Gorgona cere jertfă

Publicată în revista ASTRALIS nr. 1 (9)/ 2021

Erau de două zile în drum spre Tortuga. Kevin, Neil și ajutoarele pe care și le aleseseră temporar, inclusiv căpitanul și navigatorul, făcuseră inventarul detaliat al bunurilor. Fusese calculată partea comodorului, cea pentru cufărul corăbiei, din care se făceau aprovizionările și se plăteau indemnizațiile pentru morți și răniți, cea pentru fiecare dintre membrii echipajului Săgeții, după rangul lor și conform prevederilor Articolelor convenite.

Aveau chiar și un doctor, don Guillen, luat pe jumătate cu promisiuni, pe jumătate cu amenințări de pe galionul spaniol. Pe multe nave de pirați nu existau doctori sau exista câte o persoană cu ceva cunoștințe de felcer și de buruieni de leac. Când reușeau să captureze unul de pe o navă, acela era bine tratat și avea o parte și jumătate, la fel ca navigatorul și meșterul tunar. Nici de muncă nu ducea lipsă, că molime, răniți în lupte, accidentați în cart umpleau infirmeria, pe rând. Odată ajuns în Tortuga și obținând bani din cufărul comun pentru prima trusă medicală navală, mai ușor decât i se întâmplase până acum, avea să se obișnuiască printre pirați. Cine dădea cu piciorul unei vieți frumoase?

Andrea făcuse ce știa mai bine: căutase, la bordul navei spaniole, nu comoara de argint și pietre prețioase, ci pe cea a pilotului: hărți, instrumente de navigație, jurnale de bord – ale pilotului și căpitanului. Le examinase și i le predase lui Sol. Ajutorul de pilot care li se alăturase se numea Nardo Serrano și se împrieteni repede cu el. Deocamdată era marinar de rând, cu atribuții suplimentare să-l ajute pe Andrea. Dacă ochiul superiorului și cel al căpitanului erau mulțumiți, urma să fie promovat, în curând, pe rolul de echipaj.

De aseară, însă, majoritatea sarcinilor de navigație rămăseseră în sarcina lui Nardo. Andrea îi spusese, inițial, lui Sol, că era un bun test ce putea omul. Era în regulă. Apoi, motivul real se schimbă: navigatorul piraților era de găsit sub punte, la infirmerie, la căpătâiul Fionei, căreia nu-i scădea febra cu nimic. Don Guillen era bucuros de un ajutor în plus.

Doctorul îi spălase rana corespunzător, o bandajase, îi dăduse chinină împotriva fierbințelii, însă degeaba. Multe răni generau febră; Andrea știa acest lucru. Nici el nu fusese scutit, în destule rânduri. Îi sugerase lui don Guillen împachetări cu oțet pentru a o combate, cu argumentul că la el funcționase întotdeauna, ceea ce determină, din partea medicului, o discuție despre diferitele umori și rolul lor în corpul uman. Ascultând cu prefăcută răbdare, obținu permisiunea.

Andrea o îngrijea pe Fiona cu devotament, însă ea era mai mult inconștientă, delirând de la fierbințeală și vorbind adesea în limbi pe care el nu le înțelegea. Când își revenea, pentru scurt timp, de obicei în urma compreselor cu oțet, cerea apă și îi șoptea:

– Stai cu mine! Nu mă lăsa singură!

– Sunt aici, draga mea, rămân cu tine! o strângea de mână, delicat, și o săruta pe frunte, după care îi răcorea fața cu un burete înmuiat în apă.

Uneori, Fiona îi cerea să-i cânte una sau alta dintre melodiile pe care i le dedicase de atâtea ori. O făcea, aproape în șoaptă. Când îl ajungea oboseala, Andrea picotea pe un colac de parâme, lângă patul ei, credincios promisiunii. Sol luase paturile marinărești ale ofițerilor de pe unele nave prădate, pentru a mobila cu ele infirmeria. Bolnavii grav aveau nevoie de confort, nu căpitanul sau contramaistrul!

Don Guillen, un om de vreo patruzeci de ani, nou venit la bord, avea propriile temeri. Încă nu știa sigur ce să creadă despre echipajul de pirați în care nimerise. Semnase articolele; îi surâdea să aibă o parte și jumătate, dacă expedițiile se dovedeau cu succes. În afara faptului că toți erau egali, ceea ce i se părea curios, și că avea de tratat negri, indieni și albi de toate națiile, inclusiv o femeie, cei care discutaseră cu el, în spaniolă ori franceză, păruseră să nu se deosebească cu mult de ofițerii de cart, cu care își petrecea timpul liber pe navele pe care servise înainte.

Auzise că pirații erau cruzi, neciopliți, mincinoși, în toate felurile. Ce citise în articolele înțelegerii semnate și ce văzuse după terminarea luptei nu se reflecta așa. Rămânea de văzut dacă se va adapta printre ei. Gândindu-se drept, regulamentul piraților părea mai blând… dar exista și riscul să atârne în ștreang.

De la o vreme, grijile îi căpătară nuanțe noi. Ce putere avea navigatorul acesta la bord, de-și convinsese căpitanul să-l lase să ajute la infirmerie? Niciun căpitan, dintre cei mulți sub care navigase în vreo zece ani de când alesese marea, nu ar fi acceptat așa ceva. (E drept, nici piloții sau asistenții acestora nu s-ar fi oferit, nepricepându-se. Acesta, măcar, îi dovedise că putea fi, practic, de ajutor – și apoi, era direct interesat, femeia lui numărându-se printre răniți.)

Cum să-i spună unui iubit atent că aleasa lui va muri în curând? Dacă îl va costa și pe el viața, această îndrăzneală?

Din păcate, văzuse suficienți răniți cu fierbințeala irlandezei. Rana nu i se vindeca bine. Avea, înăuntru, umori otrăvite. Prinseseră plămânul. Doctorul făcuse tot ce știa, ca să echilibreze umorile și s-o scape. Îi lăsase sânge, îi dăduse purgative, degeaba. Starea femeii se înrăutățea. Iubitul ei se încăpățâna să spere, să nege inevitabilul. Putea fi el cel care să-l aducă la realitate?

Ieși puțin pe punte, la aer. Se lăsa amurgul. Spre norocul lui, căpitanul, căruia îi jurase credință de curând, era acolo. Îl întrebă:

– Cum se simt răniții?

– Mă tem că mai pierdem doi zilele astea. Femeia rănită în plămân și băiatul căruia a trebuit să-i tăiem piciorul nu rezistă, șopti el, sperând să fie auzit doar de căpitan. Iar dumneavoastră aflați primul, adăugă. Am făcut tot ce am putut. Dumnezeu are lista lui…

Sol se prinse de balustradă, de parcă vestea tristă ar fi fost gata să-l dărâme. Știa că niciun om nu poate șterge, nici adăuga, pe lista aceea, un nume scris în cer. Dar una era să moară omul pe loc, în luptă, și alta după câteva zile de negocieri cu cea cu coasa.

La Fiona ținea ca la o soră. Îi admirase dârzenia, dorința de răzbunare și puterea de muncă. Știa despre dragostea lui Andrea pentru ea. Îi părea rău c-o pierde și era îngrijorat de reacțiile posibile ale navigatorului.

Nu putea să-și arate emoțiile ca un om oarecare, însă îi va fi greu să oficieze ceremonia aceasta de înmormântare. El era căpitanul. Numărase sute de vieți tinere secerate, în timpul bătăliilor, după aceea sau în dueluri.

Agonia începu în ziua următoare. Durerea îi fusese foc nestins în plămâni de o zi și o noapte. Acum parcă se ostoise puțin, luând cu ea ultimele forțe ale Fionei. Înțelesese că va muri. În delirul fierbințelii, tatăl ei o voia lângă el, îi cerea ajutorul, iar ea se îndrepta spre el. Când își revenise, suficient cât să-și amintească unde se afla și cu cine, reținuse această parte a delirului.

Gândurile i se încâlciră în mijlocul rugăciunii pe care încercase s-o facă. Privirile i se împăienjeniseră. Acum răsufla cu greutate, în oftaturi. Inima îi bătea mai tare ca de obicei, parcă fără niciun ritm, cum îi era și respirația. Moartea nu era bună, primitoare, pașnică, precum crezuse în vremea prizonieratului la olandezi, când o invocase. Acum venise nechemată. Era la capul ei, îi simțea prezența, chiar dacă nu-i putea vedea proverbiala coasă, nici veșmântul negru.

– Andrea! Ești lângă mine? îi zâmbi ea slab, mâna rece bâjbâind după el.

Și-ar fi dorit să-l vadă din nou, dar amețeala care o cuprinsese nu-i permitea decât să-l ghicească. Îi auzise vocea nu demult; trebuia să fie acolo.

– Da, iubito, îi strânse el mâna.

– Să te rogi pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Fiona Maire, îi ceru ea. Eu mă duc… Aparțin mării și mă vrea înapoi Davy Jones sau zâna sirenă despre care îmi povesteai tu… Iubirea ta a fost soarele vieții mele. Îți mulțumesc!

– Nu vorbi așa! strigă, de durere, fără să-și dea seama, tânărul venețian. Cum să mori? Ai să te faci bine! Uite, ți-a scăzut febra, ești rece acum!

– Sunt rece pentru că am simțit deja îmbrățișarea Cavalerului Negru, cel pe care nu-l poți provoca la duel. Partea mea îți rămâne ție. Dă, cât consideri, pentru rugăciuni și pentru milostenie, cuiva care să se roage pentru mine. Restul, investește-i, ca, la momentul potrivit, să ai corabia ta, așa cum visam împreună. Pe mine mă așteaptă mama și tata, îi voi reîntâlni. Toată durerea rămâne în urmă… dar și dragostea ta, de care îmi pare rău. Pentru tine, n-aș fi vrut să fie așa… să îmbătrânim împreună!

– Ce mă fac fără tine, Fiona? Nu se poate să mori! Nu se poate ca viața să-mi răpească tot ce-am iubit vreodată!

