Trei găini franțuzești

Carmen voia să pregătească o cină festivă pentru a sărbători întoarcerea soțului ei, așa că îi ceru lui Cathy rețete franțuzești.

– Ți-aș recomanda o supă țărănească de pui, o tocăniță provensală, din moment ce Baptiste e de acolo, și ce rămâne poate fi combinat după aceea într-un cassoulet pentru masa următoare. Ia trei găini, jumulește-le, curăță-le și taie-le, apoi pune bucățile la fiert. Pentru început, nu le lăsa să se fiarbă de tot. Adaugă roșii doar dacă nu vrei supa prea dulce. Pune o linguriță de tarhon, jumătate de linguriță de nucșoară, piper și sare după gust…

Bucătăreasa continuă cu explicațiile detaliate, în timp ce Carmen lua notițe în caiețelul adus special în acest scop. Desigur, în spaniolă, limba ei maternă, singura în care știa să scrie.

Carmen gătea ca acasă, în Santo Domingo. Avea emoții cum îi va ieși prima încercare de specialități din țara soțului ei. Dacă nu înțelesese bine ceva din explicație, la transcris?

Citi notițele din nou seara, înainte de culcare. Se hotărâse să cumpere găinile a doua zi, de la piață. Vor sta în curte până se întoarce Baptiste.

Deodată, auzi un ciocănit la ușă. Când alergă s-o deschidă, mirându-se cum de se făcuse deja dimineață, în pragul ei erau… trei găini franțuzești, albe, elegante, din rasa La Bresse. Cum ajunseseră acolo?

– E cineva la ușă? întrebă Carmen, mirată.

Cine putea să-i fi făcut acest dar? Cathy era singura care-i cunoștea intențiile și nu avea posibilități materiale să-i ofere trei găini franțuzești.

– Mais oui, suntem aici, nu ne vezi? una dintre găini răspunse, într-o franceză mai fluentă decât a lui Carmen, cu accent provensal. Sunt Paulette, la dispoziția dumneavoastră, iar acestea sunt surorile mele bune, Pierrette și Corinne.

Stăpâna casei se miră să audă că găinile puteau vorbi. Da, aveau nume franțuzești, purtau bonete de dantelă fină, spre surpriza ei, mărgele în jurul gâturilor albe și se exprimau frumos.

– Eu sunt Carmen. Nu am mai văzut până acum găini care vorbesc. Era doar una, într-o poveste, spuse ea, cu voce tremurată.

– Ți-am adus daruri, interveni cea prezentată sub numele de Corinne, arătând cu aripa spre o grămăjoară de lucruri împachetate, aflată în spatele lor.

Dacă cele trei nu s-ar fi îndepărtat una de cealaltă, nu s-ar fi văzut pachetele.

– Poftim o baghetă proaspătă din partea mea, continuă pasărea. O să-ți dau o rețetă, cu ce să ungi pâinea… dar nu vreau să fierb în supă!

– Eu ți-am adus o sticlă de vin de Bordeaux și îți voi spune o mulțime de povești, dacă mă primești în curtea ta. Nu mă face tocană, te rog! rosti Paulette.

– Eu îți ofer brânză franțuzească, gustoasă, deosebită. Îți voi da rețete s-o pui în plăcinte și alte specialități, dacă asta ne ține, pe mine și pe surorile mele, departe de cratițele și oalele tale, afirmă Pierrette. Toate trei îți promitem, în plus, ouă gustoase, dacă ne ții în curte, nu în bucătărie!

– Sper că nu ai găini Sussex în curte, adăugă Corinne. Or fi englezii aliații noștri, în teorie, dar tot nu poți avea încredere în ei.

Carmen voia să-i răspundă că mai auzise aceste vorbe, dar nimeni nu ar trebui să urască pe altcineva pentru că era de alt neam. Ea era cel mai bun exemplu: spaniolă, mulatră, măritată cu un francez care o iubea, în ciuda prevederilor legilor segregării rasiale, de care auzise.

Nu apucă, fiindcă un uliu apăru pe cer, din senin, cu intenția de a lua în gheare una dintre găini. Carmen o apără, pierzând în schimb bagheta proaspătă, prada de război a răpitorului. Gheara lui o însemnă la încheietura mâinii.

O durea încheietura. Se luptă să scape din încleștarea lui… și deschise ochii. Era în patul ei. Zbătându-se în vis, încheietura se izbise de capul patului și o durea. Pe fereastră se iveau, timide, zorile.

Acum era sigură că va cumpăra cele trei găini albe, franțuzești, chiar dacă acestea nu vor purta niciodată bonete de dantelă, nici mărgele. Le va păstra pentru ouă. Le va numi ca pe cele din vis – Corinne, Paulette și Pierrette. Iar pentru cina festivă, o să aducă specialitatea gătită de Cathy în ziua aceea, în loc să încerce ea feluri de mâncare franțuzești.

BRĂILA CHIREI CHIRALINA

Astralis

(publicată în revista ASTRALIS nr. 6/2020)

 

“Orice fericire își are latura ei tristă; viața chiar o plătim cu moartea. Pentru aceea, trebuie s-o trăim. Trăiți-o, copii, trăiți-o după gusturile voastre și în așa fel ca să nu regretați nimic în ziua judecății din urmă.”

 (Panait Istrati – “Chira Chiralina”)

 

 

Credincios acestui îndemn, Panait Istrati însuși a trăit în felul său propriu fiecare clipă, dăruind personajelor principale ale operelor sale aceeași frenezie de a bea paharul vieții până la ultima picătură, râzând sau plângând, dar purtându-se astfel încât să nu regrete nimic din cele făptuite. Tristețile le lăsa, cu resemnarea balcanică și orientală, pe seama sorții, de care nimeni nu se poate feri.

Farmecul etern al Brăilei și cel al prieteniei ne leagă pe amândoi, la distanță de multe decenii, fiindcă în luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, în vârstă de jumătate de veac, la data de 16 aprilie 1935, în București. Am pornit pe urmele povestitorului brăilean prin cetatea pe care a iubit-o, căutând umbra lui și a personajelor îndrăgite, în diferite anotimpuri ale anului și ale vârstei. Pe una dintre aceste eroine, legendara Chira, simbol al Brăilei, am pornit s-o caut pe firul baladei ce răsună tot mai des la festivalurile de folclor locale:

Doi frați ai Chirei,

Hoții Brăilei,

Șerpii Dunării…

            Ascult cântecele vechi din orașul cu salcâmi și cu castani, lăsându-mă cuprinsă de vraja baladelor haiducești. Regret că ani la rând Dunărea mi s-a refuzat, ținându-mă departe de ea, ca o iubită capricioasă. Dar mai trăiesc oare, ea și orașul pe care îl leagănă? Mai este cel pe care îl cunosc și îl iubesc, micul picior de Paris?

Sunt singură în orașul înflorit. Soarele îmi zâmbește printre norișori albi, oglindiți în Dunărea albastră. Numai sufletul orașului rămâne, din păcate, cenușiu… Sunt singură în cetatea care a fost fierbinte. A fost…

Sufletele oamenilor nu se mai înseninează, nu vibrează, ca pe vremea Chirei sau ca pe vremea lui Panait Istrati. S-au dus căpitanii de odinioară, adunați să depene amintiri într-o tavernă – fie ea sau nu a lui kir Leonida – un Mihail sau un Codin debordând de sentimente și trăire. Oamenii contemporani, moderni, au rămas suflete moarte, prizoniere ale unui oraș tăcut. Zadarnic îngân un cântec vechi; nu are puterea de a descânta, de a-i învia sufletul mort.

Oare fantoma unuia dintre haiducii de odinioară, Cosma, Ilie, Groza sau Irimia a răpit viața cetății care a învins atâtea restriști ale istoriei, raiaua vizirului Ibrahim? Nu, ei s-au dus odată cu legendele și cu orașul de odinioară, iubit de Panait Istrati.

În castelul ei de pe fundul Dunării, Chira s-a refugiat ca într-o fortăreață, ducând cu ea amintirea Brăilei vechi, pe care o păstrează cu strășnicie, ca pe cea mai scumpă dintre comori. În răstimpuri, se ridică printre sălcii, crăiasă lipsită de supuși, întrebându-i pe pescărușii ce o înconjoară cu strigăte vesele unde-i sunt adoratorii ei credincioși, marinarii geci mândri, toți căpitani, pescarii lipoveni, întinzându-și năvoadele ca să prindă în ele armăsarii nărăvași înotători ai Dunării.

E o lume apusă, de port forfotind la întretăierea căilor de ape ale Balcanilor, pe care o iubesc la fel ca și Chira, păzitoarea comorilor trecutului. Timpul este singurul vinovat că lumea vie a portului nu mai există. Timpul a luat-o înaintea orașului, înaintea noastră, dărâmând totul în calea lui. Doar Dunărea i se poate încă împotrivi – ea, marea iubire a lui Panait Istrati, care și-a sorbit inspirația din potirul cetății cu salcâmi și cu castani.

Dragomir și Chira erau copii când au descoperit vraja fluviului sortit să devină armă a destinului care-i va despărți:

Dunărea mă atrăgea cu o putere covârșitoare. Aveam unsprezece ani trecuți și nu cunoșteam încă bărcile acelea ale căror vâslași cântă cu duioșie, furați de unda apei. Pe vremea aceea, portul nu avea cheu și puteai înainta în apă zece și chiar douăzeci de pași până ca ea să-ți ajungă la piept.

Îmbinând povestirea istratiană cu balada dunăreană, cei doi copii au fost răpiți pe fluviu și despărțiți, Chira fiind vândută ca roabă în haremul unui pașă crud. Poate că Dragomir ar fi regăsit-o cândva, dacă ea, demnă nepoată a unor haiduci contrabandiști, ar fi putut trăi în prizonieratul haremului, lipsită de libertate și de dragoste. Dar tocmai pentru că ea era Chira – nume potrivit ales, în grecește însemnând doamnă, nobilă, stăpână – nu se putea mulțumi cu o colivie aurită și pustie. Zvăpăiata dansatoare neasemuit de frumoasă nu putea fi ea însăși lipsită de libertate și de cortegiul de adoratori de odinioară, așa că, urmând exemplul mamei ei, a ales moartea. Poate chiar Dunării i-a oferit inima ei.

Cel ce se dăruie fără să drămuiască, în orice moment al vieții sale, în tot ce face, iubește sau urăște, aceea este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământ,” spunea Panait Istrati, în scrisoarea sa către Romain Rolland. Aceeași încredințare o dăruiește tuturor personajelor sale, năvalnice și pătimașe, care-și marchează prin zbucium și devotament existența pe lume și în paginile cărților. Spre deosebire de alți scriitori, Panait Istrati a trecut în eternitatea literaturii oameni reali, pe care i-a cunoscut cândva sau ale căror aventuri le-a auzit, povestite în peregrinările sale.

