O nouă viață

O NOUĂ VIAȚĂ

Astralis

(Publicată în revista ASTRALIS nr. 5/2020)

Corabia care transporta marfă de la Havana la Santiago acostă în portul de destinație. Fiind în apropierea sărbătorii Sfintei Fecioare a Carității, căpitanul luase mai mulți pelerini, rotunjindu-și veniturile. Unora le ceruse prețul complet, în monede de argint. Altora, jumătate de preț și restul, contribuție la munca de pe vas. Andrea și Concha se numărau printre aceștia. Căpitanul fusese mulțumit când descoperise că se putea baza pe el la cârmă și pe vergi, la întins pânzele superioare. Cât despre Concha și încă două femei care trecuseră la bucătărie, scutindu-i pe marinari de grija asta, contribuția lor a fost apreciată de toată lumea, mâncând cu poftă.

Spre deosebire de alți pasageri, aflați la prima sau a doua călătorie, Concha nu avea rău de mare și putuse să se bucure de aventura în care pornise, spre slava lui Ochun, ascultând între timp și poveștile unora dintre marinari. Nu stătuse numai în bucătărie; avusese ocazia să admire de pe corabie țărmul pe lângă care treceau, minunându-se cât de mică părea lumea văzută de pe mare.

Când au trecut pe lângă Golful Nipe, marinarii au început să povestească despre La Cachita, cum se numea pe scurt Sfânta Fecioară a Carității. Cu vreo sută de ani înainte, doi frați, indieni taino, Rodrigo și Juan de Hoyos, și un negrișor numit Juan Moreno, veniseră să ia sare din Golful Nipe pentru măcelăriile din Barajagua, unde lucrau. I-a prins furtuna, și se rugau să îi apere Fecioara Maria. Rugăciunea lor a îndepărtat intemperiile, după care au văzut un obiect plutind pe valuri, la o oarecare distanță. Au vâslit spre el, curioși. Valurile l-au adus mai aproape. Era statuia Fecioarei Maria, cu pruncul în brațul stâng și cu o cruce în mâna dreaptă, complet uscată, cu toate că fusese în apă, iar dedesubt scria “Eu sunt Maica Domnului a Carității.” Ei nu știau să citească, însă episcopul, căruia i-au arătat-o, le-a explicat.

Episcopul a poruncit să se clădească o capelă în Barajagua în cinstea ei. A pus statuia acolo, însă, când a venit Rodrigo să se roage, statuia dispăruse. A căutat-o peste tot, degeaba. A doua zi dimineața, ea a apărut din nou în altar, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă episcopul a încuiat-o, statuia tot a dispărut de trei ori. Până la urmă, i s-a arătat în vis că statuia voia să fie dusă la Cobre, un sat de mineri populat de băștinași, creoli, negri care își răscumpăraseră libertatea după ani de muncă asiduă și oameni cu sânge amestecat. Acolo a fost primită cu multă bucurie și așezată în biserică, dar statuia tot dispărea și era găsită sus pe deal, între flori, în afara satului. I-au clădit acolo o capelă, devenită loc de pelerinaj.

Îmbrăcată într-o rochie galbenă și cu o eșarfă de aceeași culoare pe cap, legată ca un turban, Concha porni la drum alături de Andrea, pe care îl învățase, de asemenea, să poarte, cu această ocazie, brâu și legătoare galben – aurii. Ofrandele, purtate de Andrea într-un coș, fuseseră alese de ea pentru amândoi. Mergeau pe jos, așa cum se cuvenea unor pelerini umili, care se alăturaseră altei cete, pornită în aceeași direcție. Au înnoptat în mijlocul câmpului. Au aprins un foc și s-au așezat în jurul lui.

Andrea redeveni luptătorul protector, Îngerul cu Sabie. Hotărî să se repeadă până la focul următor, care se zărea în depărtare, să vadă dacă sunt tot credincioși în drum spre Cobre sau tâlhari la drumul mare, dintre cei obișnuiți să atace pelerinii, fiindcă auzise de acest pericol. Concha și alți câțiva i-au încurajat inițiativa.

Focul de care s-a apropiat, mult mai mic decât al lor, avea pe el un vas de metal cu apă. Adăpostea în jurul lui o căruță cu un bărbat indian și o femeie. Aceasta, întinsă pe o pătură lângă foc, gemea înfiorător.

– Ce s-a întâmplat? hotărî Andrea să se apropie și să întrebe. Vreo molimă? Sau e posedată de diavol și o duci la exorcism?

Avea motive să fie îngrijorat. Astfel de țipete nu mai auzise. Și dacă era doar o posedată de ocolit, nu era o problemă, însă o boală molipsitoare, ca ciuma sau altele care dădeau dureri îngrozitoare, își purta miasmele pe calea aerului și i-ar fi putut îmbolnăvi pe toți pelerinii.

– Doamne apără și păzește, își făcu cruce bărbatul, adunându-și cuvintele. Nu e nimic din toate astea. Au apucat-o durerile nașterii înainte de vreme și nu știu ce să fac. Mă gândeam să caut, la focul acela din zare, vreo femeie pricepută, dar e prea departe și nu o pot lăsa singură în câmp, în starea aceasta. Nu vreau s-o pierd, izbucni el în plâns, nemaiputând să se abțină. Prima mea soție tot la naștere a murit…

Andrea se cutremură de durerea celuilalt. Știa că, de obicei, copiii născuți înainte de termen nu supraviețuiau. Uneori mureau și mamele odată cu ei. Lui i se povestise că fusese născut în mijlocul mării agitate, fără nicio altă femeie la bordul navei. Noroc că tatăl lui, în adolescență, în sat, asistase la nașterea unor miei și iezi.

– Aduc eu o moașă bună, îi spuse el și plecă în goană.

Auzind despre ce era vorba, Concha își luă bagajele, pe care le căra acum Andrea, se despărți de ceilalți și se grăbi spre femeia care se chinuia.