– Roagă-te să găsești altă iubire, la vremea potrivită! Eu te voi veghea…

Andrea simțea un nod în gât, străjuind izvorul lacrimilor. Îi sărută din nou fruntea, ochii, obrajii și buzele, de parcă gura lui s-ar fi transformat în aripi delicate de fluturi. Începuse să creadă că iubita lui avea dreptate, iar el refuzase să accepte adevărul până în ultimul moment. Își dădea seama că ar putea fi ultimele sărutări pe care i le dădea cât era în viață.

Au fost ultimele cuvinte coerente ale Fionei. Andrea continuă s-o țină de mână, chiar dacă ea nu mai știa. După încă vreo oră de delir, Cavalerul Negru triumfă și i-o răpi, cu un oftat. Măcar nu se mai chinuia în durerile crâncene. Îi lăsase lui toată suferința.

– Don Guillen, s-a terminat aici, spuse el, cu o voce sfârșită. Mă duc să-l anunț pe căpitan.

Sol îl studie în tăcere. Ghicise mesajul înainte de a fi rostit. Trecuse prin astfel de suferințe, mai tânăr decât Andrea. Îl putea înțelege. Moartea logodnicei lui – în condiții violente, răzbunată de el – îl aruncase în brațele mării, pentru a o sluji o viață. Lăsase în spate un mandat de arestare pentru crimă, deși fusese duel cinstit, angajându-se pe prima corabie de contrabandiști aflată în portul vecin. Până să aleagă pirateria, fusese nevoie de un an în închisoare, în Charleston, în așteptarea judecății. De cealaltă parte a cătușelor de la picioarele lui, era un pirat jamaican, Frank, odihnească-se în pace! El l-a ajutat să evadeze înainte de proces.

Chipul navigatorului se întunecase, devenind cenușiu și fără viață. Ochii verzi nu mai sclipeau.

– Fiona s-a dus, rosti el în cele din urmă. Nu știu ce am de făcut, dar sunt gata să te ajut, s-o pregătesc, după cum mi se spune… Și pe urmă…? Eu ce rost mai am, fără ea? Nardo se descurcă în locul meu.

Trebuia să se aștepte. Oftă, căutându-și cuvintele potrivite pentru a-i ajunge la suflet.

– Condoleanțele mele! Am fost și eu în situația aceasta teribilă, întunecată, îi spuse Sol, atingându-l pe umăr. Vom discuta pe îndelete, în fața unui foc, pe malul mării, nu departe de han, cu un pahar în mână, pe care să-l bem în amintirea roabelor lui Dumnezeu Benita și Fiona și în amintirea robului lui Dumnezeu Frank. Până atunci, trebuie să fii tare. Vrei tu s-o îmbraci cu ce are mai frumos și s-o coși în hamac? Dacă nu poți, îl rog pe meșterul Vidal.

De ce ar fi lăsat pe altcineva s-o atingă, s-o îmbrace, când putea s-o facă el? Câteva momente de rămas bun alături de cea pe care o iubise, erau binevenite.

– Pot, căpitane. Va fi gata înainte de răsăritul soarelui.

Andrea a îmbrăcat-o fără niciun ajutor, cu rochia elegantă cumpărată de el, pe care o purtase la sărbători, la biserică și în drumurile spre Cap Français ori Port de Paix, unde îl însoțise. Lacrimile îi curgeau în voie. Nimeni nu-l deranja. Îi vorbea acum Fionei în limba lui, pe care n-o înțelegea nimeni, spunându-i pentru ultima oară vorbe dulci, bocete șoptite, sau exprimându-și disperarea. Atâtea amintiri ale momentelor frumoase petrecute împreună îl sufocau.

A cusut hamacul cu mâna lui – primul de care avea grijă – punând două greutăți în el. La cât de slabă era ea, nu contau pentru marinarul solid care avea s-o prăvălească peste copastie. N-o putea răni cu acul. Știa ce făceau alții, din teamă de strigoi. El nu era în stare să urmeze tradiția. În cel mai rău caz, dacă nu-și găsea odihnă în fundul mării și venea să-l bântuie, ce altceva i s-ar fi putut întâmpla decât să vrea să-l ia cu ea? Ar fi acceptat, senin. Împreună în viață și în moarte… De ce nu?

A luat în brațe trupul astfel sigilat pentru odihnă veșnică. Se așeză lângă el, pe puntea goală, fără să-i pese de nimic, încercând să uite că, lângă el, Fiona era fără viață.

Găsea numeroase asemănări între noaptea întunecată, fără stele, și propria stare de spirit, la fel de cernită, lipsită de orice speranță ori țel. Avea un gol în stomac, de parcă acolo s-ar fi adunat toți norii care acopereau cerul. Îl durea însuși gândul că Fiona nu mai era. Totul părea atât de anapoda și confuz. Navigatorul care îmbunătățea hărțile primite și nu se temea de locurile periculoase, cu echipajul potrivit, nu se descurca în hățișul propriei vieți, al propriilor sentimente.

Gorgona îi ceruse jertfă de lacrimi. Venise sorocul să-și plătească datoria. Începu să plângă, cu suspine amare, singur în noapte. La înmormântare, nu fu în stare să spună nici Ave Maria, nici De profundis împreună cu ceilalți. Stătea, mut, să se uite cum hamacul cusut de el era aruncat în mare.

– Și eu? îl întrebă, pierdut, pe căpitan.

Acesta își aminti în ce stare era puștiul de aproape optsprezece ani, când bunicul Benitei, vraciul satului, îi dăduse calul lui și îi explicase, cu blândețe, că trebuia să fugă pe mare, fiindcă va fi urmărit pentru uciderea violatorului, unul dintre notabilitățile satului.

– Când vom ajunge în Tortuga, vei plăti o slujbă pentru odihna sufletului ei. Facem o novena împreună. Pe urmă, poate găsești o corabie de contrabandiști, să te ducă la Regla în zi de sărbătoare, să te rogi sfintei patroane a marinarilor, pentru tine și pentru ea, în egală măsură. Pelerinajele vindecă. Am făcut mai multe până să scap de umbra Benitei.

Andrea dădu din cap. Ar fi plecat oriunde, departe, în locuri care să nu-i amintească de Fiona. Desigur, după ce va face cele cuvenite în Tortuga. Exista vreo rugăciune, vreun sfânt, să-i ajute?

Desene în creion

Publicată inițial în revista ARENA LITERARĂ nr. 20
(În volum va avea alt titlu și o continuare…)

            Era prima oară în viață când Dora se confrunta cu moartea cuiva cunoscut. Parastase mai făceau mătușile, de moși sau de zile onomastice, însă pentru cei demult duși, pe care ea nu-i apucase.

Acum, Asterița, sora nașului ei, își pierduse soțul la treizeci și opt de ani. Un atac de cord, venit pe neașteptate, că se știa sănătos, chiar dacă exagerase puțin cu munca în ultima vreme. Venise și Dora, cu toată familia, așa cum se cuvenea. Stefanos – ei voiau să li se zică pe nume – fusese un om vesel, una dintre rudele preferate ale Dorei. O învățase cântece și dansuri din Zante, râdea și glumea cu ea, o încuraja că are talent la desen, îi afișase tablourile în micuța tavernă al cărei patron era.

Mama, mătușile și surorile ei mai mari puteau ajuta la pregătiri. Cumpărăturile le făceau băieții. Ea nu se pricepea la gătit; avea să ajute după aceea, la servit, la pomană. Rămăsese la capelă, lângă suportul de lumânări în care își pusese obolul, gândindu-se la cel decedat și la ciudățeniile destinului. De când crescuse, înțelesese că și tatăl ei, pilot fluvial care se confruntase cu destule furtuni în curse, ar fi putut, într-un ceas rău, Doamne ferește, să nu se mai întoarcă acasă. De fiecare dată când era plecat, se ruga pentru el.

            – Dora, ce bine că ești aici! spuse mama văduvei. Să ți-l prezint pe Yorgos, nepotul din Zante al lui Stefanos. Vorbește tu cu el, că noi nu ne vedem capul de treburi.

            Bătrâna făcu prezentările, într-o greacă melodioasă. Băiatul stingher, dintr-un colț al capelei, ridică ochii și întinse mâna, politicos. De când ajunsese la Brăila, acum câteva ore, nu prea avusese nimeni timp de el. I se dăduse bun venit, desigur, i se pusese masa și cam atât. Fiecare avea câte ceva de făcut, iar Yorgos simțea că îi încurcă.

            Văzu o puștoaică de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în blugi, cu o pereche de ochi de chihlimbar luminos și o claie de păr negru, creț, la fel de potrivit pe capul ei ca și pe-al unui caniche, acum domesticit cu un batic negru, pe post de bentiță. Spre surprinderea lui, Dora vorbea grecește fluent, deși el îi spusese că știa engleză.

            – Și eu știu, că asta predă mama, dar greaca îmi place mai mult. Brăila noastră are cultură grecească de sute de ani, explică ea. Tata e grec. Bunicii sau străbunicii lui au venit, unii din Peloponez, unii din Rhodos. Unchiul tău, Stefanos, s-a stabilit aici ca acasă. În amintirea mea, va trăi întotdeauna. Poate o să-l desenez, cu următoarea ocazie când pot răsfoi albumul Asteriței.

            Ieșiră din capelă, să nu-i deranjeze pe ceilalți.

            – Mai bine îi faci o surpriză și îi dai tabloul terminat, sugeră el. Îți fac eu rost de fotografii, când mă întorc acasă. Ai adresă de e-mail?

            Dorei îi surâdea ideea.

            – Mulțumesc mult. Ai dreptate.

            – Să înțeleg că și ție îți place să desenezi? Și mie.

            – Ai să vezi câteva tablouri ale mele în tavernă, mâine. Îmi place să pictez Dunărea cel mai mult. Ție? Oameni, animale, peisaje?

