale IRA au acceptat depunerea armelor cu o întârziere de câțiva ani, abia la începutul noului mileniu.

Paddy primi, pe la jumătatea lunii iunie, o vedere din Cork, semnată Tom, pe care scria, simplu, Vacanță plăcută! O păstrează și acum, împreună cu alte amintiri din adolescență.


[1] I.R.A. – formație paramilitară irlandeză, interzisă, considerată teroristă, care a acționat și în Republica Irlanda, și în Irlanda de Nord, până la dezarmarea acesteia, în anul 2005. Dar încă există câteva facțiuni desprinse din aceasta, care nu recunosc acordul de încetare a focului și nu au predat armele.

[2] The Troubles (tulburările sau necazurile) reprezintă denumirea conflictului naționalist etnic din Irlanda de Nord din a doua parte a secolului XX, început în anul 1968, escalând în august 1969, cu revolta din Irlanda de Nord, și finalizat în 1998 cu Acordul din Vinerea Mare, aprobat prin referendum simultan atât în Republica Irlanda, cât și în Irlanda de Nord la data de 22 mai 1998.

[3] Revoltă comunală masivă, de sute de oameni, care a avut loc în perioada 12-14 august 1969, în Derry, Irlanda de Nord, între locuitorii din Bogside, catolici, republicani, și unioniștii locali, protestanți, sprijiniți de forțele de ordine din Ulster. 43 dintre cei 59 de ofițeri din Ulster au fost răniți de bombele artizanale

[4] Familia Fitzgerald, duci de Kildare, împuterniciți regali în Irlanda în perioada 1316 – 1599, până la cucerirea Irladei de către Anglia.

Povestea eșarfei în culorile toamnei o găsiți aici.

Literary report 2020 and plans for 2021

Photo by Ione Peony on Pexels.com

Fellow-authors used to list all their literary activities in 2019 and plans for 2020. I did the same last year, and now I am keeping with the tradition.

NANOWRIMO:  I keep being the Local Municipal Liaison for Bucharest. It could have gone better, though. I won the two Camps, but not the November contest, where I succeeded only about 18,000 words. I tried my best in the given situation I had to adapt to, and I am glad that I succeeded at least to organize a few online writing sprints for the Romanian NaNoWriMo team, not only for the Bucharest one. There is no other wrap-up NaNoWriMo report, so this is the one – I just learnt to be content with small progress until I’ll be able to hold a writing sprint uninterrupted…

BOOK-RELATED TRAVEL:  armchair travel via books, videos and photos. I am stuck in my tower for a while, waiting for better days, not only for the pandemy reasons. But I researched intensively via Internet and books for my novels and short stories.

PUBLISHED THIS YEAR: No more books published this year, only short stories and a few poems, in literary magazines and anthologies, and blog articles here. But I am glad that the number of anthologies and literary magazines I am in has increased, so I guess it applies for being wider known….

AWARDS won:

  • Poetry prize at Brâncoveniana contest, in Potlogi Dâmbovița
  • First prize for short stories at the International Literary Contest Metafore – Ana Podaru
  • Third prize, respectively first mention for short stories at the festival Simfoniile verii (it was acceptable to enter with 2 short stories if both added up to 3 pages, and both won something)
  • Second prize for short stories at the festival Capriciile toamnei
  • Mention (fifth place) at the National Short Stories Contest Nicolae Velea 2020.

OTHER WRITING – RELATED ACHIEVEMENTS:

  • I am mentioned with a dedicated article in the Encyclopedia of 2000 generation writers
  • I got chronicles of my books in various literary magazines
  • I got recommendations of my books in book blogs
  • I succeeded to attend a few literary events
  • I succeeded to make myself known more in various reader groups
  • I have opened an Instagram account.

BOOKS TO COME IN 2021:

  • I want to publish a second edition, reviewed, of the series Life in turmoil (Vieți în vâltoare). It is now in 3 volumes, but it will be in 4 volumes, able to be read and enjoyed also individually. The review is in progress, two of the volumes were read by betta readers, two still need work.
  • I also want to publish 2 short stories collections as well, The old craftsman’s apprentice (Ucenicul bătrânului artizan) and another contemporary one, title still undecided.

OTHER LITERARY HOPES FOR 2021:

  • To get my books more widely known
  • To learn about more literary contests and to participate in them.
  • To get more chronicles
  • To be able to get the documentation ready for submission to the National Writers Union.

WRITING IDEAS TO RIPEN UP FOR LATER:

I want to finish at least one and start another of the (4 or 5) volumes of a new pirate series, titled Gentlemen of fortune (since The price of freedom is a title others used too, so I had to find another). Also, each volume able to be read individually.

Keep gathering short stories in 2 more volumes, as they get published, one by one, in magazines – one to be titled Rebels of the seas and of the mountains, other with children stories – Stories with animals and fishes.

IDEAS WHICH KEEP BAKING OVER NEXT YEAR:

  • a sort of fan-fiction (of the publishable kind, even if not in the same genre and style as 50 Shades of Grey J and not sure if novel or novella) – continuation of something I love, up to you to guess what: the story of a young single mother who wants to start a new life, under another name, in another place, maybe pretending she is a widow in order to not have her baby called bastard… Also, up to you to guess in what country it is going to happen (easy if you guess what it might be a fanfiction from, but difficult if you take into account that in the movie it is just briefly hinted that the main characters might have slept together once, and this idea might have been skipped by most watchers – I got it only about the 14th time I watched the movie…) I might combine it with my idea of a May-December romance I had for a long time, so she might find an older man to raise her son with…
  • another Viking story, happening at the dawn of the Viking Era, around 750, if the Wanderers of the Seas (Pribegii marilor) happen at its end, around 1050. This time, also not necessarily told from a female perspective…
  • a sort of timetravel fantasy story which I still have to think over, a sequel to a roleplaying game dead long time ago (not mine).
  • and maybe another Venetian historical novel…

….But these are all surely for beyond 2021.

NAUFRAGIATUL

Încet, încet, suflul rece (și ud) al realității îi inundă gândurile: “Marie Gallante” se scufunda. Mai erau doar doi pereți de lemn care rezistau… până când? Scârțâitul lor sinistru și vuietul valurilor nu anunțau nimic bun.

Pe căpitan Allegre îl văzuse căzând lovit de catargul care se prăbușise în furtună. Încercase, atunci, să îl tragă de dedesubt, dar nu reușise. Pe urmă, toți cei care erau încă apți de muncă și legați cu parâme, trebuiseră să-și continue lupta cu stihiile. Însă furtuna învinsese. Pentru a confirma aceasta, un val puternic rupse arborele trinchet, de care Andrea își legase parâma, iar el se prăbuși peste ceea ce rămăsese din copastie. Până să reușească să dezlege nodul pe care îl făcuse cu două ore înainte, ajunse pe fundul mării.

Apa forma un fel de perdea groasă, opacă, nu limpede, ca în golfurile Egeei, unde se mai scufundase în zorii adolescenței, împreună cu sora lui, sub supravegherea unuia dintre unchi. Naufragiatul se zbătea să se elibereze, să se ridice la suprafață, fără să reușească încă. Într-o fracțiune de secundă, crâmpeie de viață îi trecură prin fața ochilor: copilăria la bordul unei mici ambarcațiuni de familie, ca multe altele din Marea Adriatică, din Egee sau Ionică, încărcată cu marfă de la o insulă la alta sau spre ținuturile Italiei ori cele de dincolo de Bosfor; furtuna amarnică în care își pierduse familia și corabia pe care se născuse; bătaia soră cu moartea primită pe cheiul din Marsilia de la genovezi invidioși; zâmbetul lui Mireille, sărutările ei și felul în care îl încredințase căpitanului gabarei “Marie Gallante”…

“Doamne, ajută-mă din nou, scoate-mă la liman,” se rugă el în gând.

Dumnezeu? Nu, altcuiva se rugau cei din neamul lui pentru viața marinarilor. Ceea ce văzu pe fundul mării îi reaminti acest lucru. Se afla acum în fața unei fete deosebit de frumoase, cu fața albă ca de marmură, cu trăsături pe care le mai văzuse la femeile din portul Salonicului. Avea o rochie fină de mătase, de culoare verzuie, și un pieptene de aur.

Era de bine sau de rău că se întâlnise cu Gorgona, aici, atât de departe de mările unde amândoi văzuseră cândva lumina zilei? Andrea își alese vorbele cu grijă:

– Mulți ani să trăiți, Majestate! Fratele dumneavoastră domnește fericit peste o împărăție necuprinsă.

Era exact ce își dorea Gorgona să audă, însă tânărul marinar nu se aștepta să primească și un răspuns:

– Mulțumesc de veștile bune. Familia ta mă servește cu devotament, iar acum am primit noi gărzi de pe gabara scufundată. Te-ai descurcat bine unde te-am trimis, printre francezi! Ai spus povestea mea marinarilor străini?

Surprinzător, Andrea era bucuros să audă aprecierea reginei mărilor. Măcar cei dragi pe care i-a pierdut în cele două naufragii, cel de acum șapte ani și cel care abia se întâmplase, erau departe de orice întristare și suferință acum. Cât despre ai lui, poate că era mai bine pentru o familie de marinari să fie la curtea Gorgonei decât în Raiul acela cu lapte, miere și îngeri despre care mai auzise în biserici. Așa că răspunse imediat:

– Da, majestate. Le-am spus povestea Unora le-a plăcut. Au și ei sirene în legende.

Gorgona zâmbi și dădu din cap afirmativ.

– Mi-ai dăruit viața ta încă de acum șapte ani. Ești al meu și recunoști aceasta. Mai ții minte întâlnirea noastră de atunci?

Nu-și amintea nimic, până când se trezise pe puntea corăbiei aceleia care nu avusese nevoie de el și îl aruncase pe cheiul Marsiliei ca pe un gunoi, însă nu îndrăznea să recunoască deschis.

– Recunosc că sunt supusul dumneavoastră, regină a mării.

– Ai promis să mă servești cu devotament. Ai făcut-o. Dacă vrei să rămâi în viață, să mă servești în continuare de pe puntea unei corăbii, am nevoie de jertfa ta de lacrimi.

– Viața mea vă aparține. Bărbații nu plâng, dar, dacă mi-o porunciți, o voi face, Andrea răspunse ca într-un vis, fără să înțeleagă.

De fapt, de când o pierduse pe Mireille, acum aproape un an, lacrimile neplânse îl sufocaseră multă vreme. Făcuse tot posibilul să o uite, însă nu reușise. Amintirea ei, de cealaltă parte a oceanului, încă îi provoca câte un suspin amar. Parcă ghicindu-i gândurile, Gorgona continuă:

– Vreau lacrimile pe care le vei plânge pentru o nouă iubire pierdută, înainte de a o găsi pe femeia cu care vei rămâne. Lacrimi amare, așa cum am vărsat și eu acum o vreme.

Andrea știa legenda; înțelegea suferința Gorgonei. Nu credea să se mai îndrăgostească vreodată. Tocmai de aceea, nu îl deranja să promită ceva despre care nu avea idee.

– Le veți avea. Vă voi servi întotdeauna.

Gorgona râse:

– Vom vedea ce mai vreau de la tine în viitor. Într-adevăr, ești al meu și mă vei servi pentru mulți ani de pe puntea unei corăbii, la fel ca și sora ta. Am planuri mari pentru voi.

Acceptă vorbele reginei sirene, cu o plecăciune a capului. Fusese încredințat dintotdeauna că exista un motiv pentru care, din tot echipajul, doar pe el îl pescuise corabia aceea. Oare îi trăia una dintre surori? Parcă așa auzise acum… Asigurarea că va trăi și se va dedica mării pentru mulți ani în continuare era tot ce își dorea să audă.

– Mulțumesc, Majestate. Voi căuta să fiu demn de favorurile dumneavoastră.

Sirena îi făcu semn să se apropie. Când ajunse în fața ei, Andrea primi o îmbrățișare stranie, simțind pe frunte sărutul Gorgonei. Îmbrățișarea și sărutul păreau familiare; într-adevăr, nu era imposibil să le fi primit și acum șapte ani, înainte ca ea să-l fi împins spre corabia salvatoare.

Primi un impuls de a se înălța. Cu câteva mișcări din mâini și din picioare, ajunse înapoi la suprafață. Sorbi aerul cu lăcomie, tușind și înecându-se. Din moment ce obținuse binecuvântarea și protecția Gorgonei, de acum depindea de el să lupte pentru supraviețuire.

Rămăseseră doar câteva resturi plutitoare, de lemn, din frumoasa corabie pe care navigase mai bine de șapte ani, desăvârșindu-se ca navigator. O scândură lată ajunse spre el. Andrea se prinse de ea, continuând să dea din picioare.

Pe măsură ce gândurile i se limpezeau, încercă să se orienteze după soarele care tot nu se vedea. Ploaia continua să îi biciuiască trupul cu funii nemiloase. Și totuși, nord – estul părea să fie într-acolo. Ultima dată când se uitase pe o hartă, în partea aceea erau insule. Tortuga și Hispaniola. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Andrei și al Gorgonei, va ajunge undeva. Măcar în calea vreunei corăbii, dacă nu spre insulele spre care se îndrepta.

După ore și ore de plutit în voia valurilor, naufragiatul adormi sau își pierdu cunoștința.

Se trezi pe un țărm, pe jumătate lovit de valuri, sub soarele puternic, care îl orbea și îl storcea de puteri. Se desprinse de scândura pe care o ținea încă cu disperare, de parcă devenise o dreaptă prelungire a mâinilor lui nervoase.

Gândul că din nou era singurul supraviețuitor al unui naufragiu îl lovi ca un topor de abordaj. Plânse pierderea prietenilor buni din echipajul cu care împărțise bune și rele timp de șapte ani, apoi îngenunche în rugăciune, să mulțumească Domnului și tuturor sfinților că îi salvaseră viața pentru a doua oară dintr-o astfel de încercare. Cu ultimele puteri, se târî afară din apă, adormind din nou pe nisip, sfârșit de oboseală.

O pereche de mâini răcoroase îi mângâiau fruntea înfierbântată. Fără să deschidă ochii, buzele uscate de sete și de sarea mării murmurară numele celei care îi stăpânise gândurile timp de șase ani:

– Mireille!

Era confuz. Capul îi zvâcnea. Nu-și mai amintea de incredibila întâlnire cu Gorgona. Doar de lupta cu uraganul și cu valurile care îl azvârliseră peste bordul corăbiei în curs de scufundare. După eforturi uriașe, deschise ochii, sarea din gene usturându-l. Își duse mâinile la ochi cu greutate, frecându-i, și îi deschise din nou, deslușind un chip de fată, cu o coadă groasă, roșie-maronie ca lemnul scump din Veneția, adus de peste mări și țări, aplecat deasupra lui cu îngrijorare.

– Mă cheamă Fiona, nu Mireille, spuse ea, în engleză, mângâindu-i fruntea și fața în continuare. Am scăpat dintr-un naufragiu acum câteva zile. Te ajut să te ridici?

Ochii ei erau la fel de verzi ca ai lui, însă nuanța era puțin diferită. Priviri cercetătoare, de iarbă mustoasă a sfârșitului primăverii întâlniră pe cele de mare caldă, tropicală, ale naufragiatului.

Andrea se încruntă, concentrat să înțeleagă majoritatea cuvintelor. Știa puțină engleză. Prefera să nu o vorbească decât când nu avea încotro, iar acum nici un cuvânt nu îi venea pe limbă.

Făcu eforturi să se ridice în picioare. Mâna ei fermă îl susținu. Avea mușchii brațelor puternici pentru o fată, se gândi el, în timp ce se clătina ca o trestie în vânt. Mâinile îi erau aspre, bătătorite de muncă. Cu siguranță nu era o domnișoară firavă, obișnuită să își pună servitorii la treabă, ci o femeie din popor.

– Pe mine mă cheamă Andrea, șopti el când reuși să atingă verticalitatea. Vorbești franceza? Eu engleză nu prea…

– Eu franceză puțin, râse ea, cu un zgomot de clopoței. Dacă tu înțelegi la mine și eu la tine, e un început bun.

Se amuzase că, în mintea ei, flăcăul acela cu figură angelică avea nume de fată. Nu mai pomenise până acum un bărbat să se numească Andrea, nu Andrew sau André. Dar deși hainele îi erau pline de alge și nisip, dându-i un aspect jerpelit, omul din spatele hainelor, ezitând să își caute fiecare cuvânt, îi plăcea. Altfel nu s-ar fi oprit să vadă dacă mai trăiește, dacă e coerent, nu s-ar fi căznit să îl ridice, să își împartă ceaiul aromat cu el și să îl ducă la han.

– Înțeleg. Nu pot să vorbesc, șopti el cu greutate.

Fiona își aminti cum se simțea ea acum trei zile, când corabia pe care fusese ea căzuse victimă unui vas de război. Cum îi intrase sarea în păr, în ochi, în gură și în suflet, nu numai în haine. Probabil că naufragiatul era la fel de însetat cum fusese ea când ajunsese la țărm.