– Fiind prima naștere, poate să mai dureze. Andrea, dă-mi câteva fructe din coș, ceru ea, hrănind lăuza cu bucăți de papaya. Hai, ia, să prinzi puteri, că ai de împins. Cu ajutorul Maicii Domnului și a tuturor sfinților, vei avea un prunc sănătos. Sunt lângă tine, să te ajut.

Se rugă la Ochun și Yemaya, în timp ce îi masa femeii pântecul. Când avea nevoie de ceva, îi striga pe cei doi bărbați. Întâi i-a trimis după apă, să umple toate recipientele disponibile. Pe urmă, Andrea îi făcu un ceai viitorului tată, îi ținu companie și îi află povestea.

Diego era indian ciboney, satul lui fiind situat pe țărmul mării, nu departe de Golful Nipe. Își câștiga existența recoltând și vânzând sarea din golf, ca aceia care găsiseră primii statuia Sfintei Fecioare a Carității. Doar că el avea o căruță trasă de un măgăruș și mergea dintr-un sat într-altul. Nu era o meserie menită să aducă bogăție, însă punea pâine pe masa unei familii.

Când îi murise prima soție, crezuse că viața lui s-a terminat. Dar, peste vreo trei ani, s-a îndrăgostit din nou, de o fată săracă, dintr-un sat în care vânduse sare. Au dansat împreună la târgul de Sânziene, s-au plăcut, i-a spus să vină cu el. Ea l-a urmat, convinsă că e soțul dat de Sfântul Ioan. Consuelo, fiind străină, nu se adaptase în sat, cu soacra. Preferase să își urmeze soțul și să îl ajute cum putea. Se înțeleseseră ca după această călătorie, totuși, să rămână acasă, fiindcă se apropia vremea nașterii. Dar copilul se grăbise să vină pe lume. Acum, mamă și prunc nenăscut aveau nevoie de toate rugăciunile posibile și de o minune din partea Sfintei Fecioare a Carității, fiindcă nu mulți prunci născuți la șapte luni supraviețuiau.

În zorii zilei de 7 septembrie, Concha ridică în brațe un băiețel mititel și negricios, care țipa din toți plămânii.

– Felicitări, aveți un băiat. Taie tu cu sabia, la două degete distanță, buricul copilului, îi ceru Concha lui Andrea, iar acesta ascultă, după ce își trecu lama sabiei prin foc. Între timp, tată, dă-mi cu ce să înfăș copilul.

Diego avea o cămașă de sărbătoare; i-o întinse moașei, încă șocat de apelativul tată. Între legatul buricului, cu o ață pe care o avea ea într-un buzunar și înfășat, pruncul trebuia spălat.

– Cum îl va chema? întrebă Concha. Hotărâți-vă acum, fiindcă, dacă vreți să aibă o șansă la viață, trebuie să fie sub ocrotirea sfinților patroni.

Diego nu era surprins de cererea bătrânei, ci numai Andrea. În sate se știa că moașele aveau dezlegare de la preoți să boteze în apă și în vânt pruncii abia născuți, aflați în pericol de moarte. Prin chemarea asupra lor a numelui Domnului, al Fecioarei Maria și al tuturor îngerilor, unii supraviețuiau. Dacă trăiau, numele sfântului patron era binecuvântat. Dacă mureau, măcar aveau loc în cimitir, alături de toți cei din familie, fiindcă, după legea bisericească, pruncii nebotezați nu erau primiți să odihnească împreună cu creștinii.

Diego se uită la Andrea, întrebându-l cum se numește. I se prezentă, scurt. Tatăl hotărî imediat:

– Îi punem numele Andrés, ca el, să crească flăcău în putere; Ángel, să aibă îngerul păzitor de partea lui și Mariano, că e născut în ajun de sfânta Maria. E drept să fie sub ocrotirea Maicii noastre a tuturor. Andrés Mariano Ángel.

Era un nume mare pentru un prunc așa micuț, gândi Andrea. Dacă noul născut va supraviețui, pentru Diego va fi o binecuvântare. Într-adevăr, cu credință în Dumnezeu și cu noroc, putea exista speranță, o nouă dragoste și o nouă familie, chiar și după moartea cuiva drag. Poate și pentru Andrea exista, undeva în viitor, o nouă dragoste, menită să dureze, și o familie, chiar dacă își pierduse logodnica în luptă.

– Sunt onorat să-i fiu naș. Veniți cu noi la Cobre. Diego, poți să te rogi acolo pentru viața, sănătatea și norocul mamei și al copilului. Noi îl vom boteza cum se cuvine, în capela Sfintei Fecioare a Carității, spuse Andrea. Eu plătesc slujba, îl țin în brațe și Concha ține lumânarea, se uită el la tovarășa lui de drum. Astfel, pentru câteva zile, mama și copilul vor fi în atenția Conchei.

Recunoscură că era o alegere bună.

Drumul spre Cobre era din ce în ce mai aglomerat. Era marea sărbătoare dedicată Fecioarei Maria a Carității și, mai mult decât de Buna Vestire sau de Adormirea Maicii Domnului, se adunau pelerini din toate colțurile Cubei… ba chiar veniți din Santo Domingo, din Puerto Rico sau de pe continent. Majoritatea mergeau pe jos de la Santiago de Cuba, să se roage sfintei lor ocrotitoare, aducându-i ofrande și implorând un miracol, sau mulțumind pentru binecuvântările primite. Unii urcau dealul în genunchi, alții mergeau desculți, îmbrăcați în pânza de sac a penitenților. Pe marginea drumului, locuitorii din satele învecinate vindeau miere, dovleci, trandafiri galbeni, floarea soarelui, rozmarin, gălbenele, papaya, portocale și nuci de cocos. Concha le-a spus celor doi bărbați să cumpere din fiecare și să le așeze în căruță.

