Another possible sight of Vikings

Another historical theory about Vikings having been a part of Latino-American history… This one is a bit Southwards than mine, and no Quetzalcoatl/ Kukulkan / Viracocha involved, but still an Ecuadorian legend which might have meant a lot…

How much of the history we are learning is science, and how much speculation, fertile soil for the pen of historical fiction (and sometimes historical fantasy) writers? How much of it is written by the victors?

We can’t even guess…

Advertisements

NaNoWriMo aproape de sfârşit

NaNoCana

Şi pentru că mai sunt câteva zile de noiembrie, scorul meu personal fiind strâns – încă nu ştiu dacă voi câştiga sau nu concursul – vă ofer un fragment dinAlte vâltori ale vieţii” :

Într-o zi, când mă întorceam dintr-o vizită la Celia, însoţită de fetele mele, care abia aşteptau să-i vadă pe finii noştri, m-am oprit în faţa unei brutării nou deschise, parcă nevenindu-mi să cred ce specialitate vedeam expusă:

– Nu se poate! Farinata! am rostit eu în genoveză, simţind cum timpul se întoarce şi eram din nou cu tuşa Ilinca la piaţă, sau în Genova republicană dinainte de blocadă, când foamea nu devenise încă etern tovarăş de viaţă al soldaţilor.

Specialitatea aceasta, din făină de năut, ulei şi apă, coaptă într-un vas special de cupru, numit “testo“, reprezenta secretul exclusiv al genovezilor. Nici în Piemont, nici în Toscana, în Veneţia sau în Cisalpină nu găsisem aşa ceva.

– Vă invit la o gustare inedită, din ţinuturile mele natale! le-am spus fetelor, în timp ce intram în brutărie.

Patronul avea spre cincizeci de ani. Soţia lui, cam de vârsta mea, îl ajuta să frământe. S-au bucurat să audă vorbă de acasă, şi i-a pufnit râsul când am întrebat dacă nu au cumva şi sos de nuci, altă specialitate căreia îi duceam dorul de douăzeci de ani. Aşa ne-am împrietenit cu familia Prandi. În timp ce stăteam de vorbă, împărţisem farinata între toate trei fetele. Copiii familiei Prandi, un băiat de aproape paisprezece ani şi o nea-stâmpărată de vreo unsprezece ani, începură să le ia la întrebări pe fetele mele înainte să apuce măcar să se prezinte. Se arătară extrem de jigniţi auzind că Tina şi Sofia răspund în toscană, deşi ei o înţelegeau cam în aceeaşi măsură ca ale mele genoveza.

– Dacă mama voastră ştie genoveza, voi de ce nu ştiţi? întrebă Carla, duşmănoasă.

– Ea s-a născut la Genova; noi aici, în Venice, Illinois! replică Tina, despre care Luigi spunea că moştenise apucăturile lui din şcoală.

– Păi atunci ce să te mai mire, surioară? făcu şi băiatul, dispreţuitor. Cum să ştie genoveză unele care stau cu veneţienii? Nu cumva aveţi şi porci de austrieci grămadă peste voi, la fel ca în Europa?

Cu siguranţă ele nu înţeleseseră toate cuvintele, însă nici nu ştiau de rivalitatea între cele două foste republici maritime. De ocupaţia austriacă, ştiau; întotdeauna în casa noastră se dezbătuseră ştirile fără ascunzişuri.

– În Europa este altceva, răspunse Sofia. Aceia sunt porci de ocupanţi, într-adevăr! Austriecii de aici sunt oameni cumsecade. Au fugit de împăratul lor, cum au fugit şi ai noştri de împăratul francezilor, care voia să cucerească lumea întreagă. Trude este colega mea de bancă şi ne înţelegem bine.

– Te pomeneşti că ştii şi veneţiană, continuă băiatul, pe acelaşi ton.

– Bineînţeles că şi veneţiană, şi toscană. Le învăţăm la şcoală pe amândouă. Mai ştim şi altele, dar asta nu te interesează pe tine! se zbârli Tina.