– Este în regulă. Bea întâi puțin ceai de aici, îi dădu ea plosca.

Nu multă lume prefera ceai de plante în ploscă, însă ea îl considera mai practic prin locurile acestea. Apa se încălzea repede, nemaifiind la fel de îmbietoare, sau, mai rău, te apuca burta de la ea, dacă stătea mai mult timp în recipient.

Marinarul bău cu o lăcomie înduioșătoare. Ei nu avusese cine să îi dea apă până nu a ajuns în orașul unde cunoștea pe cineva. Francezul cu nume de fată se pare că nu cunoștea pe nimeni aici. Pierdut, singurul supraviețuitor, arzând de febră; fără îndoială, avea nevoie de ajutor.

– Sprijinește-te de mine și hai să mergem spre oraș. Încet, fără grabă, că tot la han ajungem.

Andrea încercă să se împotrivească, dar nu avea putere. De fapt, dacă nu l-ar fi ajutat ea, probabil ar fi rămas să zacă pe plajă. Când auzi de han, își dădu seama că de fapt avea nevoie de apă, de hrană și de odihnă; alegerea ei era firească.

Felinarele albe ale hanurilor și semnele lor multicolore, precum și cele roșii ale bordelurilor, luminau Basse Terre, un orășel cu arhitectură cosmopolită, în care stilurile coloniale francez, englez și spaniol se întrepătrundeau.

Andrea o urmă pe Fiona, care îl întrebă, pe drum, ce se întâmplase cu corabia pe care servise și cum se numea. Parfumul ei de busuioc și mentă părea să îndepărteze puțin mirosul de sare al hainelor lui, iar căldura ei radia siguranță și pace – ceea ce îi lipsise lui în ultima vreme. Zâmbetul ei era luminos ca o rază de lună, în amurgul care se lăsa peste oraș. Mai mult el îl determina pe Andrea să se concentreze și să caute cele mai simple cuvinte pentru a îi povesti de uraganul care tocmai trecuse, și de frumoasa gabară “Marie Gallante”, navă de corsari în războiul trecut, convertită la transport de mărfuri între războaie, iar acum, după semnarea alianței cu englezii, devenită din nou navă de corsari, cu instrucțiuni clare împotriva spaniolilor.

Nu putea să îi povestească unei necunoscute despre Gorgona și binecuvântarea stranie pe care o primise, și de care își amintea ca prin ceață.

– Ești francez? veni întrebarea următoare.

Era logică, din moment ce îi spusese că navigase sub pavilion francez.

– Nu, venețian.

Încă un amănunt încântător și neobișnuit. Curiozitatea Fionei creștea cu fiecare răspuns al naufragiatului. Măcar asta explica faptul că avea nume de fată.

Hanul era cam aglomerat pentru așteptările lui, însă Fiona părea a fi de-a casei.

O ospătăriță cu ochi buni se apropie să ia comanda. Cidrul a venit primul și a fost turnat frățește în patru pahare.

– Pentru viață, și pentru ca marea să dea înapoi ce i se încredințează! toastă Fiona.

– Și pentru frumoasele sirene care îi salvează pe naufragiați, răspunse Andrea.

Fiona roși. Doar gândurile lui știau că toastul nu era doar pentru ea, ci în primul rând pentru Gorgona.

Andrea se întrebă ce îl atrăgea la irlandeză, fiindcă multe femei erau frumoase, și totuși îl lăsau rece. Cucerirea femeilor nu era sportul lui preferat. Îi lipseau îndrăzneala și siguranța de sine pe care le aveau unii foști colegi de echipaj cu femeile pe care le întâlneau în porturi.

El fusese Îngerul lui Mireille. Toți cei șase ani, cât timp Mireille îl voise lângă ea, nu o înșelase nici măcar cu gândul. Ea hotărâse despărțirea, când își găsise un soț, un negustor bogat, văduv, care avea copii mai mari decât ea. Suferise mult după aceea. Se mira de ce, dacă atâta vreme fusese trist și nemângâiat de pierderea ei, în seara aceasta lucrurile erau diferite.

Deocamdată, nu îl deranja febra, ci epuizarea, foamea și setea. Toate adunate, îi dădeau această impresie că se află într-un vis – al lui sau al altcuiva.Această sirenă cu păr roșcat, de lemn scump, adus de departe, avea un efect neobișnuit asupra lui. Un zâmbet și o privire de culoarea ierbii fuseseră suficiente să îi trezească interesul. Voia să o cunoască mai bine, să petreacă mai mult timp cu ea. Nici măcar nu semăna cu Mireille, ceea ce constatase imediat după ce deschisese ochii, pe țărm. Totuși, se cunoscuseră în circumstanțe similare. Poate asta avea o însemnătate pe care el nu o putea descifra.

Mireille îl salvase, acum șapte ani, pe cheiul Marsiliei, după o bătaie soră cu moartea primită de la genovezi. Cu ajutorul ei începuse o nouă viață, de corsar. Acum, cea care îl salvase era Fiona, și era firesc să o urmeze – din nou, croindu-și alt destin. Oare valurile flămânde care înghițiseră frumoasa “Marie Gallante”, pe el scuipându-l viu pe țărmul din Tortuga, reușiseră să spele și inima lui de cenușa iubirii pierdute? S-ar bucura să se întâmple așa, mai ales că își amintea doar parțial promisiunile făcute Gorgonei.

Santa Virgen de Guadalupe

Să auziți și voi cam ce cântau Los Mariachis del Palo Verde.

Vă ofer două fragmente referitoare la Sfânta fecioară din Guadalupe, ocrotitoarea Mexicului, din romanul PRIETENII DREPTĂȚII, astăzi de ziua ei. (Unele dintre ele nu le mai găsiți în versiunea publicată, erau numai în cea inițială, prea lungă… A trebuit să mai tai coada vulpii, pe alocuri!)

            – Sâmbătă eşti invitată la fiesta, şi se începe dimineaţa, cu slujba de la catedrală. Tu ai văzut vreodată o slujbă catolică?

            – Da, în copilărie, pe când trăia bunica mea cealaltă, după tată. Ei erau catolici. Ştii ceva despre sărbătoarea asta?

            – Ştiu, că am citit despre ea, după ce, la aniversarea a cincisprezece ani, Sofía şi Rodrigo mi-au plănuit, aşa cum îţi povestisem, o adevărată ceremonie de quinceañera, şi am primit medalionul cu Sfânta Fecioară din Guadalupe, să mă ocrotească toată viaţa. În anul 1531, o apariţie celestă feminină i s-a revelat unui tânăr indian sărac la Tepeyac, pe Dealul Guadelupe, la nord vest de Ciudad de Mexico de acum. I-a spus că este Fecioara Maria, Maica Domnului, şi a cerut construirea unei biserici în acel loc. Indianul creştin, numit Juan Diego, i-a transmis mesajul episcopului, care a cerut un semn. Maica Domnului l-a trimis pe Juan Diego în vârful dealului, să culeagă un buchet de trandafiri pentru episcop, ca semn, căci era luna decembrie, când nu ar fi avut de unde să fie trandafiri acolo. De asemenea, icoana ei a rămas imprimată miraculos pe haina indianului. Veşmântul, vechi şi ponosit, făcut din fibre de cactus, în câţiva ani ar fi trebuit să putrezească, însă la aproape 450 de ani de atunci, arată încă bine, iar frumuseţea şi trăinicia icoanei sfidează orice explicaţii ştiinţifice în ceea ce priveşte originea materialului. Biserica, înălţată de episcop după cum a cerut-o Ea, este vizitată de milioane de pelerini în fiecare an, şi lista minunilor pe care le-a făcut este lungă.

Biserica era împodobită cu ghirlande de flori, iar procesiunea era mai mare decât orice văzusem până acum în vreun locaş al Domnului, chiar şi în noaptea de Înviere. Cântecele de slavă răsunau solemn şi misterios, cu atât mai mult cu cât orga mă fascinase întotdeauna.

Am intrat, ne-am ocupat locurile în mulţime, şi am încercat să mă concentrez asupra celor spuse de preot:

– Fecioara din Guadalupe este nu numai ocrotitoarea orfanilor şi a femeilor însărcinate, pentru că este singura icoană în care a apărut însărcinată cu pruncul sfânt, ci însăşi întruchiparea poporului mexican, şi ocrotitoarea acestuia, Regina Americii. Cureaua neagră pe care o poartă Fecioara Maria era, în îmbrăcămintea náhuatl, semnul că femeia era însărcinată. Nu întâmplător a apărut chiar la Tepeyac, unde fusese distrus, cu câţiva ani înainte, templul aztec Tonantzin, unde era adorată Zeiţa Mamă a pământului, vorbindu-i lui Juan Diego în limba lui, limba locală nahuatl, şi arătând aşa cum mai văzuse alte femei din zonă, metisele cu pielea arămie şi ochii luminoşi… Ea reprezintă sinteza a două lumi, a două continente, a două civilizaţii radical deosebite, în sufletul poporului mexican – cuceritorii şi cuceriţii, fiindcă trăsăturile Fecioarei din Guadalupe nu sunt nici spaniole, nici indiene, ci creole, la fel ca poporul mexican ce abia se năştea atunci, al cărui ocrotitoare este, şi care i se roagă, fiindcă o simte apropiată, a lor… Stelele care îi acoperă mantia amintesc de lupta stelelor şi a lunii împotriva zeiţei Coatlicue, Mama Ţărână. Şi aceasta avea un fiu născut în feciorie, pe Huitzlopochtli, zeul soare, căruia aztecii îi ofereau jertfe de sânge pentru a-şi păstra puterea în lupta cu forţele nopţii, inclusiv luna şi stelele. Culoarea mantiei, albastră-verzuie ca peruzeaua, era culoarea lui Ometéotl, mama tuturor zeilor şi sursa tuturor forţelor naturii în mitología aztecă. Folosirea ei era rezervată numai divinităţilor şi regilor. Îngerul care o sprijină este semnul că începe o nouă eră, din moment ce numai zeii şi regii erau, pe vremea aceea, purtaţi de altcineva. Razele de soare, care apar în spatele imaginii, semnifică pe Zeul soare, principalul zeu aztec – dar ea acoperă soarele, fără să-l stingă, şi lăsând cale liberă razelor lui s-o lumineze… Dacă vă uitaţi mai bine la icoană, Maica Sfântă are la picioare o semilună crescătoare pe care stă, simbolul lui Quetzalcoatl, a cărui întoarcere o aşteptau indienii, ceea ce înseamnă că vremea lui a trecut definitiv şi a apărut noua divinitate căreia să ne închinăm cu toţii. Pe de altă parte, să un uităm că însuşi cuvântul “Mexico”, în limba nahuatl, înseamnă “locul din centrul lunii”, deci un întâmplător Ea este a noastră, mama tuturor mexicanilor…

            Erau lucruri noi pentru mine, şi mi se părea interesant modul de gândire al preotului acestuia tânăr, mai apropiat de însufleţirea patriotică decât de cea religioasă… Nu-mi închipuiam că altul în locul lui, fie chiar părintele Benito, cel care oficiase slujba acum aproape un an, ar fi putut să facă legătura dintre religia creştină şi cele păgâne, anterioare, recunoscându-le şi acelora valoarea culturală în sfânta biserică!

Pentru mine, nu era decât un motiv în plus pentru a mă simţi apropiată de această sfântă, care mă ocrotea şi pe mine de câteva luni…

– Era normal ca Ea să fie cea aleasă ca simbol al luptei de eliberare împotriva colonialiştilor spanioli, am auzit eu noi fapte mai mult istorice decât religioase, de care aflam prima oară. Miguel Hidalgo[2] a brodat-o pe steagurile luptei pentru libertate din 1810, primul preşedinte al Republicii Mexicane, Felix Fernandez, a ales-o patroană a noii ţări independente, iar în 1859, când guvernul primului preşedinte indian al ţării, Benito Juarez, a laicizat statul, singura sărbătoare religioasă naţională a rămas ziua de astăzi, a Sfintei Fecioare din Guadalupe. Nu întâmplător, bătălia din 5 mai 1862 împotriva francezilor lui Napoleon al treilea[4] a fost câştigată pe dealul Guadalupe, sanctuarul Sfintei.

            Statuia Fecioarei, împodobită cu tot ce avea biserica mai de preţ, şi cu ghirlande de trandafiri, fusese scoasă din firida unde stătea de obicei şi aşezată în faţa altarului, s-o admire toţi credincioşii.

Mă uitam la ea, cuprinsă de reverie. Dacă îi studiam trăsăturile, constatam că, într-adevăr, preotul avea dreptate, era sfânta ocrotitoare a noului popor creol, mexican.

Îmi aminteam că în aceeaşi biserică, acum aproape un an, fusesem şi eu pusă sub ocrotirea ei, primind de la acelaşi preot medalionul pe care îl purtam cu drag. Da, era o sfântă cu care să mă mândresc în străfundul sufletului – cu atât mai mult cu cât eu nu ştiam să am altă sfântă patroană…

            – Sfânta Maria din Guadalupe i-a urmat pe mexicani spre nord, am prins o parte din predica ce continuase, când s-au aşezat în ţinuturile care au devenit mai târziu parte din Statele Unite, cum este şi acesta. Ea a rămas alături de ei după războiul mexicano-american şi marea vânzare a ţinuturilor, când au devenit străini în ţara în care locuiau de sute de ani –  fiindcă Ea este putere, frumuseţe, înţelepciune, dreptate, unire şi compasiune. Este mama tuturor mexicanilor, nu doar a celor săraci, în necaz sau a emigranţilor, ci şi a celor bogaţi, unindu-i în rugăciune şi aspiraţii, indiferent ce limbă vorbesc acasă, câţi bani şi ce poziţie socială au. Ei i se roagă echipa de fotbal de juniori înaintea meciului şi văduva cu şal negru, la ieşirea din cimitir, matadorul înainte de luptă şi avocatul la procesul cheie al carierei. Este la fel de importantă pentru preşedinte şi miniştri ca şi pentru ţăranul din câmpul cu legume. Icoana ei atârnă la gâturi pe lănţişoare fine de aur şi este pictată pe piele în colibele indienilor din munţii Oaxaca, împodobeşte brelocurile de argint ale maşinilor de înaltă performanţă şi hamurile măgăruşilor de povară, iar lumânările i se aprind la disperare şi la mulţumire…

            Da, văzusem şi acasă la Sofía cinstea care i se acorda Sfintei Fecioare din Guadalupe, dar iniţial îmi explicasem acest lucru prin faptul că sora prietenei mele se numeşte Maria Consuelo, şi tot Sfânta Maria o are în grijă. Fusesem însă prezentă la sărbătorirea zilei ei onomastice pe 4 septembrie, aşa că după aceea nu mai căutasem altă explicaţie, până s-o primesc acum.

…Slujba s-a terminat cu o rugăciune numită „novena”, după care au fost împărţite dulciuri şi răcoritoare.

            – De când aşteptam piñatas! suflă nerăbdătoare Consuelo de lângă mine, văzând recipientele colorate pe care le ţineau diaconii.

            Aha, deci aşa arată vestitele piñatas, despre care mai auzisem vag! Dar Consuelo mai avea de aşteptat, părintele mai avea de predicat!

            – …Piñata cea frumoasă şi coloratăreprezintă păcatul, aşa cum ni se arată el în lume, ispititor. Băţul cu care trebuie lovită aceasta simbolizează forţa pe care ne-o dă Dumnezeu şi Sfânta Scriptură pentru a lupta împotriva păcatului. În lume, căutăm orbeşte păcatul, la fel cum căutăm piñata cu ochii închişi pentru a o lovi, iar fructele şi dulciurile care cad dintre cioburile ei, odată spartă, sunt binecuvântarea şi răsplata pe care ni le dă Dumnezeu dacă învingem păcatul. Ţineţi minte, copii, aşa cum vă înghesuiţi acum să primiţi răsplata cuminţeniei voastre, tot aşa să vă înghesuiţi şi la fapte bune, şi să ştiţi să vă ţineţi departe de păcat!

            Copiii s-au aşezat la coadă, cuminţi, în ordinea vârstei. Cei mai mici aveau fraţi sau veri mai mărişori care să-i ajute. Fiecare era legat la ochi şi i se dădea un băţ cu care ar fi trebuit să nimerească piñata şi s-o spargă, dar era cam greu să faci asta în timp ce recipientul, atârnat cu o sfoară pe scripete de o grindă, era mişcat în sus şi în jos.

            Ceilalţi, care îşi aşteptau rândul în spate, intonau un cântec vesel:

“Ce bună este piñata,

I-a venit vremea!

Ne face plăcere s-o vedem

Atârnată de grindă!

S-o urmărim şi să vedem

Cine reuşeşte s-o spargă,

Cu graţie şi îndemânare!

Ah, ce frumos sună

Toate cele dinăuntru!