Unul dintre acești oameni, care urmează același principiu, de a lăsa fărâme de suflet în tot ceea ce face, este Chira, o inocentă frumusețe voluptuoasă care, conform sfatului mamei, nu face altceva decât să fie ea însăși. Acesta poate fi motivul pentru care efemera ei viață s-a contopit cu cea a orașului în care s-a născut și a crescut, devenindu-i emblemă și știmă a comorilor, așa cum a văzut-o poetul Mihu Dragomir, alt brăilean cu suflet mare.

În altă variantă a legendei, cei care nu-i puteau ști povestea întreagă, din zvonuri și din jale pentru tinerețea și frumusețea ei, dăruite apei pentru o soartă nedreaptă, au creat balada cântată de pescari de-a lungul Dunării, de aproape un veac și jumătate, în care se spune, însă, că frații ei ar fi vândut-o, una dintre victime devenind astfel călău în viziunea populară. Păcat! Bietul Dragomir a pătimit destule, căutând-o zadarnic, peste țări și mări…

A fost nevoie de pana meșteră a lui Panait Istrati, rudă de departe cu cele două victime ale vicleniei otomane, ce a ascultat destăinuirea lui Stavru, să îi poarte spre nemurire literară, glorificând, în același timp, încă o dată, fosta raia a vizirului Ibrahim, care le-a dat viață tuturor. Brăila și Chira vor rămâne față în față, pe vecie, într-o eră mitologică și într-un spațiu a cărui dimensiune nu există în legendele noastre.

Cel puțin eu, chiar și pe cheiul Dunării, nu am reușit să găsesc nicio prezență care să le amintească de ea adolescenților brăileni de acum. Doar clădiri moderne, vapoare și macarale portuare, străjuite de indiferența trecătorilor grăbiți. Marele oraș industrial în curs de descompunere, care-și pierde personalitatea, nu mai seamănă de câteva decenii bune cu Brăila Chirei Chiralina. Amintirea lui Panait Istrati, însă, reînvie tot mai puternică în cetatea care l-a văzut născându-se. Și asta contează cel mai mult, acum, la 85 de ani de la trecerea lui în neființă.

Casa cu livadă

Venise vremea să se așeze la casa lui, să-și facă un rost. Era logodit cu Fiona. Nu aveau să locuiască la han sau pe corabie o viață întreagă. Și apoi, partea lui din pradă trebuia investită. Andrea nu făcea parte din categoria piraților care cheltuiau totul, pe băutură, femei și jocuri de noroc. Tatăl lui, chibzuit căpitan de corabie de mărfuri, îl învățase altfel.

Dădu de veste hangiței și proprietarilor prăvăliilor cărora le era client, că îl interesa să cumpere o căsuță pe malul mării. Reacția nu se lăsă așteptată mult.

– A murit socrul unui vecin. Omul n-are moștenitori, să le lase casa aceea. O vinde. Hai să vorbești cu el! îi spuse hangița într-o bună zi.

Andrea a urmat-o, curios să vadă imobilul de vânzare și să audă prețul.

Casa era exact cum o visase: din lemn solid, ridicată de la sol, cu etaj, în stil colonial franțuzesc. La parter erau trei camere, fiecare cu intrare separată de pe cerdacul de lemn care o înconjura, fără hol interior. Avea un fel de mansardă largă, mai înaltă decât altele, datorită acoperișului povârnit, care forma etajul. Când vor avea copii, gândi el, mansarda putea fi împărțită în trei sau patru camere, cu pereți de lemn.

Bucătăria era în spatele casei, într-o curte spațioasă, care se termina cu o mică livadă, găzduind șapte mangotieri și nouă portocali. Era suficient loc în curte pentru cultivat câteva straturi cu flori sau legume, dacă îi surâdea Fionei.

O luase la un preț rezonabil. Abia aștepta să i-o prezinte logodnicei și, în discuția aceea, să stabilească data nunții și să vadă ce altceva mai avea de făcut fiecare între timp.

– În sfârșit suntem proprietari de casă, stabiliți definitiv în Basse Terre! rosti el, zâmbind, cu contractul de cumpărare în mână, în aceeași după-amiază. Acum, rămâne să alegi când vrei să-mi fii mireasă și să mă ajuți să organizăm nunta.

Atât Fiona, cât și el crescuseră pe corăbiile părinților, acestea fiindu-le singurele case. Făcuse un pas important, legându-se de pământul Tortugăi.

– Vreau să văd casa! îi sări ea de gât, bucuroasă.

Voia să continue să navigheze, alături de el, când vor renunța la piraterie și vor avea goeleta lor, așa cum o visa Andrea, să transporte mărfuri de la o insulă la alta. Aceasta nu excludea confortul de a fi proprietarii unei case, stăpâna care hotărăște cum s-o administreze.

Entuziasmul i se risipi când văzu ce curte mare avea casa, după părerea ei. Ba încă și o livadă! Nu orice livadă – nu putea suferi fructele de mango și nu murea nici după portocale. Portocalele erau acceptabile pe masă, nu în curtea ei. Nu știa ce să le facă.

– Andrea, la ce te-ai gândit când ai cumpărat livada asta pentru noi – adică pentru mine, să am grijă de ea cât ești tu pe mare? izbucni ea. M-ai văzut vreodată mâncând mango? Nu-mi plac! Nici nu știu cum să am grijă de pomi. Nimeni din neamul meu n-a avut pământ!

Nu-i trecuse prin cap să se consulte cu ea în prealabil. Crezuse că surpriza o va face fericită. Doar de când lumea, bărbații luau hotărârile, femeile le acceptau. Când colo, se pare că avea motive să regrete lipsa unor cuvinte menite să le întărească relația.

– Am luat casa la un preț bun, cu tot ce o înconjoară. O livadă este mai ușor de cultivat decât un câmp agricol. Dacă am fi semănat grâne sau legume, ne-ar fi trebuit mai multe cunoștințe. Putem învăța de la vecini cum să îngrijim livada, iar la vremea recoltei, cine îți cere să guști din ea, dacă nu-ți place? Fructele pot fi vândute, în piață sau corăbiilor gata de plecare, proaspete sau preparate în dulceață, sirop… Hanul unde locuim acum îți poate fi unul dintre clienții fideli. Iar când vom avea corabia noastră, voi încărca fructe numai de aici.

Fiona nu luase în considerare posibilitățile de afaceri descrise de el. Dacă se gândea bine, s-ar fi putut obișnui să fie stăpâna unei case cu livadă. Poate Carmen o va învăța cum să învioreze curtea cu niște flori. Iar peste câțiva ani, când vor avea copii, poate va crește o capră și câteva găini, însă acestea erau vise despre care nu era sigură că se vor împlini vreodată.

– Bine, m-ai convins! Ce mai urmează? O potârniche într-un păr? râse Fiona, îmbrățișându-l, cu gândul la colindul englezesc de Crăciun despre darurile logodnicului.

– Unde ai văzut tu peri în Tortuga? O potârniche într-un portocal! Nu că ar fi știut el cum arată o potârniche, sau dacă trăiau astfel de păsări în Antile. El era un om

PANAIT ISTRATI ÎN ANUL 2020

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 15/2020)

 

Prietenia e Iubirea care înnobilează viața și-i dă un sens.

Ea se contopește cu generozitatea și e singurul sentiment dezinteresat.

(Panait Istrati – “Sotir”)

 

În luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, în vârstă de jumătate de veac, la data de 16 aprilie 1935, în București.

Fiu al Dunării, Panait Istrati a purtat în lumea întreagă cântecele și povestirile Brăilei, deschizând gândurilor însetate de călătorii porțile Orientului, în primul rând prin imaginile orășelului cosmopolit care-i ocrotise copilăria și adolescența. Pentru a fi iubit pământul, scriitorul l-a descris cu tot ceea ce-i era caracteristic, bun și rău, oameni și locuri. Pornind de la izvoarele vieții sale, a zugrăvit Balta Brăilei, Vărsătura Siretului, satele Bărăganului, după care, urmându-și peregrinările sorții, ne-a dezvăluit crâmpeie din lumea Levantului.

Pentru el, importanți au fost oamenii, nu locurile. Iar Adrian Zografi, căruia Dunărea îi curge prin vene, împreună cu sângele fierbinte de aventurier chefalonit, a urmat îndemnul primului său prieten, fluviul, cutreierând neliniștit nu numai șapte țări, ci mult mai multe, întâlnind și studiind oamenii, pătrunzând cu un dar deosebit în sufletele, în viețile lor. Panait Istrati a descris lumea celor mulți, cu durerile și nedreptățile suferite de oamenii simpli. În paginile cărților lui strigă revolta care a mocnit în sufletele luminate de iubirea de oameni. Din păcate, un Codin, un Cosma, un Groza, care să împartă o rază de dreptate celor mulți și asupriți, sfârșesc tragic. Legea fiarelor umane nu-i iartă, cum nu-i iartă nici pe cei care oferă un sfat și o vorbă de încurajare gurilor amare – cum sunt căpitan Mavromati, kir Nicola, Ibrahim, barba Iani și alții.

Viața se derulează în paginile cărților lui Panait Istrati întocmai ca în realitate. El este un povestitor fidel al întâmplărilor reale de odinioară și nu arareori acestea îi vin în minte pe aripile câte unei melodii care deșteaptă amintirile: balada dunăreană a Chirei, amaneaua albaneză a lui kir Nicola, cântecul vechi al grecilor din Hios despre fata care iubea marea și a fost răpită de valuri, baladele haiducești cântate de la Galați în jos. Bărbații descriși de Panait Istrati ca personaje principale sunt viteji, pătimași, având cultul prieteniei și pe cel al familiei, odată cu dorința de a cunoaște lumea și viața în multiple ipostaze, de a sorbi toate experiențele, frumoase sau triste, pe care aceasta le oferă inimilor lor, însetate de libertate și dreptate. Femeile sunt așa cum le-a lăsat natura, trăind cu intensitate și disprețuind, mai presus de orice, fățărnicia. Ele sunt gata să lupte și să se sacrifice în numele iubirii, ca Neranțula, Tincuța lui Stavru, Chira și mama ei, sau în numele unui ideal generos, ca Floricica și țața Minca.

Și fiindcă, în vremea adolescenței și tinereții mele, Panait Istrati era un scriitor iubit, a fost odată ca niciodată, în anul 1992, o tabără de creație literară “Panait Istrati”, ai cărei organizatori s-au dus demult să-l întâlnească în paradisul oamenilor de cultură. Ni se dăduse o temă, cum vedem noi opera istratiană în viitor, dacă în anul 2000 va mai avea admiratori. Eu spusesem că da. Și dacă trecerea anilor lasă urme dureroase, nu numai în sufletele oamenilor, ci și în cele ale orașelor, prietenia rămâne veșnic. La douăzeci de ani după termenul proiectat atunci ca fiind viitorul suprem, rotunda sumă a două milenii, post factum, străbat străzile Brăilei, privind în urmă și ajung la concluzia că am avut dreptate.

