Până treci puntea

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 16/2020)

Kevin urca dealul, făcându-și drum cu cuțitul printre vegetația luxuriantă, fără să știe ce-l aștepta la celălalt capăt al cărării abrupte. Avea impresia că tufărișul des nu prevestea nimic bun.

Corabia era ancorată în golfulețul din spatele lui. Erau izolați pe o insulă pustie, ca urmare a pagubelor aduse de uragan navei. Căpitanul îi poruncise:

– Du-te să cauți un izvor sau altă sursă de apă dulce, plus orice altceva folositor pe insulița aceasta uitată de Dumnezeu!

Intră în tufărișul des și se opri, la auzul unui grohăit. Își încărcă muscheta. În timpul acesta, mistrețul ieși din verdeață, protestând în felul lui la adresa intrusului. Era mare, cenușiu, păros. Ochii lui mici și roșii fixau cu cruzime invadatorul uman.

Kevin făcu un pas lateral pentru a ochi bestia, rugându-se ca glonțul să străpungă inima namilei. La mistreți, nu trebuia țintit capul. Creierul era prea mic, protejat de un craniu gros. Singura șansă ar fi fost o împușcătură în ochi. Altfel, ar fi avut de-a face cu un vier rănit, furios, hotărât să-și ucidă dușmanul.

Glonțul contramaistrului pătrunse în zona umărului, adânc, probabil în organele interne. Bubuitura răsună deasupra insuliței, anunțând echipajul că i se întâmplase ceva.

Mișcarea laterală, însă, fusese o idee proastă. Jivina, înnebunită de durere și de sângele care-i curgea gârlă, speriată de zgomot, îl văzu mai bine. Îl atacă, făcându-l să-și piardă echilibrul. Se întâmplase exact ce ar fi vrut Kevin să evite.

În următorul moment, pași scârțâiră pe crengile și frunzele uscate de palmieri de pe jos. Contramaistrul crezu, din nou, că era mistrețul, gata să-l calce și să-l ucidă. Simți pe obraz răsuflarea fiarei. Se lăsă să cadă într-o poziție convenabilă, înainte de a fi dărâmat. Aceasta îi permise un câștig de timp, să-și scoată hangerul din teacă. “Cel puțin, dacă mă omoară, am o șansă să mă răzbun și eu”, gândi el, înfigând lama în burta vierului care sărise pe el.

Doar că mistreții nu aveau puști… Se auzi un foc de muschetă. Vierul, cu burta răvășită atât de hanger cât și de glonț, căzu peste om, gata să-l strivească.

Curând, ceata de vânători se apropie de trofeu și găsi victima dedesubt, plină de sânge. Kevin înjură în gând, la vederea uniformei șoricii în care erau îmbrăcați salvatorii lui.

Însemna că, de cealaltă parte a insulei, în alt golf, o navă a marinei franceze căutase și ea adăpost împotriva uraganului blestemat. Dacă, după ce l-au salvat pe el, voiau să-i vadă corabia? Echipajul pestriț al Săgeții i-ar putea convinge că era vorba de o corabie de transport de mărfuri, nu de o navă de pirați, cum erau de fapt? Oricum, steagul negru era pe fundul oceanului, împreună cu catargul pe care fluturase. Cel puțin, acesta era un motiv serios pentru lipsa pavilionului.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața, rosti Kevin, într-o franceză fluentă, dar cu accent galez.

Ca pirat cu experiență, trebuise să învețe limbile din zonă. Vorbea atât franceză, cât și spaniolă, ba înțelegea și ordinele legate de navigație în olandeză.

– Mulțumesc pentru ajutor. Nu credeam că avem colegi de suferință, aruncați pe insulița asta. Sunt Kevin Price, contramaistru pe o goeletă comercială, se prezentă el.

Avea motive să nu ofere de la început numele navei: nu știa sigur dacă Săgeata, dobândită cu puțin timp înainte, era deja pe lista neagră din porturi sau nu. Cel puțin, din câte știa el, numele lui nu se afla pe lista urmăriților, pentru piraterie sau altă fărădelege. Știa, totuși, că, până la urmă, francezii vor afla de pe ce corabie era.

Omul cel mai aproape de el îi dădu o mână puternică, ajutându-l să se ridice de sub pulpa mistrețului.

– Cu plăcere. Sunt Thierry Vounos, tunarul de pe L’Amazone. Urmărim uriașul ăsta de ceva vreme.

După ce se asigurară că mistrețul era, într-adevăr, mort, francezii studiară a cui armă îl ucisese. Piratul oftă, ținându-se deoparte.

Erau mai numeroși cei din Marină. Vor pretinde vânatul pentru ei. Mai bine să nu și-i facă dușmani.

– Hangerul tău putea să-l fi omorât la fel ca și glonțul nostru, admise un tânăr ofițer, probabil recent promovat ca locotenent.

– O navă de război are mai multe guri de hrănit decât goeleta noastră, așa că renunț la orice pretenții asupra lui, răspunse Kevin. Cum se resimte vasul după uragan?

După o sută de ani sau mai mulți de războaie, acum francezii și englezii erau aliați împotriva spaniolilor. Deci, aparent, starea ambarcațiunii nu ar fi trebuit să fie un secret.

– A noastră și-a pierdut marele catarg și câteva dintre vergile arborelui trinchet. Tâmplarul face inventarul tuturor pagubelor, adăugă piratul.

– Noi ne-am pus pe stânci. Celelalte pagube sunt încă în curs de examinare, oftă tânărul locotenent. Putem să vă dăm un catarg de rezervă, dacă ne remorcați de pe stânci la ora fluxului.

Propunerea era interesantă. Kevin spera să obțină aprobarea căpitanului. Povestea se va împrăștia în valuri în crâșmele din Tortuga, cum un vas de război francez nu a avut habar că a fost ajutat de pirații pe care trebuia să-i vâneze.

– Îi voi transmite căpitanului propunerea dumneavoastră. Suntem prinși aici cu toții și trebuie să ne supunem legilor mării, adăugă contramaistrul.

Locotenentul zâmbi. Suna bine să primească tot mistrețul, însă, de dragul colaborării născânde, trebuia să-l împartă cu ceilalți. Fă-te frate cu dracul până treci puntea, își aminti el proverbul, fără să știe că galezul nutrea gânduri similare privind diplomația necesară. Sau, mă rog, până treci marea, în cazul lor…

– Să tăiem vierul în două! Îți dau doi oameni să te ajute să-ți cari partea. Se vor întoarce cu răspunsul căpitanului tău. Vor ști să se întoarcă la voi cu catargul, de asemenea.

Kevin îi mulțumi tânărului ofițer. Într-adevăr, colaborarea va fi mai bună, odată începută cu un dar. Spera că vor reuși, până se vor despărți, în largul mării, să păcălească Marina Franceză că erau marinari cinstiți, loviți de același ghinion.

JOCUL DE ȘAH

Publicată în Antologia Metafore – Ana Podaru, Editura Inspirescu 2020

            Prietenul francez, André, împreună cu care fusese găsit, în deșert, în pragul morții, de către soldați belgieni, își amintea mai multe, însă nu suficient. El îi spusese că-l chema Rashid. Repetat de câteva ori, în comparație cu alte nume, acesta îi părea familiar.

            Niciunul dintre ei nu mai știa cum ajunseseră acolo, în ce fel soarta îi legase și le pecetluise prietenia, nici de ce Rashid, dezbrăcat, purta haina și însemnele lui André. Una din multele ciudățenii ale fiecărui război, rămase fără răspuns.

            Sanatoriul, situat în munţii Vosgi, în apropiere de Colmar, era renumit în regiune. Cei doi prieteni fuseseră cazați într-o rezervă cu două paturi, a cărei fereastră dezvăluia un parc, acoperit generos cu o pătură groasă de nea. Culoarea încăperii, identică decorului hibernal exterior, primea un plus de luminozitate.