            – Și oameni, și peisaje. Eu le pictez pe ceramică și tata le vinde, printre alte suveniruri din magazinul lui. Dar va trebui, când termin armata, să mă gândesc ce profesie îmi aleg. Pictura merge pe lângă.

            – Dacă vei moșteni magazinul, ar trebui să studiezi economia, ca Asterița, rosti ea, gânditoare. Dar dacă ai zis că ești în armată, nu ai să fii ofițer?

            Din când în când, negăsind un cuvânt în greacă, îl spunea în engleză, recunoscătoare că Yorgos înțelege.

            – Nu. Am frate mai mare, să preia magazinul. Fac un an de armată, după care îmi văd de viață. Nu-mi place atâta încât să mi-o doresc carieră.

            – Aha, zise ea, ca tata când era tânăr. La noi armata nu-i obligatorie, dar când a terminat tata facultatea, era. A făcut șase luni de armată. Mama îi scria în fiecare săptămână. Ție are cine să-ți scrie? Că dacă nu, mă ofer eu. Oricum nu am scris de mână decât vederi, din concedii.

            – Am acces la e-mail, nu-i nevoie să trimiți porumbei călători, zâmbi el. Facem oricum schimb de adrese, pentru fotografiile promise. Nici eu nu am primit o scrisoare adevărată.

            – Dar să știi că-ți scriu în engleză, preciză ea. Am învățat să scriu grecește – nu întreba de greșeli, că fac – însă nu la calculator. Mi se pare o porcărie cum scriu alții, greacă cu litere latine, chinuite în fel și chip!

            Yorgos făcu un efort să nu râdă, amintindu-și că locul era nepotrivit.

            – Ai dreptate cu asta. Povestește-mi, te rog, despre unchiul meu. Nu l-am cunoscut suficient, în cele câteva săptămâni pe an când venea acasă, în concediu. Iar de când a apărut cel mic, a venit numai anul trecut.

Îi spuse, în același mod, în principal în greacă, uneori cu scurte interludii de engleză, cum îi rămânea ei Stefanos în memorie.

            – Cât stai? Că aș vrea să-ți arăt orașul, după ce se termină cu înmormântarea. Vorbesc cu soră-mea să ne ia o zi și la ea, la Galați.

            – M-aș bucura. Biletul de avion îl am luni seara.

            Au intrat în capelă, să se reculeagă în liniște, au ieșit iar, să stea de vorbă. Lui Yorgos îi trecuseră oboseala și plictiseala. Dora îi prezentase pe aproape toți participanții la priveghi. Majoritatea vorbeau engleză, unii și greacă. Era un ghid bun, gândi el.

            A doua zi a avut loc înmormântarea. Dora își împărți timpul între văduva îndurerată, pe care o ajuta cu ce putea, și nepotul stingher. În drum spre cimitir, ținu împreună cu el o coroană, ocazie să-i povestească despre clădirile întâlnite în jur. La masă, îl rugă să-i păstreze loc lângă el, explicându-i că va trebui să și servească.

            – Te ajut. Să știe mătușa că pot fi de folos. Între timp, arată-mi, te rog, desenele tale.

            – Uite-le pe perete, aici, aici și aici.

            – Chiar ai talent. Ai făcut vreun curs în domeniu?

            – Sunt la clasa de arhitectură a liceului de arte Haricleea Darclée din oraș. M-am hotărât să urmez facultatea absolvită de fratele meu, Arhitectură navală.

            – Sună interesant. Ai nevoie de matematică, dar și de talent la desen. E la București?

            – Nu, la Galați. Mergem mâine, am vorbit cu sora mea. O să-ți arăt Universitatea Dunării de Jos. Are multe facultăți, pe alese! Ai putea să vii aici, la studii. Ai economisi cheltuielile de cămin, dacă ai sta la Asterița. Frații mei au făcut naveta. La fel voi face și eu.

            – Mi-ai dat o temă de gândire. N-ar fi rău să urmez construcții navale. Avem atâtea porturi cu vapoare, iahturi, bărci, șalupe. Toate trebuie construite sau reparate.

            Dora l-a plimbat atât prin Galați, împreună cu sora ei mai mare, cât și prin Brăila, în zilele următoare. Lui îi plăcea entuziasmul cu care amândouă surorile vorbeau despre istoria și specificul fiecărui loc. Cea mică adăuga, în engleză, informații legate de arhitectură.

Erau orașe frumoase. Acum înțelegea de ce atâtea generații de greci le aleseseră ca a doua patrie. Ideea de a încerca să-și convingă tatăl să-l trimită la studii aici începuse să prindă contur. Desigur, dacă, după terminarea armatei, o va convinge pe mătușa Asterița să-i țină partea…

            În după amiaza următoare a plouat, întrerupându-le planurile de explorare a Brăilei. Pe un colț de masă, în taverna de la parterul blocului în care locuia Asterița, se provocară unul pe celălalt la desen. Dora își adusese ustensilele, gata să le împartă cu noul ei prieten. Toată lumea care o cunoștea știa că, dacă era vorba de desen, neastâmpărata familiei putea fi liniștită cu orele.

            – Întâi ne facem unul celuilalt portretul, și le fotografiem cu telefonul, să le avem, fiecare, pe ambele. Pe urmă, desenăm câte un peisaj, din imaginație.

            Cum să reliefeze luminițele șăgalnice din ochii lui, pielea bronzată, nuanța aceea de păr castaniu închis, moștenire a generațiilor de venețieni care au conviețuit cu localnicii atâtea sute de ani? Se strădui să iasă un portret cât mai aproape de original.

            Yorgos schiță trăsăturile de ștrengar ale fetei, buclele dese de caniche negru, zâmbetul într-o doară, oprindu-se la privire, oglinda sufletului. În ochii ei descoperi, spre surprinderea lui, adâncuri necuprinse. Puștoaica asta băiețoasă avea un farmec aparte.

            Când ajunseră la peisaje, Dora desenă o barcă pe un țărm de Dunăre, iar el, o biserică albă pe un țărm stâncos, înconjurat de valurile mării.

            – Eu iubesc Dunărea, tu marea! Încă o dovadă că ne-ar sta bine la planșetă, proiectând vapoare, constată ea. Poimâine te scot într-o expediție pe Dunăre.

            Vorbise, în acest sens, cu fratele celei care îl adusese pe Yorgos de la București. Erau o familie mare, unită, săritoare. Avusese noroc că omul era acasă, în săptămânile libere, nu pe vapor, și avea timp de ei.

I-a plimbat prin locuri pitorești. Dora era din nou ghid volubil. Au oprit într-un sat de pe partea cealaltă a fluviului, care arăta cu totul altfel decât cele grecești din Eptanez. Sora cea mică a proprietarului bărcii locuia acolo. I-a primit călduros în curte, pentru un popas binemeritat.

Yorgos avea momente când uita că venise în România pentru o înmormântare. Era, pur și simplu, o vacanță inedită, alături de oameni primitori, deosebiți, după care va trebui să se întoarcă la armată pentru alte câteva luni grele. Și toate clipele plăcute treceau repede.

Se făcu duminică seara, timp pentru luat rămas bun de la gazdele brăilene. Finii Asteriței se pregăteau să plece cu el la București. A doua zi, începea o nouă săptămână de lucru. Venise și Dora. Darul i-l făcuse de zilele trecute: cele două desene ale ei, primindu-le, în schimb, pe ale lui. Câte lucruri puteau să intre în bagajul de mână pentru avion? Că și Asterița îi dăduse câte ceva.

            – Drum bun și să nu uiți să-mi trimiți mailul acela, cînd ajungi acasă, îi spuse ea.

            Îl îmbrățișă și îl pupă pe amândoi obrajii, după care, de parcă n-ar mai fi vrut să-l lase să plece, îl strânse într-o îmbrățișare de urs. Până acum nu-și dăduse seama că era tristă, că se obișnuise, în aceste câteva zile, să-l aibă în preajmă.

            Nu se aștepta la asemenea efuziuni de la un spiriduș care fusese, tot timpul, ca un băiat din gașcă. Îmbrățișarea spasmodică, cu gust de disperare, aproape îl dezechilibră.

            Chiar ținea la el? Deși nu o arătase, îi părea rău că pleacă? Și lui îi părea rău. O strânse în brațe, la rândul lui, cu mai multă gingășie decât ea, ascultându-i ritmul inimii. După ce-i atinseră piersica obrajilor, buzele lui poposiră, într-un impuls, pe ale ei, ca o dezmierdare a vântului asupra florilor.

Întâlnirea celor două guri îi transformă Dorei întreaga fiinţă într-o chitară, gata să înalţe cântec de dor. Tresări, surprinsă de valul de fierbințeală care o cuprinsese, și îl privi, mirată, făcându-l să înțeleagă, din stângăcia gesturilor ei, că era primul ei sărut.

            Îmbrățișarea lui caldă, protectoare, dură prea puțin pentru setea nestăvilită din sufletul ei. Yorgos făcu un pas înapoi, apucând geanta de umăr burdușită, exact la timp. Ceilalți tocmai ieșiseră din bucătărie și se îndreptau spre ei. Timpul, oprit în loc preț de un minut sau două, își recăpătă curgerea normală.

            – Ai cam multă forță pentru o fată, râse el, ciufulindu-i părul rebel, a mângâiere. Rămâi cu bine!

Dora, tăcută cât timp Asterița își lua rămas bun de la el, se întreba dacă pisicile aveau aceeași senzație de căldură plăcută când erau alintate.

* * *

Primi, marți după amiază, mesajul pe care îl aștepta, cu trei fotografii scanate și comentariul simplu: Am ajuns cu bine acasă. Succes la tablou, știu că poți face unul frumos! Mâine plec mai departe.

            Dora se credea îndrăgostită de el, ca orice fată de cincisprezece ani care întâlnise un băiat altfel decât cei din jurul ei. Îi scria regulat. Pusese desenele, ale lui și ale ei, sub geamul biroului. Se uita la ele adesea. Desene în alb și negru, așa cum viața era, uneori, numai în alb și negru.

