O ROMANȚĂ DIN TRECUT

Astralis

(publicată în Revista Astralis nr. 2/2019)

 

Înmormântarea se terminase. Pomana urma în casa răposatei, după obiceiurile din țara Roxanei, unica moștenitoare. (Nu că ar fi fost multe de moștenit, oricum). Roxana și Vlad s-au întors în micul apartament, însoțiți de trei prietene ale decedatei și fiica uneia dintre ele, Annió, fina mătușii. Roxana și-o reamintea de acum cincisprezece ani, când o vizitase pe mătușă pentru o lună. Atunci îi fusese dată în grijă lui Annió și familiei ei pentru câteva zile pe litoral. O vacanță minunată, prima în străinătate…

Roxana promisese că se va întoarce în vara următoare, dar circumstanțele vieții o ținuseră departe de acest colț de lume, de unde se trăgeau ai ei. În schimb, familia îi plătise drumul mătușii, să vină în vizită, o dată la doi ani. Fusese la nunta ei cu Vlad. Îi botezase fiica: Ana Sofia – nume grecești, tradiționale.

După trei zile de alergături birocratice, cu ajutorul neprețuit al lui Annió, pentru a preda autorităților locuința și contractele de utilități, Roxana și soțul ei avură timp de vizitat orașul – un cuib de istorie fascinant. Vlad era la prima explorare a acestuia. Soția lui se bucura să-i fie ghid. Reușiră să vadă și obiectivele la care nu ajunsese ea cu prilejul primei călătorii.

– Mâine mergem în bazar, îi spuse Roxana lui Vlad.

– Îți doresc să ai noroc să afli ceea ce îți dorești, zâmbi el. Mie vreau să-mi alegi tu un șirag de mătănii tradiționale din magazinul acela.

Ar fi preferat un pumnal sau un iatagan, dar era realist. Costau o avere și era greu de convins personalul din aeroport că reprezentau un simplu suvenir din bazar.

Știa ce intenționa Roxana, pe lângă cumpărăturile obișnuite într-o vizită în lumea Orientului. Ea îi spusese, încă de când se pregătea de plecare, căutând, prin cutiile cu amintiri din debaraua părinților, un plic cu o scrisoare de acum doisprezece ani. O încurajase. Nu avea nimic împotrivă ca ea să-și caute iubitul din adolescență, să afle ce a devenit. Vlad nu era gelos și nu-și închipuia altceva decât ea cu privire la eventuala reuniune: o discuție, în fața unor cești de cafea, despre realizările fiecăruia, punte peste ani, urmată de admirarea fotografiilor cu copiii. I se întâmplase și lui ceva asemănător, la sărbătorirea a zece ani de la terminarea liceului.

Adolescența era departe pentru toți, iar oamenii maturi de acum, majoritatea căsătoriți și părinți deja, unii cu vreun divorț în spate, semănau doar vag cu liceenii de odinioară. Timpul trecuse pentru toți. Era absurd ca cineva să-și închipuie că jumătatea legitimă ar fi atât de fraieră încât să creadă că oamenii ar fi în stare să-și strice casele în căutarea unei himere, evaporată demult (dacă nu cumva erau alte probleme, mari, în căsnicia existentă. Atunci, nu himera ar fi fost cauza despărțirii).

Cu toate acestea, prietenele Roxanei, obișnuite cu bărbați geloși, îi spuseseră că era nebună să vrea să-și caute fostul iubit, de mână cu soțul. Ei nu i se părea așa. Vlad îi era nu numai soț, ci și prietenul ei cel mai bun. Era normal să știe totul despre ea, să-i fie alături, și să fie sigur că trecutul nu avea urmări asupra viitorului lor împreună.

– Dar dacă nu-l găsesc? Ce vor zice cei întrebați, care-l cunosc? întrebă ea după ce intrară în Bazar. Ar putea să creadă…

Vlad zâmbi.

– Pot să-și închipuie ce vor. Cel mai probabil, că ești unul din multele trofee pe lista lui de cuceriri din tinerețe. Pe el l-ar admira ca mascul feroce, dacă peste atâția ani încă ți-l amintești. Și ce dacă? Noi știm adevărul. Asta contează, nu ce cred cei care nu te cunosc și te văd pentru o clipă. Curaj! Lași gura lumii să te întoarcă din drum?