Pe Rashid, frigul lui februarie îl speriase puţin. Pentru el, totul era nou, o experienţă nemaipomenită. Vedea troienele din munţii Alsaciei pentru prima oară. Îşi lăsă gândurile să fie purificate de spectacolul inedit al Zânei Albe.

Își amintea vag, de demult, o ninsoare firavă, pe jumătate lapoviţă. Băieții cartierului se adunaseră să se joace afară, cu ea. Care cartier? Al cărui oraș? Întrebări fără răspuns.

Cele mai multe lucruri despre el nu și le amintea. Nici măcar numele, data nașterii sau de unde era. Vorbea araba nativ și engleza bine. Atât. La sanatoriu descoperise că înțelegea și ceva italiană, chiar dacă nu avea curajul de a o vorbi.

Memoria lui părea o făptură de fum, capricioasă, cu o voință proprie și intenția de a-l necăji, mai ceva decât o seducătoare profesionistă. Când credea că a cucerit-o, măcar pentru o clipă, îi lăsa în mâini un văl subțire și dispărea din nou. Descoperea în fiecare zi că știe unele lucruri, fără cel mai mic indiciu cum și când le învățase. Iar ceea ce nu învățase încă – limba franceză, de exemplu – se străduia s-o înțeleagă.

            În sala de mese, un maior italian şi un locotenent francez de aviaţie îşi petreceau majoritatea timpului jucând şah. Rashid le urmărea jocul, căutând variante mai bune pentru fiecare mutare. Însemna că jucase și el, altădată. Era frustrant să descopere, pas cu pas, ce știa să facă, în loc să-și amintească, pur și simplu, cum învățase.

            Într-una din zile, când locotenentul francez dormea, Rashid îl provocă pe maiorul italian la o partidă. Nu era nevoie de cuvinte pentru doi jucători buni, de naţionalităţi diferite.

Câştigă. Bucuria victoriei nu-i ilumina chipul, însă orgoliul împlinit îi umplea pieptul, fără să se exteriorizeze. Era o luptă a minţii şi a atenţiei, lipsită de vărsare de sânge, din care ieşise învingător, în timp ce războiul de pe teren îi furase trecutul. Nu lipsise mult să-i ia și viața.

            După câteva partide, ale căror lauri au înclinat ba spre italian, ba spre arab, Rashid își reaminti o legendă. Bănuia că o învățase odată cu primele mișcări pe tabla cu şaizeci şi patru de pătrate.

Se spunea că, având o neînţelegere asupra unui teritoriu, rajahul Indiei şi şahul Persiei, ambii pasionați de acest joc, hotărâseră să nu-şi desfăşoare oştile, ci diferendul să fie soluţionat la masa de şah, convinși că cel mai bun strateg va conduce spre succes la fel de bine o bătălie adevărată, ca şi una cu armate din lemn sau din piatră. Șapte zile şi şapte nopţi au jucat, aproape fără să mănânce şi să doarmă, iar victoria nu favoriza pe niciunul. Abia în zorii celei de-a şaptea zile, şahul Persiei a câştigat. De atunci, jocul a rămas renumit în toată lumea ca un joc al înţelepţilor și al generalilor.

Dacă Rashid se zbătea între coșmaruri și imposibilitatea de a-și aminti cine era, pe André încercările pentru care nu fusese pregătit sufletește îl afectaseră altfel. Pe lângă somnul rebel, bântuit de fantomele luptelor, și pauzele, mai mici, de memorie, referitoare exclusiv la zile din lunile de război, pe el îl copleșise apatia. Privea, adesea, pe fereastră, ore întregi, fără să facă sau să zică ceva.

Rashid încercă să-l ajute cum putea. Era prietenul lui. Își erau datori cu o viață unul celuilalt. Îl invită la o partidă de șah.

– Nu sunt bun, ca maiorul Cecconi, însă, dacă vrei, putem încerca o partidă, răspunse el, indiferent.

După câteva mutări, Rashid îi povesti despre războiul dintre şahul Persiei şi rajahul Indiei.

– Eu citisem că șahul fusese inventat în Grecia Antică, înainte de războiul troian. Că sunt amfore pe care Ajax și Ahile sunt gravați jucând șah. Unii spun că Ulysse l-a inventat, alții că zeul Ares, oferindu-l unei nimfe pentru a-i câștiga dragostea.

– Se poate să fi fost un joc asemănător, strămoș al șahului, al tablelor și al altora, spuse Rashid, apoi continuă, în timp ce-i lua piesă după piesă: Logic să fie creația zeului, fiindcă războiul este un joc de şah cu piese vii. Atât. Tu suferi fiindcă ai fost martor dezastrului, dar doctorul Lefèvre ne spunea că niciun om cu conştiinţă nu poate ieşi curat din lupte.

– E adevărat că sunt un ucigaş şi mă simt ca atare. Că noaptea îmi apar în faţă soldaţi şi civili, fiindcă nu ştiu pe cine şi câţi am ucis. Că nu-mi pot răscumpăra în nici un fel păcatul…

– Din acest punct de vedere, cred că va trebui să te sfătuieşti cu un preot, răspunse Rashid, cu înţelepciune. Până atunci, trebuie ca singur să-ţi dai seama că vina nu o porţi tu, biet pion condamnat la ascultare, ci cei care au hotărât războiul. Ce vină are nebunul care ţi-a luat pionul? Dar turnul care ţi-a luat calul? Şah la regină! Singurul responsabil este strategul, creierul hotărâtor, mâna care le-a mutat. Piesele au îndeplinit ordinul, fiindcă asta se aştepta de la ele prin legile militare.

– Războiul nu este decât o uriaşă partidă de şah, în care cei doi jucători mută pionii după formulele care li se par convenabile, oftă André. Ce importanţă are sacrificiul unui pion, dacă în schimb se poate obţine un turn sau un cal? Cine îi cere părerea pionului? Este mutat, şi gata! Dacă ajunge la capătul celor opt câmpuri, este avansat şi decorat ca erou. Dacă nu, cu atât mai rău pentru el! O victimă în plus… Cum de marii generali şi preşedinţi n-au somnul bântuit de fantomele celor care le-au căzut victimă, nici fii pe front, a căror lipsă să o plângă? Ei sunt numai maşini militare… în loc de inimă, au un blindat!

– Ai dreptate. Atunci, tu de ce să iei asupra ta o parte din crimele celor lipsiţi de conştiinţă? Ai aceeași vină ca bomba distrugătoare. Tu ai îndeplinit ordinul, ea a făcut ce se aștepta de la ea.

André îi duse gândul mai departe:

– Din păcate, pe câmpul de luptă nu se folosesc treizeci şi două de piese, ci milioane de oameni. Sângele curge, vieţile apun, iar mulţi dintre soldaţii – pioni nu ştiu măcar pentru ce. Dacă se revoltă, totul e în zadar. Dacă cred în cauza pentru care luptă şi sunt cuprinşi de ură, nici asta nu le foloseşte. În șah ambii jucători cunosc amplasamentul armatelor, nefiind loc de ambuscade. Nu poți muta o piesă în afara regulilor. De câte ori luptele se bazează pe noroc, surpriză sau trădare? Pe tabla cu pătrate, regele nu-și înșeală regina niciodată, calul nu e troian și pionul capturat nu trădează. Haosul și hazardul războiului sunt total opusul jocului liniștit de șah.

Avea dreptate, se înfioră arabul. Atent la ce spunea celălalt, nu se concentră suficient la mișcările următoare, piesele lui devenind pradă ușoară.

– Nu te mai frământa pentru asta, André! Cei care au pornit războiul sunt singurii care poartă vina pierderilor și cei cărora le pasă cel mai puțin de ele. Aşa a fost dintotdeauna. Ai înţeles?

– Am înţeles, prietene! Şah şi mat! Unde e maiorul Cecconi, să mă vadă?

            – Ai câştigat și altceva, în afara partidei?