Schimbul de scrisori dură până la sfârșitul lui ianuarie, după care Yorgos nu îi mai răspunse. La început, își făcu griji pentru el, să nu fi pățit ceva, dar mama ei îi explică, simplu, că nu toate relațiile la distanță erau făcute să dureze. Guma putea șterge desenele în creion. Unii oameni preferau să dispară în ceață, în loc să spună adio. Se potrivea cu ce aflase de la colegele ei: unele fuseseră lăsate baltă de un prieten care-și găsise altă fată, fără nicio explicație.

Fata plânse pe ascuns, o vreme, după care începu să bombănească împotriva lui. Îi trecuse – furtunile într-un pahar cu apă erau specifice adolescenței. Mama oftă ușurată și își văzu de treabă. Dacă Yorgos avea să-și amintească să vină la facultate la Galați, cum spusese cândva, aceea va fi altă etapă a vieții lor. Se putea la fel de bine să-și găsească rostul pe insula lui. Oricum, Dora era mai înțeleaptă cu una dintre lecțiile vieții.

Gemenii

Odată cu luna martie, dă colțul ierbii, copacii înmuguresc și primele flori, cu broderia lor delicată, înspică verdele crud. Păsările încep să zboare câte două, după un dans elaborat, asemănător celor din sudul Spaniei, ciripind vioaie. Sunt fericite că și-au găsit perechea, unele specii fiind legate pe viață de o singură iubire, la fel ca unii oameni… Toate făpturile caută să petreacă în aer liber cât mai multă vreme. Razele soarelui îi atrag cu lațuri nevăzute.

Dacă ești om, fericirea înseamnă primul buchețel de ghiocei oferit sau primit, poate o primă iubire, la fel de crudă ca și primăvara, prietenia caldă ce te înconjoară sau, pur și simplu, comuniunea cu natura. O plimbare în pădurea înflorită. După cenușiul trist al iernii, se aud râsetele copiilor ieșiți la joacă, behăitul mieilor care se bucură pentru prima oară de pajiștea verde, bâzâitul albinelor dornice de polen proaspăt.

Până și ursoaicele ies din hibernare cu câte un ghemotoc, doi sau trei după ele, împiedicându-se în piciorușele nesigure, încă neobișnuite cu pământul moale și iarba. Martina nu făcea excepție.

Dacă ești ursoaică, fericirea înseamnă să te trezești din somn, primăvara, împinsă de boticurile nerăbdătoare a doi ursuleți mici, plictisiți de peștera pe care o studiaseră deja cu de-amănuntul. Să descoperi că pădurea este încă în jurul tău – nu cum i se întâmplase Martinei acum doi ani, când deschisese ochii într-un luminiș mare, care nu mai semăna cu locul în care se dusese la culcare cu câteva luni în urmă. Acolo nu mai era nimic de mâncare, așa că trebuise să treacă muntele, mânată de foame, până găsise codrul acesta, în care își întemeiase o familie…

Pentru Martinel și Martinuța, gemenii ei, totul era nou, frumos, interesant. Le plăcea să exploreze pe îndelete oriunde ajungeau: mirosuri, gusturi, culori și forme nemaivăzute. Era o fericire să te dai tumba pe iarba proaspătă, să guști lăstari tineri, muguri, rădăcini suculente, ciuperci, pe lângă laptele gros și dulce al mamei. Martina le descoperise, zilele trecute, și un stup cu miere delicioasă, însă îi avertizase că toate bucuriile lumii au un preț pe lumea aceasta și că răzbunarea albinelor doare. Făcea parte dintre lecțiile de viață. Doar despre oameni nu apucase să le vorbească încă.

            Costin și Lenuș ieșiseră la plimbare cu părinții, la iarbă verde. Se bucurau de pădurea cu frunze și flori, amenajată pentru recreerea orășenilor, la mică distanță de oraș. Peste șosea începea pădurea adevărată. Și cum plimbarea face foame, mama scosese un baton dublu, dând jumătate fiecăruia. Nu degeaba acesta se chema Doi Frați! Gemenii mulțumiră și o luară la fugă înaintea părinților. Erau mari, școlari deja. Știau că nu au voie la șosea. Rămăseseră pe partea înverzită, văzând, uimiți, doi ursuleți mici, cam cât doi câini de talie medie, traversând în goană șoseaua, între două fluxuri de mașini.

            – Uite, Lenuș! Parcă ar fi din desene animate! strigă băiețelul, făcându-le semne să se apropie.

            Martinel și Martinuța, care profitaseră de neatenția mamei lor, în căutare de hrană, să exploreze ce era dincolo de geana de lumină de la capătul pădurii, fuseseră curioși ce fel de făpturi aveau blana în culori atât de deosebite. Nu știau nici ce pericol prezentau animalele multicolore, în veșnică mișcare, în sus și în jos. Acum, ajunși unde își doriseră, se uitau cu ochii mari la cei doi copii.

            – Dacă tot îi chemi, dă-le ceva, spuse surioara, mai înțeleaptă, întinzând jumătate din batonul ei Martinuței.

            Puiul de urs luă bucata de pâine, molfăind-o fericit. Băiatul îi urmă exemplul.

            Părinții îi prinseră din urmă, speriați:

            – Copii, depărtați-vă imediat de ursuleți! Ursoaica mamă trebuie să fie pe aproape. Nu dorim să creadă că intenționăm să-i furăm puii!

            – Dar, tati, ei au venit la noi! Mama lor a rămas pe partea cealaltă a șoselei! protestă Lenuș. Fă-ne o poză cu ei!

            – Cu atât mai rău. Va trebui să-i ajutăm să treacă înapoi, dacă nu vreți să vedeți la televizor știri despre urși călcați de mașini.

            Primiră, totuși, un instantaneu rapid, în timp ce discutau ce era de făcut.

            Martina descoperise lipsa puilor. Pornise pe urmele lor, mormăind a chemare. Ajunsese la marginea pădurii, uitându-se disperată la râul nesfârșit de automobile care o despărțea de ei și la oamenii de care ar fi trebuit să se teamă… Doar că aceia nu păreau să le facă niciun rău ursuleților. I se părea sau primiseră de mâncare? Mormăiturile lor erau mulțumite.

            Părinții gemenilor luară hotărârea să oprească mașinile, fluturându-și fularele la ele, mama pe o direcție, tatăl pe cealaltă, în timp ce copiii îi îndemnau pe ursuleți să se întoarcă la mama lor. Aceștia aruncară încă o privire spre noii prieteni cu blănițe atât de colorate și lucioase, după care ascultară de chemarea maternă, puțin mirați de felul în care animalele colorate din mijlocul drumului opreau scârțâind. Câțiva șoferi chiar prinseră curaj să fotografieze cele două ghemotoace de blană, ce traversau agale șoseaua.

            Doi gemeni umani și doi ursuleți se priveau acum, de pe părți opuse ale șoselei, în semn de rămas bun. Orice s-ar spune, fericirea supremă, pentru copiii tuturor speciilor, este să se afle alături de mamele lor. Iar a părinților, să își știe poznașii departe de orice pericol.

Lecția de prietenie

Mențiunea I la concursul ELOGIUL IUBIRII 2021

În prima zi de școală, în curtea Liceului Economic, intră un băiat scund, firav, negricios, cu părul ondulat. Nu l-ai fi crezut mai mare de clasa a șaptea. Identifică pe lista elevilor că fusese repartizat la clasa a noua B. Spre surpriza lui, erau doar doi băieți în clasă. Oftă. În gimnaziu avusese și prieteni. Ce dor îi va fi de Răzvan, George și Vali! Nu de ceilalți, care îl necăjeau…

Gabriel simți un mare gol în stomac. Cum va fi cu atâtea fete în jur? Va reuși să se împrietenească cu celălalt sau va fi din nou poreclit Fetița, datorită înfățișării lui plăpânde și a numelui de familie, care în țara aceasta, pe care trebuia să se obișnuiască s-o considere a lui de-acum, atâta vreme cât și cei din jurul lui l-ar fi considerat unul de-al lor, coincidea cu un nume feminin?

            Până ajunse el în clasă, multe locuri se ocupaseră. Voia să stea în față, să îi audă bine pe profesori. În prima bancă de la geam era un loc liber, lângă o fată șatenă, tunsă scurt, cu bentița așezată neglijent pe cap.

            – Îmi dai voie să stau cu tine? întrebă el, timid.

            Fata ridică ochii spre el, încuviințând. Altele se cunoșteau din școală, se așezaseră împreună. Ea nu știa pe nimeni.

            Diriginta intră, se prezentă și strigă catalogul. Colega lui de bancă răspundea la numele de Liana Ionescu. Băiatul fu ultimul strigat. Răspunse prezent, în chicotelile colegelor.

            – Vera e nume de fată! auzi el clar, din spate, o voce cristalină. Dar de, țiganii au întotdeauna nume ciudate!

            Nu din nou! Li se mai spusese așa, lui și surorii lui, fiind bruneți… ca mai toți din țara lor, de altfel. Degeaba protestaseră. Tatăl lor le explicase că numele Vera înseamnă adevărat și fusese purtat de doi prinți din anii 1050, don Carlos și don Luis de Vera, fiii regelui Ramiro de Aragon. De acolo, conquistadorii îl duseseră în toată America de Sud.

– Chiar ești țigan? îl întrebă colega lui, în pauză. Dacă da, ești cu atât mai de admirat că ai intrat la un liceu bun, continuă ea fără să îl lase să răspundă. Sunt proști cei care nu văd că omul contează, așa cum e el, cu bune și cu rele, nu în ce popor s-a născut! Fiecare neam își are eroii și bandiții lui. Meriți laudă, nu șicanele nesuferitelor!

            – Nu sunt. Dar îmi place cum gândești. Cred la fel, că în toate popoarele găsești tot felul de oameni. Eu sunt din Chile.

            – Asta explică de ce ai ochii atât de deosebiți. Ai și strămoși indieni. Vorbești bine românește, felicitări!