Orașele au sufletele lor, la fel ca oamenii, iar civilizația le afectează puternic. Astăzi, privind în urmă și în continuare, mai departe în viitor, Brăila, Baldovineștii, locurile care păstrează umbra lui Panait Istrati arată cu totul altfel, tăvălugul modernizării afectându-le în diferite feluri, pentru a nu mai aminti cu nimic de atmosfera istratiană. Orașul este plin de blocuri. Silozurile din port, dărăpănate, amintind fie epoca de glorie a Piciorului de Paris din vremea scriitorului, a cărui Bursă de cereale dădea ora exactă și prețul corect în toată Europa, fie vremurile din copilăria și adolescența noastră, când porumbul Insulei Mari hrănea barjele de mare capacitate, împânzind Dunărea, în ambele direcții, au acum acoperișurile fără țigle, pe jumătate putrezite, și interioarele roase de șobolani și alte vietăți dăunătoare.

Nici măcar Dunărea nu a rămas aceeași, încă dinainte de construcția noului pod spre Smârdan – Ghecetul luptelor navale dintre Epaminonda și Marco, descris în “Neranțula”. Vapoare de pasageri nu mai trec demult spre Tulcea, din păcate. Bălțile s-au colmatat și peștele moare cu zile, departe de năvoadele pescarilor.

Oamenii, însă, s-au schimbat doar parțial. Fluviul interior al sentimentelor fiecăruia curge la fel ca pe vremea scriitorului brăilean. Prietenia este eternă, chiar dacă prietenii, duși de soartă, se despart uneori. Panait Istrati și personajele sale sunt de aceeași părere – deci, amintirea acestor apostoli ai prieteniei se va lega întotdeauna de cetatea dunăreană preamărită de el, și de ceea ce înflorește în sufletele fiecăruia dintre noi, la orice vârstă.

Copiii din anul 2020 – cei interesați de lectură, fiindcă, din păcate, există și alții – la fel ca cei din generațiile trecute, își sterg câte o lacrimă citind despre soarta tristă a lui căpitan Mavromati și a micului Adrian Zografi. La intrarea în adolescență visează la albastrul Mediteranei, poate mai curând decât la lumea mirifică a bălților de odinioară și la aventurile echipajului condus de Epaminonda și Neranțula, la lumea orientală prin care peregrina Dragomir și la faptele de vitejie ale haiducilor lui Cosma.

Atmosfera evocată în operele lui Panait Istrati nu mai există, dar amintirea ei va rămâne în eternitate, prilej de visare în toate timpurile.

Strada Malului, din cartierul grecesc de odinioară, nu mai păstrează urmele tavernei lui kir Leonida. Comorofca lui Codin și a cuțitarilor vestiți a devenit un cartier industrial. Unde se găsesc urmele existenței zbuciumate a lui Adrian Zografi, alias Panait Istrati?

Casa memorială a scriitorului a fost renovată de curând și i-au călcat pragul atât elevii orașului și ai localităților înconjurătoare, sosiți în excursie la Brăila, cât și turiștii. Biblioteca județeană îi poartă numele, ca și un liceu tehnologic de transporturi al orașului, un nou bulevard, întins din Grădina Mare, unde este și statuia scriitorului, spre Calea Galați până în Bulevardul Cuza, o librărie… Încă se mândresc brăilenii cu prozatorul lor vestit! Se organizează concursuri, se scrie despre el și opera lui, i se reeditează volumele…

Au rămas și vor continua să existe oameni care să prețuiască prietenia, care să dezvăluie nedreptățile și să lupte împotriva lor, care să dorească o lume mai bună, în spirit istratian. Cât timp sensibilitatea nu s-a stins în lume, Panait Istrati va trăi în sufletele lor. El este însuși simbolul prieteniei, al neastâmpărului, al dorinței de a cunoaște, de a iubi, de a lupta, un imbold spre fapte bune și inimi generoase pentru tinerii tuturor timpurilor.

Și cum ar fi posibil ca nerecunoștința urmașilor să-l scufunde total în negura uitării, când copiii anului 2020 sunt fiii tinerilor care și-au făcut torță călăuzitoare din amintirea marelui scriitor, adunându-se cândva, alături de mine, în taberele de creație literară ce-i fuseseră dedicate? Povestirile sale, la un veac sau chiar mai mult după vremea când s-au petrecut, încă trăiesc, în paginile cărților și în inimile noastre.

Confesiunea lui ni se potrivește tuturor, prezenți și viitori, fiindcă sufletul său are eternitatea prieteniei:

Așa că am regăsit Brăila copilăriei mele. De fapt, m-am regăsit pe mine. Căci, pentru mine, eu și cei care îmi seamănă sufletește sunt toată Brăila și toată omenirea.”

 

April Camp NaNoWriMo

Camp Nano

I kept wanting to write about it since the 1-st of April, when it started. I succeeded only now, at half- time. I failed again as a Municipal Leader, since there is no Bucharest group really active (well, there are two people writing besides me, if it counts…) and it seems I am not good at mobilizing people, either.

I don’t like that for revisions (what Camps are mostly for) we are forced to choose words as target, not pages or hours, which might be more appropriate. I pledged 15,000 words, but I knew from the beginning I’ll be cheating, not having any other solution. It should have meant newly written words, while during a revision one might revise already written words and not writing as many new words for a volume. I would have chosen 200 pages, as the volume to be revised has.

Anyway, I have already finished the volume to review and sent it to betta readers this morning. I will do another one this month (or as much possible from that one). In the meanwhile, there would be also 2 short stories written up to the end of the month, so I keep being productive.

The two volumes I am working on during Camp NaNo (only one declared, in fact, but, as I told you, there will be two) are part of the Lives in Turmoil series, initially in 3 volumes, which for the second, revised edition will be in 4 volumes able to be read individually as well – 2 already reviewed, 2 to go… One more during this Camp NaNo, the other afterwards, as with that I have a bit more to work in order to make it able to be read individually.

The revision work involved, besides the identification of repeated words (I swear I have a richer vocabulary than some of my writings unfortunately show!), changing how the volumes start (in media res, with the backstory woven afterwards into the story), splitting differently the story into volumes and, for the last two volumes, streamlining a little the timeline.

Then, the work in finding a new publishing house for them would start…

These are the three volumes of the initial edition:

Alte valtori Otilia Mazilu2

O nouă viață

O NOUĂ VIAȚĂ

Astralis

(Publicată în revista ASTRALIS nr. 5/2020)

Corabia care transporta marfă de la Havana la Santiago acostă în portul de destinație. Fiind în apropierea sărbătorii Sfintei Fecioare a Carității, căpitanul luase mai mulți pelerini, rotunjindu-și veniturile. Unora le ceruse prețul complet, în monede de argint. Altora, jumătate de preț și restul, contribuție la munca de pe vas. Andrea și Concha se numărau printre aceștia. Căpitanul fusese mulțumit când descoperise că se putea baza pe el la cârmă și pe vergi, la întins pânzele superioare. Cât despre Concha și încă două femei care trecuseră la bucătărie, scutindu-i pe marinari de grija asta, contribuția lor a fost apreciată de toată lumea, mâncând cu poftă.

Spre deosebire de alți pasageri, aflați la prima sau a doua călătorie, Concha nu avea rău de mare și putuse să se bucure de aventura în care pornise, spre slava lui Ochun, ascultând între timp și poveștile unora dintre marinari. Nu stătuse numai în bucătărie; avusese ocazia să admire de pe corabie țărmul pe lângă care treceau, minunându-se cât de mică părea lumea văzută de pe mare.

Când au trecut pe lângă Golful Nipe, marinarii au început să povestească despre La Cachita, cum se numea pe scurt Sfânta Fecioară a Carității. Cu vreo sută de ani înainte, doi frați, indieni taino, Rodrigo și Juan de Hoyos, și un negrișor numit Juan Moreno, veniseră să ia sare din Golful Nipe pentru măcelăriile din Barajagua, unde lucrau. I-a prins furtuna, și se rugau să îi apere Fecioara Maria. Rugăciunea lor a îndepărtat intemperiile, după care au văzut un obiect plutind pe valuri, la o oarecare distanță. Au vâslit spre el, curioși. Valurile l-au adus mai aproape. Era statuia Fecioarei Maria, cu pruncul în brațul stâng și cu o cruce în mâna dreaptă, complet uscată, cu toate că fusese în apă, iar dedesubt scria “Eu sunt Maica Domnului a Carității.” Ei nu știau să citească, însă episcopul, căruia i-au arătat-o, le-a explicat.

Episcopul a poruncit să se clădească o capelă în Barajagua în cinstea ei. A pus statuia acolo, însă, când a venit Rodrigo să se roage, statuia dispăruse. A căutat-o peste tot, degeaba. A doua zi dimineața, ea a apărut din nou în altar, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă episcopul a încuiat-o, statuia tot a dispărut de trei ori. Până la urmă, i s-a arătat în vis că statuia voia să fie dusă la Cobre, un sat de mineri populat de băștinași, creoli, negri care își răscumpăraseră libertatea după ani de muncă asiduă și oameni cu sânge amestecat. Acolo a fost primită cu multă bucurie și așezată în biserică, dar statuia tot dispărea și era găsită sus pe deal, între flori, în afara satului. I-au clădit acolo o capelă, devenită loc de pelerinaj.

Îmbrăcată într-o rochie galbenă și cu o eșarfă de aceeași culoare pe cap, legată ca un turban, Concha porni la drum alături de Andrea, pe care îl învățase, de asemenea, să poarte, cu această ocazie, brâu și legătoare galben – aurii. Ofrandele, purtate de Andrea într-un coș, fuseseră alese de ea pentru amândoi. Mergeau pe jos, așa cum se cuvenea unor pelerini umili, care se alăturaseră altei cete, pornită în aceeași direcție. Au înnoptat în mijlocul câmpului. Au aprins un foc și s-au așezat în jurul lui.

Andrea redeveni luptătorul protector, Îngerul cu Sabie. Hotărî să se repeadă până la focul următor, care se zărea în depărtare, să vadă dacă sunt tot credincioși în drum spre Cobre sau tâlhari la drumul mare, dintre cei obișnuiți să atace pelerinii, fiindcă auzise de acest pericol. Concha și alți câțiva i-au încurajat inițiativa.

Focul de care s-a apropiat, mult mai mic decât al lor, avea pe el un vas de metal cu apă. Adăpostea în jurul lui o căruță cu un bărbat indian și o femeie. Aceasta, întinsă pe o pătură lângă foc, gemea înfiorător.