            – Încredere în viitor. Îţi mulţumesc, Rashid!

– Noi doi, împreună, suntem suficient de puternici pentru a nu ne lăsa ucişi de forţele răului. Am dovedit acest lucru o dată, în deșert. O vom mai dovedi. Nu-i aşa, André?

            – Ba da, răspunse acesta, înseninat.

Şahul a fost îngropat în sertar, odată cu amintirea apăsătoare a vărsărilor de sânge. Pentru a-i abate gândurile de la acest subiect, Rashid îl rugă să-l înveţe franceza. André, ca viitor profesor, acceptă cu plăcere ca prietenul lui să-i fie primul elev.

            Rashid visa la clipa când își va aminti cine era și se va întoarce în patrie, oricare ar fi fost aceea, însă nu-şi făcea planuri. Era prea devreme pentru ele. Deocamdată, trebuia să profite de soarta care îl azvârlise, pe negândite, într-o ţară străină, pentru a-şi însenina și îmbogăţi sufletul, cultura, viaţa, răvășite de conflictul armat.

Viitorul, atât de simplu până acum câteva luni, începuse să aibă meandre din ce în ce mai complicate, a căror învingere însemna mai mult decât un război, dar avea încredere în prietenul dat de destin. Împreună, formau un tandem invincibil.

            André obţinu de la medicul şef învoirea de a coborî în satul vecin, în prima duminică. Maşina uneia dintre asistente îl lăsă în faţa bisericii, la ora liturghiei. Se întoarse abia la lăsatul serii, într-o stare de spirit mai bună.

            – Am găsit la librăria din sat un roman istoric, despre viața poetului persan Omar Khayyam, îi povesti, entuziasmat, lui Rashid. Îmi place cum scrie; am mai citit cărți de Amin Maalouf.

Deschise volumul la întâmplare și, șocat de catrenul poetului medieval, pe care îi căzuseră ochii, încercă o traducere cât mai exactă pentru Rashid:

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă

Şi-apoi în cutia neantului ne-aruncă.

7 Tips to Write a Killer Book Presentation

Something to think about and to learn from…

Nicholas C. Rossis

Daniela McVicker | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's booksThis is a guest post by Daniela McVicker. Daniela is a contributor to Essayguard. She has a master’s degree in English Literature and is truly passionate about learning foreign languages and teaching. Daniela works with the students to help them reveal their writing talent and find their one true calling.

7 Tips to Write a Killer Book Presentation

Sometimes, a book you have written draws enough attention that you are asked to speak about it to an audience. You may be asked to present as a subject expert, talk about your material at a conference or convention, present at a book fair, or give a quick presentation as part of a book signing.

As they say, more people are afraid of public speaking than of death. Which means that most people would prefer being in a casket than giving the obituary.

And now, you’re going to be in…

View original post 1,400 more words

Another Camp NaNoWriMo behind us

Yes, I did it. I won this time too, even if the short stories volume has still a lot to get in order to be labelled as completed.

It happens mostly in Marseilles, around 2012, in a multi-ethnic neighbourhood with Arabic flavour, but there are stories which happen elsewhere too, in past times, and are told by one of the characters which happen to be then in Marseilles. Some of the stories previously written were already posted on this blog (and in some literary magazines).

The Executive Director of NaNoWriMo said, in his congratulations message, and I agree with this view:

It’s an achievement worth a drum roll and a few blaring trumpets, but when I proudly told a friend that I won, he said, “Haven’t you done that before?”

I said no. Every win is one-of-a-kind because every novel is one-of-a-kind. Every win is a statement against the malevolent forces of the blasé and the complacent. Every win is proof that you’re a glorious dreamer, a dreamer full of can-do gusto and ink-slinging magic.

This year was a strange adventure, I already had troubles focusing and I admit that I needed to adjust (downsize) my goal for this Camp (it was allowed). But I wrote every day, even if some days only one paragraph. I had also problems with one of the short stories, which had received a too harsh critique (“That’s bullshit! Cheap movies! Why do you feel called to tell exactly this story which isn’t yours to tell, instead of telling something closer to your surroundings?”). After this I couldn’t write to finish it (and therefore to continue the short story anthology, because, like for the Mercenary volume, the stories are connected between them) for 8 months.

I have researched more in the meanwhile, and I am convinced she isn’t right. And this Camp NaNo made me progress with it and write some other stories in that series. It will get finished, ultimately!

Movies tell stories which might happen, or might have happened once. Why that exception wouldn’t be my case too? And I feel called to research and tell the story which gets alive in my brain, wanting out – this one had been alive for 30 years (and it got written in a certain form then, but it needed rewritten and transformed from a mediocre novella into a cherry-picked short stories collection). I write only the stories which inspire me, and I research thoroughly for each of them.

I got confirmed that certain death-facing situations can change a person’s way of thinking, certain beliefs he used to have proving wrong (at least in his mind), like an atheist or non-believer turning to God or even becoming fanatic, because only God had saved him from death, or a young soldier seeing the real horrors of war for the first time and becoming a pacifist.

It is also true that nobody can tell everything about how a brain function, and PTSD is different from a person to another in its symptoms or triggers. As we saw in a movie inspired from the truth of a Christmas truce in 1916, two (in my case, more in the movie) young enemy soldiers like my characters can fraternize, in certain special, life-threatening conditions where they are alone, just them two, for a few dangerous days. Survival gets primordial, then, getting to know each other, they might discover they as humans have more points in common than the thing which sets them at odds, namely the idea they are fighting for.

These are the premises the central story is based on, and someone in authority who called it bullshit (as if knowing more about the subject, since she is a lady who had never written about war or anything related to it) instead of providing constructive criticism, had succeeded to do enough harm until now. I am glad that I have recovered, due to this NaNo adventure. Nothing is perfect, and some texts might be worse than others. But the stories within us are the ones which have to succeed, to get out and get shape in words…

Four short stories finished and sent to magazines and contests, other two almost finished and ideas for more – these are the results of this Camp like no other.

Cinci inele de aur

(publicată în Antologia de… Pandemie, Editura Amanda Edit 2020)

Cinci inele de aur, înlănțuite, cinci continente aflate astăzi sub semnul pandemiei, luptă împotriva aceluiași dușman nevăzut, cu coroană princiară.

Nesiguranța ne înconjoară. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știm despre acest virus. Cum a apărut, dacă este într-adevăr de vină chinezul acela, care n-a fiert suficient supa de liliac, cât mai durează, în câte valuri, dacă se va găsi vreodată un leac sau un vaccin, când și cum rezistă virusul și ce-i vine de hac, cum de s-a răspândit cu atâta viteză în toată lumea.

Va trebui ca specialiștii să studieze și să afle cât mai multe răspunsuri!

Trăim vremuri unice, cum nu au mai fost de când umblau doctorii mascați prin orașele aflate în carantină, încercând să combată alte molime decât cea de astăzi. Atunci, când superstițiile înfloreau și medicina nu se dezvoltase, era de așteptat să se întâmple așa. Acum, altfel de măști, fără mantie neagră cu glugă, ci cu combinezon transparent, sunt simbolul noii epidemii.

            Carantina nu este nouă, deși, de fiecare dată, s-a manifestat în stil propriu. Goarne, tobe și clopote au anunțat-o de mii de ani, ori de câte ori spectrul galben al bolii s-a asociat cu doamna aceea în negru, pornind la secerat vieți. Unii i-au plătit tributul. Alții s-au izolat și au încercat să se concentreze asupra creației, ca antidot al morții și rețetă pentru a trăi veșnic în inimile cititorilor.

            Giovanni Boccaccio a așternut pe hârtie Decameronul într-o astfel de perioadă. Shakespeare a scris Regele Lear, Macbeth, Antoniu și Cleopatra în condiții de carantină, când ciuma făcea ravagii în Londra. Nu știu ce o fi făcut Gabriel Garcia Marquez când a creat Dragostea în vremea holerei și ce l-o fi inspirat, dar este una dintre capodoperele literaturii universale. Noi ce reușim să realizăm în aceste luni de izolare? Pentru unii, grija zilei de mâine, lacrima pentru cei dragi bolnavi, amuțește muza. Aceasta se oprește la alți creatori, fermecându-i cu darurile sale.