Frumusețea munților Sierra Maestra în depărtare și aerul proaspăt, cu parfum de pin și chiparos, îl fermecau pe Andrea, mai obișnuit cu marea și țărmul decât cu munții, dealurile și așezările interioare. Concha, cu micul Andrés Mariano Ángel în brațe, fredona un cântec african – o rugăciune potrivită pentru Cea către care se îndreptau.

Statuia Maicii Domnului a Carității era adăpostită deasupra altarului, într-o capelă mică, în mijlocul unei păduri de palmieri, pe vârful dealului, pe care credincioșii îl urcară pieptiș, pe lângă căruța trasă de măgăruș. Au intrat în capelă cu respect. Slujba de după-amiază din ajun era în curs.

– Nu surprinde pe nimeni că doliul începe cu lacrimi bune și sfârșește cu cele rele. Este, însă, de lăudat dacă lacrimile firești sunt îndrumate să devină lacrimi spirituale. Adunându-ne sub protecția Fecioarei Maria și amintindu-ne că este Maica Domnului a Carității, să ne rugăm ca virtutea milosteniei să se reaprindă în inimile noastre, astfel încât să mărturisim dragostea lui Iisus în lume. Tată Ceresc, ai oferit lumii pe Preasfânta Fecioară, ca să ne fie model al iubirii și să ne conducă pe drumul spre rai.

Îi făcu bine lui Andrea să audă înțelepciunea predicii. La el, doliul pentru Fiona începuse cu lacrimi rele și jurăminte de răzbunare. Fusese îndrumat să plece în pelerinaj, apoi, acolo, întâlnirea cu Concha și cu părintele Salvador i le schimbase în spirituale. Dacă se gândea bine, fusese martor iubirii Maicii Domnului și a Fiului Sfânt pentru lume. Văzuse că nu întotdeauna întorsături ale sorții crude reușeau să despartă oamenii pentru vecie.

– Să ne rugăm ca toți să devenim umili purtători ai milei lui Dumnezeu, rosti preotul. Pentru biserică, să strălucească razele milosteniei lui Christos în lume, în special în locurile blestemate cu război, ostilități, sărăcie și foamete. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru Sfântul Părinte, Papa Clement al XI-lea, să fie întărit de Sfântul Duh și să fie martor al carității tuturor.

Demonstrase Andrea, oare, virtutea creștină a milosteniei? Da, nu numai în ultima vreme, în timpul călătoriei neobișnuite în Cuba. Dar era suficient? Cum putea să-și arate credința?

– Doamne, auzi rugăciunea noastră! repetă mulțimea și, odată cu ceilalți, Andrea, Concha și Diego.

Soția lui, lăuză, rămăsese afară, să se odihnească în căruță, la umbra unui palmier.

– Pentru împlinirea rugăciunilor pe care le purtăm în inimă, Domnului să ne rugăm, continuă preotul, primind același răspuns.

Andrea, după răspunsul tradițional, își deschise inima în fața Sfintei Maria a Carității, cu privire la tot ceea ce îi apăsa sufletul. Ochii îi erau la altarul de unde statuia, înaltă de un cot, cu capul sculptat din lut acoperit cu un strat fin de pudră albă, ceea ce îi dădea un ten de culoarea cuprului exploatat în zonă, ca al metiselor, îi binecuvânta.

Sfânta Fecioară era îmbrăcată într-o rochie bogată, aurie, impresionantă, de aceeași nuanță ca rochia și eșarfa Conchei, ca brâul și legătoarea lui Andrea. Mulți alți pelerini aveau ceva de culoarea aceea. O diademă cu pietre prețioase o încununa. Purta cercei atârnători și multe alte bijuterii prețioase, donate de pelerinii recunoscători, peste ani. Picioarele ei se odihneau pe o lună strălucitoare, iar deasupra îngerii își deschiseseră aripile aurii pe un nor argintiu. Pruncul Isus își ridicase mâna dreaptă, binecuvântând pelerinii, iar în mâna stângă ținea un glob de aur. Deasupra capului ei, pe nișa care o adăpostea, scria în latină Mater Caritatis Fluctibus Maris Ambulavit. Un preot tradusese în limba poporului – Mama Carității care a mers pe drumul mării furtunoase.

Înainte de a îngenunchea în fața altarului sfintei, Concha și Andrea au aprins cele cinci lumânări aurii, lăsând buchetele de flori la altar. Diego le urmă exemplul. Concha a pus acolo și un evantai din pene de păun, un coral și o carapace de broască țestoasă, știind că Ochun aprecia acestea.

Andrea se prosternă cu credință în fața sfintei. Deodată, auzi distinct o voce de femeie, adresându-i-se direct în limba lui maternă:

– Uită-te în jurul tău; totul îți arată că există viață după durere și după moartea cuiva drag. E timpul să te vindeci și să privești înainte, nu în urmă! Dacă ai ochi să vezi, îți vei ști drumul în viață, deschis de rugăciuni. Acum ai motive să trăiești și să te bucuri de viață. Vei afla încă două, în curând. Multe guri se roagă pentru tine. Fă-o și tu! Cinstește sărbătorile, citește Sfânta Scriptură și găsește mângâiere în faptul că suferința deschide calea pentru noi binecuvântări. Vei ști la momentul potrivit ce altceva trebuie să împlinești.

Avea nevoie să se regăsească pe sine, să facă pace cu propriul suflet zbuciumat și să descopere un motiv de a continua să trăiască, în afară de nevoia echipajului să aibă un navigator. Să urmărească noi vise, să aibă o realizare de care Fiona ar fi fost mândră. Nu era ușor, însă nici imposibil. Tocmai dobândise un finuț, cu a cărui familie voia să păstreze legătura, să îl viziteze din când în când și să se bucure cum crește.