– Ce s-a întâmplat? hotărî Andrea să se apropie și să întrebe. Vreo molimă? Sau e posedată de diavol și o duci la exorcism?

Avea motive să fie îngrijorat. Astfel de țipete nu mai auzise. Și dacă era doar o posedată de ocolit, nu era o problemă, însă o boală molipsitoare, ca ciuma sau altele care dădeau dureri îngrozitoare, își purta miasmele pe calea aerului și i-ar fi putut îmbolnăvi pe toți pelerinii.

– Doamne apără și păzește, își făcu cruce bărbatul, adunându-și cuvintele. Nu e nimic din toate astea. Au apucat-o durerile nașterii înainte de vreme și nu știu ce să fac. Mă gândeam să caut, la focul acela din zare, vreo femeie pricepută, dar e prea departe și nu o pot lăsa singură în câmp, în starea aceasta. Nu vreau s-o pierd, izbucni el în plâns, nemaiputând să se abțină. Prima mea soție tot la naștere a murit…

Andrea se cutremură de durerea celuilalt. Știa că, de obicei, copiii născuți înainte de termen nu supraviețuiau. Uneori mureau și mamele odată cu ei. Lui i se povestise că fusese născut în mijlocul mării agitate, fără nicio altă femeie la bordul navei. Noroc că tatăl lui, în adolescență, în sat, asistase la nașterea unor miei și iezi.

– Aduc eu o moașă bună, îi spuse el și plecă în goană.

Auzind despre ce era vorba, Concha își luă bagajele, pe care le căra acum Andrea, se despărți de ceilalți și se grăbi spre femeia care se chinuia.

– Fiind prima naștere, poate să mai dureze. Andrea, dă-mi câteva fructe din coș, ceru ea, hrănind lăuza cu bucăți de papaya. Hai, ia, să prinzi puteri, că ai de împins. Cu ajutorul Maicii Domnului și a tuturor sfinților, vei avea un prunc sănătos. Sunt lângă tine, să te ajut.

Se rugă la Ochun și Yemaya, în timp ce îi masa femeii pântecul. Când avea nevoie de ceva, îi striga pe cei doi bărbați. Întâi i-a trimis după apă, să umple toate recipientele disponibile. Pe urmă, Andrea îi făcu un ceai viitorului tată, îi ținu companie și îi află povestea.

Diego era indian ciboney, satul lui fiind situat pe țărmul mării, nu departe de Golful Nipe. Își câștiga existența recoltând și vânzând sarea din golf, ca aceia care găsiseră primii statuia Sfintei Fecioare a Carității. Doar că el avea o căruță trasă de un măgăruș și mergea dintr-un sat într-altul. Nu era o meserie menită să aducă bogăție, însă punea pâine pe masa unei familii.

Când îi murise prima soție, crezuse că viața lui s-a terminat. Dar, peste vreo trei ani, s-a îndrăgostit din nou, de o fată săracă, dintr-un sat în care vânduse sare. Au dansat împreună la târgul de Sânziene, s-au plăcut, i-a spus să vină cu el. Ea l-a urmat, convinsă că e soțul dat de Sfântul Ioan. Consuelo, fiind străină, nu se adaptase în sat, cu soacra. Preferase să își urmeze soțul și să îl ajute cum putea. Se înțeleseseră ca după această călătorie, totuși, să rămână acasă, fiindcă se apropia vremea nașterii. Dar copilul se grăbise să vină pe lume. Acum, mamă și prunc nenăscut aveau nevoie de toate rugăciunile posibile și de o minune din partea Sfintei Fecioare a Carității, fiindcă nu mulți prunci născuți la șapte luni supraviețuiau.

În zorii zilei de 7 septembrie, Concha ridică în brațe un băiețel mititel și negricios, care țipa din toți plămânii.

– Felicitări, aveți un băiat. Taie tu cu sabia, la două degete distanță, buricul copilului, îi ceru Concha lui Andrea, iar acesta ascultă, după ce își trecu lama sabiei prin foc. Între timp, tată, dă-mi cu ce să înfăș copilul.

Diego avea o cămașă de sărbătoare; i-o întinse moașei, încă șocat de apelativul tată. Între legatul buricului, cu o ață pe care o avea ea într-un buzunar și înfășat, pruncul trebuia spălat.

– Cum îl va chema? întrebă Concha. Hotărâți-vă acum, fiindcă, dacă vreți să aibă o șansă la viață, trebuie să fie sub ocrotirea sfinților patroni.

Diego nu era surprins de cererea bătrânei, ci numai Andrea. În sate se știa că moașele aveau dezlegare de la preoți să boteze în apă și în vânt pruncii abia născuți, aflați în pericol de moarte. Prin chemarea asupra lor a numelui Domnului, al Fecioarei Maria și al tuturor îngerilor, unii supraviețuiau. Dacă trăiau, numele sfântului patron era binecuvântat. Dacă mureau, măcar aveau loc în cimitir, alături de toți cei din familie, fiindcă, după legea bisericească, pruncii nebotezați nu erau primiți să odihnească împreună cu creștinii.

Diego se uită la Andrea, întrebându-l cum se numește. I se prezentă, scurt. Tatăl hotărî imediat:

– Îi punem numele Andrés, ca el, să crească flăcău în putere; Ángel, să aibă îngerul păzitor de partea lui și Mariano, că e născut în ajun de sfânta Maria. E drept să fie sub ocrotirea Maicii noastre a tuturor. Andrés Mariano Ángel.

Era un nume mare pentru un prunc așa micuț, gândi Andrea. Dacă noul născut va supraviețui, pentru Diego va fi o binecuvântare. Într-adevăr, cu credință în Dumnezeu și cu noroc, putea exista speranță, o nouă dragoste și o nouă familie, chiar și după moartea cuiva drag. Poate și pentru Andrea exista, undeva în viitor, o nouă dragoste, menită să dureze, și o familie, chiar dacă își pierduse logodnica în luptă.

– Sunt onorat să-i fiu naș. Veniți cu noi la Cobre. Diego, poți să te rogi acolo pentru viața, sănătatea și norocul mamei și al copilului. Noi îl vom boteza cum se cuvine, în capela Sfintei Fecioare a Carității, spuse Andrea. Eu plătesc slujba, îl țin în brațe și Concha ține lumânarea, se uită el la tovarășa lui de drum. Astfel, pentru câteva zile, mama și copilul vor fi în atenția Conchei.

Recunoscură că era o alegere bună.

Drumul spre Cobre era din ce în ce mai aglomerat. Era marea sărbătoare dedicată Fecioarei Maria a Carității și, mai mult decât de Buna Vestire sau de Adormirea Maicii Domnului, se adunau pelerini din toate colțurile Cubei… ba chiar veniți din Santo Domingo, din Puerto Rico sau de pe continent. Majoritatea mergeau pe jos de la Santiago de Cuba, să se roage sfintei lor ocrotitoare, aducându-i ofrande și implorând un miracol, sau mulțumind pentru binecuvântările primite. Unii urcau dealul în genunchi, alții mergeau desculți, îmbrăcați în pânza de sac a penitenților. Pe marginea drumului, locuitorii din satele învecinate vindeau miere, dovleci, trandafiri galbeni, floarea soarelui, rozmarin, gălbenele, papaya, portocale și nuci de cocos. Concha le-a spus celor doi bărbați să cumpere din fiecare și să le așeze în căruță.

Frumusețea munților Sierra Maestra în depărtare și aerul proaspăt, cu parfum de pin și chiparos, îl fermecau pe Andrea, mai obișnuit cu marea și țărmul decât cu munții, dealurile și așezările interioare. Concha, cu micul Andrés Mariano Ángel în brațe, fredona un cântec african – o rugăciune potrivită pentru Cea către care se îndreptau.

Statuia Maicii Domnului a Carității era adăpostită deasupra altarului, într-o capelă mică, în mijlocul unei păduri de palmieri, pe vârful dealului, pe care credincioșii îl urcară pieptiș, pe lângă căruța trasă de măgăruș. Au intrat în capelă cu respect. Slujba de după-amiază din ajun era în curs.

– Nu surprinde pe nimeni că doliul începe cu lacrimi bune și sfârșește cu cele rele. Este, însă, de lăudat dacă lacrimile firești sunt îndrumate să devină lacrimi spirituale. Adunându-ne sub protecția Fecioarei Maria și amintindu-ne că este Maica Domnului a Carității, să ne rugăm ca virtutea milosteniei să se reaprindă în inimile noastre, astfel încât să mărturisim dragostea lui Iisus în lume. Tată Ceresc, ai oferit lumii pe Preasfânta Fecioară, ca să ne fie model al iubirii și să ne conducă pe drumul spre rai.

Îi făcu bine lui Andrea să audă înțelepciunea predicii. La el, doliul pentru Fiona începuse cu lacrimi rele și jurăminte de răzbunare. Fusese îndrumat să plece în pelerinaj, apoi, acolo, întâlnirea cu Concha și cu părintele Salvador i le schimbase în spirituale. Dacă se gândea bine, fusese martor iubirii Maicii Domnului și a Fiului Sfânt pentru lume. Văzuse că nu întotdeauna întorsături ale sorții crude reușeau să despartă oamenii pentru vecie.

– Să ne rugăm ca toți să devenim umili purtători ai milei lui Dumnezeu, rosti preotul. Pentru biserică, să strălucească razele milosteniei lui Christos în lume, în special în locurile blestemate cu război, ostilități, sărăcie și foamete. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru Sfântul Părinte, Papa Clement al XI-lea, să fie întărit de Sfântul Duh și să fie martor al carității tuturor.

Demonstrase Andrea, oare, virtutea creștină a milosteniei? Da, nu numai în ultima vreme, în timpul călătoriei neobișnuite în Cuba. Dar era suficient? Cum putea să-și arate credința?

– Doamne, auzi rugăciunea noastră! repetă mulțimea și, odată cu ceilalți, Andrea, Concha și Diego.

Soția lui, lăuză, rămăsese afară, să se odihnească în căruță, la umbra unui palmier.

– Pentru împlinirea rugăciunilor pe care le purtăm în inimă, Domnului să ne rugăm, continuă preotul, primind același răspuns.

Andrea, după răspunsul tradițional, își deschise inima în fața Sfintei Maria a Carității, cu privire la tot ceea ce îi apăsa sufletul. Ochii îi erau la altarul de unde statuia, înaltă de un cot, cu capul sculptat din lut acoperit cu un strat fin de pudră albă, ceea ce îi dădea un ten de culoarea cuprului exploatat în zonă, ca al metiselor, îi binecuvânta.