Măștile, fețele încrețite de oboseală și griji ale slujitorilor lui Hipocrat și ale apărătorilor legii și ordinii, mirosul de clor și dezinfectant, străzile pustii, parcurile închise vor rămâne în memoria noastră pentru mulți ani, constituind portretul acestor vremuri. Câți dintre noi vor reuși să le redea memoriei posterității, așa cum au făcut-o, pentru secolele anterioare, scriitorii menționați?

În zilele noastre, Toma Necredinciosul spune că nu există virusul și totul este o conspirație. Atunci, de ce or fi murit, în toată lumea, din decembrie încoace, peste trei sute de mii de oameni, și au suferit peste patru milioane și jumătate, în două sute de țări și teritorii? De vătămătură, cum se zicea la țară, acum o sută și ceva de ani? E ușor să fii Toma Necredinciosul, când nimeni din jurul tău nu a făcut noua pneumonie…

Prietena mea din Franța, medic dedicat pacienților ei, a fost printre bolnavii care s-au vindecat și s-a întors să-și facă datoria. Altă doctoriță din Franța tremura, continuând să salveze vieți în timp ce își vedea colegii și pacienții pierzând lupta cu dușmanul nevăzut. În Spania, copiii și bătrânii nu au avut voie să iasă deloc din casă timp de 50 de zile.

Noi ne-am plâns de o carantină cu reguli puțin mai blânde, care ne-au permis să avem mai puține decese la numărul de locuitori și, respectiv, la numărul de bolnavi decât alte țări. Dar se știe că nimeni nu poate împăca pe toată lumea… Inconștienți, riscând inutil, au fost întotdeauna în lume.

Cinci inele de aur, înlănțuite, pe un steag alb, olimpic, pentru prima oară în timp de pace, s-au ascuns în sipete. Unde virusul își face de cap, sportul trebuie să tacă. La fel tac și evenimentele literare, și muzicale, și de tot felul. Iar cele umane, personale, își limitează participanții care se pot bucura sau întrista alături de protagoniști.

Ne va schimba și pe noi această perioadă de izolare, lupta împotriva virusului, când fiecare trecător din apropierea noastră poate fi un potențial purtător, gata să ne infecteze. Fiecare suprafață poate fi o trambulină de pe care inamicul nevăzut să ne asedieze și să ne cucerească.

            Important ar fi să învățăm ceva din această catastrofă medicală. Să fim atenți, cu toții, ce mâncăm și cât poluăm. Să căutăm să lăsăm natura să trăiască, pentru a nu se răzbuna pe noi. Fiindcă, în urma izolării, apele s-au limpezit, animale, păsări și pești au reapărut, natura își cere drepturile. Ea nu poate fi izolată în carantină, ca oamenii.

            Cele cinci inele de aur ale continentelor vor dăinui, indiferent cu ce număr de locuitori din regnele uman și animal. Ține de noi să luăm măsurile necesare pentru a dăinui, ca specie și ca popor! Iar adaptarea la noile provocări ale vieții este absolut necesară în acest scop.

Panait Istrati, Neranțula și prietenia

(publicată în revista Arena Literară nr. 17/ aprilie-iunie 2020)

Jos la malul mării,

Jos la golf, portocal stufos,

Se joacă fetele, se spală,

Portocal stufos…

(Folclor grecesc)

            Mă urmărește un cântec de veacuri, izvodit pe țărmurile pietroase, cu parfum de mastic, ale Arhipelagului însorit, cu portocali sălbatici în floare. Un cântec ce cuprinde tot sufletul Elladei, îndrăgostită de ritm și mare. La rândul său, Panait Istrati a găsit izvor de inspirație din cântecul acesta, pentru povestea unei fete, dusă de viață ca un nufăr în mlaștină, și pe care a cerut-o marea, la fel ca pe fata din cântec, fiindcă nimeni nu se poate împotrivi chemării apelor. Povestea ei, a lui Marco și a lui Epaminonda, a echipajului de puști pe care îi comanda, este însăși povestea Brăilei, oraș – vrăjitor cu Dunăre – ispită, atrăgând copiii și adolescenții în tot felul de aventuri navale.

Farmecul etern al Brăilei și cel al prieteniei ne leagă pe amândoi, la distanță de multe decenii, fiindcă în luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, la data de 16 aprilie 1935, în București, la vârsta de jumătate de veac. Am pornit pe urmele povestitorului brăilean prin cetatea pe care a iubit-o, căutând umbra lui și a personajelor îndrăgite, în diferite anotimpuri ale anului și ale vârstei.

            “Simt nevoia să te retrăiesc, o, copilăria mea, pentru că, uite, moartea se apropie și parcă ieri eram încă un copil! De ce nu s-o fi prelungind copilăria până la capătul vieții? De ce devine omul, deodată, preocupat, meschin în toate cele și mai ales chibzuit? La ce bună prudența? Și ce ne dă în schimb zgârcenia asta cu care ne cheltuim!” exclama Marco. Eu îi dau dreptate. Câți copii aflați la vârsta de răspântie a intrării în adolescență, citind povestirile lui Panait Istrati, nu-și regăsesc, într-un fel sau altul, o parte a elanurilor sau a aventurilor nevinovate de descoperire a lumii în paginile acestora?

            Așa mi s-a întâmplat și mie, vibrând, suferind sau bucurându-mă alături de prietena mea fără alt nume decât cel al cântecului pătimaș din Hios și al portocalei sălbatice, amare. Căci soarta crudă care i-a ales alt drum, al pierzaniei sufletului, din lipsa unui sfat prietenesc la momentul potrivit, a schimbat-o total, lăsându-i în inimă și în gânduri doar umbra celei de odinioară. Femeia redată mării la Istanbul era doar Anicuța – un nume banal pentru o ființă banală, lipsită de prospețimea de portocală sălbatică a adolescentei pătimașe din Brăila.

            Neranțula! Ea și cei doi prieteni-rivali pe care îi iubea, o echipă de entuziaști devotați, în stare să răstoarne lumea și s-o schimbe din rădăcini, prin puterea sentimentelor lor, dacă viața n-ar fi vrut altfel, aruncându-i în dezastru. Cât de răscolitor de tristă și frumoasă este mărturisirea lui Marco!

Să spun ce sunt: un biet om împovărat de această bogăție pe care nimeni n-o vrea! Comoară nesecată și copleșitoare… Mină de dragoste tânjind după hârlețul viguros al minerului adevărat, care zăbovește s-o scoată la lumina zilei, s-o facă să-nflorească la soare și să trăiască toată viața asta scăldată-n lumină!”

Am căutat umbra Neranțulei pe cheiul Dunării, la Brăila, simțindu-mă întocmai ca Marco, apăsată de un dor atât de profund, încât și-a pierdut numele și sensul, topindu-se în cântec. Poveștile vechi și amintirea Brăilei de odinioară au reînviat în sunetul de buzuki, înfiorându-mă profund. Melodia veche din Hios deșteaptă de fiecare dată amintiri și dorințe în sufletul meu, la fel ca în cele ale celor trei prieteni de odinioară. Întocmai ca legendara Neranțula, am scuturat din mine teama, plictiseala, disperarea, transpunând în dans toate sentimentele negative și m-am eliberat de ele, prin puterea purificatoare a dansului, îmbibându-mi inima cu speranță. Tristețea a rămas undeva, departe de sufletul meu.