            – Sunt aici de cinci ani. Am învățat. Mai greu cu scrisul, cu gramatica. Am luat notă mare la admitere datorită matematicii. Mă bucurasem că am reușit, la liceu, să-mi inversez limbile străine. Știu mai bine engleza decât franceza, la care, teoretic, aș fi avansat, dar am pierdut primii trei ani. Cine are bani de meditații?

            – Te ajut eu la română și la franceză, dacă vrei, se oferi ea, senină. Tu învață-mă spaniolă, în schimb! Îmi plac cântecele lui Julio Iglesias și filmele cu Sarita Montiel.

            – S-a făcut!

            O strângere de mână pecetlui prietenia clădită încă din prima zi de școală. Nu cu un băiat, cum se aștepta, ci cu o fată.

            Au ajuns să-și facă lecțiile împreună, aproape în fiecare zi, activitate reflectată, în curând, în progresele școlare ale ambilor. Se numărau printre cei mai buni elevi din clasă.

La școală, toate acestea nu trecuseră neobservate. Șicanele continuau, mai ales împotriva lui. Porecla dată de Nela în prima zi, Țiganul, prinsese. Îi mai ziceau și Romică, subliniind că Liana îi era Julieta. Fata protestase zgomotos, că se au ca frații – ceea ce înrăutățise lucrurile. Nela își adunase prietenele – și avea destule! – să le facă zile fripte, ba îl racolaseră și pe celălalt coleg de clasă. Gabriel, însă, le ignora și o sfătuia pe Liana să facă la fel. Doar că, într-o bună zi, exasperată, fata îi spuse totul dirigintei.

– Mulțumesc pentru că m-ai informat! Cred că fetele noastre au nevoie de câteva lecții de dirigenție. Personalizate, punctă profesoara, privind-o cu subînțeles, deși Liana era curioasă ce plănuia.

Până la ora de dirigenție de săptămâna următoare, însă, Nela avu parte de o altfel de lecție de prietenie.

Sâmbătă după amiază, Gabriel și prietenii lui, chilienii din blocurile vecine, o gașcă de vreo opt-zece băieți veseli, de la clasa a șaptea la a unsprezecea, se duseseră la un film western. La Favorit, lângă ei, fusese în perioada tezelor; acum era la Lira. Cam departe, dar nu era prima dată când făceau astfel de expediții.

Fiind iarnă, se înserase deja când ieșiseră de la film. Nu aveau mult de mers până în stație, însă în dreptul unei alei dintre un bloc și un șantier, auziră țipetele de ajutor ale unei fete. Părul blond auriu, de o nuanță deosebită, și canadiana argintie îl făcură s-o recunoască pe Nela.

– E în clasă cu mine! Hai s-o salvăm! le spuse el celorlalți, încă sub impresia filmului.

Au fugit într-acolo. Văzând atâția băieți îndreptându-se spre el, unii înalți și cu aliură sportivă, agresorul se sperie și se gândi să fugă. Cum chiar și celor mai mici, hainele de iarnă le dădeau iluzia mușchilor pe care nu-i aveau încă, agresorul dispăru, nu înainte de a-și împinge victima grămadă.

– Ajut-o tu, că te cunoaște, îl sfătui pe Gabriel cel de alături, elev în clasa a unsprezecea la Liceul Sportiv.

Băiatul îi întinse o mână să se ridice.

– Ai pățit ceva?

– Nu, ați venit la timp. Puțin praf și o aterizare forțată. Dar dacă nu erați voi, poate nu-mi voia numai lănțișorul, poșeta și cerceii. De ce m-ai ajutat, când eu am fost atât de rea cu tine?

– Nu m-am gândit la asta când am auzit strigătele, deși te-am recunoscut după canadiană. Erai o fată în pericol!

– Noi, chilienii, am fost educați să fim cavaleri, spuse celălalt, care se apropiase de ei. Băieți, totul este în regulă, continuă el în spaniolă pentru gașca din spate. Duceți-vă acasă. Noi doi o conducem pe domnișoara, s-o știm în siguranță.

Nela făcu ochii mari. Deci Gabriel și celălalt brunet frumușel nu erau țigani! Sigur vorbiseră în spaniolă sau italiană… Pe unde o fi țara lor, că ea abia avea 5 la geografie?

Gabriel îi comunicase, pe scurt, că n-avea s-o lase singură.

– Vă mulțumesc mult. Da, mi-era frică să nu mă urmărească. Iartă-mă pentru tot, Gabriel! Îmi înghit porecla și promit că nu mai fac.

– Te-am iertat. Preferasem să tac decât să spun ce sunt, celor care nu-mi erau prieteni și-mi puseseră deja altă etichetă.

– Dar nu aveți accent străin, nici tu, nici el!

– Pentru că am învățat între voi, acum cinci ani. Copiii prind altfel decât cei mari. Părinților noștri le este greu să vorbească românește, au accent și fac multe greșeli, explică celălalt, care se recomandă Edi.

Până să ajungă Nela acasă, le puse destule întrebări ca să afle de ce, cum veniseră în România și cât de greu le fusese să se adapteze unei noi țări. Se cutremură, auzind prin câte trecuseră părinții băieților după lovitura de stat din Chile. Avea să caute luni, în enciclopedia de la bibliotecă, unde e țara aceea, să nu se mai facă de râs întrebând. Era curioasă.

…Și ea, care îi făcuse viața amară lui Gabriel, ba încă le stârnise și pe celelalte! Iar el o iertase acum, pur și simplu… O lecție de prietenie pe care Nela n-o va uita curând!

La dirigenție fusese invitat un bărbat de vreo patruzeci de ani, scund, cu părul grizonat. Diriginta îl prezentă:

– Domnul Stelian Nicolau este profesor la Politehnică. A venit să vă vorbească despre importanța orientării profesionale.

După ce sublinie importanța alegerii studiilor și a profesiei în funcție de materiile preferate, să facă toți ceva ce le place, nu ceva ce le-ar aduce bani mai mulți, dar fac în silă și cu greutate, profesorul le povesti că există oameni care să ajute și cel mai sărac orfan să reușească în profesia aleasă.

– Cine știe ce înseamnă un refugiat? întrebă el.

Câteva fete, printre care și Liana, ridicară mâna.

– Bunicii mei s-au refugiat la țară în timpul războiului, de frica bombardamentelor. Adică au plecat în altă parte.

– La Brăila au venit partizanii greci, să nu facă închisoare în țara lor, completă alta. Sunt vecinii unchiului.

Profesorul zâmbi.

– Da, și eu sunt fiu de partizan. Tata a murit în închisoare. Prietenii lui au adunat copiii orfani și i-au trimis în țările care au primit refugiați. România a fost una dintre ele. Aveam opt ani când am venit la Sinaia, într-o țară necunoscută, a cărei limbă nu o înțelegeam, printre oameni noi. Cu ceilalți copii mă împrietenisem pe drum și am rămas prieteni o viață. Mi-a fost foarte greu, dar mi-am amintit că tata mă voia om cu carte. Așa că am învățat. Am înghițit umilințele celor care nu mă înțelegeau, am plâns în pernă și am mers pe drumul meu. Am avut un diriginte bun, care m-a ajutat. Am făcut facultatea la seral, lucrând ca să mă întrețin. Le-a plăcut lucrarea mea de diplomă și mi-au propus să particip la concursul pentru un post de preparator la laboratorul de măsurări și traductoare. În afară de ea, mai cunoaște cineva refugiați? întrebă el, înainte de a trece la o discuție despre acceptare, înțelegere, ospitalitate.

Nela fu prima care ridică mâna. Îi cunoștea pe Gabriel și Edi. Începuse să înțeleagă că le fusese greu și fără șicanele colegilor… Nu va fi ușor să le potolească pe prietenele ei, dar va reuși. Gabriel nu merita ce îi făcuseră ele.

Teoria aplicată

Publicată în revista literară Convorbiri literar-artistice, nr. 20/2021

            Repetițiile pentru programul artistic de la încheierea anului școlar începuseră să se lungească. Era de lucrat la un rol, la altul; îndrumătorul găsea întotdeauna un motiv s-o ia, cu toții, de la capăt. Se știa unde întârzie Marjolaine două seri pe săptămână – alte două fiind ocupate cu ceea ce părinții ei numeau, nonșalant, sportul. Întotdeauna se întorcea cu prietena ei, Elise, care nu locuia departe.

Drumul le ducea printr-un părculeț. Se întunecase, dar era încă devreme. În plus, știau că era patrulat frecvent de jandarmi – mai ales în aceste zile, cât se lucra la înlocuirea și repoziționarea felinarelor. Pășeau liniștite pe aleea întunecată de la intrare.

Marjolaine chiar se opri o clipă, își scoase sandalele și le puse grăbită in micul rucsac pe care îl purta întotdeauna asupra ei. Acum era fericită, pășind pe lângă alee. Contactul tălpilor goale cu iarba pufoasă îi dădea o senzație de fericire sublimă.

Dar… fetele nu observaseră cele două umbre care le pândeau. Atacul se petrecu pe neașteptate. Marjolaine își văzu prietena trântită la pământ de o siluetă nedefinită, în timp ce ea fu cuprinsă pe la spate de două brațe puternice. În încercarea de a o pune jos, agresorul își lipise trupul de al ei.

Teama dură o fracțiune de secundă, apoi mentalul lăsă loc instinctului. Știa exact ce avea de făcut, mai ales că profită din plin de greșeala agresorului.. Brațele ei, aparent relaxate, pendulară prin lateral, până ajunseră într-o verticală perfectă, unite deasupra capului. În același timp piciorul ei drept pătrunse în pas larg în spate printre picioarele agresorului – acesta făcuse deja greșeala de a încerca să o tragă pe spate. Se prăbușiră amândoi, Marjolaine îi simți ezitarea provocată de șocul căzăturii, își schimbă imediat poziția, își lăsă șoldurile să alunece într-o parte… apoi urmă o lovitură de cot devastatoare. Era convinsă că acum nu trebuie să-și controleze lovitura. Nu se afla pe salteaua de antrenament.