Sfânta Fecioară era îmbrăcată într-o rochie bogată, aurie, impresionantă, de aceeași nuanță ca rochia și eșarfa Conchei, ca brâul și legătoarea lui Andrea. Mulți alți pelerini aveau ceva de culoarea aceea. O diademă cu pietre prețioase o încununa. Purta cercei atârnători și multe alte bijuterii prețioase, donate de pelerinii recunoscători, peste ani. Picioarele ei se odihneau pe o lună strălucitoare, iar deasupra îngerii își deschiseseră aripile aurii pe un nor argintiu. Pruncul Isus își ridicase mâna dreaptă, binecuvântând pelerinii, iar în mâna stângă ținea un glob de aur. Deasupra capului ei, pe nișa care o adăpostea, scria în latină Mater Caritatis Fluctibus Maris Ambulavit. Un preot tradusese în limba poporului – Mama Carității care a mers pe drumul mării furtunoase.

Înainte de a îngenunchea în fața altarului sfintei, Concha și Andrea au aprins cele cinci lumânări aurii, lăsând buchetele de flori la altar. Diego le urmă exemplul. Concha a pus acolo și un evantai din pene de păun, un coral și o carapace de broască țestoasă, știind că Ochun aprecia acestea.

Andrea se prosternă cu credință în fața sfintei. Deodată, auzi distinct o voce de femeie, adresându-i-se direct în limba lui maternă:

– Uită-te în jurul tău; totul îți arată că există viață după durere și după moartea cuiva drag. E timpul să te vindeci și să privești înainte, nu în urmă! Dacă ai ochi să vezi, îți vei ști drumul în viață, deschis de rugăciuni. Acum ai motive să trăiești și să te bucuri de viață. Vei afla încă două, în curând. Multe guri se roagă pentru tine. Fă-o și tu! Cinstește sărbătorile, citește Sfânta Scriptură și găsește mângâiere în faptul că suferința deschide calea pentru noi binecuvântări. Vei ști la momentul potrivit ce altceva trebuie să împlinești.

Avea nevoie să se regăsească pe sine, să facă pace cu propriul suflet zbuciumat și să descopere un motiv de a continua să trăiască, în afară de nevoia echipajului să aibă un navigator. Să urmărească noi vise, să aibă o realizare de care Fiona ar fi fost mândră. Nu era ușor, însă nici imposibil. Tocmai dobândise un finuț, cu a cărui familie voia să păstreze legătura, să îl viziteze din când în când și să se bucure cum crește.

Lângă el, Diego îngenunchease, lăsându-și fiul ca ofrandă la picioarele Maicii Domnului. Andrea auzise, în puțina lui educație religioasă din copilărie, că Biblia cerea să îți oferi primul născut Domnului; Fecioara Maria și însuși Isus, la vremea lor, fuseseră oferiți, doar în alt fel. Era cea mai bună idee, ca Maica Domnului a Carității și pruncul Isus să îl aibă sub ocrotirea lor pe copilul venit pe lume înainte de vreme.

Clopotul răsună, întrerupându-i gândurile. Unul dintre preoți se apropie. Primi o parte din ofrande: o eșarfă de mătase aurie, o țesătură de bumbac vopsită cu șofran, un borcan cu miere, cinci portocale, cinci papaya, scorțișoară și rozmarin. Andrea îi spuse povestea nou-născutului aflat acum la picioarele Sfintei. Scoase suficienți dubloni de aur din buzunar cât să-l impresioneze.

– Voi oficia mâine, între două liturghii, sfântul botez. De fapt, consfințirea acestuia, explică el, din moment ce moașa și-a folosit harul cu care a fost binecuvântată, pentru astfel de momente de restriște.

Diego, la rândul lui, oferi cinci măsuri de sare, ca, timp de 40 de zile, să se înalțe rugăciuni în capelă pentru sănătatea, prosperitatea și norocul în viață al robilor lui Dumnezeu Andrés Mariano Ángel, Consuelo și Diego, precum și a nașilor, Andrea și Concepción. Pelerinajul la Cobre marca o viață nouă și în familia lui Diego, și în drumul sorții tânărului naș.

La_Caridad_del_Cobre

BĂNUȚUL FERMECAT

3

(publicată în revista CONTRASTE CULTURALE nr. 1 /2020)

 

Costin zâmbi, văzând că ajunsese primul. Se așeză pe bancă în Grădina Icoanei, lăsând alături coșulețul cu ghiocei, legat cu tradiționalul șnur de mătase, și respiră adânc. Mâinile îi tremurau. Repeta, în gând, ce voia să-i spună Lianei. Fata nu se lăsă așteptată. Sosi imediat. Văzându-l adâncit în gânduri, se strecură în spatele lui și îi puse mâinile mici și reci pe ochi.

– Nu-i nevoie să ghicesc cine este. Chiar la tine mă gândeam. De parcă n-ai fi tot timpul în mintea mea! rosti Costin.

Se sărutară. Liana se așeză pe bancă, alături de el. El îi dădu florile și își continuă firul ideii, privind-o în ochi:

– Anii trecuți, dacă ți-am dăruit inima mea, am avut pentru tine mărțișoare cu inimioare de tot felul. Anul acesta îți ofer unul deosebit, moștenire de familie, fiindcă vreau să formăm împreună o familie. Dacă accepți, este drept să cunoști latura tradițională a familiei mele, cu o parte din istoria ei.

Desfăcu buzunarul de la piept, unde, învelit într-un celofan transparent, era un bănuț găurit, cu un șnur împletit, alb și roșu, lung. Până să i-l dea, Liana deja îi sărise în brațe. Nu așa își închipuise că va fi cerută de soție, însă… de ce nu?

– Primesc și vreau să învăț despre ai tăi.

Știa demult că iubitul ei era pe jumătate aromân. Costin nu ascundea acest lucru. Le povestea prietenilor interesați despre muzica sau tradițiile specifice. Primi mărțișorul, emoționată, apoi studie inscripția de pe monedă, încercând zadarnic s-o descifreze.

– De ce sunt viermișori arăbești? De unde provine?

– Din Imperiul Otoman, care a trecut la scriere latină abia după războaiele balcanice. Moneda din argint de 20 de parale este de pe vremea Sultanului Mahmud, cel împotriva căruia s-a răsculat celebrul Ali Pașa din Ianina.

– Deci, de pe la începutul lui 1800, spuse fata, ținând-o în mână cu drag. Uite, șnurul este din lână, nu din mătase! Și de ce este atât de lung?

– Nu se poartă la mână sau la piept, ci de gât. Dă-mi voie să ți-l pun eu! O stră-străbunică de-a mea a răsucit șnurul, pentru un fiu micuț, fiindcă la noi copiii, și băieți și fete, poartă mărțișor, să fie feriți de rele.

Liana și Costin erau prieteni din anul I de facultate. Verișoara lui îl chemase la Balul Bobocilor din Universitate, cu condiția s-o ia cu el și la al lui, din ASE. Îi prezentase colegele de grupă. El o invitase la dans pe Liana, stătuseră de vorbă… restul era istorie. O istorie numai a lor. În curând terminau ultimul an. Era vremea potrivită s-o ceară de soție.

De dimineață trecuse pe la farmacia unde lucra mama ei, cu un buchet de flori. O întrebase direct, de femeia era să scape flacoanele cu medicamente:

– Sărut mâna, doamna Enescu! Aveți ceva împotrivă dacă astăzi îi cer mâna fiicei dumneavoastră?

Tatăl Lianei murise cu vreo opt ani înainte. Doamna farmacistă o crescuse singură. Costin știa că era comportamentul potrivit, de bărbat responsabil.

– M-am gândit să ne căsătorim vara următoare, după un an de masterat. Am înțeles, de la părinții mei, că, oricum, aranjarea unei nunți ia timp.

Viitoarea soacră îl cunoștea și nu avea nimic împotriva lui. Era un băiat politicos, de familie bună, iar meseria de economist avea căutare.

– Aveți binecuvântarea mea. Duminică, vino cu părinții tăi, la prânz, să ne cunoaștem, să discutăm…

Vorbise cu părinții lui. Pe mamă o întrebase cum anume să-i ceară mâna Lianei. Aceasta zâmbise, sugerându-i:

– Cheam-o și pe Maia aici cu noi! S-ar putea să-ți dea un sfat bun. Că pe mine m-a cerut tatăl tău în remorca tractorului, de față cu toți colegii, râse ea, când ne întorceam de la muncă patriotică, speriat că ne va despărți distanța din nou.

Bunica maternă îl crescuse pe Costin, singurul nepot din țară. Locuia cu ei, de când rămăsese văduvă. Cealaltă fiică se măritase în America și venea, cu copiii, odată la câțiva ani.

– Cine-i fata? E de-a noastră? nu se putu abține Maia să-l întrebe.

– Mamă, o cunoști pe Liana, doar Costin n-a avut altă prietenă toată facultatea! Ce dacă nu-i armână? Acum nu mai este ca pe vremea când m-am măritat eu. În ciuda tuturor,  m-ați lăsat să mă căsătoresc cu cine mi-a plăcut și nu ați regretat. Soțului meu i-au plăcut cântecele și dansurile noastre. Nu ți-e rușine cu el la nunți și petreceri. Costin a învățat limba strămoșească. Poate o atrage și pe Liana cultura aromână. Doar e studentă la filologie!

Maia oftă, clătinând din cap, afirmativ. Fiica cea mare luase armân, dintr-o familie cunoscută, plecat în America, dar copiii lor vorbeau mai mult engleză decât limba străveche. Cea mică se măritase cu un coleg, român, cu rezultatele de care tocmai pomenise. Își amintea, vag, de Liana. Dacă îi plăcea nepotului, poate o fi fată bună, într-adevăr.

– Mai sunt câteva zile până la 1 Martie. Cere-o atunci, și dă-i ca prim semn de logodnă un mărțișor de la mine. Îl am de la bunica mea. E un bănuț fermecat. Aduce noroc.

Liana simți asprimea lânii pe gât. Îi plăcea cum strălucea moneda pe pieptul ei. Nu avea nimeni altcineva un mărțișor atât de vechi, deosebit… plus că era zălog de logodnă, tot ca pe vremuri!

Brusc, ameți. Parcă plutea pe aripa unui vânt care se învârtejea s-o ducă… unde? Se trezi într-o curte de oameni gospodari, într-un cartier sub zidul cetății. Care cetate, nu știa încă. Soarele se ascundea în spatele unor nori groși. Urme de zăpadă, nehotărâtă dacă să se topească sau nu, străluceau pe ici, colo. Într-un colț, un foc de vreascuri ardea mocnit.

O bătrână răsucea lână din două fire, albe și roșii, șoptind, cu ochii închiși, un descântec. Aripa vântului purtă vorbele spre Liana. Mirată, recunoscu vorba cea veche, din cântecele lui Costin și de la cursul opțional de dialectologie:

– Să se sucească în casă tot binele și toate bunătățile! Să se sucească turmele și animalele și toate bunătățile în casă!