De ce tocmai eu am adunat de la toți cei din jurul meu viață netrăită ori chiar refuzată, reînviind-o în pieptul meu, pentru a palpita odată cu cântecul acesta, al Greciei și al mării, deopotrivă fiind și al Dunării, al Brăilei mele dragi și al adolescenței perpetue? Cine poate să înțeleagă setea depărtărilor, care mă arde, înfrățindu-mă cu Panait Istrati și majoritatea eroilor săi, cu Marco, Epaminonda și Neranțula, dorul nepotolit al altor orizonturi? Nu mă trag nici din neam de marinari, nici de nomazi – atunci, din ce izvoare îmi vine chemarea aceasta?

Nu știu decât că sufletul îmi palpită în ritmul distanțelor nemărginite, care își găsesc un singur element comun – opera lui Panait Istrati. Mă dăruiesc vieții cu intensitate, așa cum m-a învățat Neranțula, în adolescența ei inocentă și generoasă:

Să dai, să dai, asta-i marea fericire a vieții! Mai ales să dai la timp: fiecare lucru la timpul lui. Să râzi, să plângi… Să-ți trăiești dorurile, să-ți trăiești durerile… Să atingi raza de bucurie care fuge, s-arăți o gură frumoasă râzând, când ți-o cer ochi umeziți, și pe urmă, pe urmăsă plângi până nu mai poți, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi.

Spre deosebire de prietenii ei, Neranțula a avut un singur noroc: ea și-a putut păstra sufletul copil, trecând astfel mai ușor prin suferințele rezervate de soartă, gata oricând să râdă din nou, să împartă o mângâiere și o mână de ajutor celor mai nenorociți decât ea: vecina diabetică din copilărie, căreia îi ducea găleți de apă gratuit, apoi Aurel, pentru care, în speranța de-a-l vindeca, s-a lăsat târâtă, fără să-și dea seama, în mocirla străzii cu felinare roșii, rămânând, totuși, chiar dacă cu trupul maculat, cu sufletul neatins, iar, în cele din urmă, Epaminonda, care a jertfit totul din dragoste pentru ea.

Și cum să mă mai mire cântecele și legendele vechi, afirmând că omul poate muri de dor și de inimă rea, că poate ucide și înnebuni din dragoste, dacă nu știe să se dăruiască și să plângă ca Neranțula, transformând astfel toate suferințele într-o tristețe molcomă, îngropată în străfundul sufletului, sub un zâmbet, sub un cântec vechi grecesc, vesel și ritmat? Tu, Neranțula, prietenă a adolescenței mele, m-ai învățat multe. Să fiu așa cum sunt, dăruind tuturor o speranță; să mă feresc de capcanele vieții, pe care tu, singură, lipsită de experiență, n-ai putut să le ocolești. Să văd Brăila și Dunărea așa cum au fost ele în eterna copilărie cântată de Marco – și, pentru aceasta, am adunat în jurul meu un echipaj cu nimic mai prejos decât cel al lui Epaminonda. Numai că eu nu puteam fi ca tine decât în ceea ce privește beția cântecului; îmi lipseau prieteni ca Marco și Epaminonda.

Aș fi vrut să văd și Balta Brăilei de odinioară, cu puzderia-i de insulițe sălbatice, de unde Neranțula și prietenii ei culegeau mure brumării. Pentru o vreme, Insula Mare a devenit un important centru agro-industrial, cel puțin temporar populat cu oameni cu mâini harnice, răvășind natura înconjurătoare. Acum și grânarul acela a apus, devenind propria sa umbră. Odată cu Balta, s-a schimbat și orașul cu salcâmi și cu castani, iar fantoma Neranțulei nu mai poate fi întâlnită în vechiul cartier grecesc….

M-am refugiat pe malul celălalt al Dunării, la Ghecet, unde cândva avusese loc duelul nautic dintre Marco și Epaminonda. Acolo, în pacea rustică a plopilor și sălciilor, încă speram s-o întâlnesc, o umbră a istoriei, purtând cu ea viața tumultuoasă a unui oraș pestriț și vesel, cu personalitate unică, poreclit, pe vremea scriitorului Panait Istrati, Picior de Paris.

Unde e zumzetul și fierbintea bucurie a sărbătorilor orășelului cosmopolit de odinioară, cu salcâmi și castani înfloriți, orașul cântat de eroii istratieni – Brăila Neranțulei și a celor doi prieteni-rivali? Unde sunt cântecele, fie ele grecești sau lipovenești – dar unde e viața orașului? Cuvintele au murit și sufletele împreună cu ele – adolescența, viața. Niciunul dintre cele trei personaje n-ar putea recunoaște orașul lor iubit, nu din cauza construcțiilor noi, ci deoarece sufletul orașului s-a stins. Nici Dunărea, învolburată spre Corotișca și Ghecet, nu mai este cea a Neranțulei.

            S-a lăsat seara peste orașul meu drag. Umbra Neranțulei n-am reușit s-o regăsesc pe nicăieri. Dunărea mi-a fost închisă, ca și porțile istoriei, pe care, ca să le desferec, încerc descântecul portocalului mic, amar, sălbatic și stufos din Hios.

Trei găini franțuzești

Carmen voia să pregătească o cină festivă pentru a sărbători întoarcerea soțului ei, așa că îi ceru lui Cathy rețete franțuzești.

– Ți-aș recomanda o supă țărănească de pui, o tocăniță provensală, din moment ce Baptiste e de acolo, și ce rămâne poate fi combinat după aceea într-un cassoulet pentru masa următoare. Ia trei găini, jumulește-le, curăță-le și taie-le, apoi pune bucățile la fiert. Pentru început, nu le lăsa să se fiarbă de tot. Adaugă roșii doar dacă nu vrei supa prea dulce. Pune o linguriță de tarhon, jumătate de linguriță de nucșoară, piper și sare după gust…

Bucătăreasa continuă cu explicațiile detaliate, în timp ce Carmen lua notițe în caiețelul adus special în acest scop. Desigur, în spaniolă, limba ei maternă, singura în care știa să scrie.

Carmen gătea ca acasă, în Santo Domingo. Avea emoții cum îi va ieși prima încercare de specialități din țara soțului ei. Dacă nu înțelesese bine ceva din explicație, la transcris?

Citi notițele din nou seara, înainte de culcare. Se hotărâse să cumpere găinile a doua zi, de la piață. Vor sta în curte până se întoarce Baptiste.

Deodată, auzi un ciocănit la ușă. Când alergă s-o deschidă, mirându-se cum de se făcuse deja dimineață, în pragul ei erau… trei găini franțuzești, albe, elegante, din rasa La Bresse. Cum ajunseseră acolo?

– E cineva la ușă? întrebă Carmen, mirată.

Cine putea să-i fi făcut acest dar? Cathy era singura care-i cunoștea intențiile și nu avea posibilități materiale să-i ofere trei găini franțuzești.

– Mais oui, suntem aici, nu ne vezi? una dintre găini răspunse, într-o franceză mai fluentă decât a lui Carmen, cu accent provensal. Sunt Paulette, la dispoziția dumneavoastră, iar acestea sunt surorile mele bune, Pierrette și Corinne.

Stăpâna casei se miră să audă că găinile puteau vorbi. Da, aveau nume franțuzești, purtau bonete de dantelă fină, spre surpriza ei, mărgele în jurul gâturilor albe și se exprimau frumos.

– Eu sunt Carmen. Nu am mai văzut până acum găini care vorbesc. Era doar una, într-o poveste, spuse ea, cu voce tremurată.

– Ți-am adus daruri, interveni cea prezentată sub numele de Corinne, arătând cu aripa spre o grămăjoară de lucruri împachetate, aflată în spatele lor.

Dacă cele trei nu s-ar fi îndepărtat una de cealaltă, nu s-ar fi văzut pachetele.

– Poftim o baghetă proaspătă din partea mea, continuă pasărea. O să-ți dau o rețetă, cu ce să ungi pâinea… dar nu vreau să fierb în supă!

– Eu ți-am adus o sticlă de vin de Bordeaux și îți voi spune o mulțime de povești, dacă mă primești în curtea ta. Nu mă face tocană, te rog! rosti Paulette.