Fireşte că „mai ştiau şi altele”, din moment ce îşi petreceau timpul liber fie cu Lena Sina şi frăţiorul ei cel mai mic, Iorghi – Georges, cum fusese botezat de părintele Nunziato – fie cu verii lor cherokee, şi toţi copiii mei îmi moşteniseră talentul pentru limbi străine.

Fu rândul genovezilor să se uite unul la altul miraţi şi să lase politeţea deoparte. În timp ce Carla răspundea, ţepoasă, că ce folos de „altele” dacă nu ştiau genoveză, Corrado ne-a întrerupt discuţia ca să mă întrebe în limba lor:

– E adevărat că ele merg la şcoală, că învaţă toscana şi veneţiana?

– Da. Şi engleză, franceză, matematică, istorie, geografie – tot ce se mai învaţă într-o şcoală! Tu nu eşti la şcoală aici?

– Nu. Dar acasă am fost, vreo patru ani.

– De ce nu vorbesc genoveză fetele tale? se miră scignua Francesca.

– Nu mi-a trecut prin minte să le învăţ, fiindcă n-au cu cine vorbi. Sunteţi primii pe care îi văd din 1802 încoace. În casă vorbim toscana, soţul meu este pe jumătate toscan, pe jumătate veneţian. Voi nu v-aţi gândit să trimiteţi copiii la şcoală?

– Costă mult. M-am gândit la Florissant, la călugări, pentru Corrado, însă poate la anul, că acum, cheltuielile cu drumul, ratele la pământ, deschiderea brutăriei…

– O şcoală rurală înseamnă mai mult decât nimic, şi în primul rând ocazia ca amândoi copiii să înveţe engleza şi franceza. Până strângeţi bani suficienţi pentru ceea ce aveţi de gând, vă propun să îi lăsaţi să treacă râul în fiecare dimineaţă şi să vină împreună cu finele mele, Marie Louise şi Roxanne Gagnon, la şcoala rurală din Venice. Mă duc acum să le aduc pe fete şi pe părinţii lor, ca să ştiţi cu cine merg. Dacă sunteţi de acord, banii nu sunt o problemă. Două pâini pe zi de fiecare copil vor acoperi cheltuielile cu şcoala. Eventual câte o farinata în plus, din când în când, am râs eu, pofticioasă. Podarul s-ar putea să nu refuze nici el plata în pâine.

– Şi crezi că profesorii vor fi de acord? întrebă brutarul, cu speranţă în glas.

– Vorbiţi cu învăţătoarea, care altfel nu v-ar fi propus! am zâmbit eu, umflându-mă puţin în pene. Nu vor învăţa veneţiană, ci în orele acelea vor avea porţie dublă de franceză. Am însă o condiţie importantă, scignuo’ Baciccia, m-am întors spre tatăl care speram că-şi poate disciplina copiii, deşi nu auzisem cât de înverşunată fusese discuţia celor mici. Să nu aud comentarii despre veneţieni, genovezi, austrieci şi indieni, cu atât mai puţin şicane sau bătăi pe tema asta! Veneţienii au construit şcoala, austriecii plătesc şi ei, la fel ca toată lumea, învaţă acolo şi câţiva copii cherokee.

– O să le explic asta! Eşti sigură că nici veneţienii n-or să-i provoace?

– Dacă nu încep ei primii, sunt sigură că nu. Doar au venit spre vest auzind, seara, la focurile de tabără, balada mândrului genovez. Am trăit alături de ei aproape douăzeci de ani. Ştiu ei bine că învăţătoarea lor este genoveză.

– Cum, ai avut curajul să le cânţi încă de la început cântecele noastre?

– Da, şi cele ale Republicii.

De parcă ne-am fi înţeles din priviri, dorul de ţinuturile natale răscolindu-i şi pe ei, gura Francescăi s-a deschis, amintindu-şi strofe răzleţe:

„Mândre genovez, fă o fântână

Cu lanţ de aur şi găleată de argint

Ca frumoasa ta să vină să bea.

            Toate fetele vin să bea apă de acolo,

            Cea mai frumoasă nu vine,

            Tatăl ei o ţine închisă !”