Cum de înțelegea atât de bine acum tot ce se vorbea în jurul ei? Și unde să fi fost? Într-un sat din Dobrogea? Parcă totuși nu…

O femeie spre treizeci de ani, care semăna cu mireasa din tabloul de nuntă al părinților lui Costin, ieși din bucătărie, cu o tavă plină cu un fel de prăjituri simple, unse cu miere și nucă. Doi copii, un băiat și o fată, o întâmpinară, veseli.

– Costa, Mușa, luați câte una, după ce săriți peste foc! Să avem o lună martie bună și o primăvară frumoasă! Ești gata de școală, Costa? Îți dau câteva la tine. Nu uita să împarți cu învățătorul și cu prietenii!

Bătrâna terminase lucrul, deschisese ochii și sări prima peste rug, dând exemplu nepoților. Îi așteptă apoi pe fiecare dintre ei, cum termina de sărit, să-i pună la gât firele alb-roșii abia răsucite, de care legase câte o monedă găurită, la fel ca cea primită de Liana:

– Să fie gurile dușmanilor, șerpilor și năpârcilor legate, spuse ea, în timp ce le lega mărțișorul de gât. Să nu se prindă răul de copiii mei și de niciunul de-ai casei!

Copiii îi sărutară mâna. Băiatul luă traista întinsă de mamă și o zbughi spre școală.

În timp ce femeile casei, ajutate de fetiță, pregăteau masa, vârtejul de vânt o înconjură pe Liana din nou. Când își reveni, ziua era însorită și mai caldă. Era în aceeași curte, spre amiază. Băiatul se întorcea de la școală.

– Hai să dăm Marțu la rândunele, Mușa! strigă el, vesel, surioarei mai mari. Ai văzut dacă a înflorit vreun copac?

– A înmugurit părul. La crengile lui ajungem.

Scoaseră amândoi de la gât bănuții. Cu mâini nesigure, legară șnururile de crenguța cea mai de jos, cântând:

Rândunică drăguță,

Dă-mi un strop de sănătate,

Să-mi trăiască mama și tata,

Sora și fratele!

            Liana înțelese că era deja ziua Sfinților Patruzeci de Mucenici. Auzise despre astfel de despărțiri de mărțișor și prin satele românești.

Încă un vârtej și scena se schimbă radical. Curtea era ninsă. Trupe înarmate, cu fesuri sau turbane pe cap, pătrunseseră în cetate, împușcând pe cei care încercau să se împotrivească. Un glonte rătăcit zbură o piatră în curtea cu cele două femei, care fugiră să se ascundă. Mușa zări ceva strălucind unde fusese piatra. Luă mărțișoarele de dedesubt, înainte să le îngroape zăpada. Le puse în buzunarul șorțului, în timp ce le urma. Liana nu știa ce să facă, însă nimeni nu o băga în seamă. Până la urmă, își dădu seama că era nevăzută pentru ceilalți.

Unul dintre soldați îi tăie calea micuței. Din fericire pentru ceilalți, nu apucase să dea de gol ascunzătoarea, la care restul familiei ajunsese. Oricât încercă Mușa să se zbată, să se apere, soldatul îi trosni două palme peste față și, văzând că nu se potolește, un pumn în cap. Fata își pierdu cunoștința și el o luă pe umăr, ca pe un sac. Liana îi urmă spre un castel. Poarta fortificată i se păru impunătoare. Fortăreața proaspăt cucerită, o clădire solidă, cu două etaje și multe ferestre, mișuna de armată turcească. Soldatul se apropie de un ofițer, căruia alt ostaș îi adusese, pe o tavă de argint… capul unui bătrân cu turban și barbă albă. Liana se strâmbă.

– V-am adus o sclavă din mahalaua vlahilor, luminate Hursid Pașa!

Ofițerul se uită la fată. Era prea mică să-i trezească interesul. Sufletul lui se îmbăta de nectarul victoriei, după ce primise capul dușmanului, Ali Pașa. Doi ani de asediu îi costase pe oamenii sultanului Mahmud acest succes. Acum, castelul și haremul rebelului ucis îi aparțineau.

– Vorbește cu un eunuc, s-o dea în grija unei femei din neamul ei, s-o instruiască!

Următorul vârtej o aduse pe Liana, tot în vreme de primăvară, în același castel, în sala mare, unde pașa primea în audiențe. Nu era Hursid Pașa pe tron, ci altul, destul de tânăr. În fața lui, un bărbat îmbrăcat în straie aromâne, suficient de bogate ca să-l arate a om cu stare.

– Îți mulțumesc pentru ajutor. Fără tine aș fi fost mort, îi spunea pașa. Știu că ai nevoie de mâini de lucru în gospodărie, cât ești plecat cu caravanele. Allah ți-a dat o grămadă de feciori, să te ajute la negoț, și nicio fată. Nurorile nu ți-s suficiente. Îți ofer două sclave în dar și o pungă cu mahmudii de aur.

Bătu din palme. Li se înfățișară o femeie de vreo treizeci de ani și Mușa, acum de vreo treisprezece ani. Avea la gât bănuțul fermecat cu șnurul de mărțișor. Omul o recunoscu. Cumpărase lână de la tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu toți cei pierduți în asediul Ianinei!

– Mulțumesc pentru generozitate, luminate pașă. E fata celnicului Costa. Dacă se dovedește de ispravă, o s-o mărit cu fiul meu cel mic.

…În clipa următoare, Liana se trezi în brațele lui Costin:

– Tu chiar ai leșinat de fericire că-mi vei fi soție?

– Nu. Doar am trăit, pentru o clipă, stropul de istorie aromână despre care voiam să învăț. Bănuțul acesta e fermecat: m-a dus în vremea când a fost răsucit mărțișorul! E adevărat că, dacă ai fi trăit la Ianina, în vremea lui, ți s-ar fi spus Costa?

– Așa este, răspunse băiatul, fără să înțeleagă profunzimea revelației Lianei.

Pe pieptul ei, moneda de argint strălucea la fel ca pe al Mușei, acum două sute de ani.

-SFÂRȘIT –

Cireșar în alb și negru

25 germanos_patras

(publicată în volumul de proză scurtă OCROTIȚI DE SIRENE)

 

Ploua de o săptămână și nu se mai sfârșea. Era luna lui Cireșar, sau un Brumărel îndărătnic? O vreme să nu scoți un câine afară. Oștenii, însă, aveau altă soartă. Ploaie ori uscat, tot în marș, venind de dincolo de Câmpulung, uzi până la piele. Se străduiseră în van să-și țină armele și muniția uscate.

Unii ajunseseră pe culmea dealului și priveau în zare târgul Drăgășanilor arzând. Înjurau, în grecește, în românește sau în alte limbi, pe turcii care-i dăduseră foc. Alții rămăseseră pe partea opusă târgului, nevăzuți de dușman. Se dezbrăcaseră de hainele grele, mustind de apă. Cămășile, oricum, erau ude. Dealul era pictat în alb și negru – albul cămășilor pandurilor și negrul celor ale Batalionului Sacru al Eteriei, vitejii mavrofori, care juraseră să nu se îmbrace în altă culoare până la eliberarea patriei.

– Aici facem tabăra! hotărî Vasili Caravia, comandantul artileriei. Pregătiți-vă de luptă.

– Nu vezi că oștenii sunt uzi și bolnavi de atâta ploaie, obosiți de drumul lung de la Pitești încoace? protestă Iordache Olimpiotul. Armele sunt pline cu apă. Crezi că muniția artileriei tale a rămas uscată? Poate doar dacă ai convins vreun înger s-o acopere cu aripa lui!

– Generalul Ipsilanti m-a numit comandir al mavroforilor. Vor face ce le ordon. Tu și Farmache vedeți-vă de arnăuți! îi răspunse Caravia. Atacăm în curând.

– Îl așteptăm pe generalul Ipsilanti să vină de la Râmnicu Vâlcea. Așa ne-a ordonat. Nu vezi ce se întâmplă în oraș?

Turcii dăduseră foc târgului, pentru a se răzbuna împotriva localnicilor, care-i sprijineau pe panduri. Flă-cările se întindeau spre cer. Ploaia care-i murase pe oșteni refuza să le stingă. Pandurii s-ar fi dorit eliberatori, însă bătălia pe care o dăduseră la Călina, unu contra patru turci, nu avusese sorți de izbândă. Nici cea din zilele de 29 şi 30 ale lui Florar 1821, purtată pe partea cealaltă a Oltului, în viile Drăgășanilor, de căpitanul de panduri Ion Oarcă, nu reușise să oprească furia turcilor pentru mult timp.

– Am dat ordin să punem tabăra aici și să atacăm înainte de revărsatul zorilor. Generalul Ipsilanti m-a numit pe mine comandant. Turcii sunt puțini în oraș. Să luăm pozițiile de luptă!

– Ba uite scrisoarea prin care m-a numit pe mine comandant! Mi-a poruncit să atac după planul lui Dimitrie Macedonski, când ni se alătură detașamentul de la Curtea de Argeș și pandurii. Nu vezi că n-au ajuns nici un sfert? Mă duc să-i întâmpin pe cei care vin de la Argeș. Miercuri îi atacăm pe turci, cu efective complete. Oricum, marțea e cu ghinion. Farmache, du-te spre pod!

Până să plece căpitanul Iordache, se mai ciorovăiră o vreme, în auzul sutașilor. Puțin mai târziu, cămașa neagră a unuia dintre ei fu zărită lângă una albă, cu arnici mehedințeni. Oamenii erau obișnuiți să-i audă pe Yanni și Ion, în timpul liber, discutând între ei, cel mai adesea în greacă, însă uneori în rusă ori română. Yanni Rizos învățase repede limba locului.

– Căpitan Iordache a plecat să întâmpine detașamen-tul pe care-l așteptam. În lipsa lui, comandirul Caravia își face de cap, șopti mavroforul. E beat criță. Vrea neapărat să atacăm în zori, să le facă în ciudă Olimpiotului și celorlalți. Deja a dat ordin ca tunurile, carele cu muniție și materialele de geniu să fie așezate pe poziție, la intrarea în oraș. Va urma pedestrimea noastră. Tu ce ai de gând să faci?

– Nu-mi miroase a bine treaba asta, oftă pandurul. Ferească Dumnezeu de un comandant beat într-o bătălie! Sunt alături de voi, unde vă trebuie pandurii mei.

– Îți mulțumesc, frate Ion! Tu niciodată nu m-ai lăsat de izbeliște.

Ion și Yanni erau prieteni buni de paisprezece ani. Împărțiseră uniforma militară rusească, rațiile de campanie și samogon prin sate, voluntari în războiul împotriva turcilor. Își salvaseră viețile unul altuia. Porniseră la luptă înflăcărați de aceleași idealuri.