Pentru moment Marjolaine nu-și dădu seama dacă nu cumva i-a rupt vreo coastă, sau atinsese alt punct vital. Cert era doar că… agresorul zăcea inert, în timp ce ea se ridică, privind în jurul ei. Simțea că încă nu se terminase. Strigă după ajutor, gândindu-se că jandarmii erau pe aproape. În aceeași clipă, își văzu prietena trântită sub o matahală care tot încerca s-o sărute și să-i sfâșie bluza. 

Rashid se întorcea de la Slim. Trecuse pe la el, să stea de vorbă, cum obişnuia uneori după închiderea magazinului. Intrând în părculeț, i se păru că recunoaşte vocea lui Marjolaine, într-un strigăt pe care îl mai auzise în filmele la care se uitau, seara, cu toții, în familie. Grăbi pasul. În următoarea clipă se felicită că cedase acestui impuls: Marjolaine tocmai pusese la pământ un adversar, iar o fată blondă, cu cozi lungi, se zbătea sub un individ dubios.

            – Las-o în pace! spuse el.

            – Cine ești tu, să-mi dai ordine? ripostă imediat cel care trăgea de fata blondă, ridicându-se în genunchi, cu atenția concentrată asupra noului venit. Vezi-ți de drum, dacă nu ți s-a făcut de-o cafteală zdravănă!

            Nu înțelegea Rashid tot ce i se spusese, însă era clar, după ton și după cuvintele pricepute, că nu fusese invitat la o cafea. Simți furia cum i se ridica în gât, arzându-l pe tot traseul. Doar că Marjolaine profită de momentul acela pentru a ateriza în genunchi lângă ei, iar lovitura de pumn făcut ciocan îl trimise în nesimțire pe agresorul ale cărui pofte carnale contau mai mult decât orice altceva.

Un gând fugar trecu prin mintea băiatului, că prințesa modernă la ananghie nu avea nevoie de un cavaler salvator, din moment ce studia arte marțiale și reușise să se elibereze și pe ea, și pe cealaltă. Însă, parcă special ca să-i contrazică afirmația, cel doborât primul încercă s-o apuce de picior pe Marjolaine, căreia Rashid îi dăduse mâna, să se ridice mai repede. Noroc că arabul avea reflexe rapide, dintr-un salt îl călcă pe încheietura pumnului, nelăsându-l să-și ducă la bun sfârșit intenția. Un alt șut, în piept, îl făcu să se răzgândească, încovoindu-se de durere.

            – Sunteți bine? le întrebă el pe cele două fete.

            Blonda încă tremura.

            – A trecut, o liniști Marjolaine. Dar hai naibii de aici până nu-și revin ăștia, să se ia după noi!

            Era un sfat înțelept. Rashid le dădu brațul fiecăreia, așa cum îl văzuse pe tatăl lui André că făcea, când ieșeau, duminica, toată familia în oraș. Până în momentul acela, nu fusese niciodată atât de aproape de o fată. Grăbiră pasul, fără să alerge.

– Or să moară? se sperie cealaltă fată.

– Ai văzut prea multe filme, o repezi Marjolaine. Nu garantez că nu vor avea nevoie de doctor, însă nici chiar așa. Ți se pare că semăn cu actorii din filmele chinezești? Să ți-o prezint pe prietena mea, Elise. El este Rashid, prietenul fratelui meu.

Și-au dat mâna. El era încă stânjenit; în lumea de unde venise, regulile de politețe erau altele.

– Mă bucur că te-am cunoscut și îți mulțumesc, spuse Elise, care abia acum începea să-și revină din șoc.

            La lumina palidă a felinarelor, fata îl studia pe necunoscutul transformat în înger salvator. Era frumos, fără îndoială, iar faptul acesta, alături de ceea ce îi povestise Marjolaine despre el, îi dădea o aură de erou.

            – Ce s-a întâmplat? întrebă el, în engleză, să fie sigur că înțelege tot.

            – Am întârziat la repetiție. A trebuit să reluăm de la capăt de două ori. De unde să bănuim ce ne aștepta? Știam că parcul acesta acesta este un loc sigur!

            – A fost sigur. Unde sunt jandarmii când ai nevoie de ei? Ticăloșii ăștia s-ar putea să mai încerce şi altădată, rosti Elise, tremurând. Dacă nu apărea el exact la timp… Neapărat să-i spui lui André! Indivizii sunt în stare de orice. Cred că a fost răzbunare la mijloc…

            Lui Rashid încă nu-i trecuse furia. În același timp, era drept să recunoască deschis că nu apariția lui fusese importantă – decât, poate, în derutarea adversarului.

            – Ba Marjolaine te-a salvat. Eu nu am venit la timp, ci cam târziu. Fiți sigure, fratele ei și cu mine vom avea grijă să nu se mai întâmple. Vă vom aștepta în fiecare seară când stați târziu la școală.

            Era sigur că André va fi de acord să-și protejeze astfel sora. O duseră pe Elise până în fața casei, apoi porniră în continuare.

            – Cum de v-ați atras asemenea dușmănie? o întrebă pe Marjolaine, după ce se închisese ușa în spatele celeilalte.

Fata îi răspunse cu năduf:

            – Ştiu, dacă aş fi fost sora ta m-ai fi ţinut închisă în casă, cu basma, cearceaf şi şapte văluri pe mine! Ai auzit că albatroşii nu suportă colivia şi că florile de munte nu cresc în ghiveci? Sunt floare de măghiran şi am libertatea să trimit la dracu’ pe oricine nu se poartă cum se cuvine. Iată că brutele acelea au vrut să se răzbune. N-am făcut nimic rău, nici eu, nici Elise!

            De fapt, ea înţelesese că pe Rashid îl rodea gelozia neputincioasă a nesiguranţei, combinată cu încă două sentimente la adresa oraşului, chiar a Franţei: incapacitatea de a accepta anumite lucruri şi modalităţi de gândire diferite de cele din patria lui, de care-i era dor, chiar dacă nu-și amintea prea multe despre ea, şi felul de a privi lumea tipic arăbesc, prin prisma Coranului.

            – Desigur, tu ai făcut numai bine. Felicitări, te-ai descurcat fără ajutorul nimănui. Văd că în Franța de astăzi, poveștile se schimbă: prințesele nu așteaptă să fie salvate de un cavaler. Mi-a plăcut cum ai aplicat teoria învățată la sală. Totuși, mi-a fost teamă pentru tine. Dacă ceva nu ar fi funcționat cum trebuie? Dacă ticăloșii mai aveau prieteni prin apropiere, să strige după întăriri?

            Marjolaine clătină din cap, recunoscând că avea dreptate. Orice era posibil.

* * *

Fata i-a povestit instructorului că a avut nefericita ocazie de a-i pune în aplicare învățăturile. Nu se aștepta la reacția acestuia.

– Felicitările mele!

– Sensei…!?

– Te- am urmărit din umbră în cei trei ani de judo la juniori.

– Nu înțeleg…!

– Am simțit că în tine este ceva mai mult decât un sportiv de competiție.

– Din acest motiv m-ați mutat la clasa de ju-jitsu și m-ați făcut să pornesc de la zero, ca și cum nu știam nimic…?

– Desigur. Am simțit că era timpul să înveți ceva mai mult decât un sport frumos. Întâmplarea din parc mi-a dovedit că nu m-am înșelat. L-ai citit vreodată pe Musashi?

– Cunosc Cartea celor Cinci Cercuri doar din auzite. Nu l-am citit, nu pot să văd legătura.

-Nu o vezi, fiindcă acum faci greșeala de a gândi teoretic. Dar în parc ai procedat exact în spiritul lui. Surprinzător pentru o centură albastră, nu ai pierdut timp să analizezi situația. Să mă exprim pe înțelesul tău, nu ai gândit, ai acționat dintr-un instinct aparte, o strategie pură, demnă de invidiat.

Sensei! Mă supraapreciați!

-Nicidecum. Îți dau doar un exemplu ajutător. De obicei nu fac asta nici cu elevii mei din clasa avansată. Noi folosim zborul libelulei doar ca exercițiu de încălzire, dumneata ai știut să-l folosești într-o situație reală. Cât despre pumnul ciocan, ai arătat dorința de a finaliza un conflict fără a produce pagube letale. Un nas strivit se poate reface prin operație, dar dacă vizai creștetul capului…

O singură carte

Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.

Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.

Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).

Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).

Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.

Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!

La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.

Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.

Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….

Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.

Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.

Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…

Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…

Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…

Fugarul

Publicată în Antologia Caruselul cu metafore, Editura Inspirescu, 2020

Bărbatul alerga de parcă toate oștile infernului ar fi fost pe urmele lui. Și, într-un fel, erau. Obosise. Plămânii îi ardeau cu fiecare respirație. Expira panică, însă trebuia să continue, cu ultimele forțe. Voia să rămână în viață.

Intrase în pădure. Spera să-i deruteze, să-i facă să creadă că alesese altă cărare. Se întuneca. În goana lui turbată, crengile încercau să-l oprească din drum, îl zgâriau, de parcă ar fi fost și ele din Armata Republicană Irlandeză[1]

Se săturase să tot fugă și să se ascundă, însă, după ce se pronunțase în favoarea acordului de pace, devenise brusc persona non grata pe mai multe liste. Unii îl amenințaseră cu moartea, alții doar îi ceruseră să nu se mai întoarcă în Ulster. Își șterse fruntea cu mâneca fără să se oprească. Auzea ecoul pașilor din spatele lui și refuza să se întoarcă, să-i numere câți erau. Foșnetul covorului de frunze de sub picioarele lui îl dădea, probabil, de gol. Simțea mirosul de țigări ieftine și whisky al urmăritorilor.