– Eu îți ofer brânză franțuzească, gustoasă, deosebită. Îți voi da rețete s-o pui în plăcinte și alte specialități, dacă asta ne ține, pe mine și pe surorile mele, departe de cratițele și oalele tale, afirmă Pierrette. Toate trei îți promitem, în plus, ouă gustoase, dacă ne ții în curte, nu în bucătărie!

– Sper că nu ai găini Sussex în curte, adăugă Corinne. Or fi englezii aliații noștri, în teorie, dar tot nu poți avea încredere în ei.

Carmen voia să-i răspundă că mai auzise aceste vorbe, dar nimeni nu ar trebui să urască pe altcineva pentru că era de alt neam. Ea era cel mai bun exemplu: spaniolă, mulatră, măritată cu un francez care o iubea, în ciuda prevederilor legilor segregării rasiale, de care auzise.

Nu apucă, fiindcă un uliu apăru pe cer, din senin, cu intenția de a lua în gheare una dintre găini. Carmen o apără, pierzând în schimb bagheta proaspătă, prada de război a răpitorului. Gheara lui o însemnă la încheietura mâinii.

O durea încheietura. Se luptă să scape din încleștarea lui… și deschise ochii. Era în patul ei. Zbătându-se în vis, încheietura se izbise de capul patului și o durea. Pe fereastră se iveau, timide, zorile.

Acum era sigură că va cumpăra cele trei găini albe, franțuzești, chiar dacă acestea nu vor purta niciodată bonete de dantelă, nici mărgele. Le va păstra pentru ouă. Le va numi ca pe cele din vis – Corinne, Paulette și Pierrette. Iar pentru cina festivă, o să aducă specialitatea gătită de Cathy în ziua aceea, în loc să încerce ea feluri de mâncare franțuzești.

BRĂILA CHIREI CHIRALINA

Astralis

(publicată în revista ASTRALIS nr. 6/2020)

 

“Orice fericire își are latura ei tristă; viața chiar o plătim cu moartea. Pentru aceea, trebuie s-o trăim. Trăiți-o, copii, trăiți-o după gusturile voastre și în așa fel ca să nu regretați nimic în ziua judecății din urmă.”

 (Panait Istrati – “Chira Chiralina”)

 

 

Credincios acestui îndemn, Panait Istrati însuși a trăit în felul său propriu fiecare clipă, dăruind personajelor principale ale operelor sale aceeași frenezie de a bea paharul vieții până la ultima picătură, râzând sau plângând, dar purtându-se astfel încât să nu regrete nimic din cele făptuite. Tristețile le lăsa, cu resemnarea balcanică și orientală, pe seama sorții, de care nimeni nu se poate feri.

Farmecul etern al Brăilei și cel al prieteniei ne leagă pe amândoi, la distanță de multe decenii, fiindcă în luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, în vârstă de jumătate de veac, la data de 16 aprilie 1935, în București. Am pornit pe urmele povestitorului brăilean prin cetatea pe care a iubit-o, căutând umbra lui și a personajelor îndrăgite, în diferite anotimpuri ale anului și ale vârstei. Pe una dintre aceste eroine, legendara Chira, simbol al Brăilei, am pornit s-o caut pe firul baladei ce răsună tot mai des la festivalurile de folclor locale:

Doi frați ai Chirei,

Hoții Brăilei,

Șerpii Dunării…

            Ascult cântecele vechi din orașul cu salcâmi și cu castani, lăsându-mă cuprinsă de vraja baladelor haiducești. Regret că ani la rând Dunărea mi s-a refuzat, ținându-mă departe de ea, ca o iubită capricioasă. Dar mai trăiesc oare, ea și orașul pe care îl leagănă? Mai este cel pe care îl cunosc și îl iubesc, micul picior de Paris?

Sunt singură în orașul înflorit. Soarele îmi zâmbește printre norișori albi, oglindiți în Dunărea albastră. Numai sufletul orașului rămâne, din păcate, cenușiu… Sunt singură în cetatea care a fost fierbinte. A fost…

Sufletele oamenilor nu se mai înseninează, nu vibrează, ca pe vremea Chirei sau ca pe vremea lui Panait Istrati. S-au dus căpitanii de odinioară, adunați să depene amintiri într-o tavernă – fie ea sau nu a lui kir Leonida – un Mihail sau un Codin debordând de sentimente și trăire. Oamenii contemporani, moderni, au rămas suflete moarte, prizoniere ale unui oraș tăcut. Zadarnic îngân un cântec vechi; nu are puterea de a descânta, de a-i învia sufletul mort.

Oare fantoma unuia dintre haiducii de odinioară, Cosma, Ilie, Groza sau Irimia a răpit viața cetății care a învins atâtea restriști ale istoriei, raiaua vizirului Ibrahim? Nu, ei s-au dus odată cu legendele și cu orașul de odinioară, iubit de Panait Istrati.

În castelul ei de pe fundul Dunării, Chira s-a refugiat ca într-o fortăreață, ducând cu ea amintirea Brăilei vechi, pe care o păstrează cu strășnicie, ca pe cea mai scumpă dintre comori. În răstimpuri, se ridică printre sălcii, crăiasă lipsită de supuși, întrebându-i pe pescărușii ce o înconjoară cu strigăte vesele unde-i sunt adoratorii ei credincioși, marinarii geci mândri, toți căpitani, pescarii lipoveni, întinzându-și năvoadele ca să prindă în ele armăsarii nărăvași înotători ai Dunării.

E o lume apusă, de port forfotind la întretăierea căilor de ape ale Balcanilor, pe care o iubesc la fel ca și Chira, păzitoarea comorilor trecutului. Timpul este singurul vinovat că lumea vie a portului nu mai există. Timpul a luat-o înaintea orașului, înaintea noastră, dărâmând totul în calea lui. Doar Dunărea i se poate încă împotrivi – ea, marea iubire a lui Panait Istrati, care și-a sorbit inspirația din potirul cetății cu salcâmi și cu castani.

Dragomir și Chira erau copii când au descoperit vraja fluviului sortit să devină armă a destinului care-i va despărți:

Dunărea mă atrăgea cu o putere covârșitoare. Aveam unsprezece ani trecuți și nu cunoșteam încă bărcile acelea ale căror vâslași cântă cu duioșie, furați de unda apei. Pe vremea aceea, portul nu avea cheu și puteai înainta în apă zece și chiar douăzeci de pași până ca ea să-ți ajungă la piept.

Îmbinând povestirea istratiană cu balada dunăreană, cei doi copii au fost răpiți pe fluviu și despărțiți, Chira fiind vândută ca roabă în haremul unui pașă crud. Poate că Dragomir ar fi regăsit-o cândva, dacă ea, demnă nepoată a unor haiduci contrabandiști, ar fi putut trăi în prizonieratul haremului, lipsită de libertate și de dragoste. Dar tocmai pentru că ea era Chira – nume potrivit ales, în grecește însemnând doamnă, nobilă, stăpână – nu se putea mulțumi cu o colivie aurită și pustie. Zvăpăiata dansatoare neasemuit de frumoasă nu putea fi ea însăși lipsită de libertate și de cortegiul de adoratori de odinioară, așa că, urmând exemplul mamei ei, a ales moartea. Poate chiar Dunării i-a oferit inima ei.

Cel ce se dăruie fără să drămuiască, în orice moment al vieții sale, în tot ce face, iubește sau urăște, aceea este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământ,” spunea Panait Istrati, în scrisoarea sa către Romain Rolland. Aceeași încredințare o dăruiește tuturor personajelor sale, năvalnice și pătimașe, care-și marchează prin zbucium și devotament existența pe lume și în paginile cărților. Spre deosebire de alți scriitori, Panait Istrati a trecut în eternitatea literaturii oameni reali, pe care i-a cunoscut cândva sau ale căror aventuri le-a auzit, povestite în peregrinările sale.