Cum mai răsună oala!

Trăiască piñata!

Loveşte-o cu ochii închişi,

Nu pierde timpul.

Că altfel se mişcă şi-ţi scapă

Şi mor toţi de râs!”

            …Gustoasă răsplata! Consuelo şi Jorge au împărţit cu noi dulciurile primite…

Moștenire de suflet

Publicat în revista Arena Literară nr. 19/2020

– Mi-e dor de voi! Greu cu depărtările astea, oftă bătrâna, după ce întrebase de toată familia. Și boala asta răspândită în lume, parcă le-a pus capac! Voi ce faceți, Anca? Sunteți în zona aia cu bolnavi mulți? Pe Ioana degeaba o întreb, dacă apucă să mă sune, între două schimburi. Zice că e bine, cu munca, și atât.

Nu avea ce să afle de la soră-sa, gândi Anca, fiica cea mare, aflată la celălalt capăt al firului, într-un orășel lângă Madrid. Ea discuta altfel cu cea mică, asistentă medicală în Anglia. Pe mamă, cum s-o sperie, cu câte vedea în fiecare zi în spital? Măcar la Ioana mureau mai puțini. În Spania, tributul de vieți creștea amețitor în fiecare zi. Împrejurimile Madridului erau în zona roșie. Detaliul acesta nu-l știa mama.

– Ce să-ți spună, mămică? Greu e peste tot. O să se termine pacostea asta și vom veni să te vedem. Amândouă, cu familiile. Nu sunt mulți bolnavi la noi. Gabi se duce la lucru. Eu stau cu copiii, acasă. S-a închis magazinul unde lucram.

– La noi în sat nu sunt bolnavi. I-au trecut pandaliile lui frate-tău, că-i băgase nor-mea în cap să se mute la oraș. Ce ar fi făcut, închiși într-o cutie de chibrituri, cum sunt la bloc? Aici măcar ieși până la fântână, uzi legumele, că n-a plouat de astă toamnă. Secetă mare!

Fu rândul Ancăi să ofteze. Știa ce pacoste putea fi seceta în agricultură și cum era să ții doi copii sub zece ani închiși într-un apartament micuț de două camere. Spaniolii nu glumeau; adulții se puteau deplasa, cu mască, la treburi urgente. Copiii nu aveau deloc voie afară. Auzise zvonuri că pe strada vecină, o familie era deja internată, de gripa asta…

Se simțea prizonieră în propria casă. Soțul ei făcea aproape toate cumpărăturile. În rarele ocazii când ieșea, Anca își imagina toți virușii aceia mici pătrunzând prin mască spre căile ei respiratorii, de care se agățau cu disperare, sau pe mâinile ei, gata să sară pe copii la întoarcerea acasă, oricât se spăla…

Mama îi dădu veștile mărunte din sat, după care își aminti de treburile nefăcute:

– Te las, Anca, să dau mâncare la pui. Aveți grijă de voi! Zi-i Ioanei să-mi dea un telefon.

– Sărut mâna, mămică. Îi spun. Ai și dumneata grijă, că nu-i de glumă…

De la o zi la alta, statisticile triste creșteau amețitor în fiecare țară. Curând, Anglia începu să declare tot mai mulți morți și infectați, concurând Spania și Italia în clasamentul victimelor virusului ucigaș.

Anca începu să se îngrijoreze când nu mai auzi nimic de Ioana vreo două săptămâni. Lăsă mesaje peste tot, chiar și pe telefonul cumnatului. Încercă să-și liniștească mama, dar în mintea ei se strecură ideea că nu era în regulă. Dacă ar fi fost în carantină, avea acces la telefon și internet.

Într-un târziu, cumnatul o sună. Din tonul vocii lui înțelese că avea vești proaste. Confirmarea veni din primele cuvinte: Ioana murise, una dintre victimele bolii, care facuse destule victime în spitalul acela, cadrele medicale devenind pacienți.

O cuprinse amețeala. Începu să tremure. I se făcu, brusc, greață, de parcă vestea era și fizic, greu de digerat. Nu putea fi adevărat. Visa. Această convorbire nu avea loc. Când se va trezi, o va suna pe Ioana, și ea îi va răspunde. Vor discuta la fel ca de fiecare dată, o va asculta plângându-se ce săptămână grea a avut la lucru…

Detaliile o readuseră la realitate. Ioana rămăsese la serviciu, cât timp crezuse că se confrunta cu o răceală banală. Îi făcuseră testul târziu. Boala evoluase rapid. El sperase tot timpul că, după internarea la terapie intensivă și conectarea la aparate, își va reveni. Nu fusese așa. Șocul îl năucise, apoi avusese de alergat după formalități. Măcar asigurările acoperiseră cheltuielile principale și primise un loc în cimitir. Pe el îl costase numai ce-i dăduse preotului. Era preot ortodox în zonă; Ioana nu plecase fără ceremonie funerară, deși, conform noilor reglementări, fusese doar el și preotul. 

Ce moarte crudă, nedreaptă! Cum să ia o femeie de nici treizeci de ani, mama unei fetițe care, la trei ani și jumătate, avea mare nevoie de ea? Ioana să fi fost de vină, că nu s-a protejat suficient? Ce putea să facă, în mediul în care lucra? Așa a vrut Dumnezeu… Dar El, de ce a hotărât așa? Să lase în urmă, îndurerați, o mamă, o soră, un frate, un soț, o fiică? Chiar, cum o să-i spună mamei? Că tocmai asta o rugase Cristi…

Anca suspină. Nu găsea cuvinte să-l consoleze.

– Laura ce face?

– Stă cu bona, de când s-a închis grădinița. Nu a înțeles că și-a pierdut mama definitiv. O așteaptă. Mi se rupe inima. E obișnuită, în ultima vreme, cu absențe de câte o săptămână. Nu știe încă să măsoare timpul; spune că-i e dor de ea.

Și Ancăi inima îi bătea să-i spargă pieptul. Respirația îi era tot mai grea. Probabil, sora ei simțise la fel în ultimele clipe. Cum arăta lumea fără Ioana? O lume diferită, în care putea ea să rămână aceeași? Fusese sora cea mare… Cum să n-o mai vadă niciodată pe Ioana?

După ce închise telefonul, se trânti pe fotoliu, absentă la gălăgia celor doi băieți. Încerca să-și adune gândurile. Trebuia să fie tare pentru toți ceilalți. Se îngrijora pentru mama ei și pentru fetița orfană. Mama avea să fie distrusă. Vor trebui anunțați și ceilalți… Dacă îi spune întâi fratelui, va reuși acesta să ajungă lângă mama lor la timp, fără să se dea de gol? Nu avea încredere că el ar fi fost în stare să-i dea mamei vestea cu suficiente menajamente. Anca simțea că-i explodează capul. Toată presiunea din lume era pe ea, sora cea mare. Fratele ei nu avea tact, nu-i putea da lui sarcina aceasta delicată… Era ea în stare să facă anunțul trist?

Cuvintele parcă i se opreau în gât când îi formă numărul.

– Ești acasă, cu mămica? Am ceva să vă spun. Nu e de bine…

– Sunt pe drum. Te sun când ajung. Ce s-a întâmplat?

– Nu pot să povestesc de două ori. Stai lângă ea cât vorbim. Va avea nevoie de ajutorul tău.

Stătu ca pe ghimpi până auzi telefonul. Vocea îi tremură când răspunse.

– Sunt lângă mămica; zi!

– A murit Ioana. Au fost multe cazuri în spitalul unde lucra. N-au putut-o salva.

            Anca simți un fior în tot corpul, materializare a tensiunii nervoase cu care se lupta de când aflase. Avusese suficient timp să-și aleagă cuvintele, să-și înghită lacrimile… De parcă existau vorbe în vocabular pentru a exprima exact ce simțea! Stomacul i se strângea și se încolăcea ca un șarpe. Încerca să nu scrâșnească din dinți, să i se audă vorbele clar. Fără să-și dea seama, pumnul celălalt, care nu ținea mobilul, se închidea și se deschidea în gol.

Repetă vestea tristă pentru mama ei, cu toate detaliile aflate de la cumnat. Afară era încă lumină; ei parcă i se întunecaseră ochii și mintea.

Pentru câteva momente, bătrâna simți că se sufocă. Fiecare respirație o durea, de parcă ar fi fost de foc. Pe piept îi atârna greutatea atâtor ani cât, văduvă cu trei copii, se zbătuse să-i crească bine, să nu-i țină la coarnele plugului, ci să le dea o meserie. O mamă credea că își poate apăra copiii întotdeauna. Tocmai aflase că era imposibil.

I s-a stins fiica, printre străini… Nici măcar nu i-a fost dat s-o înmormânteze creștinește, cu preotul care a botezat-o și a cununat-o. Cum să fie îngropată peste mări și țări, fără cortegiu funerar, ca de pripas? Doar preotul și soțul îi fuseseră alături pe ultimul drum…

Începu să plângă cu sughițuri. Închise telefonul, lăsând-o pe Anca la fel de îndurerată și neajutorată. Blestemată fie distanța dintre ele, că trebuiseră să afle la telefon vestea tristă! Blestemate străinătatea și boala necruțătoare care o răpise pe cea mică!

– Îi vom face parastasele după datină. Îl vom întreba pe părintele Vasile ce ne recomandă în situația aceasta, încercă fiul să-și consoleze mama.

Fu singurul lucru care îi străbătu labirintul gândurilor, din câte îi spuneau fiul și nora, adunați în jurul ei. Se lăsa amurgul peste sat. Locuința preotului nu era departe. Porni, plângând, să-i ceară un sfat. Așa, peste poartă, respectând distanța impusă de lege…

Nu înțelegea cum femeile de pe marginea drumului discutau despre lucruri banale, despre vreme sau cumpărături, cum de lumea nu se oprise în loc odată cu moartea Ioanei. De ce drumul nu era plin de lume îndoliată, cu lacrimi în ochi, bocind, ca la țară, o tânără mamă, dusă mult prea devreme din lumea aceasta? Ar fi vrut să strige lumii întregi: “Mi-a murit fata cea mică, în țări străine. Au îngropat-o acolo, de n-am unde jeli la mormânt! Am trudit cu sapa în mână de dimineață până noaptea și iarna țesând la război, s-o țin la internat, la oraș, să învețe mai multă carte decât noi toți… și am rămas fără ea de tot.”

Aveau în sat un preot tânăr, venit acum trei ani. Om bun și săritor, de altfel. Acesta o ascultă cu răbdare, rugându-se în gând să găsească modalitatea cea mai bună de a alina inima unei mame în suferință. Pravila milenară nu avea toate răspunsurile pentru astfel de vremuri ciudate, când distanța devenise regula de bază, nu excepția.

– Biserica priveşte moartea omului ca pe o naştere din nou, în viaţa veşnică. Uneori, din nefericire, le este dat părinților să-și îngroape copiii. Știu că durerea unei mame îndoliate nu se poate compara decât cu lacrimile Maicii Domnului lângă cruce, însă n-ai ce face! A fost voia Domnului s-o cheme la El acum, odată cu cei pe care i-a îngrijit. Dai un sărindar, fierbi o colivă, împletești un colac și mă rog pentru ea la fiecare slujbă. Vedem dacă la patruzeci de zile vor permite legile parastas, după datină. Cât despre faptul că ai vrea să fie împreună cu restul familiei în cimitir, simbolic, se poate. Scrie-i numele pe crucea familiei și pune într-o cutiuță, pentru a o îngropa la piciorul crucii, ceva de-al ei. Astfel, va rămâne și aici o parte din ea, cu toate că trupul este în pământ englezesc.

Era o mângâiere. Avea ceva de făcut. Știa ce va pune în cutie: smocul de păr de când i-a rupt turta, codițele împletite, tăiate când s-a tuns Ioana scurt, în clasa a opta și un carnet de note plin de medii mari. Îi rămâneau destule amintiri concrete, să-i arate Laurei când va crește…

* * *

Numele Ioanei fusese proaspăt săpat în piatră. Preotul, când îi slujise de patruzeci de zile, vorbise cu groparul să îngroape cutia dată de bătrână. Se apropia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul; onomastica Ioanei, Dumnezeu s-o odihnească în pace. Erau permise pomenile la cimitir, în sfârșit.

Venise și soțul îndoliat, împreună cu fetița, care privea, uimită, animalele din curte și rudele pe care nu și le amintea. Din păcate, Anca nu era prezentă, deși ar fi vrut. Situația din zona Madridului nu-i permitea.

– Mămică, îți mulțumesc foarte mult pentru tot, spuse soțul Ioanei în ajunul sărbătorii. Am fost astăzi la oraș și am finalizat actele. După cum ne-am înțeles, ai tutela Laurei, să crească aici, până la școală. Îți voi trimite bani în fiecare lună, să aveți tot ce vă trebuie. Vei primi și alocația ei.

Bătrâna își șterse o lacrimă. Ioana se dusese. Îi lăsase, în schimb, moștenire de suflet, micuța ce-i semăna leit. Cum să se descurce un bărbat singur, care muncea de dimineață până seara, cu un copil mic? Banii care ar fi mers la bonă, aici aveau altă valoare și intrau în familie. Ea va crește încă o fată, cu dragostea pe care nu i-o mai putea oferi decedatei.

În ajun, câți rămăseseră în sat culeseseră flori de sânziene și spice, împletind din ele cruci și cununi. Fiecare casă avea cruce de flori și spice la poartă. La fel, biserica, troițele. Mormântul familiei avea cruce de sânziene și, pe crucea din lemn, cunună. Preotul îl tămâie, rugându-se pentru odihna sufletului tinerei decedate printre străini.  

Petrecere cu tobe

Publicată în nr. 8/2020 al revistei literare ASTRALIS

Andrea nu se aștepta la fervoarea sărbătorii ce avea să urmeze. Concha îi spusese să-și ia mandolina cu el și să participe, oferindu-i Sfintei Fecioare a Regulii cântecele lui, dar tânărul navigator crezuse că va vedea un festival obișnuit, ca cele din Port de Paix sau din Marsilia.

După cele câteva ore necesare pregătirii hranei și aducerii băuturii – în special garapiña, un vin din fructe proaspete, făcut de femeile din sat din mango, ananas și alte fructe disponibile, uneori întărit cu un strop de rom – petrecerea începu. Majoritatea bărbaților aveau hainele de duminică, albe, doar cu brâuri și legători colorate. Purtau pe cap pălăriile de paie obișnuite ale zonei. Femeile își acopereau capetele cu eșarfe sau basmale mari, iar rochiile lor erau viu colorate, cu ornamente din mărgele multicolore. Unii, bărbați și femei deopotrivă, purtau măști interesante.

Tobele, așezate lângă un tron de perne și flori, în mâini pricepute, invitară lumea la dans, fiecare după inspirația proprie. Lui Andrea i s-a spus, simplu, să nu le întoarcă niciodată spatele. La început, marcară numai ele ritmul, după care fluiere și tot felul de zornăitori făcute din nuci de cocos, dovleci și tărtăcuțe li se alăturară melodios.

Viața însemna mai mult decât lacrimi și suferințe. Putea fi binevoitoare uneori, plină de speranțe, așa cum uneori era mai întunecată decât cea mai neagră cafea. Astăzi era o nouă zi, menită bucuriei, eliberării. La o privire a Conchei, Andrea se așeză printre muzicieni și își înstrună mandolina.

Nu întâmplător îl convinsese să cânte pentru sfinți și, la momentul potrivit, urma să-l împingă la dans. Ea știa că tobele sacre, cu cântecul lor, aveau proprietăți vindecătoare pentru cei care credeau și voiau să fie vindecați. Trupul se îmbolnăvea când sufletul nu mai cânta și nu mai dansa, în special în cinstea spiritelor. Cântecele și dansurile sărbătorii numite guemilere, o celebrare a spiritelor – adică a sfinților, cum erau cunoscute sub vălul catolic, al creștinării forțate de către stăpânii de plantații cu un veac, două înainte, erau cea mai sănătoasă metodă de eliberare de tot răul.

Mai mult decât atât știau doar cei inițiați în santeria – că melodia tobelor sacre avea darul de a chema spiritele să comunice cu ei. Unii erau bântuiți de spirite, alții doar transmiteau mesaje importante. Pentru santeros, posesiunea era o experiență pozitivă, binevenită, dar epuizantă – plecarea temporară a sufletului persoanei ca să facă loc spiritului care îi alesese trupul ca vas. Era o formă de sacrificiu al energiei proprii, nu mult diferită de ceea ce Biblia pomenea ca vorbire în limbi. Spiritele consolau, binecuvântau și vindecau întreaga comunitate prin apariția lor. Dar nu toți santeros erau posedați de spirite. Unii nu voiau să își cedeze trupurile, pe alții spiritele nu îi considerau suficient de merituoși sau interesanți.