Lângă el, Diego îngenunchease, lăsându-și fiul ca ofrandă la picioarele Maicii Domnului. Andrea auzise, în puțina lui educație religioasă din copilărie, că Biblia cerea să îți oferi primul născut Domnului; Fecioara Maria și însuși Isus, la vremea lor, fuseseră oferiți, doar în alt fel. Era cea mai bună idee, ca Maica Domnului a Carității și pruncul Isus să îl aibă sub ocrotirea lor pe copilul venit pe lume înainte de vreme.

Clopotul răsună, întrerupându-i gândurile. Unul dintre preoți se apropie. Primi o parte din ofrande: o eșarfă de mătase aurie, o țesătură de bumbac vopsită cu șofran, un borcan cu miere, cinci portocale, cinci papaya, scorțișoară și rozmarin. Andrea îi spuse povestea nou-născutului aflat acum la picioarele Sfintei. Scoase suficienți dubloni de aur din buzunar cât să-l impresioneze.

– Voi oficia mâine, între două liturghii, sfântul botez. De fapt, consfințirea acestuia, explică el, din moment ce moașa și-a folosit harul cu care a fost binecuvântată, pentru astfel de momente de restriște.

Diego, la rândul lui, oferi cinci măsuri de sare, ca, timp de 40 de zile, să se înalțe rugăciuni în capelă pentru sănătatea, prosperitatea și norocul în viață al robilor lui Dumnezeu Andrés Mariano Ángel, Consuelo și Diego, precum și a nașilor, Andrea și Concepción. Pelerinajul la Cobre marca o viață nouă și în familia lui Diego, și în drumul sorții tânărului naș.

La_Caridad_del_Cobre

BĂNUȚUL FERMECAT

3

(publicată în revista CONTRASTE CULTURALE nr. 1 /2020)

 

Costin zâmbi, văzând că ajunsese primul. Se așeză pe bancă în Grădina Icoanei, lăsând alături coșulețul cu ghiocei, legat cu tradiționalul șnur de mătase, și respiră adânc. Mâinile îi tremurau. Repeta, în gând, ce voia să-i spună Lianei. Fata nu se lăsă așteptată. Sosi imediat. Văzându-l adâncit în gânduri, se strecură în spatele lui și îi puse mâinile mici și reci pe ochi.

– Nu-i nevoie să ghicesc cine este. Chiar la tine mă gândeam. De parcă n-ai fi tot timpul în mintea mea! rosti Costin.

Se sărutară. Liana se așeză pe bancă, alături de el. El îi dădu florile și își continuă firul ideii, privind-o în ochi:

– Anii trecuți, dacă ți-am dăruit inima mea, am avut pentru tine mărțișoare cu inimioare de tot felul. Anul acesta îți ofer unul deosebit, moștenire de familie, fiindcă vreau să formăm împreună o familie. Dacă accepți, este drept să cunoști latura tradițională a familiei mele, cu o parte din istoria ei.

Desfăcu buzunarul de la piept, unde, învelit într-un celofan transparent, era un bănuț găurit, cu un șnur împletit, alb și roșu, lung. Până să i-l dea, Liana deja îi sărise în brațe. Nu așa își închipuise că va fi cerută de soție, însă… de ce nu?

– Primesc și vreau să învăț despre ai tăi.

Știa demult că iubitul ei era pe jumătate aromân. Costin nu ascundea acest lucru. Le povestea prietenilor interesați despre muzica sau tradițiile specifice. Primi mărțișorul, emoționată, apoi studie inscripția de pe monedă, încercând zadarnic s-o descifreze.

– De ce sunt viermișori arăbești? De unde provine?

– Din Imperiul Otoman, care a trecut la scriere latină abia după războaiele balcanice. Moneda din argint de 20 de parale este de pe vremea Sultanului Mahmud, cel împotriva căruia s-a răsculat celebrul Ali Pașa din Ianina.

– Deci, de pe la începutul lui 1800, spuse fata, ținând-o în mână cu drag. Uite, șnurul este din lână, nu din mătase! Și de ce este atât de lung?

– Nu se poartă la mână sau la piept, ci de gât. Dă-mi voie să ți-l pun eu! O stră-străbunică de-a mea a răsucit șnurul, pentru un fiu micuț, fiindcă la noi copiii, și băieți și fete, poartă mărțișor, să fie feriți de rele.

Liana și Costin erau prieteni din anul I de facultate. Verișoara lui îl chemase la Balul Bobocilor din Universitate, cu condiția s-o ia cu el și la al lui, din ASE. Îi prezentase colegele de grupă. El o invitase la dans pe Liana, stătuseră de vorbă… restul era istorie. O istorie numai a lor. În curând terminau ultimul an. Era vremea potrivită s-o ceară de soție.

De dimineață trecuse pe la farmacia unde lucra mama ei, cu un buchet de flori. O întrebase direct, de femeia era să scape flacoanele cu medicamente:

– Sărut mâna, doamna Enescu! Aveți ceva împotrivă dacă astăzi îi cer mâna fiicei dumneavoastră?

Tatăl Lianei murise cu vreo opt ani înainte. Doamna farmacistă o crescuse singură. Costin știa că era comportamentul potrivit, de bărbat responsabil.

– M-am gândit să ne căsătorim vara următoare, după un an de masterat. Am înțeles, de la părinții mei, că, oricum, aranjarea unei nunți ia timp.

Viitoarea soacră îl cunoștea și nu avea nimic împotriva lui. Era un băiat politicos, de familie bună, iar meseria de economist avea căutare.

– Aveți binecuvântarea mea. Duminică, vino cu părinții tăi, la prânz, să ne cunoaștem, să discutăm…

Vorbise cu părinții lui. Pe mamă o întrebase cum anume să-i ceară mâna Lianei. Aceasta zâmbise, sugerându-i:

– Cheam-o și pe Maia aici cu noi! S-ar putea să-ți dea un sfat bun. Că pe mine m-a cerut tatăl tău în remorca tractorului, de față cu toți colegii, râse ea, când ne întorceam de la muncă patriotică, speriat că ne va despărți distanța din nou.