Întâi eu, apoi şi soţul ei ne-am unit glasurile. Pe copii, şi ai mei şi ai lor, îi pufni râsul când ne auziră cântând împreună melodia veche. Cât de departe eşti, Genova mea dragă!

Pe Luigi îl pufni râsul când află că mi se va mări numărul elevilor, şi privirea lui spunea ce auzisem cu voce tare cu alte ocazii: „Păi sigur, numai tu erai în stare să aduni veneţieni şi genovezi sub acelaşi acoperiş…!”

– Într-adevăr, numai eu aş fi fost în stare să pun capăt, aici, rivalităţilor multiseculare, i-am replicat. Suntem cu toţii americani şi nu contează ce limbă vorbeşte fiecare acasă.

Odată cu sosirea genovezilor, se mai lega încă un colţ deşirat din inima mea. Abia aşteptam să mă întâlnesc cu ei din nou, să-mi povestească cum fusese şi în 1814, şi câte altele.

A început sezonul NaNoWriMo! Primul fragment

Nano Cover

Așa arată coperta mea de NaNoWriMo. Cea de pe site NaNoWriMo, că nu sunt sigură că va arăta la fel și cea finală, tipărită. Și vă ofer o prezentare a personajelor negative, într-un fragment din capitolul intitulat chiar “Stăpânii orașului“:

– Nu că noi am muri după ilustra familie Chouteau… dar domnului Lippard îi sunt principalii rivali în comerţ! Hai s-o luăm cu începutul… în timpul Marii Strămutări  un negustor francez, Pierre Laclède, care primise licenţă de la Nouvelle Orleans ca să facă negoţ cu indienii pe fluviu în sus, a trecut pe aici împreună cu fiul lui vitreg, René Auguste Chouteau, i-a plăcut cum arată locul şi s-a gândit să construiască un post comercial. În februarie anul următor, când s-a redeschis navigaţia pe fluviu, l-a trimis pe băiat, care avea treisprezece ani, cu o barjă în care erau treizeci de oameni, toţi buni neseriaşi, spunându-i să coboare în locul unde marcaseră ei copacii pentru aşezare, să taie copacii şi să facă mai întâi un post comercial şi depozitele potrivite, apoi şi case… Vreo şase săptămâni mai tîrziu a venit şi Laclède, împreună cu mama băiatului, care nu-i putea fi soţie legiuită fiindcă soţul ei o părăsise şi se întorsese în Franţa, cu toate că patru dintre fraţii mai mici ai lui René Auguste îl aveau ca tată pe Laclède.

Mă rog, nu erau nici primii, nici ultimii care păţeau aşa ceva, în condiţiile în care biserica catolică nu admite divorţul.

– Cât stătuse la fort să-şi vadă de afaceri, Pierre Laclède aflase că partea de la est de fluviu a Louisianei fusese cedată englezilor, iar regele George proclamase că pământurile acelea erau teritoriu indian, şi că toţi locuitorii trebuiau fie să plece, fie să obţină permis de şedere de la britanici… în schimbul jurământului de credinţă, desigur! Ce poate fi mai umilitor pentru un francez – fie el creol sau acadian – decât să jure credinţă “gâturilor roşii”? Cu atât mai mult cu cât primii acadieni începuseră să vină deja, în aceleaşi condiţii, după “marea strămutare” care începuse în 1755… Aşa că mulţi au trecut fluviul pentru a se aşeza în Noua Franţă, după ce ţărmul celălalt devenise Noua Anglie… Ceea ce a contribuit la transformarea rapidă în orăşel a satului visat de Pierre Laclède! Acesta a fost norocul lui atunci – şi chiar şi câţiva ani mai târziu, când Louisiana s-a transformat în Noua Spanie, tot era mai bine decât sub englezi! Altfel, ar fi rămas un simplu post comercial cu câteva căsuţe în jur…

– Bun, familiei Lippard nu le place de familia Chouteau că sunt rivali în afaceri; dar ţie? l-am zgândărit eu.