Anii trecuseră. Yanni jurase credință prințului Alexandru Ipsilanti, îmbrăcând haina neagră a Batalionului Sacru. La rândul lui, Ion fusese numit căpitan de panduri. Îl urmase cu credință pe Domnul Tudor.

Recenta veste a execuției sale, din ordinul lui Ipsilanti, îi îndurerase și pe Yanni, și pe Ion, care îl știau de când le fusese polcovnic în armata rusă. Nu conta că ultima oară când se văzuseră față în față, comandantul Tudor Vladimirescu și căpitanul Ion Oarcă nu se despărțiseră în termeni prea prietenești.

Ion își respectase conducătorul în continuare, însă îl durea inima, că nu mai era același, pe care-l cunoscuse cu mulți ani înainte și la a cărui chemare răspunsese din nou anul acesta. Ultimele luni îl schimbaseră mult – în special felul cum țarul se dezisese de ei, după ce le promisese ajutorul armatei, pe care o serviseră destui panduri și eteriști. El și cu Ghiță Cuțui încercaseră să-i explice domnului Tudor că o luase pe un drum nepotrivit. Zadarnic. Fuseseră nevoiți să plece.

Ion trecuse pe acasă, apoi se întorsese alături de Batalionul Sacru și prietenul lui de-o viață. Rostul lui era aici, să țină piept turcilor, care îi pedepseau din nou pe valahi, pentru vina de a nu-i fi predat pe eteriști. Pentru el, alegerea era clară. Grecii le erau frații creștini. Dușmanii păgâni meritau plumb și fier. Fusese împotriva tratativelor lui Tudor cu pașalele, discuții care îi făcuseră pe eteriști să bănuiască trădarea și să-l execute. Acum, totul era apă pe Olt… și pe Dunărea trecută de un număr mare de oști otomane, din trei direcții. Ocupaseră în același timp Moldova, Muntenia şi Oltenia, vânând panduri și eteriști, fără deosebire.

De când se aflase că Domnul Tudor murise, consiliul de război recomandase pandurilor să se retragă la casele lor. Majoritatea o făcuseră deja, sau fugiseră în Austria, să aștepte acolo, dacă vin sau nu rușii în ajutor.

Ion înțelesese deja că nu vor veni. Rămânea numai să se înfrățească oltenii cu bulgarii, cu sârbii și cu grecii; altfel nu scăpau de pacostea otomană. Acasă, ce să facă? Să aștepte turcii, cu brațele deschise? Alți trei căpitani judecaseră ca el. Se prezentaseră la Râmnicu Vâlcea, la întâlnirea cu generalul Ipsilanti.

Forțase Oltul și luptase vitejește împotriva unui corp de oaste otoman, până fusese nevoit să se retragă în pădure, în sud-estul târgului Drăgășani. Se adunaseră, se odihniseră, acum veniseră din nou în ajutorul eteriștilor.

Ordinul de luptă se auzi în curând. Vocea coman-dantului Caravia suna plină de încredere. O bătălie cu șanse de succes putea fi pusă în pericol de pripeala unui bețiv orgolios. Yanni se încrâncenase în sinea sa, auzind:

– Pune trei oameni pricepuți la tunuri. Arnăuții lui Iordache să-i atace pe deliii turci! Eu merg în oraș, cu căpitanul Cacalețeanu!

– Bine, dar Olimpiotul spunea că…

Na ton heso! înjură Vasili Caravia. Se crede el mai deștept? Îi arăt eu lui… și generalului… Noi suntem cei mai buni! Respectați ordinul! Și dacă Olimpiotul nu este de față acum, arnăuții lui trebuie să mă asculte. Eu am fost numit comandant!

Accentuă ultimele cuvinte cu încă o înghițitură din plosca pe care o avea atârnată pe umăr, râgâind apoi, mulțumit. Prună de Pitești, simți Yanni damful.

Ordinul trebuia executat. Sutașul îl repetă oamenilor săi. Mavroforii se aliniară în careul mult exersat, închi-zând în interior tunurile, carele cu muniţii, materialele de geniu și proviziile. Experiența de front dovedise că era o formaţie care putea să facă faţă atacurilor din orice direcţie.

Albul cămășilor pandurilor nu era aliniat departe de negrul mavroforilor. La rândul lui, Ion își grupă oamenii spre Gura Verzii, în apropierea Batalionului Sacru. Ion, alături de Yanni, ca în vremurile bune, care păreau acum atât de îndepărtate. Își făcu cruce, încercând să îndepăr-teze presentimentele rele.

– Crezi că te apără sfânta cruce? comentă cu tristețe un tânăr mavrofor din apropiere, cu capul de mort de pe uniformă sclipind într-o vagă rază de lumină. Ne mai ocrotește pe vreunul, de când țarul s-a lepădat de noi și patriarhul Grigore al Constantinopolului ne-a trimis carte de afurisenie și blestem?

– Ne păzește. Dumnezeu nu ne-a părăsit, doar biserica și puterile omenești, răspunse Ion, într-o greacă fluentă, încercând să-i ridice moralul.

Nu era primul eterist care gândea așa, nici ultimul. Pentru mulți credincioși, scrisoarea cu pricina subminase spiritul armatei, cufundându-i în marea deznădejdii.

– Vin turcii călare! se auzi un strigăt din partea opusă.

De teamă să nu fie încercuiți, osmanlâii din Drăgășani trimiseseră o sută cincizeci de delii.

– Sună atacul! Deschide focul!

Salvele de tun, lansate cu dificultate pe ploaia aceea imposibilă, se auziră până departe. Iordache Olimpiotul dădu ordin celor șaizeci de arnăuți care îl însoțeau să se întoarcă din drum, ocărând prostia lui Caravia. Era clar că pornise lupta fără el, contrar instrucțiunilor primite.

Călăreții turci fură respinși. Se retraseră, cu arnăuții după ei. Vasili Caravia îi comanda, cu plosca într-o mână și sabia în cealaltă.

O parte dintre deliii care scăpaseră de urmăritori s-au regrupat lângă o crâșmă arsă, la marginea pădurii. Știau că dincolo de pădure aștepta restul regimentului.

– Nu sunt mulți grecii. Uite și pedestrașii de acolo, îi atacăm pe la spate! Sunt în bătaia puștilor noastre. Ekrem, du-te după întăriri!

Zis și făcut. Arnăuții se credeau victorioși. Atacul reînnoit al turcilor, ieșiți din fortificații, îi surprinse.

– Foc! ordonă iar comandantul, sughițând.

– S-a umezit praful de pușcă, din cauza ploii! raportă un artilerist speriat.

Două dintre cele cinci tunuri reușiră o primă salvă. Restul, nu.

– Suntem pierduți! În loc de ghiulele, în lada aceasta sunt pietre. Nu mai avem muniție.

– Și eu am găsit paie în loc de fitiluri! Nenorocire!

Marele comandant, mai mult beat decât treaz, intră în panică, dând primul exemplu de lașitate celorlalți. Știa ce l-ar fi așteptat, fiindcă el era vinovat de lipsa munițiilor. Banii de ghiulele și fitiluri îi băuse în Târgoviște. Serdarul Diamandi îl urmă, retrăgându-se fără să fi tras un foc de armă. De altfel, acesta fugise din faţa turcilor şi în prima luptă, acum zece zile, lăsându-l pe Ion descoperit, cu pandurii lui, să înfrunte toți otomanii singur.

Pe măsură ce adversarii înaintau spre ei, artileriștii și arnăuții, în imposibilitate de a riposta, fără să înțeleagă ce li se întâmplase, de ce lăzile cu muniție nu conțineau ce trebuia, o luară la goană, lăsând armamentul obținut cu greu, în mâna dușmanului.

– Tunurile sunt ale noastre! chiuiră turcii. Tăiați-le retragerea!

Văzând debandada armatei grecești, mult mai numeroasă, de care se temuseră până acum, precum și felul cum dăduseră cinstea pe rușine, otomanii se însuflețiseră la atac. Muniția turcească era uscată și suficientă, iataga-nele ascuțite. Erau dornici de victorii, de trofee. Mirosul prafului de pușcă ud, al grecilor, și fumul gros rămas în urma ghiulelelor și gloanțelor turcești, învălui nasurile combatanților. Auzind strigătele compatrioților, fără să înțeleagă de-a binelea ordinele date de comandantul care se retrăgea în grabă, prințul Șuțu preluă comanda pedestrașilor mavrofori.

– Rizos, du-te să-i ajuți pe ceilalți, cu compania ta! Luați muniție suficientă! Ceilalți, încărcați armele și pregătiți-vă!

Ușor de zis muniție suficientă… de unde? Yanni Rizos inspectase lăzile acum un sfert de ceas. O făcuseră și ceilalți sutași. Constataseră dezastrul. Raportaseră, dar prințul Șuțu nu voia să accepte realitatea: Batalionul Sacru avea flinte fără baionetă și plumbi puțini. Fuseseră jefuiți. O parte din lăzi erau pline cu pământ și pietre. Sutașii încercau să-și ascundă furia și disperarea, pentru a da curaj soldaților. Nu ca arnăuții, care fugeau încotro vedeau cu ochii! Mavroforii își vor respecta jurământul. Împușcături răzlețe răsunară în noapte, cu victime de ambele părți.

– Libertate sau moarte! Suntem urmașii Thebei; rezistăm până la unul! strigară Yanni și tinerii entuziaști pe care îi conducea, majoritatea studenți.

Spre deosebire de ceilalți sutași, el, cu experiența din armata rusă, îi instruise pe ai lui, când unii se delăsaseră în chefuri, prin Târgoviște sau Pitești. Dar la ce foloseau armele cu buni țintași, când gloanțele erau pe sfârșite? Pentru cei mai mulți dintre ei, acesta reprezenta botezul sângelui. Una era să tragă la țintă și alta să se lupte pe viață și pe moarte pentru prima oară. Nimeriseră destui turci, însă nu suficienți.

O nouă canonadă a turcilor, mândri că aveau acum, pradă de război, tunurile Eteriei, aduse o ploaie de schije deasupra Batalionului Sacru, jertfă sigură. Erau prinși între atacul turcilor și fuga rușinoasă a compatrioților. Începură să cadă, răniți, înnegrind pământul. Fiecare soldat plin de sânge era un erou anonim, jelit ulterior de părinți, rude, prieteni. Poate și de vreo iubită; majoritatea erau prea tineri să fi avut mirese. Doar că nu era acum timpul să-și amintească nimeni aceste detalii.

Ploaia tocmai stătuse. Întăririle aduse de turci, două mii cinci sute de călăreți, năvăliră, cu săbiile scoase, în spatele prințului Șuțu. Iataganele străluceau în noaptea înnorată. Oștenii Batalionului Sacru se încurajau unii pe alții. Săbii aveau, dacă rămăseseră fără gloanțe.