Concha, Goyo și alții din sat ieșeau în fața tobelor, unul câte unul, ca într-un fel de procesiune, închinându-se cu fruntea la pământ, apoi către tobe, atingându-le cu fruntea într-o ordine anume, în timp ce se auzea un cântec african, căruia i se alăturau, la fiecare strofă, din ce în ce mai multe voci. Concha cânta împreună cu toți celialți, cântecele fiind de tip strigare și răspuns. Ea era unul dintre conducători, ceea ce presupunea o concentrare puternică, pentru a da noi ritmuri și a recunoaște schimbările de ritm date de ceilalți.

Andrea încerca să adapteze sunetul mandolinei la fiecare schimbare de ritm. Vocea îi murmura, timidă, linia melodică, pentru conformitate. Unii știau cântecul, alții doar improvizau, mișcați de necesitatea de a-și elibera sufletul și de a găsi vindecarea suferințelor. Concha spera ca Andrea, prins în cântec, să obțină același lucru.

Copiii și bătrânii dansau în primele rânduri, alături de instrumente, iar tinerii în rândurile din spate. Aici, în partea Cubei cu rădăcini africane, dansurile erau libere, fără succesiunea de mișcări precise, reglementate, ale dansurilor populare europene, pe care Andrea le învățase și îi plăceau. Rolul lor era ca oamenii să își exprime sentimentele fără opreliști și să primească o nouă energie, să simtă bucuria și beatitudinea de a fi în comuniune cu sfinții, prin cântec și dans.

După părerea lui Andrea, unii dintre cântăreți și dansatori erau posedați. Poate aveau vreo viziune în timpul dansului, așa cum auzise zvonuri despre o anumită sărbătoare din sudul Italiei, pe care nu știa dacă să le creadă sau nu. Acelora, în timp ce cântau li se schimonoseau fețele, ochii li se măreau, iar atunci tobele răspundeau cu și mai mare forță.

Dansul Conchei, în fața tobelor, se oferea spiritelor. Era puțin îndoită de reacția lui Andrea, ca neinițiat, știind că unii străini pot fi oripilați de cele văzute, pe când alții, dimpotrivă, erau fascinați și experiența le era benefică. Mișcările ei complicate, unduitoare, deveniră convulsive după un timp. Se scutura și striga, cu ochii larg deschiși, simțind semnele că a fost aleasă de un spirit. Nu era prima dată. Din acel moment, până la deșteptare nu avea să-și amintească nimic din ce se întâmpla.

Goyo îi sfătui pe cei din jur să se adune lângă ea, cântând, dansând și strigând spiritului versuri încurajatoare. El, ucenicul ei, știa că a fost ritmul Oyei când s-a întâmplat; deci sora cea mică, stăpâna vânturilor, uraganelor, schimbării, afacerilor, cimitirelor și morții o poseda. El a pus pe umerii Conchei o mantie vișinie, în timp ce alți ucenici unduiau panglici multicolore în jurul capului ei. Bătrâna a primit ghirlande de flori albe, portocalii și maronii, cu câte nouă flori din fiecare culoare la rând, și coliere făcute din mărgele maro dungate în diferite nuanțe, cu câte o mărgică neagră și una albă alternând de nouă ori.

Concha luă o mască, întinsă de unul dintre cei aleși. Acesta îi oferi și brățări făcute din nouă monede de cupru, apoi o altă femeie îi dădu două biciuri împletite din coadă de cal, împodobite cu panglici și cu mărgele de aceleași nuanțe ca și colierele. În dansul ei războinic, reprezentând vântul, Concha le unduia rapid deasupra capului, cu mișcări circulare, și cânta împreună cu ceilalți o melodie africană. Încetase a fi o bătrână dolofană. Pașii ei erau rapizi, frenetici, mișcările abrupte și violente. Fustele îi zburau în jur, în ritmul dansului, făcând-o să semene cu un vârtej. Mișcarea circulară a celor două bice era obositoare, implicând rotirea spatelui, a umerilor, a brațelor și pumnilor în ritmul tobelor. Apoi, într-o mișcare, aduse ambele mâini și bice în jos, de parcă ar fi îngropat, simbolic, spiritele în pământ. Cu următorul pas, se apropie de Andrea, spunându-i, de parcă acestea ar fi fost versurile cântecului pe care dansa acum:

– Trecutul este îngropat. Învață să te eliberezi de el, să-l lași în urmă – fără să uiți ceea ce te-a învățat. Dansează ca o furtună! Vino cu noi! După uragan, este nevoie de schimbare, pentru a reconstrui. Fii schimbarea! Distrugerea face loc pentru o nouă creștere, fie ea a iubirii sau a norocului. Dansează, pentru a trece peste circumstanțe dificile și emoții apăsătoare! Înalță-te în dans și eliberează-te! Prin câte furtuni ai trecut și ai ieșit un alt om? Simte energia uraganului, învârtindu-te, aplecându-te, fierbând, curățând tot ce nu este bun în sufletul tău și arătându-ți tăria. Schimbarea în bine va veni, când i te deschizi!

Într-adevăr, furtunile, naufragiile, bătăliile, fiecare luase o bucățică din el, transformându-l, prin experiențele trăite. Andrea o luă de mână, încercând să-i copieze o parte din mișcări, când primi invitația la dans. Auzise, în drumurile lui, că unele dansuri și cântece puteau vindeca.

Vocea ei suna altfel decât o auzise până acum – mai profundă, cu o rezonanță deosebită. Concha continuă să danseze, înconjurată de Andrea, Goyo și alții, până căzu la pământ, epuizată. Se aplecă s-o ridice, dar Goyo se interpuse între ei doi. Era ucenicul ei; știa ce să facă. Îi dădu să bea ceva dintr-o ploscă și femeia se ridică din nou, așezându-se între instrumentiști. Andrea veni din nou spre ea. Ea luă plosca de la flăcăul de lângă ea, întinzându-i-o. Sorbi, însă nu știa sigur ce băuse.

– Hai, du-te în mijlocul celorlalți, îi spuse ea. Te miști frumos. Lasă viața să te cuprindă din nou. Și Maica Domnului, a adormit, dar e vie, în cer și printre noi! încercă bătrâna să-i explice mistere pentru care îi lipseau cuvintele potrivite.

Andrea îi urmă sfatul, nu chiar unde-l trimisese ea, ci mai la margine. Se ondula energic, în ritmul tobelor și al fluierelor, găsind vocea și mișcarea părților sălbatice ale sufletului lui. I se spusese să danseze cu furtuna; devenise furtuna, deschizându-se spre nou prin magia melodiei accentuate de ritmurile africane.

O mulatră sau zamba cu piele arămie, cu flori albastre în părul negru, ușor ondulat, împodobit cu o eșarfă aurie și cu brățări aurii din mărgele zornăindu-i pe încheieturi, se apropie de el, cu mișcări seducătoare. Dansară împreună, transformând în mișcare grațioasă tot ceea ce îl bântuia, slăvind viața de după moarte și de după necazuri. Andrea simțea că odată cu fiecare schimbare de ritm care îi cerea să sară, să se învârtească sau să se scuture, scutura din trup și din suflet necazurile, suferințele, ghinionul și blestemele care probabil că îl urmăreau, tot ce era rău în el și în jurul lui.

Cam așa ceva, doar că personajele mele, el nu e mulatru și ea nu e însărcinată… încă! 🙂

Surpriza îi fu mai mare când dansatoarea îi oferi armele pe care i le lăsase Conchei în grijă cu câteva zile înainte. Sabia și pumnalul lui aveau acum mânerele frumos decorate cu mărgele multicolore. Le luă în mână, pe rând, să le simtă greutatea, balansul, totul. Mărgelele adăugau puțin la greutate, însă nu mult, fiind mici, iar prezența decorațiunilor nu îi influența strânsoarea. Putea să lupte cu ele la fel ca înainte. Aprecia frumusețea combinațiilor de culori, care le făcea unice.

– Mulțumesc foarte mult, sunt superbe! Tu le-ai lucrat?

Mânerul sabiei era bătut în mărgele verzi și negre, urmând un model anume. Pumnalul avea mânerul în formă de velă acoperit cu mărgele albe și albastre.

– Da, m-am ocupat numai de ele zilele acestea. Mă bucur că îți place rezultatul.

La un moment dat, după ce vraja tobelor o cuprinse și pe ea, rosti clar:

– Ai pierdut o iubire, se mai întâmplă. Ți-a fost luată de apă, și ai plâns-o amarnic. Va veni vremea să îți ștergi lacrimile și să înveți din nou să te bucuri de viață alături de o altă femeie care va purta numele și culorile Fecioarei din Regla. Tot ce îți ia marea, dă înapoi, într-un fel sau altul. Ți-a luat părinții, ai regăsit o mamă și un tată aici, la Regla. Cinstește-i și pe ei așa cum se cuvine, și vino mai des în fața Maicii Domnului a Regulii. Continuă să te rogi și să o cinstești, alături de sfinții tăi ocrotitori.

Pentru o clipă, Andrea se scutură. De unde știa ea de părintele Salvador? Dar de faptul că el se gândea la Concha ca la o mamă? Unele lucruri nici Conchei nu i le destăinuise. Nu cumva Sfânta Maria – sau Gorgona mărilor lui – vorbise prin ea și, mai devreme, prin Concha – cum auzise că se mai întâmplase sfinților câteodată?

Faptul că dansa cu o femeie, că se bucura de viață, nu însemna că o uitase pe Fiona. Nimic nu-i putea lua amintirile, însă, așa cum îi explicase Concha, moartea făcea loc pentru o nouă înflorire, când va fi momentul propice. El trebuia numai să i se deschidă. Petrecerea cu tobe îl ajuta în acest scop.

Noi speranțe i se strecurară în suflet. Într-adevăr, pelerinajul putea vindeca în mai multe feluri. Acesta și următoarele, fiindcă înțelesese că vor fi trei la număr până când sufletul i se va însenina complet.

SĂGEATA și GALIONUL DE ARGINT (2)

Publicată inițial în antologia VIS CU NICHITA vol. XIII,
editată de revista literară APOLLON

4. Galionul de argint

O săptămână mai târziu, după ce ridicară ancora și lăsară Tortuga în urmă, Kevin sună din fluier chemarea la Consiliu. Sol oferi mai multe amănunte despre ținta pe care o urmăreau acum, ca toată lumea să știe la ce să se aștepte:

– În Spania, tonajul navelor și numărul soldaților și marinarilor este reglementat de legi. Astfel, știm că pe Madre de Dios sunt 26 de soldați și 18 marinari pentru fiecare 100 tone, deci ne așteaptă cel mult 91 soldați și 63 marinari. Escorta vine din Santiago de Cuba. Încă n-a văzut-o nimeni cum arată și cât de bine este înarmată. Putem lua în calcul cazul cel mai rău pentru noi, ca să fim pregătiți – totuși nu poate fi mai mare de gradul 3, aș zice chiar 4, datorită afurisitei de bariere de nisip din Cadiz. Multe nave din flota Indiilor și-au găsit sfârșitul în apele Guadalquivirului înainte de a ajunge în port. Noi vom aștepta prada aici, între insulițe, înainte de Inaguas. Cu puțin noroc, o putem despărți de escortă.

– Ce interes ar avea escorta să-i scape din ochi? întrebă Red Ben. Că altfel știu că am putea reuși. Am auzit de succesul lui Piet Hein[1], deci știu că s-a mai întâmplat.

– În labirintul acela de insulițe mici, netrecute pe hartă și schimbătoare de la un an la altul, nu e greu să pierzi partenerul de convoi. Noaptea este prea periculos de navigat printre ele. Se stă la ancoră prin golfulețe. Cine vede o licărire de lumină legănătoare, e convins că e partenerul, deja ajuns în golf, la ancoră, care îi semnalizează.

Ceilalți aprobară. Toți navigaseră prin zona aceea; îi cunoșteau pericolele.

– De unde lumină legănătoare? se miră Red Ben.

– De la caprele pe care le-am luat cu noi. Credeați că sunt exclusiv pentru hrana echipajului? Nu, sunt arma noastră secretă…

Andrea rânji, imaginându-și galionul de argint pus pe uscat. El îi povestise lui Sol despre trucul cu capre sau vite, folosit de pirații din unele insule grecești. Ce altceva se putea legăna la ancoră, într-un golf, la adăpost, cu luminile regulamentare aprinse? De obicei, felinarele nu creșteau în coarnele caprelor, care încercau să se elibereze din strânsoare.

Chispa asculta în liniște, gândindu-se ce rol ar putea avea tunurile lui.

– Aș aduce cele două tunuri lungi de nouă livre pe insulițele cu capre, nu chiar lângă ele, dar nici prea departe, ascunse în tufișuri. Când trece corabia care ne trebuie nouă – nu escorta, pe care o lăsăm în plata Domnului, dacă nu ne deranjează ea pe noi – îi dăm un semn în catarge, spuse el.

– Ai încurajarea mea și câți oameni din echipaj dorești pentru ele. Vom pune mâna pe argintul regelui!

– Fiecare echipă de tunari ar fi de șase oameni, spuse Chispa. Căpitani de tun, Georges Drouillard și Neil Donovan, făcu el lista repede. Vreau câțiva marinari puternici, pentru transportul tunurilor în bărci, manevrarea și montarea lor pe teren.

Sol, Kevin și Red Ben aprobară alegerea meșterului tunar, care mai propuse bărci incendiare, pentru blocarea navei în strâmtoare.

Călătoria spre locul de ancorare ar fi fost dificilă, dacă vântul n-ar fi fost de partea lor, ajutând Săgeata. Cârduri de delfini și pești zburători întovărășeau goeleta în anumite zone. Marinarii superstițioși le considerau semn bun.

Odată ajunși la destinație, Andrea și Sol au avut surpriza neplăcută de a constata diferențe între hărțile existente și realitatea de sub valuri și de pe insulițe. Nu era prima dată când li se întâmpla așa ceva. În Caraibe, fiecare navigator adăuga pe hărțile detaliate insulițele pe care le văzuse cu ochii lui. Acum era vremea lui Andrea să facă acest lucru. Păsări roz, cu gâtul lung, zburară, speriate de creaturile neobișnuite ce le tulburau paradisul.

Fiona râse de Jean-Pierre și caprele lui, toți trei zburdând cu aceeași bucurie pe insuliță:

– Pune-le botniță, să nu dea de gol nava!

Totul era pregătit. După toate calculele lor, seara decisivă sosise. De două zile făceau plajă pe insulița fără nume, așezând totul în ordine. Oamenii de veghe erau pe poziții, pe cealaltă insuliță, la trecătoarea periculoasă. Semnalul fusese convenit.

– Aranjați bărcile incendiare, îi ordonă Sol lui Chispa când se văzu semnalul. Jean-Pierre, vezi de felinare și capre!

Nu-l lăsă singur, ci cu unul dintre pirații care mai lucraseră cu animale în copilărie. Plecară împreună, să le lege la locul stabilit.

Jean-Pierre își petrecuse majoritatea timpului liber, până acum, împrietenindu-se cu cele două capre. După câteva zile de mituire cu felii de măr, morcovi și castraveți, animalele învățaseră să îl placă. Nici lui nu-i mai era frică de ele. Aventura avea un preț – trebuia să și rânească după ele. Nimeni nu zisese vreodată că viața e dulce alături de animale…

Azi explorase și insulița pe care erau. Văzuse cei doi copăcei în care fuseseră atârnate felinarele, după ce vântul stârnit în cursul zilei îi făcuse pe pirați să se răzgândească. Rolul zbaterii caprelor era doar să zgâlțâie suficient copăceii încât să se miște felinarul, mai natural decât dacă ar fi stat între coarnele lor. Exersase, sub supravegherea unui marinar, cum să lege caprele ca să nu poată fugi, nici măcar dacă ar încerca să roadă parâma. Știa ce avea de făcut, iar caprele, bine hrănite, cum nu mâncaseră niciodată până să fie cumpărate de pirați, acum câteva zile, nu se supăraseră că fuseseră legate, din moment ce primiseră premii gustoase de consolare.

Meșterul tunar făcuse destulă instrucție la rece cu ambele echipe, fără să irosească muniția, ceea ce i-ar fi putut și da de gol. Tunarii știau să se miște rapid când va fi dat ordinul să tragă și să țintească doar în greement.

– Aveți grijă, că Davy Jones nu dă nimic înapoi din ce primește! Mai bine abordăm noi nava și luăm ce ne place, le spusese tunarilor. Nu vrem să aprindem bărcile prea devreme, se întoarse apoi spre cei desemnați să le pregătească. Să nu vă prind că fumați pe lângă ele! Stropiți-le puntea din belșug cu smoală și catran, adăugați frunze uscate de palmier și zdrențe. Pavoun, ne-ai dat tot rumegușul din atelier?

Tâmplarul confirmă cu un gest din cap. Și el aștepta, nervos, ca ciudata stratagemă să funcționeze și galionul să-și schimbe direcția, oferindu-se jertfă cavalerilor norocului, cum avea Sol obiceiul să-și numească echipajul, în strâmtoarea dintre cele două insulițe nisipoase.