Pe Sofian îl iubise, la optsprezece ani, cu toată revolta unei iubiri interzise, de o delicatețe rară, contrar tuturor lucrurilor pe care le spunea gura lumii. Schimbaseră câteva îmbrățișări și sărutări la despărțire, împreună cu promisiunea de a-și scrie. Scrisorile umpleau, în fiecare lună, cutia poștală. Plicurile trimise de Roxana cuprindeau vederi și destule pagini colorate, ornamentate, scrise mărunt. Îi scria despre greutățile de la facultate, despre faptul că trebuise să-și găsească un serviciu, despre filmele văzute și cărțile citite – tot ce alcătuia lumea ei. Din cele de la Sofian se revărsau vederi, care conțineau gânduri frumoase, deși exprimate destul de telegrafic, flori presate, desene stângace, alte surprize. Răspunsurile la diverse comentarii dovedeau că citea cu interes scrisorile ei lungi, însă, spre mirarea ei, fata constatase că el vorbea engleză mult mai bine decât scria. Se putea ghici efortul depus pentru fiecare scrisoare, dar nu constituia un motiv să renunțe.

Verile treceau și ea, deși promisese să se întoarcă în vacanță, nu reușise. Dacă ar fi reușit, ar fi schimbat aceasta prejudecățile orașului multi-milenar? Nu ar fi fost la fel ca în vara dintâi? Roxana era conștientă că o iubire ca a lor nu se putea sfârși cu au trăit fericiți, împreună, până la adânci bătrâneți. Despărțirea le era scrisă în legea vieții.

Se aștepta ca într-o zi Sofian să-și găsească o fată de-a lui, să-i fie aproape și o plimbare împreună să nu fie motiv de scandal între cartiere, de violențe. Se împăcase cu această idee, deși, pentru ea, gândul la el, scrisorile lui, erau adesea unica rază de soare într-o lume întunecată. Discutaseră despre asta. Un “Rămâi cu bine, am pe altcineva acum!” nu ar fi îndurerat-o la fel de mult ca tăcerea, intervenită brusc, după aproape trei ani de corespondență.

Roxana s-a întrebat tot timpul ce se întâmplase cu Sofian. Să fie el fericit, alături de cea menită să-i fie pereche! Le-ar fi urat toate cele bune, s-ar fi întristat puțin… și viața ar fi mers mai departe. Dacă, însă, tăcerea ascundea altceva? Fuseseră valuri de violențe, soldate cu morți și răniți în rândul civililor, nu numai cei care participaseră la mișcări de protest. Lumea nu era roz nicăieri; țara lui nu făcea excepție. Peste tot, unii își aleseseră ura drept profesiune de credință. Nu cumva, Doamne ferește, se numărase și el printre victime?

Tăcerea nu oferea răspunsuri, ci tot mai multe întrebări. Ea voia să afle adevărul. Jurase că, oricând ar avea ocazia să se întoarcă în cetatea istorică, se va interesa de el. Așteptase îndelung această clipă. Îi era recunoscătoare lui Vlad că o însoțea.

El îi fusese coleg la un curs postuniversitar de relații internaționale, la doi ani și ceva după ce cutia poștală rămăsese goală. Roxana îl făcuse din proprie inițiativă, sperând că-i deschidea porțile revistelor din acest domeniu; pe Vlad, îl trimiseseră de la serviciu. Un profesor îi repartizase pe amândoi în același grup, de patru persoane, care să realizeze o lucrare complexă. Descoperiseră întâi că făceau echipă bună împreună, având cunoștințe și calități complementare. Apoi, discuțiile deviaseră la teme literare, istorice și muzicale. Aveau preferințe comune. Își împrumutaseră unul altuia cărți și casete destul timp până să înțeleagă că în inimile lor înflorise dragostea. Nunta urmase un an mai târziu, fiind binecuvântată cu doi copii.

Vremea parcă se oprise în loc, în secolele trecute, cât urcau străzile înguste din Bazar. Aceleași strigăte în toate limbile, ale negustorilor, dornici să-și vândă marfa. Aceleași magazine mici, aliniate unul lângă altul, aproape identice. Doar firmele le deosebeau. Se putea ca numele vreuneia să se fi schimbat între timp – sau să fie aceleași de secole, moștenite din tată în fiu. Roxana se revedea la prima vizită în străinătate, pe drumul din piatră al istoriei. Acum nimic nu o mai speria. Avea altă vârstă decât fetele după care se uitau negustorii, iar Vlad o ținea de mână.