Bunica maternă îl crescuse pe Costin, singurul nepot din țară. Locuia cu ei, de când rămăsese văduvă. Cealaltă fiică se măritase în America și venea, cu copiii, odată la câțiva ani.

– Cine-i fata? E de-a noastră? nu se putu abține Maia să-l întrebe.

– Mamă, o cunoști pe Liana, doar Costin n-a avut altă prietenă toată facultatea! Ce dacă nu-i armână? Acum nu mai este ca pe vremea când m-am măritat eu. În ciuda tuturor,  m-ați lăsat să mă căsătoresc cu cine mi-a plăcut și nu ați regretat. Soțului meu i-au plăcut cântecele și dansurile noastre. Nu ți-e rușine cu el la nunți și petreceri. Costin a învățat limba strămoșească. Poate o atrage și pe Liana cultura aromână. Doar e studentă la filologie!

Maia oftă, clătinând din cap, afirmativ. Fiica cea mare luase armân, dintr-o familie cunoscută, plecat în America, dar copiii lor vorbeau mai mult engleză decât limba străveche. Cea mică se măritase cu un coleg, român, cu rezultatele de care tocmai pomenise. Își amintea, vag, de Liana. Dacă îi plăcea nepotului, poate o fi fată bună, într-adevăr.

– Mai sunt câteva zile până la 1 Martie. Cere-o atunci, și dă-i ca prim semn de logodnă un mărțișor de la mine. Îl am de la bunica mea. E un bănuț fermecat. Aduce noroc.

Liana simți asprimea lânii pe gât. Îi plăcea cum strălucea moneda pe pieptul ei. Nu avea nimeni altcineva un mărțișor atât de vechi, deosebit… plus că era zălog de logodnă, tot ca pe vremuri!

Brusc, ameți. Parcă plutea pe aripa unui vânt care se învârtejea s-o ducă… unde? Se trezi într-o curte de oameni gospodari, într-un cartier sub zidul cetății. Care cetate, nu știa încă. Soarele se ascundea în spatele unor nori groși. Urme de zăpadă, nehotărâtă dacă să se topească sau nu, străluceau pe ici, colo. Într-un colț, un foc de vreascuri ardea mocnit.

O bătrână răsucea lână din două fire, albe și roșii, șoptind, cu ochii închiși, un descântec. Aripa vântului purtă vorbele spre Liana. Mirată, recunoscu vorba cea veche, din cântecele lui Costin și de la cursul opțional de dialectologie:

– Să se sucească în casă tot binele și toate bunătățile! Să se sucească turmele și animalele și toate bunătățile în casă!

Cum de înțelegea atât de bine acum tot ce se vorbea în jurul ei? Și unde să fi fost? Într-un sat din Dobrogea? Parcă totuși nu…

O femeie spre treizeci de ani, care semăna cu mireasa din tabloul de nuntă al părinților lui Costin, ieși din bucătărie, cu o tavă plină cu un fel de prăjituri simple, unse cu miere și nucă. Doi copii, un băiat și o fată, o întâmpinară, veseli.

– Costa, Mușa, luați câte una, după ce săriți peste foc! Să avem o lună martie bună și o primăvară frumoasă! Ești gata de școală, Costa? Îți dau câteva la tine. Nu uita să împarți cu învățătorul și cu prietenii!

Bătrâna terminase lucrul, deschisese ochii și sări prima peste rug, dând exemplu nepoților. Îi așteptă apoi pe fiecare dintre ei, cum termina de sărit, să-i pună la gât firele alb-roșii abia răsucite, de care legase câte o monedă găurită, la fel ca cea primită de Liana:

– Să fie gurile dușmanilor, șerpilor și năpârcilor legate, spuse ea, în timp ce le lega mărțișorul de gât. Să nu se prindă răul de copiii mei și de niciunul de-ai casei!

Copiii îi sărutară mâna. Băiatul luă traista întinsă de mamă și o zbughi spre școală.

În timp ce femeile casei, ajutate de fetiță, pregăteau masa, vârtejul de vânt o înconjură pe Liana din nou. Când își reveni, ziua era însorită și mai caldă. Era în aceeași curte, spre amiază. Băiatul se întorcea de la școală.

– Hai să dăm Marțu la rândunele, Mușa! strigă el, vesel, surioarei mai mari. Ai văzut dacă a înflorit vreun copac?

– A înmugurit părul. La crengile lui ajungem.

Scoaseră amândoi de la gât bănuții. Cu mâini nesigure, legară șnururile de crenguța cea mai de jos, cântând:

Rândunică drăguță,

Dă-mi un strop de sănătate,

Să-mi trăiască mama și tata,

Sora și fratele!

            Liana înțelese că era deja ziua Sfinților Patruzeci de Mucenici. Auzise despre astfel de despărțiri de mărțișor și prin satele românești.

Încă un vârtej și scena se schimbă radical. Curtea era ninsă. Trupe înarmate, cu fesuri sau turbane pe cap, pătrunseseră în cetate, împușcând pe cei care încercau să se împotrivească. Un glonte rătăcit zbură o piatră în curtea cu cele două femei, care fugiră să se ascundă. Mușa zări ceva strălucind unde fusese piatra. Luă mărțișoarele de dedesubt, înainte să le îngroape zăpada. Le puse în buzunarul șorțului, în timp ce le urma. Liana nu știa ce să facă, însă nimeni nu o băga în seamă. Până la urmă, își dădu seama că era nevăzută pentru ceilalți.

Unul dintre soldați îi tăie calea micuței. Din fericire pentru ceilalți, nu apucase să dea de gol ascunzătoarea, la care restul familiei ajunsese. Oricât încercă Mușa să se zbată, să se apere, soldatul îi trosni două palme peste față și, văzând că nu se potolește, un pumn în cap. Fata își pierdu cunoștința și el o luă pe umăr, ca pe un sac. Liana îi urmă spre un castel. Poarta fortificată i se păru impunătoare. Fortăreața proaspăt cucerită, o clădire solidă, cu două etaje și multe ferestre, mișuna de armată turcească. Soldatul se apropie de un ofițer, căruia alt ostaș îi adusese, pe o tavă de argint… capul unui bătrân cu turban și barbă albă. Liana se strâmbă.