            Deodată, drumul i se opri brusc într-un gard înalt, de zid. Fără să pregete, îl escaladă, ajutându-se de funia care îi folosise la coborât pe fereastra casei din Londonderry, când fusese anunțat că veniseră după el. De pe creasta acestuia, îi văzu. Erau cinci. “Or fi pus și preț pe capul meu, ca în Vestul Sălbatic,” gândi el, cu năduf, după care privi în față, pregătindu-se să coboare. Cum învinsese el obstacolul, nici ceilalți nu aveau să se lase prea mult timp întârziați…

            În față era o casă din cărămidă, nu prea mare, cu două ferestre luminate. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Drumul i se înfundase. Se uită după o magazie, ceva dependințe în care să se poată ascunde, dar din direcția aceea nu se vedeau, mai ales că se întunecase deja. Luna oferea o perspectivă prea îngustă pentru cel ce avea nevoie de un loc de scăpare.

            Dădu colțul, căutând intrarea, și se împiedică. Durerea îl săgetă de la gleznă în sus, spre genunchi. Strivi o înjurătură între dinți… și deodată, o ușă se deschise, și un felinar îl lumină. Îngheță pe loc.

            În fața lui era o femeie bătrână, cu un șal gros care-i acoperea și capul, și jumătatea superioară a trupului gârbovit. Avea într-o mână felinarul, și în alta o farfurie cu mâncare pentru ceva animale. Să fi fost un câine în împrejurimi? Nu l-ar fi auzit, să-l latre? Oricum, el trebuia să spună ceva. Să ceară ajutor. Ar fi putut să încerce s-o omoare… dar la ce îi folosea? Vremea luptei trecuse. Conștiința îi era suficient de încărcată din trecut. Acum era timp pentru clădirea unei păci, oricât de fragile. Cei care-l urmăreau nu înțeleseseră încă asta. El, da.

– Bună seara! M-a prins noaptea pe drum și vă rog frumos să-mi dați adăpost până mâine dimineață, spuse el.

            Femeia prinsese durerile nașterii Republicii Irlanda, al doilea război mondial, frământările de la frontieră de la jumătatea secolului, care o lăsaseră văduvă și fără fiul cel mare și tulburările[2], în toată desfășurarea lor. Singurul fiu care îi mai rămăsese fusese rănit grav într-una din revoltele de la începutul tulburărilor, de nu se mai întorsese același om. Știa să recunoască un om urmărit.

Părul lui scurt, leoarcă de transpirație, fața și hainele lui, la lumina felinarului, spuneau povestea goanei nebune din ultimele cam multe ore. Buzunarul hainei de piele, probabil, ascundea o armă de foc, ori măcar un cuțit. Aveau și cei din IRA, și cei care le juraseră răzbunare, iar în locurile acestea de frontieră, era bine să nu-ți faci dușmani de nicio parte a baricadei, dacă nu-ți voiai casa aruncată în aer, cu toți locuitorii…

            – Nu mă interesează de-al cui ești, nici cine te urmărește, spuse ea. Hai în casă! Vei fi hrănit, ți se va da apă de spălat și un loc de odihnă, să fie de sufletul răposatului meu soț, dar mâine în zori vreau să pleci, înainte să vadă cineva de unde ai ieșit. Nu te cunosc, nu ne cunoști pe niciunul dintre ai casei, dacă ne vezi altădată pe străzile orașului.

            Era recunoscător pentru ce i se oferea. Condițiile i se păreau rezonabile. Ar fi vrut să întrebe care oraș – adică, dacă trecuse frontiera sau nu, că nu-și dădea seama, dar era prea obosit. Rămăsese fără cuvinte. Înclină capul, într-o mulțumire tăcută, și o urmă pe bătrână.

            – Omul acesta are nevoie de adăpost pentru noapte, îl prezentă ea celor doi care o așteptau în casă, un bărbat cam de-o seamă cu el, într-un scaun cu rotile, și un băiat subțiratic de vreo treisprezece, paisprezece ani. Paddy, mai pune un tacâm la masă. Vino să-ți arăt unde este baia și să dau drumul la boiler, i se adresă noului venit.

            – Mă cheamă Tom, se prezentă el scurt. Vă mulțumesc pentru generozitate.

            În sinea lui, pe de o parte ezita să se dezbrace și să facă baie, pe de alta, trupul lui trudit avea neapărată nevoie, ca să-și revină. Și dacă veneau urmăritorii și îl găseau fix în baie, gol, neînarmat, ca un vițel la sacrificiu? Ei, și? Dacă asta îi era soarta, se va întâmpla. Obosise, era plin de dureri și nu voia decât, după o baie relaxantă, să bea un ceai fierbinte și să adoarmă.

            – Eu sunt Maureen, el este fiul meu, Sean, iar el, nepotul meu, Paddy, făcu ea prezentările pe scurt.

            – Nu trebuia să-l aduci aici, mormăi Sean. Nu primim niciodată musafiri.

Paddy, care îl privea mirat pe străin, observă că prin haină îi trecea o pată de sânge, care se mărea din ce în ce.

– E rănit! Bunico, trebuie să-l pansăm! exclamă el. Altfel moare pe la noi și nu ne crede nimeni că n-am contribuit la crimă.

Poate văzuse prea multe filme polițiste ori western, dar se pare că moștenise de la generațiile anterioare un simț practic greu de contrazis.

– Nu pansăm pe nimeni, Paddy! interveni tatăl lui. De mine cine a avut grijă atunci, la bătălia din Bogside?[3]

            Tom se cutremură auzind numele aducător de amintiri de coșmar. Și el fusese acolo; lupta făcuse începutul lungului șir de violențe ce-l aduseseră, acum, aici. Îl deranja mai puțin lipsa de ospitalitate a băiatului sau chiar dușmănia vădită a bărbatului decât menționarea celor trei zile și trei nopți pe baricade.

            – Tocmai pentru că nimeni nu a avut, replică bătrâna. Suntem casă de creștini cu frica lui Dumnezeu și nu putem lăsa omul să ne moară la ușă… sau, mai rău, să fie omorât, continuă ea, auzind zgomote la poartă. Paddy, du-l în baie! Ajută-l să se spele, pansează-l și adu-i cămașa și costumul de haine pe care le găsești în șifonierul meu. Nu ieșiți de acolo decât când vă spun eu că puteți ieși, ai înțeles?

            – Da, bunico!

            Străinul se lăsă luat de mână. Din fericire, nu pierdea atâta sânge încât să lase dâră în urma lui. Doar veșmintele i se îmbibaseră. Abia intraseră în baie, că în ușa casei bubuiră bătăi de oameni care nu se încurcau cu delicatețuri. Femeia îi aruncă o privire semnificativă fiului ei, ducându-se să deschidă. Bărbatul își manevră scaunul cu rotile spre sertarul cu tacâmuri, punând masa, în locul lui Paddy. O scenă domestică oarecare.

            – Ai văzut cumva un bărbat de înălțime medie, foarte grăbit să fugă de noi? întrebă direct unul dintre cei cinci oameni de la ușă, aparent șeful lor, pe când ceilalți rămăseseră în umbră, în spatele lui.

            – Nu a venit aici, răspunse ea. În mod sigur ar fi fost trimis în drumul lui. Noi nu primim niciodată pe nimeni. Vă puteți interesa oriunde: fiul meu a rămas invalid, în scaun cu rotile, ca urmare a rănilor căpătate la Bogside. Are probleme de sănătate. Tocmai de aceea am rămas aici, în căsuța aceasta bătrânească, departe de lume.

            Unul dintre cei care îl însoțeau confirmă, în galeză, făcând un pas înainte și șoptind la urechea șefului.

            – Ai vreo idee unde s-ar putea ascunde? fu întrebată din nou.

            – S-o fi dus în oraș, unde i s-ar deschide unele uși. Ori a ieșit la șosea și l-a luat vreo mașină spre nord, dădu ea din umeri. Dacă aflu ceva, eu sau nepotul, care este în baie acum, cum vă dau de știre?

            – De ce să te străduiești să faci ceva pentru ei, mamă, sau pentru cel care fuge de ei? strigă bolnavul, de s-ar fi auzit până la poartă. Toți sunt o apă și un pământ, fie ei republicani sau loialiști! Toți m-au lăsat să crăp în șanț – și ai mei, și ai lor. Nu mulțumită lor sunt în viață, neputincios și chinuit de migrenele astea îngrozitoare. Zici că îmi taie cineva capul cu fierăstrăul!

            – Orice război a implicat și greșeli, și pierderi colaterale, încercă omul de la ușă să-l împace.

            Auzise că așa reacționa invalidul. Avea crize de violență, când blestema, striga, uneori spărgea vesela. Din fericire, nu-și revărsa demonii asupra celor cu care locuia.

            – Ușor de zis, când aceia nu au fost copiii cărora le-ați dat viață, cârcoti și bătrâna. Luptele de la frontieră m-au lăsat văduvă și fără fiul cel mare, iar Sean, după cum vedeți, nu se poate numi că-mi este sprijin la bătrânețe, din moment ce eu sunt cea care-l îngrijesc pe el.

            Intrușii nu găsiră replică. În sfârșit, plecară. În urma lor, femeia continuă să pună farfurii și căni, așezând scaunul cu rotile confortabil la masă. Puse și a patra porție.

            Paddy apăru din baie și se apropie de bunica lui.

            – Au plecat? șopti el.

            – Da.

            – Vino cu ce este nevoie pentru cusut o rană. Și stau lângă tine, să învăț, poate mi-o prinde bine vreodată. Omului ăsta i-a trecut glonțul pe lângă el și i-a luat un pic de carne. A avut noroc că nu l-a găurit să-i rămână acolo, ca în filme!

            Pentru el, seara aceasta era o aventură. Pentru bătrână, un prilej de îngrijorare. Luă ac și ață. Străinul era deja curat și purta o pereche de boxeri noi, cu un imprimeu demodat. Sigur le primise un bărbat care nu apucase să-i poarte. Pansamentul pus de băiat, chiar deasupra elasticului boxerilor, îi oprise sângerarea. Intervenția femeii cu ac venea la timp.