Se uită într-o vitrină cu statuete din lemn, nesigură dacă acesta era magazinul pe care îl căuta, sau cel de alături. Își pusese aceeași întrebare și altădată. Un tânăr îi invită înăuntru. În timp ce Vlad admira table de șah vechi, măiestrit lucrate, și panoplii, Roxana întrebă:

– Era pe aici, pe undeva, un magazin cam ca acesta. Pe fiul cel mare, care acum ar avea treizeci și doi de ani, îl chema Sofian. Știți cumva cum ajung acolo?

– Desigur. Vă arăt la plecare, e lângă noi. Dacă îl căutați pe Sofian, tocmai l-ați ratat. A fost în vizită, de sărbători. S-a întors în Anglia acum trei săptămâni.

Roxana aprobă din cap. Știa că visul lui fusese să se ducă la un unchi, stabilit în Anglia, care vindea covoare orientale. Se bucura că și-l îndeplinise. Ar fi putut să-i spună și ei, să-i trimită din Londra o ultimă vedere.

– A venit cu fetița. Un copil drăguț, fără noroc, continua vânzătorul să sporovăiască. A rămas fără mamă la doi ani și a crescut-o singur. Nu s-a recăsătorit.

Despre oricine ar fi aflat așa ceva, tot i s-ar fi rupt inima de mila copilului. Un copil avea nevoie în primul rând de mamă…

Intrară și alături, să afle detalii, după ce îi alese lui Vlad șiragul de mătănii dorit. Grecii îl numeau komboloy. N-o interesa cum suna în limba locală.

Prăvălia cunoscută fusese renovată între timp. Arăta puțin diferit, totuși suflul istoriei rămăsese neschimbat. Roxana îi arătă bărbatului de la tejghea plicul îngălbenit de vreme, în timp ce-l întreba despre fratele lui mai mare. Acesta recunoscu scrisul și zâmbi.

– Prietenii lui Sofian trebuie să bea o cafea cu mine! îi invită el. Țin minte, îi trimiteați vederi. Din România, nu? Scria mereu, până a plecat în Anglia.

Ceva nu se lega. Putea să-i fi trimis o ultimă scrisoare, spunându-i că pleacă. S-ar fi bucurat pentru el. Sau o vedere din Londra, după ce ajunsese la unchiul lui. Dar așa fusese soarta. Un sfârșit al poveștii lor, din toate variantele posibile. Probabil, cel mai bun. Lui îi era bine. Își făcuse o viață cât de frumoasă putuse, împlinindu-și visul. Nu fără sacrificii, după cum auzise și de la vecin, și va auzi, în continuare, de la fratele lui.

Acceptară invitația. Cafeaua era la fel de aromată cum și-o amintea Roxana, dreasă cu mirodenii. Nu trebui să întrebe prea multe; gazda povestea din proprie inițiativă despre Sofian. Răspunse, la rândul ei, la întrebări despre ea.

– Aveți adresa lui? îl întrebă Vlad, mai practic, pe negustor.

Primi un bilețel cu o adresă de e-mail. Era vremea internetului, nimeni nu mai purta corespondență în plicuri, ca acum cincisprezece ani. Roxana clătină din cap: nici vânzătorul nu scria mai corect decât frate-său. Mâncase litera i din hotmail.

Vlad fu curios cu privire la diverse exponate din magazin. Cumpărară mici suveniruri pentru cei doi copii: o lampă ca a lui Aladdin pentru Alex și o brățară împotriva deochiului pentru Sofia. Gazda îi oferi Roxanei un mic medalion din argint cu simbolul orașului.

– Mai veniți pe la noi! Prietenii lui Sofian sunt și prietenii mei, spuse el.

Ajunsă acasă, Roxana puse la loc plicul prețios. Îi părea rău de moartea mătușii, însă era conștientă că, acum sau în câțiva ani, tot s-ar fi întâmplat. Știa că făcuse tot ce se cuvenea. Schimbase numere de telefon și adrese de e-mail cu Annió, care promisese să-i trimită fotografii cu mormântul împodobit cu flori, după parastasul de patruzeci de zile, pentru care îi lăsase bani. Avea să-l facă și ea, la biserica din cartier, dar era altceva.