– V-am adus o sclavă din mahalaua vlahilor, luminate Hursid Pașa!

Ofițerul se uită la fată. Era prea mică să-i trezească interesul. Sufletul lui se îmbăta de nectarul victoriei, după ce primise capul dușmanului, Ali Pașa. Doi ani de asediu îi costase pe oamenii sultanului Mahmud acest succes. Acum, castelul și haremul rebelului ucis îi aparțineau.

– Vorbește cu un eunuc, s-o dea în grija unei femei din neamul ei, s-o instruiască!

Următorul vârtej o aduse pe Liana, tot în vreme de primăvară, în același castel, în sala mare, unde pașa primea în audiențe. Nu era Hursid Pașa pe tron, ci altul, destul de tânăr. În fața lui, un bărbat îmbrăcat în straie aromâne, suficient de bogate ca să-l arate a om cu stare.

– Îți mulțumesc pentru ajutor. Fără tine aș fi fost mort, îi spunea pașa. Știu că ai nevoie de mâini de lucru în gospodărie, cât ești plecat cu caravanele. Allah ți-a dat o grămadă de feciori, să te ajute la negoț, și nicio fată. Nurorile nu ți-s suficiente. Îți ofer două sclave în dar și o pungă cu mahmudii de aur.

Bătu din palme. Li se înfățișară o femeie de vreo treizeci de ani și Mușa, acum de vreo treisprezece ani. Avea la gât bănuțul fermecat cu șnurul de mărțișor. Omul o recunoscu. Cumpărase lână de la tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu toți cei pierduți în asediul Ianinei!

– Mulțumesc pentru generozitate, luminate pașă. E fata celnicului Costa. Dacă se dovedește de ispravă, o s-o mărit cu fiul meu cel mic.

…În clipa următoare, Liana se trezi în brațele lui Costin:

– Tu chiar ai leșinat de fericire că-mi vei fi soție?

– Nu. Doar am trăit, pentru o clipă, stropul de istorie aromână despre care voiam să învăț. Bănuțul acesta e fermecat: m-a dus în vremea când a fost răsucit mărțișorul! E adevărat că, dacă ai fi trăit la Ianina, în vremea lui, ți s-ar fi spus Costa?

– Așa este, răspunse băiatul, fără să înțeleagă profunzimea revelației Lianei.

Pe pieptul ei, moneda de argint strălucea la fel ca pe al Mușei, acum două sute de ani.

-SFÂRȘIT –

Russalka, crăiasa Dunării

WhatsApp Image 2020-01-31 at 10.46.10

(publicată în volumul de proză scurtă OCROTIȚI DE SIRENE,

care poate fi comandat la: https://bibliocarti.com/ocrotiti-de-sirene-marina-costa/)

 

 Într-un sat de pescari săraci, ca mai toate din Delta Dunării, trăiau doi fraţi: Costea şi Vanea. Ar fi vrut să facă ceva, să se termine cu sărăcia. Într-o seară, staros-tele pescarilor, viitorul socru al lui Vanea, le-a spus, clătinându-şi barba albă:

– Ca să goneşti sărăcia, trebuie să-ţi împleteşti talianul din firul fermecat al Crăiesei Dunării!

– Şi cum se ajunge la ea?

– Întâi trebuie să omori balaurul care o păzeşte. In-trând în palat, să nu te laşi vrăjit de frumuseţea ei, să n-o lași să te îmbrățișeze, ci să-i smulgi firul de păr roşu. Din el poţi împleti la nesfârşit taliane trainice, pe care Dunărea nu le va rupe, şi care vor atrage peştii.

S-au sfătuit Costea şi Vanea toată noaptea.

– Ca frate mai mare, se cuvine să plec eu primul, spuse Costea. Dacă prinzi în năvod un peşte roşu ca sângele, atunci înseamnă că am pățit ceva. Să pornești să mă cauți! Altfel, stai acasă, vezi de pescuit și de gospodărie.

Costea a mers mult timp cu lotca printre ostroave, până când i-a răsărit în faţă capul de foc al balaurului.  Și-a legat lotca bine, să n-o ia curentul și să-l aștepte la întoarcere, apoi s-a luptat cu lighioana spurcată o zi şi o noapte. La răsăritul soarelui, Costea a răpus balaurul, s-a spălat de sânge şi a intrat în palatul crăiesei Dunării.

Aceasta i-a ieşit în întâmpinare:

– Îți mulțumesc mult că ai ucis balaurul ce mă ținea prizonieră. Cum te cheamă? Eu sunt Rusalka. Aș vrea să te răsplătesc cum se cuvine.

Costea, văzând-o, a uitat pentru ce plecase din sat. Frumusețea ei deosebită îl robise. I-a primit îmbrățișarea. A sărutat-o şi a rămas împreună cu ea, în palatul de pe fundul Dunării.

A trecut o zi, au trecut două… Într-a şaptea, Vanea a prins doar un peşte alb şi altul roşu. A zis Vanea atunci:

– Fratele meu trăieşte, dar a dat de greu. Trebuie să plec să-l ajut!

Şi-a luat rămas bun de la Marusea, logodnica lui, apoi s-a pregătit de drum. La despărţire, fata i-a legat la gât năframa ei, să-i poarte noroc.