– Pe lângă faptul că înarmează triburile războinice, osage, sauk şi fox, care atacă vânătorii şi negustorii cu armele cumpărate de la ei, nu le pot suporta ifosele de întemeietori şi minciunile! Până acum ţi-am povestit ceea ce ştie toată lumea… Da, au venit, au construit postul comercial, şi după aceea au venit şi restul coloniştilor francezi, disperaţi de stăpânirea britanică de pe celălalt mal al fluviului. Datorită lui a înflorit aşezarea şi s-a transformat în orăşel; dar să nu se mai laude că au găsit pustiu pe malul acesta al râului, că noi, o parte dintre acadieni, eram deja aici! scrâşni el, şi l-am înţeles pe deplin. Că atât René Auguste, cât şi fratele lui vitreg Jean Pierre, ai lui Laclède, au preluat afacerea bătrânului, în timpul Revoluţiei Americane, când l-a găsit moartea pe drumuri… De comerţul lui cu blănuri se alesese praful când Spania a anulat permisele, acum cultiva grâu şi cânepă pe câmpurile din jurul oraşului, parteneriatul lui de afaceri cu plantatorul din Nouvelle Orleans se terminase când acesta fusese închis pe zeci de ani în urma revoltei anti-spaniole din capitală… Au preferat să facă contrabandă de arme cu indienii, s-au îmbogăţit… Lor le-a venit ideea ca Saint Louis să fie unul dintre “punctele de întâlnire” pentru negoţul cu blănuri… Iar ofiţerii spanioli închideau ochii la ei mai mult decât la bătrân… Nu mai este nici un secret că tot ce mişcă în Saint Louis ei organizează!

Un nou sezon NaNoWriMo

Se pare că la noi, în România,  NaNoWriMo este încă puţin cunoscută, puţin promovată şi, spre deosebire de alte ţări, aici instituţiile care ar trebui să sprijinească cultura – biblioteci, şcoli, muzee literare, etc. – nu se implică deloc. (Şi, pentru cei care cred cum credeam eu acum câţiva ani, nu este un concurs rezervat numai scriitorilor de limbă engleză. Poţi să scrii în orice limbă, în orice ţară, a devenit demult internaţional).

Dacă acum câţiva ani eram printre cei – nu puţini – împotriva acestui concurs şi convinsă că niciodată nu voi lua parte, anul trecut am făcut-o şi chiar am câştigat. Aceasta mă transformă într-o promotoare a NaNoWriMo, în totală opoziţie faţă de cum vedeam lucrurile cu doi, trei ani înainte. Transformarea scrisului din activitate solitară în activitate colectivă contează foarte mult în creşterea productivităţii fiecărui scriitor aspirant, a motivaţiei şi a succesului final. Experienţa socială NaNoWriMo, corelată cu mobilizarea de tip “sesiune”, duce la progrese importante.

Aş fi scris şi fără acest concurs? Desigur, însă într-un timp mai lung, îndoindu-mă de mine mai mult şi fără să am pe cine să întreb când mă blocam undeva sau nu eram sigură de un element anume. Mobilizarea aceasta colectivă mă ajută, la fel de mult ca termenul care mă ambiţionează. (Nu spune nimeni că la sfârşitul lunii va exista un roman finalizat şi perfect. Nu, doar o primă versiune, care va fi supusă unor editări succesive. Este un element pe care unii nu îl înţeleg, şi această neînţelegere este exploatată de cei care sunt împotriva concursului, fiindcă ar crea romane proaste şi pentru că presiunea unui termen şi a unui număr de cuvinte/zi nu este pentru oricine.)

Rezultatul activităţii de anul trecut este un început de roman numit Preţul libertăţii”, o trilogie din care am 70% din primul volum (“Îngerul cu sabie”) scris anul trecut. Acesta va fi continuat în timpul sesiunilor Camp NaNoWriMo din 2018. Volumele doi şi trei se vor intitula Fraţi de cruce şi, respectiv, Surori regăsite”. Am deja o parte din ideile pentru ele. Şi eu întotdeauna termin ceea ce încep.

Anul acesta voi continua Vieți în vâltoare”, cu un al treilea volum care va putea fi citit şi individual, intitulat Alte vâltori ale vieţii. Un roman western, situat în zona Saint Louis în perioada 1804-1830, o perioadă foarte darnică în vâltori ale istoriei.