Deodată, felinarele sclipind la apus le-au dat semn că a apărut visul lor spaniol.

– Ridicați ancora în liniște și fiți gata de atac la ordin! ordonă Sol. Aveți armele la îndemână și, după ce bărcile incendiare le blochează ieșirea, abordăm! Angel, fii gata să ajungem repede la ei, evitând bancurile de nisip identificate ieri! Yunuen, Odon, Aruna, aveți săgețile de foc pregătite la comandă, să incendiați bărcile!

Cei trei arcași, doi cu piele neagră strălucitoare, celălalt de culoarea arămie a locuitorilor dintotdeauna ai Noii Spanii, schițară un salut, în semn de confirmare tacită.

5. O lumină la prova

Înaintau foarte încet, după părerea căpitanului galionului Madre de Dios, don Alfonso Escobar. Labirintul de insulițe și recife al Canalului Vechi din Bahamas nu era ușor de navigat pe timp de noapte. Întreaga flotă spaniolă știa lucrul acesta. De obicei, găseau un golfuleț în care să-și petreacă noaptea la ancoră, plecând în zori. Era mai sigur așa. Nava escortă a galionului, acum două seri, fusese gata să intre într-un recif pe care nu-l observaseră oamenii de veghe. Noroc că nu-și spărsese chila, iar Madre de Dios a putut-o remorca la adâncimea suficientă.

Pilotul – navele spaniole aveau pilot, nu navigator – ceruse doi marinari care să sondeze constant adâncimea apei pe ambele părți ale provei, schimbând ruta după necesități. După câteva ore, adâncimea începuse să se stabilizeze. Cârmaciul obosise. Spera să găsească în curând un golf unde să doarmă până dimineață, când va continua nebunia, pentru încă vreo două-trei zile, până treceau de Canal.

– O lumină în fața noastră! strigă unul dintre sondori.

– Unde? întrebă pilotul.

– Puțin la nord-est de prova.

O văzu și pilotul. Nu era niciun far pe acolo. Să fi fost escorta, care-și găsise un loc de popas pentru noapte?

Căpitanul era în cabina lui. La lumina felinarului, scria în jurnalul personal. Erau puține clipele când își permitea odihnă. Deși navă comercială, o conducea cu aceeași mână forte cu care comandase, înainte, o navă de război ce-și găsise sfârșitul pe un recif, într-un uragan, acum câteva luni. Dată fiind încărcătura de argint și alte obiecte de valoare din Indii, ceruse și soldați pe corabie, precum și șaisprezece tunuri. Nu strica niciodată să fii precaut, în mările acestea periculoase! Nu se temea de o bătălie, pe care o vedea ca o șansă de a obține din nou o altfel de navă.

– Dacă escorta are un căpitan care moare de frică, e problema lui, răspunse raportului pilotului. În apele astea, e periculos să ne oprim. Dacă aș fi pirat, aici aș ataca.

După el, nu ar fi trecut prin Canalul Vechi pentru nimic în lume… dar i se spusese că ruta cealaltă era blocată, ca urmare a războiului ce abia începuse. Alții spuneau că fuseseră blocaje și în urma uraganului care-i distrusese frumusețea de vas de război, odată cu reputația de căpitan respectabil – reputație pe care era pornit s-o recâștige cu orice preț.

– Cu tot respectul, căpitane, nici pirații nu-s nebuni să-și riște nava împotmolită pentru o toană! Navele lor nu sunt cu nimic mai grozave decât ale noastre, să facă față pericolelor mai bine.

Dacă ar fi fost pe o navă a Marinei, nu una comercială, pilotul nu s-ar fi exprimat atât de liber, gândi căpitanul. Nu-i ceruse nimeni opinia.

– Vin să văd! mârâi el, încingându-și sabia.

Nu voia să se prezinte pe punte decât cu uniforma impecabilă. Luă un ochean și studie împrejurimile. Nu-i plăcură luminile acelea. Cu experiența de căpitan de navă, ar fi zis că nu se potriveau cu dimensiunile escortei…

– Mergem înainte. Să ancoreze fricoșii, dacă asta vor. Noi ne vedem de treabă. Pe lângă sondori, vreau un om de veghe pe platforma catargului mare!

Nu le rămânea decât să respecte ordinele, indiferent dacă le convenea sau nu. Un mus transmise ordinul mai departe. Un tânăr cu vederea bună se urcă pe catarg.

Pilotul se încruntă, auzind că vor continua să înainteze în timpul nopții. Era împotriva obiceiului și a bunei judecăți – un gest sinucigaș. Nu merita riscul. Puteau lua în plin, în chilă, orice banc de nisip, insuliță submarină în formare sau recif de coral. Experiența de ieri a escortei, în plină zi, dovedise acest lucru, pentru cei care aveau ochi să vadă și minte să priceapă. Lăudă cârmaciul, care o merita pe deplin, și le spuse sondorilor să fie atenți.

Noul om de veghe strigă:

– Căpitane, semnal de pericol pe lângă celelalte lumini!

Don Alfonso folosi din nou ocheanul. Într-adevăr, o nouă lumină se văzu printre celelalte. Clătină din cap, suspicios. De ce nu se arătase de la început și aceasta?

-Nu putem ignora cererea de ajutor a escortei noastre, comentă ajutorul de pilot.

Chiar toți credeau că-și pot da cu părerea la bordul navei comandate de el? Unde era disciplina? Don Alfonso se jură că va pune ordine pe galion chiar a doua zi. Până atunci, însă, trebuia să urmeze regulamentul naval. Dacă s-ar fi aflat că nu a făcut-o, era dezonorat pentru totdeauna.

– Prea bine, să-i ajutăm. Îndreptați cursul spre lumini, să vedem ce nu este în regulă cu escorta noastră!

Cursa piraților funcționase, până la urmă.

6. Atacul piraților

La bordul Săgeții, pregătirile de atac se finalizaseră. Tunarii erau la posturi, cei gata de abordare erau înarmați, pânzele fuseseră strânse în poziție de luptă. Gălețile anti-incendiu fuseseră umplute cu apă deja. Acum, pirații, în tăcere, turnau apă pe pânze, vergi, bărcile de la bord, hamace rulate și udau nisipul de pe punte. La ordinul lui Chispa, căpitanii de tun își luaseră cornurile cu praf de pușcă și fitilurile. Servanții aduseseră primele runde de muniție.

Kevin, cu ocheanul în mână, clătină din cap. Nu-i plăcea ce vedea.

– De ce naiba nu încetinește? Nu poate deosebi bancurile de nisip. Nu are încotro, decât să ancoreze.

Pirații se înarmaseră, așteptând comanda căpitanului.

– Sol, dacă am da încă un semnal de pericol, pe lângă cele existente? Poate i-ar convinge mai repede să ne asculte.

Căpitanul Săgeții aprobă imediat.

– O idee bună, Kevin! Poate înțelege vreun ofițer de pe galionul de argint că escorta îi avertizează că au în față bancuri de nisip și va cârmi spre noi.

Fu trimis un marinar, în goană, cu un felinar în mână, să i se alăture lui Jean-Pierre.

Când galionul de argint intră în capcană, Sol comandă arcașilor:

– Aprindeți întâi prima barcă incendiară, apoi și pe celelalte, pe rând! S-o înconjoare!

Flăcările bărcilor se împletiră pe cerul nopții într-un curcubeu amenințător, blocând retragerea spaniolilor. Dansul cu moartea abia începea.

– Chispa, dă semn tunarilor de pe uscat!

Nu se opintiseră degeaba să care tunurile în puncte strategice. Neil și Georges, fiecare pe una dintre insulițele întunecate, văzură semnalul. Știau ce aveau de făcut. Trebuiau să dărâme catargele și greementul galionului, pe de o parte, și să le scoată tunurile din circulație, ca să nu aibă cu ce riposta atacului.

Era o sarcină grea. Un căpitan de tun mai puțin experimentat decât Neil Donovan nu ar fi dus-o cu bine la capăt. Din poziție greșită, ar fi putut lovi nava între vânt și apă, cum se spunea pentru lovitura de grație în mijlocul bordajului, vinovată, în marea majoritate a cazurilor, de scufundarea acesteia. Ei sigur nu voiau să piardă argintul Spaniei… Dar, odată nimerit greementul în locul potrivit, tunarii spanioli nu-și mai puteau face datoria când le ploua în cap, în ochi și în alte locuri sensibile cu bucăți de lemn și de pânză.

– Încărcați tunul! Ochiți greementul! Foc! comandă irlandezul.

Explozia răsună, împrăștiind atât șrapnel, cât și așchii și pânză arsă. Arborele trinchet se prăbuși peste tunuri, în strigătele de durere ale victimelor.

Georges ezită. Neil lansase prima lovitură. Evident, aceasta își atinsese ținta. Dacă intervenea și el acum, risca să facă nava praf. Mai bine să aștepte reacția spaniolilor, să lovească în tunurile care scăpaseră întregi.

Sol avea alte probleme acum. Nu se recomanda să abordeze o navă în flăcări, să-și prăjească echipajul și visurile de bogăție…

– Fiți atenți la galion, să nu ia foc! Nu se mișcă atât de repede pe cât ar trebui, ca să evite bărcile incendiare, constată el.

Gândurile îi fură întrerupte de pleoscăitul unei ghiulele spaniole, căzută în mare, în imediata apropiere a Săgeții. Apa îi împroșcă pe Sol, Andrea, Fiona și pe încă vreo doi de lângă ei. Nu avea să fie ușor.

– Să coborâm bărcile! La abordaj!

Ca de obicei, Fiona fu printre primii în barcă, gata de luptă, înarmată cu două pistoale, sabie și cârlig de abordaj. Aici, tactica de atac îi despărțea. Andrea trebuia să rămână la urmă. Sarcina lui era să stea la cârmă, ducând goeleta până aproape de galion. Nu mergea abordarea corabie la corabie, datorită diferenței de dimensiuni, însă cu cât cărau bogățiile pe o distanță mai scurtă, cu atât mai bine. Avea și el o sabie cum îi plăceau, de model venețian, făcută la un meșter fierar din Tortuga.

Dintr-o barcă în alta, se auzi o provocare:

– Facem întrecere? Care barcă are oamenii primii pe galionul de argint, primește de băut de la ultima, în prima seară în Tortuga?

Pariuri și competiții se întâmplau mereu printre pirați. Fiona zâmbi:

– De acord!

Kevin răspunse, din barca lui, la fel, vorbele fiindu-i întrerupte de o canonadă care-i udă leoarcă pe cei ce scăpaseră nebotezați de cea anterioară.

– Vâsliți mai repede, ocoliți bărcile incendiare și feriți-vă de ghiulele! Dacă pierdeți vremea, vom primi doar fier, plumb și îmbrățișarea sirenelor, în locul argintului!

Pirații din barca Fionei și-au aruncat cârligele și s-au urcat primii la bordul galionului. Ai lui Kevin și Sol au fost primiți cu grenade de mână. Sol își făcu semnul crucii, văzând că oul de foc al galionului nu explodase, apoi îl aruncă înapoi printre marinarii spanioli. Căzu în apropierea muniției unui tun și explodă. În barca lui Kevin, însă, doi oameni fură răniți. Câți aveau să fie trecuți pe lista pierderilor pentru bogățiile galionului?

7. Dansul cu moartea

Madre de Dios pornise spre presupusa navă a Marinei Spaniole, care le asigura escorta. În realitate, aceasta trecuse demult, în tăcere. Don Alfonso se întreba de ce o fi ales cealaltă navă să ancoreze acolo. O fi eșuat? De aceea dăduse semnalul?

Noaptea era fără lună. Cei de la bord nu vedeau decât felinarele. Brusc, atenția sondorilor fu captată de un foc izbucnind în spatele lor. Pilotul înjură, înțelegând că fusese o capcană. Căpitanul își dădu seama că aveau de-a face cu bărci incendiare. Nu se puteau întoarce pe ruta obișnuită, iar golful era plin de atacanți necunoscuți. Englezi, francezi, că războiul abia începuse, ori pirați fără țară?

Urmară înjurături din mai multe guri odată, pe măsură ce marinarii erau zguduiți, aruncați unul peste altul sau dărâmați de comoție. Căpitanul se agăță de cârmă, ca să nu-și piardă echilibrul, ca ei.

– Chila a lovit ceva!

– Om peste bord! strigă altul, neauzit de nimeni.

Amărâtul trebui să se descurce singur. Spera să ajungă spre una dintre insulițele cu lumini.

– Virați spre babord, porunci căpitanul.

– Degeaba, căpitane, ne-am blocat!

– Toată lumea pe punte! Suntem atacați! continuară comenzile.

Își dorise o confruntare. O avea, iar corabia nu era în stare să vireze după dorința căpitanului…

Toboșarul soldaților bătu pentru toți chemarea la luptă. În clipa aceea, prima canonadă explodă în greementul galionului, împrăștiind haosul la bord, odată cu mitraliile și șrapnelul, care zburau pe toată puntea, plouând peste bieții tunari. Zgomotul sfâșie calmul nopții tropicale, urmat de țipetele de durere ale răniților.

Luminile exploziei dezvăluiră, la babord, silueta unei goelete apropiindu-se. Un marinar tânăr, deja îngrozit de sunetele scoase de chila înțepenită și de zgâlțâiala navei, primi peste față o vergă desprinsă de pe catarg și țipă. Pe la tribord, atacatorii reușiseră să se urce la bord, răfuindu-se cu muschetarii, care se străduiau, zadarnic, să-i împrăștie.

Don Alfonso era gata de luptă. El nu s-ar fi predat. Se considera mai bun și mai priceput decât o bandă de pirați – că asta îi văzuse a fi pe atacatorii blestemați. Insulițele erau nelocuite; cei care-i atrăseseră în capcana ingenios ticluită nu puteau fi altceva. Bărcile incendiare completaseră ideea. Dacă se gândea că era la comanda unui galion de argint, logic că vestea se răspândise și fuseseră așteptați…

– Toate tunurile, foc de voie asupra bărcilor și goeletei! Sergent, adună-ți toți soldații să respingă intrușii de la bord! Aruncați grenadele de mână!

Nu multe corăbii avea asemenea muniție. Grenadierii erau trupe de elită, din ce în ce mai puțin folosite, dar marinarii lui fuseseră instruiți în mânuirea grenadelor.

– Luptăm până la unul! continuă el. Să le arătăm vitejia mândrilor spanioli și vom învinge, ocrotiți de Santiago de Compostela!

Căzură și dintre pirați, și dintre muschetari, însă lupta abia începuse. Căpitanul zâmbi, încurajând soldații, care reușiseră să respingă un val de invadatori cu foc la distanță mică. Sigur blestemații nu se așteptaseră ca nava solitară să aibă soldați la bord! Rânji din nou când una dintre bărci primi un pumn de grenade, care își nimeriseră ținta. Marinarii lui făceau față haosului – unii se băteau cu pirații, alții aveau grijă de răniți, îi trăgeau de sub catargul și greementul prăbușit sau încercau să curețe puntea de toate resturile adunate. Pilotul spaniol era printre victimele canonadei, zdrobit de greement.

Zâmbetul îi îngheță când unul dintre tunuri explodă, nu departe de el, ca urmare a unei grenade aruncate înapoi. Înțelese că nu va fi atât de ușor pe cât credea să-i învingă pe nespălații care ochiseră argintul regal. Un nou val de pirați se scurse pe galion, țipând, împușcând, tăind cu săbiile, furioși pentru camarazii uciși sau răniți până acum.

– Puneți baionetele și atacați corp la corp! ordonă acesta muschetarilor, când numărul piraților ajunși la bord crescu. Scrâșnetul oțelului și pocnetul muschetelor sau pistoalelor răsunau până departe.

Sabia Fionei, ușoară, franțuzească, se încrucișă cu a unui marinar solid, destul de scund, cu barbă sură. Când marinarul se împiedică de trupul unui coleg de echipaj, prins sub greement, ea profită de ocazie, înfigându-și arma în gâtul lui. Ridică sabia ei și pe a celuilalt și continuă să înainteze spre bocaport[2].

Georges Drouillard urmărea, de lângă tunul lui, amplasat pe uscat, cum bărcile incendiare luminau drumul celor pline cu pirați, apropiindu-se de galion. Văzuse ce dezastru provocase lovitura bine țintită a lui Neil, de pe insula cealaltă, precum și explozia cealaltă, datorată grenadei. Rămăsese, totuși, un tun activ pe galion, care își făcea de cap inacceptabil. Dacă prima canonadă o ratase la mică distanță, cine spunea unde s-ar opri ghiuleaua sau șrapnelul următoarei? Fiind amplasat pe puntea principală, nu pe a doua, nu se temea că ar scufunda nava lovindu-l.

– Țintiți cinci grade spre prova, încărcați… foc! ordonă el, rugându-se în gând Sfântului Gheorghe, ucigașul balaurului și ocrotitorul lui, singurul care ar fi putut contribui la victorie.