Drumul i-a fost la fel de greu ca şi lui Costea. Doar paznicul palatului fusese ucis. Într-a treia zi a dat peste lotca lui Costea. Pe urmă a ocolit leşul balaurului, a smuls din el cuțitul fratelui lui și a intrat în palat. Crăiasa i-a ieşit în întâmpinare, la fel ca lui Costea, vrând să-l îmbrățișeze. Văzând-o, Vanea şi-a spus:

– Ar fi frumoasă, dar are părul aproape alb de bălai ce-i. Marusea îl are ca mierea veche, şi ochii albaştri senini. Tot logodnica mea-i mai mândră decât Crăiasa Dunării!

S-a ferit de îmbrățișare, îngenunchind la picioarele ei în schimb. În timp ce-i rostea crăiesei cele mai alese vorbe de supunere, căuta, în mulțimea firelor de păr blond, lăsate libere pe spate, ce-i învăluiau trupul până la coapse, firul roșu, fermecat. A tras de el, smulgându-l. Odată cu el, puterea Rusalkăi se risipise. Crăiasa Dunării țipă și căzu leșinată.

Vanea o lăsă acolo și își căută fratele. Îl găsi în sala cea mare a castelului, jucând un joc ciudat cu alți flăcăi, prizonieri acolo.

– Am venit, cum ți-am promis, când mi-ai trimis peștele roșu. Rusalka e leșinată. Hai să fugim, până nu-și revine și nu caută să ne oprească!

Costea i se împotrivi:

– Eu nu plec de aici, frăţioare! O iubesc pe Crăiasa Dunării. Vreau să-i rămân alături, indiferent câte puteri  i-ai lăsat. Întoarce-te în sat cu firul roșu, adu peștele în mreje și roagă-te și pentru mine duminica, în biserică.

Ce era să facă Vanea atunci? A trebuit să se întoarcă singur în sat, însă, la despărțire, şi-a dezlegat năframa şi a prins-o la gâtul lui Costea:

– Ori de câte ori vei vedea năframa fiicei starostelui, să-ţi aminteşti că eşti pescar din moşi-strămoşi. Să-i ocroteşti pe-ai tăi, dacă Rusalka are alte intenții!

L-a îmbrățișat, s-a suit în lotcă și dus a fost, oferind pescarilor firul fermecat. Marusea a împletit taliane puter-ice din el, şi astfel sărăcia a fost alungată din satul acela.

Când se apropie furtuna, o pasăre ţipă la mal, avertizându-i pe pescari să nu iasă cu bărcile. Lipovenii spun că e sufletul lui Costea. Au botezat-o “vestitorul”. Ceilalți dunăreni ştiu, la rândul lor, că pasărea aceasta a fost odată fiu de pescar, şi o numesc “pescăruş”.

 

UCENICUL BĂTRÂNULUI ARTIZAN

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 14 / 2020)

 

Rashid se săturase să stea degeaba. Își pierduse memoria, însă nu era atât de infirm încât să accepte să fie o povară pentru familia prietenului lui, care îl găzduia. Nu-și amintea detalii importante ale vieții lui, dar observase că îi plăceau bijuteriile și că, odată ce le văzuse pe cele rupte ale surorii lui André, știuse imediat cum să le repare, chiar cu instrumente improvizate. După aceea, le reparase și pe ale mamei lui, și pe ale unor prietene de-ale fetei. Pe lângă învățarea limbii franceze, era o activitate menită să-i pună în mișcare rotițele creierului afectat de ororile războiului.

Când André îl prezentase lui Slim, singurul dintre foștii lui colegi rămas în cartier, aceștia se împrieteniră repede, cu toate că se înțelegeau greu. Vocalele celor două dialecte ale arabei nu erau aceleași. Difereau și unele cuvinte – iar engleza marocanului nu era cu nimic mai bună decât franceza celuilalt. Rashid îl întrebă dacă vreun bătrân negustor sau artizan ar fi dispus să ia un ucenic fără pretenții.

– Aș prefera un meșter argintar, bijutier sau un negustor de antichități, spuse el. Cred că în domeniul acesta am lucrat înainte. Sunt lucruri pe care le știu, deși nu-mi amintesc în ce context le-am învățat.

– Te voi prezenta mâine lui sidi Omar. Prăvălia lui este lângă bistroul nostru.

Rashid, emoționat, veni la întâlnire. Purta haine de-ale lui André, o pereche de jeans și un tricou albastru. Era recunoscător întregii familii pentru ajutorul dătător de viață. Trebuia să se facă util, să-i răsplătească măcar contribuind la cheltuielile casei.

În magazinul marocanului se găseau multe lucruri frumoase, cu specific oriental, căutate de snobii colecţionari de rarităţi. Nu lipseau nici iataganele cu mâner de argint încrustat, unele vechi, altele cu patina vremii contrafăcută cu dibăcie, nici salbele cu clopoţei ale fiicelor beduinilor. Rashid privi bijuteriile cu ochi de expert. Se deosebeau mult, ca modele, de cele care-i apăreau lui în minte. Nu văzu pe nicăieri contrafacerile chinezești, ieftine, de care era plină piața. Se vedea că erau făcute de mâna unui artizan priceput.

Sidi Omar, el este băiatul despre care ți-am vorbit, spuse Slim în arabă. Rashid are nevoie de un loc de muncă și știe să repare bijuterii. Rashid, el este sidi Omar.

Slim se străduia să pronunțe cât mai literar, să-l înțeleagă și noul lui prieten.

– Bine ai venit! răspunse bătrânul artizan, în timp ce tânărul se înclina, respectuos, cu un gest care acum, în Franța, devenea din ce în ce mai rar și desuet. Azi lucrezi de probă. La sfârșitul zilei îți spun dacă vii și mâine.

Slim ezită dacă să rămână cu el sau nu. Rashid îi mulțumi, spunându-i că, la plecare, va trece pe la bistro.