Privi din nou statueta de lemn de pe raftul de deasupra biroului ei, primită de la Sofian la despărțire, și deschise calculatorul, schițând repede un mesaj în engleză. Avea aceleași îndoieli ca acum câteva zile, pe străzile din Bazar: îi va răspunde sau nu? O mai ținea minte? Îi păsa? Apăsă pe buton.

“Ei, și dacă nu? În fond, voiam să știu ce face, și am aflat. I-am scris ca să știe că, indiferent peste câți ani, mi-am îndeplinit promisiunea și l-am căutat. Restul, fie ce-o fi!” Nu avea niciun fel de așteptări. Conta doar faptul că temerile ei de acum doisprezece ani nu se împliniseră: Sofian era sănătos. Nu făcuse parte dintre victimele violenței. Nu ea, ci Vlad ceruse adresa de mail. Ei îi fusese suficient ce i se povestise.

Nu trecu un minut până primi răspunsul cel mai neașteptat: “Adresă inexistentă. Mesajul nu a putut fi trimis.” Litera i nu fusese singura lipsă de pe hârtia aceea…

Viața își urma cursul. Mătușa Anna zăcea sub cruce, în cimitirul din orașul ei, Dumnezeu s-o odihnească în pace. Alex și Sofia se certau în camera de alături. Vlad se dusese să-i împace. Sofian și fiica lui erau undeva la Londra, printre covoare prețioase. Prezentul le aparținea familiilor actuale. Romanța din trecut primise o fundiță pentru a fi legată, ordonat, ca un pergament istoric, și pusă, în plicul îngălbenit de ani, înapoi în caseta unde îi era locul.

6 Tips for Adding Life to Your Locations

Nicholas C. Rossis

Cafe bar | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's bookOne of my favorite writing resources, Mythic Scribes, recently shared some great tips on using your locations to bring your story to life. Here is my summary. As always, you are encouraged to check out the original post for more.

The whole point they are making is that by giving your readers a chance to insert themselves into a location or scene, they’ll make it their own, bringing it to life in their heads. It’s no longer just a description, but a place that exists in their mind, and which they helped create themselves.

As to how you can accomplish that, here are the tips:

1. Level of Detail

Don’t get bogged down in details. Quite often in writing, less is more. This is definitely the case with locations. Readers aren’t stupid. Unless something is completely outlandish, most people will be able to fill in any blanks in the…

View original post 1,223 more words

PENTRU O VIAȚĂ DE MARINAR

Beloveds Return by Agnaldo AmorenoConvorbiri

{publicată în revista Convorbiri literar-artistice nr. 10/2019)

 

Pe corabia americană, ancorată nu departe de a lor, izbucnise un incendiu la bord, atrăgând atenția navei de război britanice. Câțiva marinari căzuseră în mare. Cadetul britanic știa să înoate. Împreună cu alți colegi de echipaj, la ordinul locotenentului, s-a suit în barcă, îndreptându-se spre locul accidentului. La locul potrivit, au plonjat.

A prins unul dintre americani, care se panicase și îl trăgea la fundul apei. După o vreme, acesta a încetat să se zbată și s-a hotărât să coopereze. Era și timpul! Obosise să tot lupte cu el. Deodată, atât cel salvat de cadet cât și cei recuperați de alți trei marinari englezi s-au năpustit spre barcă, aflată acum la două lungimi de braț. Toți patru s-au atârnat, cu disperare… pe aceeași parte, în același timp. Mai gândea cineva logic? Acum barca era în pericol să se răstoarne. Vâslașii s-au uitat unul la celălalt pentru o clipă, citindu-și gândurile din priviri. Părea că au convenit ce aveau de făcut pentru evitarea catastrofei. Fiecare dintre ei se apropie de americanul de lângă el și îi dădu un pumn. Nu aveau cum altfel să salveze barca, să nu fie întoarsă cu josul în sus. Nefericiții saci de box, inconștienți, se desprinseră și se lăsară la fundul apei. Celor doi din mijloc, acum speriați de primirea neprietenoasă făcută tovarășilor lor, englezii le-au dat mâinile, ajutându-i să urce în barca ușurată de greutatea periculoasă.

Cadetul se ruga în gând, în limba maternă, în timp ce se uita după bulele de aer care indicau unde s-ar fi putut scufunda cei doi. Știa să înoate, însă nu era expert în scufundări și înot sub apă. “Acum chiar aș avea nevoie de ajutorul Gorgonei!” gândi el când zări ceea ce căuta. “Dacă aș fi știut măcar secretele pescuitorilor de bureți din țara mea!” Îi admirase întotdeauna pe marinarii din insulele grecești, care se scufundau după bureți și corali.