Tunul de vânătoare al piraților bubui cu folos. Al spaniolilor, de șaisprezece livre, a pagubă, zburând în piese componente și măturând puntea de marinari în jurul lui.

Ambele punți ale galionului erau blocate de diferite grupuri încleștate în bătălie, exact cum erau obișnuiți pirații, când Andrea reuși să lase cârma în mâna altcuiva și să ajungă alături de ei. Deja erau pierderi mari de ambele părți.

Sol împușcase primul soldat spaniol care îndrăznise să i se opună. Își ridicase, apoi, sabia, să zboare din mâna unui gabier o cavilă de matisit[3], gata să-i răzbune pe membrii echipajului căzuți pradă focurilor de muschete și espingole[4] sau grenadelor. Alți câțiva își găsiseră sfârșitul de sabia lui, scurtă și ascuțită. Acum, îl căuta pe căpitan.

Crezuse că l-a găsit, însă, de fapt, încrucișase sabia cu secundul. Acesta atacase cu atâta furie, că săbiile lor se împletiră până la mâner. Căpitanul piraților trebui să facă un pas înapoi, parând jos, apoi fandând cu intenția de a-l prinde, ca pe un pui, în frigare. Erau doi oameni disperați, luptând fiecare după regulile proprii, combinând diversele tehnici de scrimă pe care le studiaseră în timp. Secundul nu se lăsă, atacând din nou, cu lovituri care aveau scopul de a-l desfigura, înainte de a-l ucide.

– Pe străzile Sevillei ai învățat să te bați? întrebă Sol, lămurit cu ce fel de stil avea de-a face.

Știa să se ferească, deși nu era ușor. Își dezarmă adversarul, folosindu-se de o deschidere pe care o făcu acesta când plonjă spre fața lui. Sabia acestuia zbură vreo douăzeci de pași spre stânga… exact unde avea nevoie de ea alt pirat la ananghie. Secundul se declară înfrânt, când era să devină din nou vânat la frigare.

Andrea își scoase sabia de cum ajunse pe punte, confruntându-se cu doi soldați înarmați cu baionete. Nu-i păsa dacă i-a omorât sau doar i-a rănit, atâta vreme cât îi scosese din circulație și erau grămadă, pe jos, prezentând singurul risc de a se împiedica vreun spadasin de ei. Alții apăreau, dornici să-i încerce tăișul. Îi secera, conștiincios, croindu-și drum spre cei adăpostiți sub punte. Când se opri, pentru câteva clipe, din lipsă de oponenți, strigă, în limba spaniolă, așa cum fusese învățat:

– Mai bine predați-vă! Nimeni nu plătește pentru viețile voastre atât de bine cât ați putea fi plătiți făcându-vă meseria pe cont propriu, în libertate! Veniți cu noi! Primim părți egale din pradă, fără să avem nevoie de aprobarea niciunui rege!

Îi plăcea să fie printre cei care strigau, în căutare de colegi de echipaj, astfel încât tot mai puțini de pe vasul atacat să li se împotrivească. Fiecare marinar gândea pentru el. Pe fiecare corabie atacată se găseau oameni dornici să li se alăture. Chiar și aici, unii lăsară săbiile și se uitară la el, convinși că, înțepeniți în bancul de nisip, la mila piraților, nu aveau altă șansă, în timp ce alții încă erau puși pe măcel.

– Ce facem, dacă vrem să te urmăm?

– Duceți-vă spre balustradă, neînarmați. Unul dintre noi vă va prelua, când ne liniștim puțin.

Ajutorul de pilot, un creol de douăzeci și cinci de ani, născut în Mexic, își văzuse șeful căzând. Nu-i putea fi de folos cu nimic, în schimb trebuia să-și apere propria piele, în duel cu un mulatru uriaș. Abia reușise să-l ucidă, când alt pirat se repezi spre el. Îl văzu căzând în fața lui, de glonte. Privi peste umăr și îi mulțumi căpitanului că-i salvase viața. Auzi strigătul piratului celui tânăr, însă, pe moment, nu-i dădu importanță. Avea alt dușman asupra căruia să se concentreze. După ce îl doborî pe flăcăiandrul din fața lui, mai tânăr decât el, își dădu seama că, indiferent dacă Madre de Dios câștiga bătălia sau nu – și părea că victoria ar înclina de partea piraților – tot făceau plajă, înțepeniți, pe un recif sau banc de nisip, departe de oricine le-ar putea întinde o mână. Iar marinarii care ar fi putut opinti să urnească nava de acolo, erau tot mai puțini – unii uciși de pirați, alții unindu-se cu ei de bună voie.

– Căpitane, dă ordin de capitulare. Nu ne putem permite să pierdem atâția oameni! strigă el, cu disperare în priviri.

Don Alfonso urmărea lupta ce se întindea pe toată corabia. Pirații erau de o ferocitate pe care oamenii lui n-o puteau egala. Erau mulți. Premoniția sfârșitului îl cuprinse. Dacă era să moară, se va stinge cu sabia în mână, așa cum se cuvenea unui hidalgo spaniol. Numai că nu toți oamenii lui aveau același spirit al onoarei. Cârmaciul le răspunsese piraților că se predă, ajutorul pilotului pomenea rușinosul cuvânt capitulare, de parcă propirul echipaj se întorsese împotriva lui și a tot ce fuseseră învățați.

– Câine trădător! strigă căpitanul, apropiindu-se de cârmaci prin spate și înfigându-i în inimă spada. Continuați lupta! Trebuie să rămânem credincioși regelui!

Ajutorul de pilot clătină din cap. Dacă don Alfonso voia să lupte până la moarte, era problema lui. Alții, evident, preferau să trăiască.

Andrea încerca să-și croiască drum spre bocaport când auzi răspunsul la strigătele lui. Erau oameni gata să-l urmeze. Le spuse ce aveau de făcut. Ca răspuns, un ofițer ucise cârmaciul care voia să se predea, sângele lui stropind pantofii din piele fină de Cordoba ai ofițerului. Navigatorul piraților profită de această ocazie să strige din nou:

– Marinari spanioli, vedeți că propriii ofițeri vă ucid? Asta nu s-ar întâmpla la bordul navei noastre. Astfel de ofițeri s-ar confrunta cu o revoltă a echipajului și ar fi demiși pentru fapte mai puțin grave. Veniți cu noi și fiți liberi, proprietari ai unei părți a corăbiei și cu un vot în Consiliu! insistă el, gata să se confrunte cu ofițerul setos de sânge.

Discursul acesta, la obiect, peste șocul de a-și fi văzut prietenul mort în fața lui, ucis de căpitan, nu de dușmani, îl convinse pe ajutorul de pilot să aleagă libertatea.

Între timp, sabia venețiană a navigatorului de pe Săgeata se încrucișă cu spada de Toledo a ofițerului.

– Poți să lupți drept, cu un dușman din fața ta, sau doar să înjunghii marinari pașnici, în spate? întrebă Andrea.

– Pot să te omor, cu siguranță, peonule! râse don Alfonso, prezentând spada cu dreapta.

Mâna stângă o dusese în spate, așteptând să primească încă un pistol încărcat, de la musul însărcinat cu aceasta. Așa ucisese mulți pirați. Acesta ar fi fost următorul… doar că pistolul nu mai veni. Musul fusese înșfăcat de Jean-Pierre și tras deoparte, unde negociau în spaniolă – unul cu accent francez, altul andaluz – și argumente contondente, cu pumnii, condițiile de predare. Căpitanul era singur, băiatul lăsându-se târât spre copastie, unde îl așteptau ceilalți, care se hotărâseră înaintea lui. Alții le urmară exemplul, convinși de gestul căpitanului lor, subliniat de tânărul pirat că, printre ei, nu se puteau aștepta la așa ceva.

Sub punte, Fiona pară orizontal o sabie de Toledo, așa cum o învățase Sol. Sabia lovi, iar ea împinse înainte, dezechilibrându-și adversarul. Omul se ridică, furios că tocmai o femeie era gata să-l dovedească, și continuă lupta. O pată de sânge se lăți pe cămașa Fionei, îndârjind-o. Cu o mișcare îndrăzneață, își înfipse sabia în burta spaniolului, făcându-l să se prăbușească definitiv.

– Du-te sus! Pierzi sânge, o certă Pavoun. Te vrem întreagă! Ne descurcăm aici și fără tine.

Fu nevoită să recunoască dreptatea tâmplarului. Îl ascultă, retrăgându-se. Luă cu ea, în barca vâslită de Paul, grupul de spanioli care se predaseră și declarau că vor să se alăture piraților. Musul și ajutorul de pilot erau printre ei. Trimise altă barcă pentru restul doritorilor și își căută meșterul, rugându-l s-o panseze.

– Vedem noi cine ucide pe cine, răspunse Andrea, deviind lateral o lovitură. Sunt fiu și nepot de căpitani de corabie. Nimeni din neamul meu n-a fost vreodată peon, se lăudă el.

Era adevărat. Tatăl lui fusese căpitanul Colombei, după bunicul matern, ultimul dintr-o linie de căpitani venețieni. La rândul lui, tânărul navigator avea să continue tradiția familiei cândva, devenind căpitanul Andrea da Colomba, lăsându-l în urmă pe Angel, piratul,odată cu navigația pe cont propriu.

Don Alfonso nu era laș. Înțelese că fuseseră învinși, că i se va îndeplini dorința de a muri cu spada în mână. Privea moartea în ochi, păstrându-și aroganța.

– Sunt norocos. Toți murim, mai devreme sau mai târziu, dar nu toți reușim să ne alegem clipa. Eu aleg aici, acum, răspunse el, semeț, atacându-și oponentul.

După cum era de așteptat, ca orice nobil, ofițerul fusese instruit, în tinerețe, în tainele tehnicii spaniole de scrimă. Andrea avusese noroc cu Sol, care îi explicase în detaliu în ce consta acest stil. Avea să fie interesant: scrimă franceză, formală, elegantă, cu mai puține mișcări și precizie înaltă, împotriva cercului invizibil spaniol, amestecând strategiile diferite, complicate, aflate în spatele fandărilor și parărilor care le caracterizau lupta. Nu era, totuși, nimic nou pentru Andrea. Înfruntase spanioli și altădată. Nu folosea stilul lor, însă știa ce înseamnă, cum să-i combată loviturile. De la toți camarazii învățase câte ceva prețios de adaptat la mișcările lui, așa că nu mai avea demult un stil pur.

Încercă să profite de deschidere pentru o lovitură joasă, înainte ca adversarul să-și ridice garda. Își amintea învățătura primului său instructor: cel ce ataca primul se punea în pericol mai mult – și acela era ofițerul spaniol. Își dădu seama că omul încerca ceva, fiind atent în spatele lui. Profită de acest lucru. Sabia venețiană trecu prin hainele elegante, pătrunzând în carne, însă, dat fiind că spaniolul se întoarse imediat spre el, tăișul lunecă pe coaste. O rană, într-adevăr, care începu să sângereze, dar una lipsită de importanță – o zgârietură care îl determină pe ofițer să atace mai furios.

Don Alfonso era un bun spadasin, chiar dacă îi lipsea exercițiul. Lamele se împleteau, adversarii dansau unul în jurul celuilalt, cu un scop precis. Spaniolul voia să-l atragă pe Andrea în cercul lui invizibil; el încerca să evite, ținându-l la distanță, la o lungime de lamă.

Lupta cu disperare, dorindu-și să moară onorabil. Dacă, prin absurd, ar fi supraviețuit, ce l-ar fi așteptat? Să se întoarcă în Spania fără argintul regelui, raportând că pirații i-au luat corabia? Ar cădea în dizgrație pentru vecie! Ar fi al doilea vas pierdut. Nimeni nu ar dori să-i fie în echipaj. Ghinionist sau laș, cum l-ar interpreta fiecare, tot avea situația pecetluită. Mai bine să moară luptând – poate va reuși să ucidă, la rândul lui, un dușman sau doi.

Chiar atunci, cuvintele unui marinar confirmară că cel cu care se duela venețianul era chiar căpitanul. Majoritatea i se întorceau împotrivă, după ce își omorâse cârmaciul. Tânărul se predase, pășind lateral, să-i ofere piratului mai mult spațiu, pentru a nu cădea în capcanele stilului spaniol de scrimă. Evitând lovitura celuilalt, Andrea încercă, cu următoarea fandare, să i se strecoare spre gât. Sângele curse. Don Alfonso făcu un pas înapoi, duse mâna la rană și se prăbuși, blestemând:

            – Putrezi-r-ați toți în ștreang!

Navigatorul piraților făcuse o nouă victimă.

– Căpitanul vostru a căzut! Orice rezistență este inutilă! le strigă Andrea celorlalți combatanți. Sol se feri de o suliță de abordare, înjunghiindu-l pe marinar din lateral. Pentru o clipă, se făcu liniște în jurul lui. Bătălia era pe terminate. Pirații învinseseră. Tocmai atunci se auzi strigătul lui Angel. Sol tresări, privindu-l, contrariat. Ar fi trebuit să se lupte cu el, căpitan la căpitan, însă destinul voise să le dea, fiecăruia, alți adversari. Acum era argint de cântărit, alte valori de luat… Săgeata avusese noroc în prima ei expediție.


[1] Pieter (Piet) Hein (1577-1629) corsar olandez în timpul Războiului de Optzeci de ani dintre Țările de Jos și Spania, ulterior a devenit vice-amiral al Companiei Olandeze a Indiilor și apoi amiral. A fost singurul care a reușit să captureze, în anul 1628, o parte importantă din Flota de Argint a Spaniei.

[2] Deschizătură în punte, prin care se intră sub punte, pentru a se încărca mărfurile în navă.

[3] Unealtă marinărească pentru despicat parâme, cu un vârf ascuțit, folosită, la nevoie, pe post de suliță. Una dintre armele predilecte ale revoltelor echipajului, fiindcă săbiile și muschetele erau încuiate, sub pază, în afara momentelor de luptă.

[4] Armă de foc primitivă din bronz, montată pe un pivot, folosită în artileria de marină a sec. XVI-XVIII.

SĂGEATA și GALIONUL DE ARGINT (1)

publicată în antologia VIS CU NICHITA, vol. XIII,
editată de revista literară APOLLON

1. Alianța Frăției de Coastă

Trecuse o săptămână de la întoarcerea în Tortuga. Sol se simțea mai obosit și mai nervos decât avea motive să fie. Frustrarea de a fi auzit anumite comentarii, la care ar fi trebuit să se aștepte, referitoare la ghinionul pe care îl avusese și la corabia pierdută, îi afectase starea de spirit. Să bați la porțile Raiului și să faci drumul înapoi nu era o experiență ușoară; putea să nu admită cât îl zdruncinase, dar nu mai era întrutotul cel de odinioară.

Cât fusese în apă și apoi în Hispaniola și pe drum, mintea i se axase pe supraviețuire. Să poarte de grijă celor care îi erau alături și să se întoarcă în Tortuga. Acum, că era din nou în singurul loc pe care îl putea numi acasă, în afara colibei părintești din Veracruz, pe care o părăsise pe furiș într-o noapte, acum zece ani, constată că nu prea mulți din fostul echipaj erau lângă el. Realitatea crudă îl copleși.

Prizonierii, încă nu le știa numărul, aveau soarta pecetluită deja; pe ei nu îi putea ajuta. De dimineață Sol fusese la biserică și se rugase, atât pentru ei, cât și pentru toți camarazii care nu se întorseseră încă și puteau fi în viață, liberi. O liturghie pentru sufletele celor duși avea să urmeze, când va ști exact cine supraviețuise. De asemenea, începuse o novenă de mulțumire pentru ajutorul primit de la Fecioara Maria până acum și pentru cel pe care îl spera în continuare.

Ca mulți alți pirați, Sol avusese, pentru o vreme, cartierul general la Nassau. Așa apucase de când se îmbarcase pe Nemiloasa, împreună cu Frank, fratele lui de cruce, odihnească-se în pace, acum vreo șase ani. Nassau devenise republica piraților, folosindu-se de oportunitățile oferite de așezarea strategică, aproape de rutele de navigație dinspre și spre Europa și de recifele periculoase pentru toți cei care nu erau marinari experimentați. Insulițele și atolii cu canale înguste erau ascunzători perfecte pentru pirați, unde navele capturate erau ușurate de încărcătură sau unde vasele de război, cu pescajul lor pretențios, nu putea ajunge. Mai erau, de asemenea, și false faruri, care păcăleau noaptea corăbiile, să se apropie de zonele periculoase și să se trezească puse pe recife.

Convențiile încheiate între căpitani și echipaj, semnate și jurate, reglementau comportamentul piraților pe navă. În Nassau, existau guvernatori, aleși dintre căpitani, pentru a reglementa conflictele dintre pirați aparținând unor echipaje diferite. La încheierea războiului de succesiune a Spaniei,,mulți dintre corsarii care se răfuiau cu inamicul s-au hotărât să lucreze pe cont propriu, adică să devină pirați. Unii au ales acest drum pentru că erau dintre iacobiții exilați, dornici să restaureze dinastia Stuart în Marea Britanie.