– Loviți cu patul puștii! îi sfătui Yanni pe ai lui, odată ce plumbii se sfârșiseră. Dacă tot ne e dat să murim, luptăm până la ultima suflare!

Cu o nouă vigoare, își croi drum printre dușmani, ca pe vremuri, în celălalt război. Nimeri un iatagan turcesc pe potrivă. Înainte de a-i da lovitura de grație turcului, acesta apucase să-l taie, la rândul lui. Haina i se înroși, dar continuă să înainteze. Un comandant, fie și al unui pluton de o sută de oameni, trebuia să fie întotdeauna în fața lor, nu în spate, cum făcuseră Caravia… și alții.

Abia atunci le săriră în ajutor Farmache și Iordache Olimpiotul, cu arnăuții lor. Până atunci, priviseră de pe deal, furioși pentru neascultarea comandantului mavroforilor. Consideraseră că acesta primise ce meritase, fără să se gândească la victimele nevinovate din Batalionul Sacru, supuse ordinelor.

Singurul folos era de a acoperi retragerea puținilor soldați rămași în viață. La vederea întăririlor, turcii au încetat, temporar, urmărirea. Grecii s-au putut strecura in vale, spre pădure.

Pandurii lui Ion se răfuiau cu deliii la Gura Verzii, pentru a asigura retragerea supraviețuitorilor. Între timp, Iordache Olimpiotul și arhimandritul Sârbu, cu oamenii lui, li se alăturaseră, oprind dușmanul în cale, pentru ca ceilalți să traverseze pădurile spre Râmnicu Vâlcea, cu intenția de a trece în Transilvania. Până și generalul Ipsilanti avea să vină în curând, tunând și fulgerând cu ipocrizie împotriva lașilor care condamnaseră cursul bătăliei. Alții se retrăseseră spre Curtea de Argeș.

În lumina zorilor de Cireșar, câmpul de luptă era presărat cu jertfe în costume negre sau cămăși albe, brodate la piept, la poale și la mâneci cu arnici mehedințeni ori gorjeni. Ici și colo, un ilic de arnăut și un fes turcesc.

Ion văzuse că Yanni era viu, cel puțin deocamdată. Căzuse rănit și se străduia să se ridice. Trebuia să-l scoată de acolo și să-l ia cu el, oriunde s-ar duce. Altădată Yanni îl salvase pe el. Lumina dimineții dezvăluia o pată de sânge pe negrul cămășii mavroforului.

– Acoperă-mă, că nu-mi las prietenul la greu! îi spuse unui pandur de nădejde. Laie, pregătește-mi un cal!

Sigur Yanni nu era în măsură să mărșăluiască. Îl vor lua călare.

Ion se întoarse pe câmpul de luptă, ajutându-și fratele de arme să se ridice și să ajungă la loc ferit, în pădure. Nu era drum lung; doar pentru cămașa albă și cămașa neagră însângerată păru o veșnicie. Câteva gloanțe răzlețe le șuierară pe la urechi. Doi dintre trăgători căzură atinși de ale pandurilor.

– Au pierit toți? întrebă, cu voce stinsă, Yanni.

– Mulți. Câțiva au reușit să se retragă. Tu rămâi cu mine până te întremezi.

– Nu se poate! Am jurat…

– Ba se poate, tocmai pentru a împlini, mai târziu, juruința. Te vei întoarce acasă, sănătos și înarmat, într-o bună zi. Deocamdată, printre noi, ești în siguranță.

Ajuns între ai lui, Ion îl așeză pe Yanni între răniți, el întorcându-se la luptă, alături de cei doi căpitani greci. O zi și o noapte a ținut încleștarea de la Pârâul Sec, până să se lase păgubași turcii. Dacă s-ar fi prelungit încă puțin, pandurii consumau toți plumbii și tot praful de pușcă.

– Mergem la Sutești. Vom găsi muniție în drum, spuse el.

Scăpaseră de un regiment turcesc. Atâtea altele jefuiau Oltenia. Noroc că domnul Tudor lăsase rezerve, pentru apărare, la toate mănăstirile.

Până să pregătească meterezul de la Sutești împotriva altor inamici, Yanni, bandajat și odihnit, își revenise. Avea fierbințeală, dar nu într-atât încât să aiureze. La întrebările lui Ion, răspundea că se simțea bine.

Au întâlnit alt puhoi de osmanlâi, pe care i-au urmă-it până la Valea Sorii și pe Dealul Boroșeștilor. Cămașa albă și cea neagră au luptat din nou împreună; Yanni nu putea rămâne deoparte, pe motiv că era rănit. Urmărirea a continuat.

În a noua zi a lui Cireșar, la Gușoieni, a avut loc ultima bătălie a pandurilor cu otomanii. Căpitanul de panduri Ion Oarcă și sutașul Batalionului Sacru Yanni Rizos au ucis destui, apărându-se ca leii. Dar războiul acesta, trădat de atâtea ori, în diferite feluri, își cerea jertfele.

Singura cămașă neagră, însângerată, a rămas pe câmpul de luptă, înconjurată de cămășile albe ale pandurilor căzuți. Ion și Yanni nu s-au despărțit, cinstindu-și prietenia, în viață și în moarte.

Russalka, crăiasa Dunării

WhatsApp Image 2020-01-31 at 10.46.10

(publicată în volumul de proză scurtă OCROTIȚI DE SIRENE,

care poate fi comandat la: https://bibliocarti.com/ocrotiti-de-sirene-marina-costa/)

 

 Într-un sat de pescari săraci, ca mai toate din Delta Dunării, trăiau doi fraţi: Costea şi Vanea. Ar fi vrut să facă ceva, să se termine cu sărăcia. Într-o seară, staros-tele pescarilor, viitorul socru al lui Vanea, le-a spus, clătinându-şi barba albă:

– Ca să goneşti sărăcia, trebuie să-ţi împleteşti talianul din firul fermecat al Crăiesei Dunării!

– Şi cum se ajunge la ea?

– Întâi trebuie să omori balaurul care o păzeşte. In-trând în palat, să nu te laşi vrăjit de frumuseţea ei, să n-o lași să te îmbrățișeze, ci să-i smulgi firul de păr roşu. Din el poţi împleti la nesfârşit taliane trainice, pe care Dunărea nu le va rupe, şi care vor atrage peştii.

S-au sfătuit Costea şi Vanea toată noaptea.

– Ca frate mai mare, se cuvine să plec eu primul, spuse Costea. Dacă prinzi în năvod un peşte roşu ca sângele, atunci înseamnă că am pățit ceva. Să pornești să mă cauți! Altfel, stai acasă, vezi de pescuit și de gospodărie.

Costea a mers mult timp cu lotca printre ostroave, până când i-a răsărit în faţă capul de foc al balaurului.  Și-a legat lotca bine, să n-o ia curentul și să-l aștepte la întoarcere, apoi s-a luptat cu lighioana spurcată o zi şi o noapte. La răsăritul soarelui, Costea a răpus balaurul, s-a spălat de sânge şi a intrat în palatul crăiesei Dunării.

Aceasta i-a ieşit în întâmpinare:

– Îți mulțumesc mult că ai ucis balaurul ce mă ținea prizonieră. Cum te cheamă? Eu sunt Rusalka. Aș vrea să te răsplătesc cum se cuvine.

Costea, văzând-o, a uitat pentru ce plecase din sat. Frumusețea ei deosebită îl robise. I-a primit îmbrățișarea. A sărutat-o şi a rămas împreună cu ea, în palatul de pe fundul Dunării.

A trecut o zi, au trecut două… Într-a şaptea, Vanea a prins doar un peşte alb şi altul roşu. A zis Vanea atunci:

– Fratele meu trăieşte, dar a dat de greu. Trebuie să plec să-l ajut!

Şi-a luat rămas bun de la Marusea, logodnica lui, apoi s-a pregătit de drum. La despărţire, fata i-a legat la gât năframa ei, să-i poarte noroc.

Drumul i-a fost la fel de greu ca şi lui Costea. Doar paznicul palatului fusese ucis. Într-a treia zi a dat peste lotca lui Costea. Pe urmă a ocolit leşul balaurului, a smuls din el cuțitul fratelui lui și a intrat în palat. Crăiasa i-a ieşit în întâmpinare, la fel ca lui Costea, vrând să-l îmbrățișeze. Văzând-o, Vanea şi-a spus:

– Ar fi frumoasă, dar are părul aproape alb de bălai ce-i. Marusea îl are ca mierea veche, şi ochii albaştri senini. Tot logodnica mea-i mai mândră decât Crăiasa Dunării!

S-a ferit de îmbrățișare, îngenunchind la picioarele ei în schimb. În timp ce-i rostea crăiesei cele mai alese vorbe de supunere, căuta, în mulțimea firelor de păr blond, lăsate libere pe spate, ce-i învăluiau trupul până la coapse, firul roșu, fermecat. A tras de el, smulgându-l. Odată cu el, puterea Rusalkăi se risipise. Crăiasa Dunării țipă și căzu leșinată.

Vanea o lăsă acolo și își căută fratele. Îl găsi în sala cea mare a castelului, jucând un joc ciudat cu alți flăcăi, prizonieri acolo.

– Am venit, cum ți-am promis, când mi-ai trimis peștele roșu. Rusalka e leșinată. Hai să fugim, până nu-și revine și nu caută să ne oprească!

Costea i se împotrivi:

– Eu nu plec de aici, frăţioare! O iubesc pe Crăiasa Dunării. Vreau să-i rămân alături, indiferent câte puteri  i-ai lăsat. Întoarce-te în sat cu firul roșu, adu peștele în mreje și roagă-te și pentru mine duminica, în biserică.

Ce era să facă Vanea atunci? A trebuit să se întoarcă singur în sat, însă, la despărțire, şi-a dezlegat năframa şi a prins-o la gâtul lui Costea:

– Ori de câte ori vei vedea năframa fiicei starostelui, să-ţi aminteşti că eşti pescar din moşi-strămoşi. Să-i ocroteşti pe-ai tăi, dacă Rusalka are alte intenții!

L-a îmbrățișat, s-a suit în lotcă și dus a fost, oferind pescarilor firul fermecat. Marusea a împletit taliane puter-ice din el, şi astfel sărăcia a fost alungată din satul acela.

Când se apropie furtuna, o pasăre ţipă la mal, avertizându-i pe pescari să nu iasă cu bărcile. Lipovenii spun că e sufletul lui Costea. Au botezat-o “vestitorul”. Ceilalți dunăreni ştiu, la rândul lor, că pasărea aceasta a fost odată fiu de pescar, şi o numesc “pescăruş”.