Mâna i se încleștă într-o chică creață, apoi se ridică la suprafață cu prada. Barca era, desigur, aproape, așa că, odată ce le predă marinarul recalcitrant, ceilalți se ocupară de el. Cadetul respiră adânc, apoi se scufundă iar, mai adânc decât până acum, nu prea sigur dacă ceea ce văzuse de data aceasta erau bule de aer sau nu. Apa forma o perdea semi-opacă. Marea Egee, unde învățase, de la fratele mai mare și de la un unchi, să se scufunde, era transparentă. Salvatorul nu era sigur cum și unde să-și caute victima. “Doamne, dacă este cu voia Ta, ajută-mă, Te rog, să-l găsesc!”

Dumnezeu? Nu, altcuiva din mările natale ar fi trebuit să i se roage pentru viața marinarului american. Spre mirarea sa, văzu în față o regină încoronată, frumoasă, cu păr negru și fața albă, având trăsături familiare femeilor din zona Salonicului, îmbrăcată într-o rochie verde. În mână avea un pieptene de aur.

Știa să-i răspundă la întrebare. Nici nu așteptă să fie formulată.

– Slavă reginei mării! Fratele maiestății voastre domnește fericit, de mult mai mulți ani decât pot eu număra. Vă transmite salutări.

Nu se aștepta ca Gorgona să-i știe secretul, bine ascuns de uniforma de cadet britanic, nici să-i cunoască familia.

– Tu, Marina, te descurci bine unde te-am trimis să mă servești. Le-ai spus povestea mea marinarilor străini printre care lucrezi? Sora ta este una dintre domnișoarele mele de onoare, iar fratele tău este fericit în brațele mele.

Fata care, de doi ani și ceva, răspundea la numele perfect masculin de Martin, potrivit unui cadet, se bucură că rudele pierdute în naufragiu erau la curtea Gorgonei, un loc mai potrivit pentru o familie de marinari decât Paradisul acela cu lapte, miere și îngeri.

– Da, Maiestate, le-am spus-o. Le-a plăcut. Ei au alte sirene în legendele lor. Vă rog, nobilă regină a mării, dăruiți-mi viața marinarului american, dacă este cu voia Măriei-voastre să-l salvați, așa cum ați procedat cu mine.

– Se rezolvă, dar ce-mi oferi în schimb?

Ce putea da Marina puternicei regine a mării, care avea tot ce își dorea?

– Vă aparțin. M-ați însemnat să vă servesc acum șase ani, la naufragiu. Aveți credința mea nemăsurată, mai presus de jurământul pentru coroana britanică. Altceva?

– Vreau lacrimile tale pentru o iubire pierdută! veni răspunsul sirenei.

– V-aș oferi orice, dar eu nu am voie să plâng! Trebuie să par un flăcău serios, demn de funcția de cadet. Nu-i pot lăsa să bănuiască adevărul, protestă ea.

Considera că salvarea unei vieți merita orice sacrificiu. Nu știa ce iubire pierdută o va aștepta în viitor. În unele cântece și povești, o inimă sfărâmată se vindeca, până la urmă.

– Mă servești cu credință de pe puntea navei, și o vei mai face, mulți ani de acum înainte. Am planuri mari pentru tine. Vei afla, la timpul potrivit, ce altceva vreau de la tine! spuse regina mărilor, făcându-i semn să se apropie.

Marina făcu un gest de mulțumire, înclinându-se, cu mâinile la piept. Va căuta să fie vrednică de aceste favoruri. Asigurarea că va rămâne pe puntea unei corăbii mulți ani era tot ce își dorea. A venit lângă sirenă, primind sărutarea ei rece pe frunte, apoi o îmbrățișare scurtă, după care simți în mâinile ei textura aspră a hainelor marinărești, învelind un trup viu. Îi fusese acordată favoarea!

Atinse fundul mării, cu americanul în brațe, apoi, cu o împingere fermă, se grăbi să iasă la suprafață, ținându-l bine. Vor supraviețui amâdoi, cu binecuvântarea Gorgonei.