Mulți pirați erau marinari cu experiență și nu le conveneau condițiile de pe navele marinei, sau chiar și ale navelor de mărfuri, cu ofițeri și nostromi[1] tiranici. De aceea convențiile piraților nu semănau cu articolele de război ale marinei militare, fiecare marinar având drept de vot, împărțind prada egal și alegându-și căpitanul și contramaistrul prin vot. Câți sclavi din Indiile de Vest nu visau să devină pirați, singura soluție pentru a fi liberi!

Nassau devenise un oraș puternic, în care își găsiseră adăpostul, cât nu erau pe mare. Numărul lor ajunsese la peste o mie, depășind cu mult cei o sută de locuitori stabili ai orășelului. Așa reînvie Alianța Frăției de Coastă, inițiată cu peste cincizeci de ani înainte de bucanierii[2] care se alăturaseră unora dintre corsarii și pirații legendari, și pecetluită prin înțelegeri explicite, care promiteau sprijinul fraților de coastă pentru nava aflată în primejdie. Dacă țările semnau alianțe, de ce nu ar semna și căpitanii corăbiilor unite sub steagul cel negru, reprezentat, într-un fel sau altul, conform identității fiecărei nave? Era cel mai bun mod de a pune capăt unor rivalități păguboase.

Unii dintre pirați comandau mici flote, care puteau veni de hac unei fregate a marinei trimisă după ei. La fel ca în marina britanică, li se spunea comodori. Erau în Nassau, cu mai puțin de un an înainte de scufundarea Cormoranului Negru, vreo 15-20 astfel de comodori, dacă nu mai mulți. Majoritatea aveau 2-3 corăbii sub comandă, însă unii aveau și 6-8. Grupul lor era numit “Banda zburătoare”, iar acest nume inspira teamă și respect.

Venirea noului guvernator, Sir Woodes Rogers, în iulie 1718 și persecuțiile care au urmat, îi siliseră să caute țărmuri mai primitoare. Sir Woodes Rogers era mandatat să ofere iertarea regelui tuturor celor care se predau de bună voie. 300 de pirați se predaseră atunci, în primele zile, fiind apoi echipați să lupte împotriva foștilor lor frați de coastă. Corsarii deveniseră vânători de pirați, aceștia din urmă refugiindu-se care în Tortuga, care pe alte insule izolate din Bahamas, cum ar fi Andros sau Eleuthera. Așa ajunsese și Sol, cu ai lui, în Tortuga, acum câteva luni, alături de alți reprezentanți ai Frăției de Coastă. Era vremea să afle dacă alianța mai valora ceva în noile condiții.

Călcându-și pe mândria care încă deplângea pierderea corăbiei dragi, Sol se duse exact la cârciuma pe care știa că o preferă unul dintre acești foști membri ai “Bandei zburătoare”, un englez numit Hurricane Thad, care trecuse prin ochiul furtunii, de mai multe ori, scăpând cu viață. Se așeză la masa lui, comandă o rundă de bere pentru toți (că nimeni nu bea singur) și rosti clar:

– Îți propun o afacere. Încredințează-mi comanda goeletei pe care ai adus-o de curând ca pradă și te recunosc drept comodor. Ce cotă parte ceri în schimb?

Sol știa pe cine se poate baza. Rămăseseră câțiva oameni, dornici să își încerce norocul alături de el, dacă obținea din nou o corabie. Tortuga nu ducea lipsă de marinari gata să se îmbarce spre o nouă pradă. Orice comodor și-ar fi dorit un căpitan de nădejde pe nava–consoartă (fie ea a patra din colecție, cum era cazul cu Hurricane Thad), iar reputația lui profesională era nepătată.

Hurricane Thad îl cântări în liniște pentru câteva momente, gânditor. Avusese deja în vedere un om care îi era credincios, să îl numească la comanda navei, dar Sol Picador era mai priceput într-ale navigației. Se știa despre el că înainte de a fi secund, apoi căpitan, fusese ajutor navigator atât pe o corabie de contrabandiști, cât și pe Nemiloasa. Destui dintre Frații de Coastă navigaseră după hărți desenate de el, adunând informațiile din mai multe surse. Se spunea că este mai milos decât alți pirați, însă asta nu împiedica prăzi bune. Dacă lui Hurricane Thad îi plăcea să își numească echipajul “bandă de netoți” și lui Sol “cavaleri ai norocului”, era treaba fiecăruia. Important era profitul. Sol Picador putea să aducă profit companiei, așa cum numeau comodorii totalitatea echipajelor navelor de sub comanda lor.

– Frăția de Coastă a ajutat întotdeauna pe cei aflați la ananghie, spuse Hurricane Thad, simțindu-se generos. Aș fi bucuros să te știu căpitan al noii nave. Vei avea chiar onoarea să îi dai numele. Vreau un sfert din pradă, înainte de a începe socotelile. Și îți dau o parte din ofițeri, după obicei.

Sol suspină ușor. Știa să se tocmească, însă acest lucru nu îi folosea acum. Hurricane Thad avea pretenții mari, totuși nu inacceptabile. Dacă ar fi încercat să scadă cota parte, pierdea șansa de a obține o nouă corabie în locul celei scufundate. Alta ar putea veni mult mai târziu, în condiții aspre.

– Vei avea prada dorită, răspunse fără să clipească. Am contramaistru bun, însă ajutorul lui să fie omul tău. Am nevoie de un meșter tunar priceput și de un nostrom. Navigator, velier, tâmplar am.

– Atunci s-a făcut. Băiete, ceru el tejghetarului, adu două coli de hârtie și o pană! Avem o înțelegere de scris.

Cum nimeni nu ducea lipsă de invidioși, dușmani și bârfitori, câțiva de la masa de alături își exprimară îndoiala cât de norocos va fi comodorul care îl angajează. Sol se prefăcu că nu-i aude, atenția lui fiind îndreptată spre termenii înțelegerii pe care urma s-o semneze, însă îl durea tare.

– Crezi că Săgeata este un nume potrivit pentru o goeletă care navighează sub pavilionul tău? întrebă căpitanul căruia tocmai i se promisese o corabie.

Hurricane Thad zâmbi, plăcut impresionat că i se cerea părerea, deși îi spusese lui Sol Picador că avea mână liberă în această privință.

– Sigur că este. Iute ca ea să zboare pe apă, și mortală ca ea să fie pentru prada urmărită. Dă aldămașul și să fie într-un ceas bun!

Vreo două ore mai târziu, Sol se întoarse, zâmbind, La butoiul fermecat. Strigă să fie auzit în toată cârciuma:

– Maribel, un rând la toată lumea din partea mea, pentru noua corabie pe care o voi comanda. Mâine mergem, tot echipajul, s-o luăm în primire și să îi dăm un nou nume. Vom naviga sub pavilionul lui Hurricane Thad.

2. Săgeata

A doua zi de dimineață, conform înțelegerii, Sol și echipajul lui – adică Andrea și supraviețuitorii de pe Cormoranul Negru – se prezentară pe chei, la întâlnirea cu Hurricane Thad și oamenii lui. Viitoarea lor corabie era legată la chei și încă purta numele de Celestina. Era o goeletă frumoasă, de Bermuda, cu trei catarge, cu pânze în colțuri, specifică zonei acesteia, ușoară și rapidă, răspunzând prompt la manevre, care naviga, în vânt mediu, cu douăsprezece noduri. Avea suficient loc în cală pentru mărfuri. Chila de cedru era solidă, bună pentru valurile din largul oceanului. Era vasul ideal pentru pirați sau contrabandiști, greu de urmărit ori depășit.

La origine navă de mărfuri, Hurricane Thad îi comandase 16 tunuri de calibrul 12 și patru tunuri de vânătoare de calibrul 9, pentru pupa și prova. Acestea permiteau canonade concertate, mortale pentru inamic. Sol o examină cu atenție, făcând în mintea lui o listă de îmbunătățiri necesare.

– Uită-te bine, Pavoun, că vei avea de lucru s-o întărești și s-o aranjezi! îi spuse tâmplarului.

Remarcă de asemenea că îi lipsea figura de la prova. Un arcaș s-ar potrivi pentru noul nume, gândi Sol, însă statuia se poate comanda și ulterior.

– Mă bucur că ai venit, îi spuse Hurricane Thad lui Sol Picador. Să-ți prezint noile tale ajutoare – el este Neil Donovan, ajutor de contramaistru, el este Chispa[3], meșterul tunar, și el Red Ben, nostromul. Echipaj ai spus că îți recrutezi singur.

Sol le strânse mâna fiecăruia. Îi cunoștea din vedere. Basse Terre nu era atât de mare încât pirații să nu se fi văzut între ei.

Neil Donovan era un irlandez bine făcut, de aproape treizeci de ani, care vorbea engleză cu un amestec de accent al limbii materne și accent colonial de Boston.

– Fă cunoștință cu contramaistrul nostru, Kevin Price.

Kevin, un galez de patruzeci și doi de ani, brunețel și osos, strânse mâna ucenicului lui.

– Să identificăm cabina în care ne vom stabili, îi spuse lui Neil.

Red Ben era un tânăr olandez cu ochi albaștri, ca marea cețoasă unde se născuse, și o coamă de păr creț, de culoarea morcovului. Părea de până în douăzeci și cinci de ani, deși, în realitate, avea douăzeci și opt. Îi salută într-o engleză aproape fără accent străin.

Cel care răspundea la pitorescul nume de Chispa era un basc de peste patruzeci și cinci de ani, cu mustață căruntă, răsucită, și păr ondulat, de aceeași nuanță. Mâinile și brațele purtau cicatrici de arsuri cu praf de pușcă în decursul anilor, însă anii îi lăsaseră sprinteneala. Se recomandă cu numele de Aitor Zabala.

Urcară cu toții la bordul corăbiei, să îi cunoască toate detaliile.

Andrea o mângâie ca pe o iubită, apoi își ridică privirea spre pânze, încercând să și le imagineze pe toate la locul lor. Aproape zece mii de coți de pânze, când erau toate întinse. Urmară discuții în grup cu privire la reparațiile și micile modificări de care avea nevoie goeleta. Hurricane Thad înțelese că atât Sol și Kevin, contramaistrul lui, cât și tâmplarul, velierul și navigatorul se pricepeau la ce aveau de făcut. Aprobă toate intențiile lor:

– Mă duc să vorbesc azi cu meșterii, să se apuce de lucru de mâine. Dacă echipajul dă o mână de ajutor, cred că lucrările vor fi gata într-o săptămână. Pe urmă sărbătorim, după obicei, schimbarea numelui!

Avea să-și recupereze cheltuielile din profitul primei expediții a lui Sol Picador. Bani intrați fără efort, fără a fi împărțiți cu echipajul, doar pentru că a capturat o corabie frumoasă, în stare bună, la momentul potrivit și a hotărât să nu o vândă, ci să o păstreze în escadra sa.

Într-adevăr, zilele următoare au fost de muncă intensă, atât pentru meșterii angajați pentru reparații, cât și pentru echipajul care îi ajuta. În același timp, a fost o ocazie bună ca membrii echipajului, vechi și noi, să se cunoască mai bine.

Fiona și meșterul velier, Vidal Ventura, un om de vreo patruzeci de ani, negricios, slăbuț, cu mustață căruntă, sârguincios și tăcut, examinau velele. Nu se mulțumeau să le repare, ci primiseră învoiala să croiască și să coasă, după ele, pânze de rezervă. Doamne ferește de vreun uragan în larg – că doar era anotimpul lor.

Meșterul tunar era săritor, priceput la o mulțime de lucruri migăloase și nu se dădea în lături să îi ajute pe tâmplari. Era destul de solid, însă foarte flexibil și puternic pentru vârsta lui. Tinerii îl admirau deja.

Neil fusese întotdeauna un om muncitor, pe care se puteau baza. Cam iute de pumni uneori – îi sărea țandăra repede, în special dacă zicea cineva de rău de irlandezi, dar, altfel, un prieten de nădejde. Avea și cunoștințe de tâmplărie, ceea ce îi câștigă aprecierea lui Pavoun. Firimitura de franceză, învățată de la camarazii de pe corăbiile pe care navigase, îl ajutase să se împrietenească, în timpul săptămânii de șantier la bord, cu Pavoun și cu navigatorul, poreclit Angel, deși Fiona îi spunea Andrea.

Se dusese vestea prin cârciumi și pe chei că Sol Picador va comanda una dintre navele lui Hurricane Thad. Începuseră să-l caute oameni dornici să se înscrie în echipaj. Era semn bun. Kevin le citi articolele convenției de bord și vreo doisprezece marinari semnară până în ziua sorocită ceremoniei. Andrea își pusese numele printre primii, împreună cu Fiona și ceilalți camarazi ai ei de pe Cormoranul Negru. Chiar dacă nu era încă echipajul complet, era oricum suficient pentru o primă expediție. Iar de va fi cu noroc, nu vor lipsi noi solicitări de angajare, gândeau Sol și Kevin.

3. Botezul navei

Nu toți pirații avuseseră ocazia să vadă până acum modul în care se schimbă numele unei corăbii, în așa fel încât să nu aducă ghinion. Andrea, cel puțin, nu văzuse și era curios. I se deschidea în față o cale nouă, cu privire la care era entuziasmat doar pe jumătate. Se bucura că va fi împreună cu Fiona; se împrietenise cu Sol, Pavoun și alți câțiva vorbitori de spaniolă și franceză; dar ideea în sine de a nu avea o acoperire legală în acțiunile împotriva altor nave nu-l încânta în mod deosebit. În schimb, avea ocazia de a-și demonstra cunoștințele și de a fi meșter navigator, la o vârstă la care nu mulți depășiseră stadiul de ajutor.

Sol fusese la biserică încă din seara dinainte de ceremonia schimbării numelui, la ultima slujbă, să vorbească cu preotul paroh pentru binecuvântarea steagului și sfeștania corăbiei. Nu toți pirații erau credincioși, însă, paradoxal, unii erau. Părintele Jacques Bonnet se obișnuise să nu pună prea multe întrebări celor care veneau la liturghie, făceau parastase, dar nu se spovedeau și nu se împărtășeau. Nu era prima sfințire de steag sau sfeștanie de corabie pe care o făcea, în cei vreo douăzeci și cinci de ani de când servea la biserica Notre Dame de la Nativité din Basse Terre.

Tradiția Frăției de Coastă cerea ca steagul piraților să fie pictat sau brodat pe o pânză neagră ori roșie ca focul, cu o emblemă specifică – a comodorului, dacă era cazul, sau a căpitanului. Aceasta cuprindea, adesea, spre intimidarea dușmanului și conștiința propriei mortalități, un cap de mort sau un schelet. Noua Săgeata avea semnul lui Hurricane Thad – un cap de mort rezemat pe un vârtej de vânt simbolizând uraganul – și o săgeată alături. Din respect pentru căpitan, deasupra capului de mort și a săgeții fusese adăugat un soare stilizat. Aducea cu cel purtat de Sol la cercel.

Numele vechi fusese șters de pe copastia navei, de la pupa și de pe bărci, în timpul lucrărilor de modernizare. Clopotul cu numele goeletei Celestina fusese înlocuit cu altul, inscripționat cu noul nume. La fel și ancora.

Tot echipajul noii corăbii, precum și Hurricane Thad și ceilalți căpitani din escadra lui veniseră de dimineață în port, știind că ceremonia avea mai multe etape. Kevin și Neil aduseseră la bord suficient vin, rom, un pocal special pentru toast, și orice altceva prevedea ceremonialul.

Hurricane Thad făcu un pas înainte, binecuvântând vechiul nume și aruncând în mare, pe rând, ancora veche, clopotul vechi, precum și un jurnal de bord mai vechi al navigatorului spaniol, care nu fusese luat de foștii proprietari, în graba de a părăsi vasul. Această ofrandă a fost însoțită de o sticlă cu vin roșu, și de adresarea ceremonială:

– În numele tuturor celor care au navigat în trecut pe această navă și în numele tuturor celor care vor naviga în viitor, ne rugăm Sfintei Fecioare și sfinților Mihail, Nicolae, Petru, Clement, protectorii marinarilor, mulțumindu-le pentru toate binecuvântările de care a avut parte această corabie cât a călătorit sub numele de Celestina.

Sol și Chispa se amuzară puțin când remarcară eforturile de memorie pe care le făcuse comodorul și ezitările pentru a-și aminti numele tuturor sfinților patroni ai marinarilor. Cu siguranță Hurricane Thad nu era dus la biserică, dar era prea superstițios să nu facă totul cum se cuvenea.