Unul dintre acești oameni, care urmează același principiu, de a lăsa fărâme de suflet în tot ceea ce face, este Chira, o inocentă frumusețe voluptuoasă care, conform sfatului mamei, nu face altceva decât să fie ea însăși. Acesta poate fi motivul pentru care efemera ei viață s-a contopit cu cea a orașului în care s-a născut și a crescut, devenindu-i emblemă și știmă a comorilor, așa cum a văzut-o poetul Mihu Dragomir, alt brăilean cu suflet mare.

În altă variantă a legendei, cei care nu-i puteau ști povestea întreagă, din zvonuri și din jale pentru tinerețea și frumusețea ei, dăruite apei pentru o soartă nedreaptă, au creat balada cântată de pescari de-a lungul Dunării, de aproape un veac și jumătate, în care se spune, însă, că frații ei ar fi vândut-o, una dintre victime devenind astfel călău în viziunea populară. Păcat! Bietul Dragomir a pătimit destule, căutând-o zadarnic, peste țări și mări…

A fost nevoie de pana meșteră a lui Panait Istrati, rudă de departe cu cele două victime ale vicleniei otomane, ce a ascultat destăinuirea lui Stavru, să îi poarte spre nemurire literară, glorificând, în același timp, încă o dată, fosta raia a vizirului Ibrahim, care le-a dat viață tuturor. Brăila și Chira vor rămâne față în față, pe vecie, într-o eră mitologică și într-un spațiu a cărui dimensiune nu există în legendele noastre.

Cel puțin eu, chiar și pe cheiul Dunării, nu am reușit să găsesc nicio prezență care să le amintească de ea adolescenților brăileni de acum. Doar clădiri moderne, vapoare și macarale portuare, străjuite de indiferența trecătorilor grăbiți. Marele oraș industrial în curs de descompunere, care-și pierde personalitatea, nu mai seamănă de câteva decenii bune cu Brăila Chirei Chiralina. Amintirea lui Panait Istrati, însă, reînvie tot mai puternică în cetatea care l-a văzut născându-se. Și asta contează cel mai mult, acum, la 85 de ani de la trecerea lui în neființă.

Casa cu livadă

Venise vremea să se așeze la casa lui, să-și facă un rost. Era logodit cu Fiona. Nu aveau să locuiască la han sau pe corabie o viață întreagă. Și apoi, partea lui din pradă trebuia investită. Andrea nu făcea parte din categoria piraților care cheltuiau totul, pe băutură, femei și jocuri de noroc. Tatăl lui, chibzuit căpitan de corabie de mărfuri, îl învățase altfel.

Dădu de veste hangiței și proprietarilor prăvăliilor cărora le era client, că îl interesa să cumpere o căsuță pe malul mării. Reacția nu se lăsă așteptată mult.

– A murit socrul unui vecin. Omul n-are moștenitori, să le lase casa aceea. O vinde. Hai să vorbești cu el! îi spuse hangița într-o bună zi.

Andrea a urmat-o, curios să vadă imobilul de vânzare și să audă prețul.

Casa era exact cum o visase: din lemn solid, ridicată de la sol, cu etaj, în stil colonial franțuzesc. La parter erau trei camere, fiecare cu intrare separată de pe cerdacul de lemn care o înconjura, fără hol interior. Avea un fel de mansardă largă, mai înaltă decât altele, datorită acoperișului povârnit, care forma etajul. Când vor avea copii, gândi el, mansarda putea fi împărțită în trei sau patru camere, cu pereți de lemn.

Bucătăria era în spatele casei, într-o curte spațioasă, care se termina cu o mică livadă, găzduind șapte mangotieri și nouă portocali. Era suficient loc în curte pentru cultivat câteva straturi cu flori sau legume, dacă îi surâdea Fionei.

O luase la un preț rezonabil. Abia aștepta să i-o prezinte logodnicei și, în discuția aceea, să stabilească data nunții și să vadă ce altceva mai avea de făcut fiecare între timp.

– În sfârșit suntem proprietari de casă, stabiliți definitiv în Basse Terre! rosti el, zâmbind, cu contractul de cumpărare în mână, în aceeași după-amiază. Acum, rămâne să alegi când vrei să-mi fii mireasă și să mă ajuți să organizăm nunta.

Atât Fiona, cât și el crescuseră pe corăbiile părinților, acestea fiindu-le singurele case. Făcuse un pas important, legându-se de pământul Tortugăi.

– Vreau să văd casa! îi sări ea de gât, bucuroasă.

Voia să continue să navigheze, alături de el, când vor renunța la piraterie și vor avea goeleta lor, așa cum o visa Andrea, să transporte mărfuri de la o insulă la alta. Aceasta nu excludea confortul de a fi proprietarii unei case, stăpâna care hotărăște cum s-o administreze.

Entuziasmul i se risipi când văzu ce curte mare avea casa, după părerea ei. Ba încă și o livadă! Nu orice livadă – nu putea suferi fructele de mango și nu murea nici după portocale. Portocalele erau acceptabile pe masă, nu în curtea ei. Nu știa ce să le facă.

– Andrea, la ce te-ai gândit când ai cumpărat livada asta pentru noi – adică pentru mine, să am grijă de ea cât ești tu pe mare? izbucni ea. M-ai văzut vreodată mâncând mango? Nu-mi plac! Nici nu știu cum să am grijă de pomi. Nimeni din neamul meu n-a avut pământ!

Nu-i trecuse prin cap să se consulte cu ea în prealabil. Crezuse că surpriza o va face fericită. Doar de când lumea, bărbații luau hotărârile, femeile le acceptau. Când colo, se pare că avea motive să regrete lipsa unor cuvinte menite să le întărească relația.

– Am luat casa la un preț bun, cu tot ce o înconjoară. O livadă este mai ușor de cultivat decât un câmp agricol. Dacă am fi semănat grâne sau legume, ne-ar fi trebuit mai multe cunoștințe. Putem învăța de la vecini cum să îngrijim livada, iar la vremea recoltei, cine îți cere să guști din ea, dacă nu-ți place? Fructele pot fi vândute, în piață sau corăbiilor gata de plecare, proaspete sau preparate în dulceață, sirop… Hanul unde locuim acum îți poate fi unul dintre clienții fideli. Iar când vom avea corabia noastră, voi încărca fructe numai de aici.

Fiona nu luase în considerare posibilitățile de afaceri descrise de el. Dacă se gândea bine, s-ar fi putut obișnui să fie stăpâna unei case cu livadă. Poate Carmen o va învăța cum să învioreze curtea cu niște flori. Iar peste câțiva ani, când vor avea copii, poate va crește o capră și câteva găini, însă acestea erau vise despre care nu era sigură că se vor împlini vreodată.

– Bine, m-ai convins! Ce mai urmează? O potârniche într-un păr? râse Fiona, îmbrățișându-l, cu gândul la colindul englezesc de Crăciun despre darurile logodnicului.

– Unde ai văzut tu peri în Tortuga? O potârniche într-un portocal! Nu că ar fi știut el cum arată o potârniche, sau dacă trăiau astfel de păsări în Antile. El era un om

PANAIT ISTRATI ÎN ANUL 2020

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 15/2020)

 

Prietenia e Iubirea care înnobilează viața și-i dă un sens.

Ea se contopește cu generozitatea și e singurul sentiment dezinteresat.

(Panait Istrati – “Sotir”)

 

În luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, în vârstă de jumătate de veac, la data de 16 aprilie 1935, în București.

Fiu al Dunării, Panait Istrati a purtat în lumea întreagă cântecele și povestirile Brăilei, deschizând gândurilor însetate de călătorii porțile Orientului, în primul rând prin imaginile orășelului cosmopolit care-i ocrotise copilăria și adolescența. Pentru a fi iubit pământul, scriitorul l-a descris cu tot ceea ce-i era caracteristic, bun și rău, oameni și locuri. Pornind de la izvoarele vieții sale, a zugrăvit Balta Brăilei, Vărsătura Siretului, satele Bărăganului, după care, urmându-și peregrinările sorții, ne-a dezvăluit crâmpeie din lumea Levantului.