Sidi Omar era un om de peste șaizeci de ani, poate spre șaptezeci, sau doar îmbătrânit de toate cele prin care trecuse. Purta pe cap fesul roșu tradițional, ce-și datora numele de la orașul în care se născuse el, însă aici, în Franța, renunțase demult la caftan și djellaba pentru o cămașă albă, simplă, gen tunică, o imitație palidă și scurtă a caftanului, lăsată largă pe deasupra universalei perechi de jeans. Ai lui erau negri. Pentru cei care se îmbrăcau în Marsilia la fel ca în deșertul marocan, avea câteva gânduri mai puțin prietenoase: dacă țineau atât de mult la tradiție și refuzau să se adapteze, trebuia să fi rămas acasă.

Auzise de la băiatul din vecini despre arabul cu identitate necunoscută, victimă a războiului. Trecuse și el prin destule; știa că asemenea nenorociri se întâmplau din când în când. Mai bine un flăcău fără trecut, decât unul fără viață. Mai bine jelit de părinți, dar viu, decât cu mormânt necunoscut.

El avea puțin peste douăzeci de ani când sultanul Mohammed plecase în exil, flacăra de la care începuse războiul de independență al Marocului, urmat de haos și războaie civile, peste câțiva ani, odată cu urcarea pe tron a sultanului Hassan. Loviturile militare îl făcuseră să dorească să-și crească familia în pace. Metropola franceză rămăsese singura soluție. Fusese norocos să reușească.

Nu-și dorea neapărat un ucenic; încă se descurca singur. Avusese alții, demult. Unii erau acum meșteri buni. Alții îl dezamăgiseră. Parcă n-ar fi repetat experiența. Dar flăcăul din fața lui merita o șansă. Numai una. Nu știa suficientă franceză ca să răspundă la întrebările bătrânului. Altă soluție decât să-l vadă la treabă nu avea. Îl duse în partea de magazin care ținea loc de atelier și îi dădu un ineluș din argint vechi, cu montură în formă de floare, căruia îi căzuse piatra. Îi arătă, pe masă, alături, un recipient de medicamente, plin cu pietre semiprețioase, să și-o aleagă pe cea potrivită, apoi îl urmări cum lucra. “În cel mai rău caz,” gândi el, “dacă îl strică, retopesc inelul și îl fac mai frumos decât fusese.”

Rashid era în elementul lui. Dacă până i s-a spus ce avea de făcut, simțea un nod în gât și îi tremurau mâinile, pe urmă respiră adânc, se uită, lung, la inel și zâmbi. Examină pietricelele recomandate, căutând-o pe cea de dimensiunea și forma potrivită. Pe masă nu erau, la vedere, instrumente de șlefuit pietre. Probabil că meșterul nu făcuse această operațiune recent. Trebuia să aleagă una gata de montat. Oscilă între o mărgică de malachit și una de aventurin. Malachitul era puțin mai mare decât aventurinul. Îl privi pe bătrânul artizan, cerându-i sfatul în tăcere.

Sidi Omar clătină din cap, aprobator. Niciuna dintre cele două opțiuni nu era rea. Una presupunea mai multă muncă decât cealaltă, însă, și riscul ca piatra să cadă iar, în câțiva ani, indiferent cât de bine ar fi fost montată.

– Merg amândouă. Care crezi că ar fi cea mai bună? îl întrebă pe potențialul ucenic.

Acesta le mângâie cu degetul pe fiecare, apoi, între cele două pietre, așeză inelul, cu floarea în sus. Se hotărî la aventurin. Bătrânul zâmbi, clătinând din nou din cap.

– Știi cum se numesc pietrele acestea în arabă? întrebă meșterul.

– Nu toate.

Îi arătă cărora dintre ele le știa numele, rugându-l ca, în zilele următoare, să-l învețe numele franceze. Dacă va lucra în magazin, trebuia să știe ce să le spună clienților.

Rashid avea mâna sigură când aprinse spirtiera, trecu floarea prin flacără cu grijă, strict cât era necesar pentru a înmuia metalul și a-l face să se deschidă, primind noua piatră. Apoi luă una dintre dăltițe, trasând din nou linia petalelor, închise peste miezul verzui, strălucitor.

În curând, argintul se răci, redevenind bijuterie frumoasă, recondiționată. Flăcăul trecuse proba cu bine. Urmă, la reparat, un lănțișor cu zale fine. Trecu dăltița prin foc, deschizând una dintre zale și închizând-o apoi la loc, după ce o prinsese de cealaltă verigă.

Bătrânul îl îmbrățișă și îi spuse, străduindu-se să-și amintească cea mai curată limbă literară, învățată la școală, acum peste jumătate de veac:

– Felicitări! Îmi place. Se vede că ai mai lucrat cu argint și pietre. Ai mâna sigură. Vei fi ucenicul meu. Începi mâine! Eu nu mai am copii cărora să le transmit meșteșugul, deprins de la tatăl și bunicul meu. Băieţii mi-au murit printre străini, de n-a avut cine să le citească sura morţilor. Fiică-mea s-a măritat cu un francez şi se ruşinează că tatăl ei s-a născut la Fez. Nu i-am văzut niciodată copiii. Te învăţ câte ştiu, şi peste câţiva ani, când voi obosi, îmi vei cumpăra partea… Îţi surâde propunerea?

– Sigur că da, Sidi Omar. Mulțumesc din inimă.

În acei câțiva ani – Rashid spera să fie cât mai mulți până la împlinirea acestei promisiuni – avea să-și clarifice și el, cumva, situația, ca să-i poată deveni asociat legal.

 

ECHIPAJUL de Marina Costa – mesaj de Ziua Internațională a Toleranței

În luna noiembrie 2019, cu ocazia Zilei Internaționale a Toleranței, Uniunea Ellenă din România, cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice al Guvernului României, a elaborat videoclipul de mai jos, cuprinzând fragmente relevante din romanul meu ECHIPAJUL, în limbile română și greacă:

 

Mulțumesc atât realizatorilor, cât și doamnei Olimpia Bândea, Secretar General al Uniunii Ellene din România, care a avut ideea de a selecta cartea mea pentru mesajul de Ziua Internațională a Toleranței!