– Suntem recunoscători că goeleta noastră a găsit întotdeauna adăpost de furtuni și a ajuns cu bine în port. De asemenea ne rugăm pentru odihna sufletelor tuturor celor ce și-au pierdut viața la bordul ei, în diferite împrejurări, fie de glonț, de fier, de foc, de boală, de accident sau din ce altceva poate veni moartea. Ne mai rugăm ca numele cu care goeleta a fost cunoscută până acum, Celestina, să fie șters și îndepărtat din toate pomelnicele, în afară de cele bisericești pentru pomenirea morților. Fie ca la prezentarea spre binecuvântare cu un nou nume, să fie recunoscută de mări și oceane și de toți sfinții protectori, acordându-i-se aceleași privilegii de care s-a bucurat până acum și chiar mai multe, pentru a fi ferită de neajunsuri în bătălie, de răzvrătire și scufundare.

Neil era în spatele comodorului, cu un coș, în care erau mai multe căni obișnuite de cositor și un pocal de argint frumos fasonat, cu o corabie pe el. Un butoiaș de rom era așezat strategic în apropiere. Irlandezul asculta invocațiile – sau rugăciuni, el nu se hotărâse ce anume să le considere – cu inima îndoită, rugându-se, la rândul său, pentru protecția tuturor sfinților și odihna sufletelor celor duși. Nu voia să aibă somnul tulburat de vreo fantomă, deși știa că, spre deosebire de alte corăbii, aceasta se predase fără luptă – deci, pe sabia lui nu era sângele niciunuia dintre marinarii spanioli pomeniți.

Se întreba, de asemenea, cum se va înțelege cu noul echipaj. Ca ajutor de contramaistru, ar avea nevoie de sprijinul oamenilor, însă, dat fiind că pe el îl numise Hurricane Thad, nu va fi privit chiorâș? Totuși, dacă Hurricane Thad a avut încredere în loialitatea lui, sigur nu îl va dezamăgi. Contramaistrul cu care lucra părea a fi om de treabă.

Hurricane Thad, cam ateu de felul lui, fiind crescut, inițial, în religia anglicană, își suprimă o mică strâmbătură, ori de câte ori era vorba de sfinții protectori. Mai curând credea în Davy Jones, în sirene și în Olandezul Zburător, dar nu era să recunoască asta în fața tuturor fraierilor catolici pe care-i comanda. Își drese glasul și continuă, după un semn făcut lui Neil, să înceapă umplerea cupelor. Primi pocalul argintat, cu rom în el, ceva mai puțin de jumătate, că urmau și alte libații. Primiră și ceilalți câte unul de cositor, cu același conținut.

– Pentru toate aventurile Celestinei și pentru toți oamenii care au navigat cu ea! toastă Hurricane Thad.

Toți cei prezenți ridicară cănile și băură, neuitând să verse întâi câțiva stropi pe punte, pentru sufletele răposaților, sigilând astfel trecutul goeletei.

După aceea, Hurricane Thad a dat ordinul de împrăștiere, urmând să se întoarcă, cu toții, la ora două după amiază. Red Ben deja pregătise oamenii care aveau să picteze noul nume al corăbiei, oriunde era cazul. Avusese noroc că numele era scurt, deci treaba se va termina relativ repede.

Pe una dintre bărci îl scrise Sol, pe alta Andrea. Soarele tropical usca vopseaua fără întârziere, așa că, la ora stabilită, goeleta, care avea acum inscripționat numele de Săgeata, era gata să primească preotul pentru sfeștanie.

Se adunaseră cam aceiași oameni ca și de dimineață. Părintele Jacques Bonnet avea în mână o cădelniță cu tămâie, iar Jeannot, băiatul care îl ajuta, un recipient cu aghiasmă și busuioc. Rugăciunile au început cu Ave Maria și Salve Regina, părintele cădelnițând de-a lungul și de-a latul navei și punând mâna pe catarge, pe cârmă, în semn de binecuvântare, apoi stropindu-le cu aghiasmă. Puntea și prova au avut parte de același botez, ca și bărcile, adăpostite la locul lor. A lăsat pe punte și bucățele de busuioc înmuiat în apă sfințită, după care părintele i-a cerut lui Sol pocalul și vinul. Erau două pocale la fel, unul din care băuse Hurricane Thad, pe care Neil l-a umplut acum, și altul menit pentru Sol, care, după câte înțelesese Neil, se va umple mai târziu.

Se făcuse liniște când părintele Jacques Bonnet a spus, turnând vin și apă sfințită la prova și la pupa navei:

– Această corabie se va numi Săgeata, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Rededicăm mării și sfinților protectori această corabie, știind că va fi întotdeauna supusă legilor vânturilor și valurilor, și oferim, de bună credință, rugăciunile noastre pentru ea, consfințind pactul conform ritualului marinăresc, cu un pahar în cinstea sfinților noștri protectori. Fie ca ea să aducă vânt bun și noroc tuturor celor îmbarcați pe ea!

Jeannot îi dădu preotului cădelnița, luând găletușa cu apă sfințită, mai puțin trebuincioasă acum, când o parte fusese deja amestecată cu vinul. După ce mirosul de tămâie s-a răspândit pe toată corabia, preotul luă o înghițitură din vinul amestecat cu aghiasmă, apoi vărsă puțin lichid pe punte, având grijă ca sticla să rămână pe jumătate plină când, legată cu o parâmă, o balansă peste bord, zdrobind-o de copastie, ca vinul să înroșească atât chila, cât și valurile înspumate.

Pentru mulți dintre marinarii superstițioși din asistență, în special cei care nu erau catolici și slujba de sfeștanie, deși desfășurată mai mult în franceză decât în latină, în acest caz, le era străină, sticla cu vin se dusese să îmblânzească sirenele și pe crudul Davy Jones. Protecția lor era mai importantă pe mare decât a sfinților.

Din asistență răsunară câteva fluiere, marcând momentul cu începutul unui imn. Preotul recunoscu și intonă Psalmul 107, invocat de marinari la restriște. Pentru moment, se pare că părintele Jacques Bonnet se aștepta la aceasta, netulburându-i discursul:

– Astăzi frumoasa goeletă este redenumită Săgeata și este rededicată mării, să fie ocrotită, împreună cu echipajul și căpitanul ei, de toți sfinții protectori ai marinarilor. Fie binecuvântat numele ei, și apăr-o, Doamne, împotriva toanelor mării, ajut-o să treacă toate strâmtorile și dificultățile, și permite-i să se întoarcă în siguranță cu echipajul și încărcătura la țărm, spre slava lui Dumnezeu și a tuturor sfinților.

Sol asculta predica în liniște. Își făcu semnul crucii, invocând în gândurile sale toți sfinții care îl ocroteau. Voia din toată inima să reușească, voia să dovedească ce poate și că scufundarea Cormoranului Negru nu fusese din vina lui.

Cu un semn făcut instrumentiștilor din echipaj, preotul începu să cânte alături de ei:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adîncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei. Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat, şi zădarnică le era toată iscusinţa. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit.

Hurricane Thad, care nu da două parale pe toată slujba de sfințire, dar știa că fără ea o navă cu un nume nou nu putea porni la drum, se făcea că asculta, hotărând că, în acest moment de pauză între două etape ale slujbei, el era gata să încredințeze goeleta noului ei căpitan.

– Să îl prezint pe Sol Picador, căpitanul goeletei Săgeata, noului echipaj al vasului, mării, căpitanilor navelor-surori și întregii companii. I-am acordat încrederea mea și comanda navei. Echipajul i-a jurat credință, așa cum și el mi-a jurat mie credință, iar ofițerii și echipajele navelor-surori trebuie să îi acorde sprijinul lor în momente de restriște, conform convenției semnate zilele trecute.

Toată lumea îl cunoștea, de mai multă sau mai puțină vreme, pe căpitanul proaspăt numit la comanda goeletei. Auziseră diverse bârfe despre el.

– Trăiască Sol Picador! Să ne conducă spre noi victorii! se auziră ovații din rândul echipajului.

Pavoun, Andrea, Fiona, Vidal și Kevin strigaseră și ei, entuziasmați – ca și Jeannot, ajutorul preotului, întotdeauna dornic de povești frumoase de vitejie.

Preotul mustăci, surprins de întrerupere. Îl stropi cu apă sfințită (fără vin, de data aceasta) și îl binecuvântă pe căpitanul pe care îl cunoștea, fiind unul dintre cei care, în răgazul dintre două expediții, își amintea de cele sfinte. Sol, îmbujorat de emoție la neașteptata dovadă de credință a echipajului, se închină și sărută mâna preotului, de parcă ar fi fost la el acasă, la Veracruz, cu mulți ani în urmă, aruncând în găleata cu aghiasmă un real și un scud.

Părintele Jacques Bonnet binecuvântă moneda de argint și o așeză sub cârmă. Hurricane Thad rânji, puțin disprețuitor. Tradiții prostești, o monedă irosită. Corabia mai avea una sub marele catarg, tot spaniolă, fără îndoială, pusă la ceremonia de numire și lansare la apă, de către primul proprietar, să îi poarte noroc și ca nava să știe că va fi îngrijită și respectată. Dacă Sol Picador era atât de înfumurat încât să creadă că, prin faptul că i s-a acordat comanda și partea cuvenită, corabia era un pic și a lui, vrând să adauge propriul ban odată cu numele ales de el, treaba lui. Asta nu schimba lucrurile cu nimic.

Preotul își continuă netulburat rugăciunea, știind că moneda de aur e a bisericii și a lui. În asemenea condiții, să tot faci sfeștanie de corabie! O pereche mai săracă nu dădea atât la o nuntă.

– Ne rugăm Sfintei Fecioare și sfinților Mihail, Nicolae, Petru, Clement, protectorii marinarilor, să îi dea tărie acestei corăbii să meargă înainte, învingând furtuni și dușmani, și să se întoarcă cu bine în port. În numele tuturor celor care au navigat la bordul ei în trecut și în numele celor care vor naviga la bordul ei în viitor, le oferim mulțumirile noastre pentru protecția acordată goeletei până acum, suntem recunoscători că întotdeauna ea a găsit adăpost de furtuni, întorcându-se cu bine în port, și fie ca întotdeauna să se întâmple așa!

La un semn, Neil turnă vin în cele două pocale, unul fiind în mâinile preotului și unul în ale lui Hurricane Thad, și rom în cănile tuturor celorlalți. Conform tradiției, primul toast era al preotului, care făcu mai întâi semnul crucii asupra pocalului:

– Să înălțăm pocalul în cinstea Maicii Domnului, protectoare a marinarilor, a sfinților Petru și Nicolae, care au salvat multe corăbii din furtună, a sfinților Mihail și Clement, cărora li se roagă toți marinarii, cu rugămintea de a ne binecuvânta astăzi și a ne ocroti, și în cinstea goeletei Săgeata, care a primit astăzi un nou nume și, cu voia tuturor sfinților, o soartă nouă, mai bună. Toastăm în cinstea acestor sfinți, fie ca ei să protejeze întotdeauna goeleta Săgeata!

Red Ben stătea sub noul clopot al corăbiei și, de fiecare dată când era rostit numele nou al acesteia, o bătaie de clopot îl marca. El era protestant (ori, cel puțin, așa fusese botezat, înainte să creadă în ceva); toată ceremonia asta l-ar fi lăsat rece, dacă nu ar fi știut că era totuși o formă de a negocia – fie cu sirenele și cu Davy Jones, dacă nu cu Dumnezeu și sfinții săi – norocul navei, de care depindea și norocul lui personal.

La ultimul sunet, părintele Jacques aruncă în valuri cupa argintată, pe jumătate plină, din care băuse. Toți ochii îi urmăriră traseul.

Era rândul lui Hurricane Thad să ridice pocalul, să ia o înghițitură, apoi, la fel de simbolic, să i-l ofere lui Sol. Comodorul nu era amator de vin, ci de rom, dar acum trebuia să păstreze tradiția.

Sol luă cupa, mulțumind cu o înclinare din cap, la fel cum luase și comanda corăbiei. În gând, se rugă fierbinte sfinților lui ocrotitori să aibă noroc la comanda acestei corăbii, să dovedească ce poate și să își facă un nou renume pe puntea ei. La rândul lui, o ridică într-un nou toast, pecetluind preluarea:

– Ridic pocalul în cinstea goeletei Săgeata, fie ca Sfânta Fecioară din Regla și toți sfinții să o ocrotească și să își poarte cu bine echipajul pe multe mări, de unde să se întoarcă cu încărcătură prețioasă. În sănătatea comodorului Hurricane Thad, care mi-a făcut onoarea de a-mi încredința comanda navei, și, în final, în sănătatea voastră a tututror, cu mulțumiri pentru că ați ales să sărbătoriți împreună cu noi acest eveniment. Fie ca Dumnezeu, Fecioara Maria, sfântul Nicolae și toți sfinții să vă binecuvânteze!

Luă o înghițitură și, cu toate că era un vin bun, care de obicei îi plăcea, acum i se păru că are un gust metalic. Gustul ghinionului anterior, al singurătății, al oceanului în care se scufundase Cormoranul Negru. Căpitanul răspundea de viețile întregului echipaj, de încărcătură și de integritatea corăbiei. Aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va avea soarta celeilalte…

Toți veniră să ciocnească cu el, felicitându-l. Kevin, Neil, Angel printre primii. În ochii lor citea încredere și optimism molipsitor, care îi alungară gândurile negre ce îl năpădiseră preț de o clipă. Lăsă vin în pocal, vărsând câțiva stropi pe punte și câțiva peste copastie. Marea avea nevoie de picături de vin roșu; mai bine decât picături de sânge roșu.

Hurricane Thad se întoarse către unul dintre oamenii lui, care îi înmână un caiet legat în piele.

– Acesta îți este noul jurnal de bord, căpitane! Îți doresc să fie consemnate numai lucruri bune în el.

Știau cu toții că nu putea fi cazul. Furtuni și alte evenimente mai puțin norocoase erau scrise în viața marinarilor. Dar urarea era din toată inima, având în vedere că avea o parte serioasă din profit.

Sol luă jurnalul, îi strânse mâna comodorului, constată că numele navei era gravat pe copertă și îi zâmbi, uitându-se în ochii lui.

– Mulțumesc foarte mult. Să te audă Dumnezeu! Eu promit să am grijă de corabie și de echipaj, să îmi ajut frații de coastă la nevoie și să îți ofer ceea ce-ți dorești de la mine.

Era o formulă mai delicată de recunoaștere a subordonării sale. Îi jurase credință când semnase convenția; nu o făcuse în public, era prea mândru pentru aceasta. Totuși, trebuia să recunoască acest lucru de față cu toți, și găsise modalitatea potrivită.

Andrea primise un jurnal destul de asemănător de la Sol zilele trecute, când acceptase să îi fie navigator. Acum, când numele corăbiei era oficial, avea să îl scrie pe prima pagină a jurnalului, pe care deja îl personalizase cu desene.

Preotul, care se pregătea să se retragă, schiță din nou semnul crucii asupra lor și îi stropi cu apă sfințită. Plecă și comodorul, cu ceilalți căpitani, însă rămaseră pe chei, uitându-se la frumoasa goeletă.

– Ridicăm ancora? zâmbi Sol către ceilalți.

Mai era un ultim detaliu al ceremoniei de îndeplinit, iar echipajul știa acest lucru, așteptându-l cu nerăbdare.

– Ridicați ancora! comandă Red Ben.

Mai mulți marinari, inclusiv Pavoun și Vital, se repeziră la cabestan, învârtind cu sârguință, în tonul unui cântec vesel. Spre deliciul celor de pe țărm, corabia își întinse pânzele în vânt, ca o egretă elegantă, ieși din radă, se opri brusc, apoi începu să navigheze cu spatele pentru câtva timp, “ca să își șteargă numele vechi de pe răbojul mării”. Nu era deloc o manevră ușoară, necesitând vântul din direcția potrivită, cu valuri pe măsură, și navigator priceput. Acum, Andrea era la cârmă, iar Sol dădea ordinele.

Acestea fiind îndeplinite, în câteva minute corabia se întoarse la țărm. Ritualul era complet. De acum Săgeata putea naviga oriunde, oricând, fără teamă de ghinion. Cât despre echipaj, la întoarcerea în port îi aștepta o petrecere la han. Desigur, Hurricane Thad și căpitanii lui erau invitați de onoare.

Rămânea în sarcina căpitanului să găsească o țintă potrivită pentru prima expediție pe cont propriu a noii lui corăbii.


[1] Șef de echipaj al unei nave comerciale sau de război, care răspunde și de buna întreținere a navei, a utilajelor și a inventarului ei.

[2]Bucanierii erau, în secolul al XVII-lea, vânători de mistreți și alte animale mari, din Tortuga, Hispaniola și alte insule din Indiile de Vest, care afumau vânatul pe un cadru de lemn înainte de a-l vinde. Erau buni țintași și buni cunoscători ai locurilor. Odată cu împuținarea vânatului, au fost racolați de pirații și corsarii din zonă, iar numele de bucanier a ajuns sinonim cu cel de pirat.

[3] Scânteie (în limba spaniolă)