Iar grupul NaNoWriMo din Bucureşti s-a întărit. La întâlnirea de debut, desfăşurată duminică, 29.10.2017, la Bohemia Tea House, am fost zece graţii dornice de a răspunde provocării productivităţii literare în diferite domenii, de la fantezie la fan-fiction şi până la poveşti pentru copii.

10 Nano cucuiete

Zece persoane de diferite vârste şi profesii, care nu s-ar fi întâlnit niciodată altfel, deşi au scrisul ca pasiune comună.  Unele dintre noi nu au avut în jurul lor până acum pe nimeni care să le înţeleagă pasiunea pentru scris, să le motiveze şi să le poată ajuta. Mă bucur că ne-am întâlnit, sub coordonarea Ralucăi, şi anul acesta!

Vă urez succes tuturor şi, anul acesta, sperăm să câştige mai mult de cinci din grup!

 

 

The fantastic five NaNoWriMo winners

nano-portraitby-ralu

I think it is very important that NaNoWriMo endeavours made possible for all of us, the people in Bucharest interested in writing and in challenging ourselves to at least 1,667 words daily to meet. Our paths wouldn’t have crossed otherwise, given that we come from different generations and academic backgrounds and we are writing in various genres – some of us in Romanian, some of us in English. And I am glad and grateful we have met with this opportunity!

Many thanks to Raluca, our local municipal leader, for organising everything and making it possible! (She is the one who drew the portrait above too). She kept the group united and in permanent communication, so that we keep meeting regularly even when NaNoWriMo isn’t eating our souls anymore. Which means that our connections will deepen.

Yes, we are the five winners of a group of initially 8 or more Bucharest fans of writing. And I am missing from this photo below.

nano1-poza

You may assume that I was taking it (even if I don’t really like appropriating credits which aren’t mine, for things someone else had actually done). And I like them portrayed as the castle ladies of a literary tower of dreams… (No, I don’t intend to confine them to the tower until they finish the actual novels, though, making them ready for publishing. Because if I did it, I would have to share their fate too…).

Congratulations for having persevered and having won NaNoWriMo! Congratulations for haing a story to tell and the patience and determination to actually tell it. We all know it was not easy, and we all have been there for each other in moments when feeling like giving up, or merely feeling tired and demoralised by the too little progress, or stuck with the plot in a point.

From this photo below, however, I am not missing.

nanotea

This is a scene at one of our weekly meetings in a cozy tea house, peppered with writing right there and catching up with missing words, as the present laptops may witness, as well as with discussions  about writing methods, resources, inspiration sources, about our stories, characters, about publishing our stories when they will be ready and so on.

We have found a way to support each other and to forge new connections. Georgiana and Veronica are already classmates at Uni and writing together their story, so this is an older connection. But just after NaNoWriMo ended, Bianca invited Raluca to a TV show, where I am honoured to have been mentioned too. Another new connection. Bianca is my new friend and beta reader, and I invited her to literary events in my group of mature writers. Raluca told us all about a writing workshop to be organised, and Bianca and I attended it, in order to open up to new literary challenges.

Also I’d mention within the category of the Bucharest NaNoWriMo group that we have also given each other prizes for having won NaNoWriMo. I received, therefore, besides the group portraits above, including the drawn one, a pirate -themed room decoration set,

pirati-bianca

a pirate polar bear to hang in my Christmas tree, a Christmas card with an inspiring quote…

…and an audio cd with music to listen to while writing. Pirate-themed too, since I am the pirate of the group, Bianca the baby elf, Raluca the immortal mystery queen, while Georgiana is the Devil’s daughter and Veronica …just is (given that her novel is titled “I am“, definitely otherwise I couldn’t make such a statement).

We could and did turn it into a celebration that the official NaNoWriMo, too far from us and focusing more on receiving donations than on anything else, wouldn’t have granted. Next year I might be in charge of the trophies, making them even more meaningful than this year – but I loved everything this year too, and we had trophies somewhere too.