Mult-așteptata porție de aer proaspăt veni la timp. Barca îi aștepta. Cu toți îmbarcați, vâslașii se îndreptară spre navă. Satisfacția Marinei de a fi salvat două vieți învinsese oboseala și durerile. În plus, ascundea în suflet altă bucurie, mai mare.

Nu se miră să afle, de la americani, că, totuși, lipsea un om – cel mai tânăr locotenent.

– Nu era pe aici, altfel l-aș fi văzut când m-am scufundat, spuse ea, oboseala ghicindu-i-se în voce. Cred că s-a dus la fund în altă parte.

N-aveau decât să-l caute. Cadetul britanic era convins că nu vor găsi nici măcar trupul fără viață.

– Cum arăta cel dispărut? îi întrebă pe supraviețuitori.

Cunoștea răspunsul dinainte să i se confirme: ofițerul era un tânăr frumos, bine făcut, așa cum îi plăcea Gorgonei să-și aleagă gărzile devotate. Acesta fusese motivul pentru care sirena acceptase să-i acorde viața celui de-al doilea marinar: își luase deja, ca tribut, un ofițer.

Prezentare de cărți Marina Costa la Bookfest 2019

Bookfest2019

Joi, 30 mai, începând cu ora 19, la Cafeneaua Julius Meinl din cadrul Bookfest, vor avea loc următoarele prezentări de carte, organizate de Editura Betta:

Om aproximativ de Isabela Brănescu;
Alte vâltori ale vieții și Soarta mercenarului și alte destine, de Marina Costa;
– După cincizeci de ani de Aneta Pioară;
Misterul dosarului negru de Gabriela Banu.
Cărțile se găsesc și la Standul C10.
Editura BETTA și toți autorii vă așteaptă cu drag!
Voi mai fi prezentă joi, mai devreme, la ora 15:00, la Cafeneaua Artelor, la lansarea volumului de proză scurtă Careu de Bonsai, de Geo Naum Invitați: Emil Lungeanu, Vianu Mureșan, Christian Crăciun. Moderator: Valentin Ajder, Editura EIKON.
Sâmbătă, 1 iunie 2019, ora 17, la cafeneaua Julius Meinl voi participa la evenimentele literare organizate de Editura Astralis:1.LANSAREA VOLUMELOR: Renașterea unui imperiu – cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song – de Camelia Pantazi Tudor; Dincolo, în Nemurire – de George Vlaicu; Fanteziile unui nebun calm – de Boris Marian Mehr; Ioana, ediția a II-a, revizuită – de Georgian Neculai Grigoraș.
2. PREZENTĂRI: PRIMUL NUMĂR AL REVISTEI ASTRALIS – revistă trimestrială de cultură, apărută sub egida Editurii Astralis, București și VOLUMELE: Atlasul sufletului meu – de Ion Cristea; Veșminte de Luceafăr – de Daniela Gherasă; Vitralii din cuvinte – de Dumitru Bădiță; Am doruri prea adânci – de Corina Ligia Pătrașcu; Trasee literare – de Cleopatra Luca; Stația… Viitor, ediție îngrijită de Magda Băcescu; Culori secrete, ediția II – Camelia Pantazi Tudor; Mansarda visurilor – de Cleopatra Luca; Viață îmbrăcată subțire – de Ileana Popescu Bâldea; Povești. Povestiri. Pilde pentru copii, ediția II – de Ana Pleșa.

 

Este posibil să ajung și duminică, începând cu ora 12:30, la Cafeneaua Julius Meinl, unde Editura Betta lansează antologia de poezie intitulată „Poezia iubirii”, cuprinzând versurile selectate în cadrul concursului de poezie „Radu Cârneci”, precum și ptru volume de versuri, editate ca premii la concurs.

La ora 13, la Cafeneaua Artelor, Editura Tracus Arte lansează romanul Sipetul cu îngeri de Catia Maxim, ultima parte a tetralogiei Îngerii din Moscopole. invitat: conf. univ. dr. Alexandru Gica. Tetralogia este disponibila la standul E07 al Editurii Tracus Arte.

 

M-aș bucura să mă întâlnesc cu cât mai mulți dintre voi!

At the end of April Camp NaNoWriMo

CampNaNoWinner

I won another Camp NaNo. The fourth won in my Camp history. (There was one, in April 2017, epically lost too).  I wrote, now, 20,300 words, and the novel is at about 104 pages, which means more or less half of it. I first chose 20,000 words as the target, then I lowered it at 15,000, due to a slow start of the month. I thought I would never manage 20,000, maybe not even the 15,000 finally pledged, but I succeeded.