Pentru el, importanți au fost oamenii, nu locurile. Iar Adrian Zografi, căruia Dunărea îi curge prin vene, împreună cu sângele fierbinte de aventurier chefalonit, a urmat îndemnul primului său prieten, fluviul, cutreierând neliniștit nu numai șapte țări, ci mult mai multe, întâlnind și studiind oamenii, pătrunzând cu un dar deosebit în sufletele, în viețile lor. Panait Istrati a descris lumea celor mulți, cu durerile și nedreptățile suferite de oamenii simpli. În paginile cărților lui strigă revolta care a mocnit în sufletele luminate de iubirea de oameni. Din păcate, un Codin, un Cosma, un Groza, care să împartă o rază de dreptate celor mulți și asupriți, sfârșesc tragic. Legea fiarelor umane nu-i iartă, cum nu-i iartă nici pe cei care oferă un sfat și o vorbă de încurajare gurilor amare – cum sunt căpitan Mavromati, kir Nicola, Ibrahim, barba Iani și alții.

Viața se derulează în paginile cărților lui Panait Istrati întocmai ca în realitate. El este un povestitor fidel al întâmplărilor reale de odinioară și nu arareori acestea îi vin în minte pe aripile câte unei melodii care deșteaptă amintirile: balada dunăreană a Chirei, amaneaua albaneză a lui kir Nicola, cântecul vechi al grecilor din Hios despre fata care iubea marea și a fost răpită de valuri, baladele haiducești cântate de la Galați în jos. Bărbații descriși de Panait Istrati ca personaje principale sunt viteji, pătimași, având cultul prieteniei și pe cel al familiei, odată cu dorința de a cunoaște lumea și viața în multiple ipostaze, de a sorbi toate experiențele, frumoase sau triste, pe care aceasta le oferă inimilor lor, însetate de libertate și dreptate. Femeile sunt așa cum le-a lăsat natura, trăind cu intensitate și disprețuind, mai presus de orice, fățărnicia. Ele sunt gata să lupte și să se sacrifice în numele iubirii, ca Neranțula, Tincuța lui Stavru, Chira și mama ei, sau în numele unui ideal generos, ca Floricica și țața Minca.

Și fiindcă, în vremea adolescenței și tinereții mele, Panait Istrati era un scriitor iubit, a fost odată ca niciodată, în anul 1992, o tabără de creație literară “Panait Istrati”, ai cărei organizatori s-au dus demult să-l întâlnească în paradisul oamenilor de cultură. Ni se dăduse o temă, cum vedem noi opera istratiană în viitor, dacă în anul 2000 va mai avea admiratori. Eu spusesem că da. Și dacă trecerea anilor lasă urme dureroase, nu numai în sufletele oamenilor, ci și în cele ale orașelor, prietenia rămâne veșnic. La douăzeci de ani după termenul proiectat atunci ca fiind viitorul suprem, rotunda sumă a două milenii, post factum, străbat străzile Brăilei, privind în urmă și ajung la concluzia că am avut dreptate.

Orașele au sufletele lor, la fel ca oamenii, iar civilizația le afectează puternic. Astăzi, privind în urmă și în continuare, mai departe în viitor, Brăila, Baldovineștii, locurile care păstrează umbra lui Panait Istrati arată cu totul altfel, tăvălugul modernizării afectându-le în diferite feluri, pentru a nu mai aminti cu nimic de atmosfera istratiană. Orașul este plin de blocuri. Silozurile din port, dărăpănate, amintind fie epoca de glorie a Piciorului de Paris din vremea scriitorului, a cărui Bursă de cereale dădea ora exactă și prețul corect în toată Europa, fie vremurile din copilăria și adolescența noastră, când porumbul Insulei Mari hrănea barjele de mare capacitate, împânzind Dunărea, în ambele direcții, au acum acoperișurile fără țigle, pe jumătate putrezite, și interioarele roase de șobolani și alte vietăți dăunătoare.

Nici măcar Dunărea nu a rămas aceeași, încă dinainte de construcția noului pod spre Smârdan – Ghecetul luptelor navale dintre Epaminonda și Marco, descris în “Neranțula”. Vapoare de pasageri nu mai trec demult spre Tulcea, din păcate. Bălțile s-au colmatat și peștele moare cu zile, departe de năvoadele pescarilor.

Oamenii, însă, s-au schimbat doar parțial. Fluviul interior al sentimentelor fiecăruia curge la fel ca pe vremea scriitorului brăilean. Prietenia este eternă, chiar dacă prietenii, duși de soartă, se despart uneori. Panait Istrati și personajele sale sunt de aceeași părere – deci, amintirea acestor apostoli ai prieteniei se va lega întotdeauna de cetatea dunăreană preamărită de el, și de ceea ce înflorește în sufletele fiecăruia dintre noi, la orice vârstă.

Copiii din anul 2020 – cei interesați de lectură, fiindcă, din păcate, există și alții – la fel ca cei din generațiile trecute, își sterg câte o lacrimă citind despre soarta tristă a lui căpitan Mavromati și a micului Adrian Zografi. La intrarea în adolescență visează la albastrul Mediteranei, poate mai curând decât la lumea mirifică a bălților de odinioară și la aventurile echipajului condus de Epaminonda și Neranțula, la lumea orientală prin care peregrina Dragomir și la faptele de vitejie ale haiducilor lui Cosma.

Atmosfera evocată în operele lui Panait Istrati nu mai există, dar amintirea ei va rămâne în eternitate, prilej de visare în toate timpurile.

Strada Malului, din cartierul grecesc de odinioară, nu mai păstrează urmele tavernei lui kir Leonida. Comorofca lui Codin și a cuțitarilor vestiți a devenit un cartier industrial. Unde se găsesc urmele existenței zbuciumate a lui Adrian Zografi, alias Panait Istrati?

Casa memorială a scriitorului a fost renovată de curând și i-au călcat pragul atât elevii orașului și ai localităților înconjurătoare, sosiți în excursie la Brăila, cât și turiștii. Biblioteca județeană îi poartă numele, ca și un liceu tehnologic de transporturi al orașului, un nou bulevard, întins din Grădina Mare, unde este și statuia scriitorului, spre Calea Galați până în Bulevardul Cuza, o librărie… Încă se mândresc brăilenii cu prozatorul lor vestit! Se organizează concursuri, se scrie despre el și opera lui, i se reeditează volumele…

Au rămas și vor continua să existe oameni care să prețuiască prietenia, care să dezvăluie nedreptățile și să lupte împotriva lor, care să dorească o lume mai bună, în spirit istratian. Cât timp sensibilitatea nu s-a stins în lume, Panait Istrati va trăi în sufletele lor. El este însuși simbolul prieteniei, al neastâmpărului, al dorinței de a cunoaște, de a iubi, de a lupta, un imbold spre fapte bune și inimi generoase pentru tinerii tuturor timpurilor.

Și cum ar fi posibil ca nerecunoștința urmașilor să-l scufunde total în negura uitării, când copiii anului 2020 sunt fiii tinerilor care și-au făcut torță călăuzitoare din amintirea marelui scriitor, adunându-se cândva, alături de mine, în taberele de creație literară ce-i fuseseră dedicate? Povestirile sale, la un veac sau chiar mai mult după vremea când s-au petrecut, încă trăiesc, în paginile cărților și în inimile noastre.

Confesiunea lui ni se potrivește tuturor, prezenți și viitori, fiindcă sufletul său are eternitatea prieteniei:

Așa că am regăsit Brăila copilăriei mele. De fapt, m-am regăsit pe mine. Căci, pentru mine, eu și cei care îmi seamănă sufletește sunt toată Brăila și toată omenirea.”