The reasons for a slow April? Always April is harder on me, because there are more days when I can’t write, due to being my birthday, my mother’s birthday (this year the 90-th!) and Easter – which comes with cleaning, shopping and cooking for 2 households. Adding doctor’s appointments for me and for my mother… and tiredness… it doesn’t make for a good writing environment. And lately I can’t plan writing time like I used to, because in any moment there might be a small emergency requesting my presence far from the computer/ laptop…. or I might be too tired or too loaded with negativity to be able to focus on writing.

However, I succeeded to unblock “The second shuttle boat”, which had been lying in a coma since a very eventful November. I progressed nicely, and I hopefully keep progressing in May and June, in order to have another long-time-stalled novel to finish during Camp NaNo in July. (That got started during my first NaNoWriMo, in November 2016, and it is still in coma).

As they didn’t give us a diploma this time, this is the proof that I am a winner:

Camp NaNo April2019 win.jpg

Colțul scriitorului

Buturuga pirat1

A venit primăvara, și locul meu preferat de scris, pentru vreme frumoasă, este la aer, în Cișmigiu, la Buturugă. Vânzătorul a învățat deja că de obicei cer o cafea mare, cu lapte și fără zahăr. Cred că aia aveam și în poză. Dacă e prea târziu sau am băut cafea în ziua respectivă, iau apă minerală, ceai verde sau cappucino, depinde cât de obosită sunt și cât de cald este.

Se vede că sunt căpetenia piraților – am steagul lor, Jolly Roger, pe laptop (să trăiască Manda din SUA, care mi l-a adus!) S-au scris și povești cu pirați pe el, și fără… și se vor mai scrie. Butoaiele din jur nu conțin rom, cum am fost acuzată, pe nedrept, pe FB. Sunt goale, și sunt măsuțe de băut o bere în picioare.

Buturuga pirat2

Să vă arăt colțul scriitorului și acasă. Da, pe desktop am un portret de familie… oriental. Un pașă și o cadână, la un festival turcesc, acum câțiva ani. (Medicamentele prinse în poză dovedeau că eram răcită cobză atunci – am și sprayul de astm, și picăturile de nas… și soluția de curățat ochelari și monitor. Era proaspăt după Crăciun făcută poza (de obicei e și mai dezordine!) și cuprinde semnele de carte, păpușile rusești și cariocile cu care să le colorez, primite de la un Secret Santa din Grupul NaNoWriMo București.

Writers desk.jpg

Da, mai vedeți un pirat în poză. Îl cheamă Captain Albert și e pușculiță. Al meu soț mi l-a luat spunând că, în lipsă de inspirație, să-l mituiesc cu ceva mărunt ca să îmi mai șoptească ce să scriu. Din când în când, se umple, îl desfac, îi fac fișicuri de câte 10 x 10 bani… și vânzătorul care primește un leu atât de mărunt e cam “fericit”.

 

 

 

Fragment din “Echipajul”

Pentru c a este 1 Mai… si se potriveste!

Marina Costa

Protomagia-s

…Înfloriseră sălciile pe cheiul Dunării, făcând-o mai ademenitoare ca oricând. Alături de Leftheris şi de prietenii lui, am văzut desfăşurându-se sub ochii noştri uimiţi minunăţia sărbătorilor greceşti ale primăverii, cărora le-am trăit farmecul exotic de Armindeni şi de Sânziene.

De Armindeni, o şalupă a Santierului Naval, închiriată de tatăl lui Theodoros, ne-a plimbat pe ostroavele Dunării. Ca niciodată până acum, printre “palicarii” care ne invitaseră se aflau şi fete: surorile lui Theodoros, Hrisanthi şi Asteriţa, Hariklia, sora cea mică a lui Fotis, Antigoni, sora lui Ermis şi a lui Sotiris, Rinula şi încă vreo două ale căror nume nu le-am reţinut. Asteriţa, cu vreun an mai mare decât Lemoni, se împrieteni cu ea imediat, iar Hariklia îmi sări mie în braţe, spre bucuria fratelui ei, care, eliberat de griji, discuta ceva cu Virgil:

– Trebuie să căutam flori pentru maides. De aceea au venit toate fetele, îi explică el…

View original post 479 more words