– S-au auzit și de aici unele strigăte, recunoscu el. Vă mulțumesc foarte mult pentru ocrotire. Vă sunt recunoscător, atât cât poate însemna recunoștința unui fugar, care cine știe unde va fi mâine. De ce m-ați primit, fără să știți măcar dacă nu cumva… am fost și eu, atunci, la Bogside? se strâmbă el când îi intră acul în piele.

– Și dacă ai fost, s-a întâmplat demult. Ești prea tânăr să fi participat în celelalte, unde s-au dus ai mei. Puteai să ai vârsta fiului meu cel mare, Dumnezeu să-l odihnească, și tot, dacă te dădeam pe mâna lor, nu mi-i dădea nimeni înapoi. Nici lui Sean nu-i recupera sănătatea pierdută. Îmi duc crucea, și vreau să nu am pe nimeni pe conștiință, indiferent dacă-i catolic sau protestant, loialist sau republican.

Nu era, poate, răspunsul la care se aștepta, dar era unul sincer, direct.

– Catolic, fost membru IRA. Eu am depus armele odată cu primii care au făcut-o, în semn de bune intenții față de acordul de pace, pe care cerneala nu s-a uscat încă; facțiunea care mă vânează, nu.

– N-or fi singurii, interveni băiatul. Am auzit destule.

– Taci, Paddy, nu te băga în vorba oamenilor mari! îl repezi bătrâna, terminându-și treaba, apoi îi spuse străinului: Îmbracă-te și vino la masă!

Spre surpriza oaspetelui, cina începu cu o rugăciune, rostită de Paddy:

– Doamne, îți mulțumim pentru toate binecuvântările tale, pentru bucatele de pe masă și pentru ziua care se încheie. Te rugăm să ne ocrotești și mâine, și în toate zilele, pe toți cei din jurul mesei acesteia. Amin!

Tom se simți impresionat că fusese inclus, chiar dacă rugăciunea nu era cea standard, catolică, obișnuită urechilor lui. Mai conta că era o familie de protestanți?

– Mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai ajutat astăzi și mi-ai scos în cale oameni deosebiți. Ai grijă de ei, Doamne, dă-le tot ce au nevoie și fă să nu pătimească pentru gestul mărinimos din seara aceasta. Ai grijă și de mine, în mare mila Ta, să scap din ceea ce mi-au urzit dușmanii. Îndură-te de Irlanda, să se audă vocea Ta de la Canalul de Nord la Canalul Sfântul Gheorghe și de la Marea Irlandei la Oceanul Atlantic, îmblânzind inimile tuturor, să se încheie pacea! Iartă, Doamne, tot ce s-a întâmplat în ultimii zeci de ani, și fă ca generația copiilor de astăzi să cunoască numai vremuri pașnice, termină el rugăciunea, cu ochii la Paddy.

– Chiar crezi că ar putea fi pace vreodată, când a curs atâta sânge, de sute de ani, între frați, veri și vecini, între cei verzi și cei portocalii? Cum s-ar putea face pace între cei ce au schimbat pumni, pietre, sticle incendiare și gloanțe timp de secole? ripostă Sean, frecându-și tâmplele, cu un gest nervos.

– E vremea ca izvorul de sânge să sece, într-o bună zi. Azi, dacă nu ieri! Am crezut și eu, în tinerețe, că lupta poate rezolva ceva. Am crezut în răzbunare, în realizarea unității cu orice preț, într-o Irlandă mare și puternică, așa cum fusese pe vremea ducilor de Kildare[4], dar în context modern. Am dat cu piatra la Bogside într-un băiat de vârsta mea, unul dintre ucenicii din paradă, care îmi aruncase, în batjocură, un pumn de monede de cupru. Atunci, eram convins că ura multi-seculară este firească. Făceam ce trebuia, ce făcuseră și strămoșii mei, generație cu generație. L-am văzut cum se prăbușește, cu capul spart, și moare călcat în picioare de ceilalți, după ce-mi aruncase o sticlă incendiară, care a aprins pervazul ferestrei. Acela a fost primul om pe care l-am omorât. Era care pe care.

Invalidul se cutremură, pradă acelorași amintiri. Băiatul și bătrâna priveau de la unul la celălalt, fără cuvinte, intuind ce ar fi putut urma.

– M-a urmărit în vise multă vreme, cu părul lui cârlionțat și eșarfa deosebită, în culori vii, de un model cum nu mai văzusem până atunci, cu toate nuanțele soarelui în ea, continuă străinul. Ai fi zis că fusese suficient pentru stingerea setei de răzbunare, când am văzut consecințele faptelor mele. Însă după duminica sângeroasă din 30 ianuarie 1972, când a fost ucis vărul și prietenul meu cel mai bun, Michael Kelly, alte neamuri, membri ai IRA, au venit să mă ia cu ei. De atunci, am avut parte de suficiente violențe. Dar vremea armelor a apus după ce ambele țări au devenit membre cu drepturi depline ale Comunității Europene și aceasta și-a adâncit uniunea dintre state, ducând la negocierea Acordului de Pace. Acum ne-ar trebui altfel de luptă, cea legală. Am priceput, într-un târziu, că nu este drept ca frații de același neam și aceeași limbă, puși să se urască şi să se omoare unul pe celălalt prin forţa istoriei, să nu înţeleagă că este mai bine să-şi dea mâna, să se unească în lupta comună împotriva violenței, pentru o lume pașnică, mai mare decât cele două felii de țară tăiate de istorie, în cadrul Uniunii Europene. Să votăm, la referendum, pentru consfințirea păcii, să dărâmăm baricadele, să depunem armele și să ne dăm mâinile.

Sean îl țintui cu privirea, fără să spună nimic, cu maxilarele strânse, de parcă se temea să nu-i scape ce nu trebuia. Mâinile i se încleștară pe scaunul cu rotile. Bătrâna, cu ochii mari, se ridică și plecă grăbită în altă cameră.

– Crezi că cei de unde vii tu, unioniștii, vor vota pentru pace? N-au fost chemați la masa tratativelor, și cârcotesc că Republica Irlanda capătă un rol mai mare decât Anglia în zonă. Mie, acum, mi-e totuna. Nu cred că se va întâmpla, spuse, într-un târziu, Sean.

– Dacă ești unul dintre cei care votează pentru pace, se poate realiza!

            Femeia se întoarse cu o eșarfă din mătase, decolorată de vreme și pătată de sânge, însă al cărei imprimeu tropical corespundea descrierii, cu nuanțe de galben viu, portocaliu și roșu ca soarele, de la răsărit la apus. O flutură în fața celor doi bărbați.

Oaspetele tresări. Nu se putea să fie adevărat! Pentru prima oară în viață, era confruntat cu o victimă în viață a acțiunilor sale, considerate, cândva, eroice. Acum, le vedea în cu totul altă lumină. Oftă.

– Da, chiar aceasta cred că este… Adică tu ești cel pe care l-am lovit… și nu ai murit? începu să înțeleagă fugarul. Folosește la ceva dacă îmi cer iertare, creștinește, astăzi, în fața ta, la aproape treizeci de ani de la evenimentul nefericit? Și de la mama care te-a îngrijit toată viața, doar pentru că mâna mea a aruncat piatra?

            – Eu te iert, spuse bătrâna, în numele Domnului nostru Isus Hristos, care a făcut la fel cu dușmanii și prigonitorii Săi. După cum am înțeles, nu mai ești cu ei. Așa a vrut soarta noastră. Nu ești tu vinovat, ci legile urii multi-seculare, care au săpat prăpastia dintre Verzi și Portocalii. Dacă îi era scris să fie rănit de piatră și de sticlă, în blestemata aceea de luptă, tot s-ar fi întâmplat, fie de mâna ta sau de a altuia.

În sufletul invalidului se dădea o luptă. Îl ura pe acest om, care tocmai își mărturisise crima, de treizeci de ani, sentiment intensificat cu fiecare durere de cap, cu fiecare durere de spate, cu fiecare clipă când i se făcea dor de femeia necredincioasă care-l părăsise. Totuși, mama lui se grăbise să-l ierte. Iar acum, când îl putea privi în ochi, constata că nu era mult diferit de el însuși. Da, el fusese cel care aruncase primul cu monedele, instigat de colegii lui din paradă. Celălalt, doar ripostase, ca orice om demn, jignit. Mai departe, bătălia escaladase, de ambele părți, ajungându-se la vărsare de sânge.

– Eram unul dintre ucenicii porniți în paradă, mândru că într-o lună urma să îmi pot câștiga pâinea, să o fac pe mama mândră de mine, rosti el, cu vocea schimbată, parcă retrăind acele evenimente. Săraca, spălase destule rufe prin oraș ca să mă crească, fără niciun sprijin. Când am trecut pe William Street, au început violențele. Cei din Bogside urlau insulte către noi. Le-am răspuns. Nu mai știu cine ne întărâta. Am aruncat monede de cupru, am primit pietre din praștii. Atunci a început haosul. Când m-am prăbușit, au crezut toți că am murit. Mi-am revenit într-un târziu și m-am târât într-un gang, neștiind sigur pe ce lume eram. Am leșinat iar, acolo. Abia după o vreme m-a dus cineva într-o casă, unde am zăcut, fără să știu de mine, câteva săptămâni. Ziceai că m-ai ținut minte după eșarfă. Tot după ea, adusă de tata din Franța, unde a luptat în primul război mondial, m-a recunoscut și mama, care întrebase peste tot, și de vii, și de morți. 

– Poate dacă nu ai fi rămas invalid în urma rănii, aș fi avut mamă, protestă Paddy în surdină.

– Nu vorbi de târfa de Kayleigh în fața mea! Dacă m-ar fi iubit, ar fi rămas cu mine. Tu și mama ați făcut-o. Atunci eram mai bine decât acum. Unele consecințe au evoluat în timp.

– Chiar dacă a greșit față de tine și de Paddy, nu este așa cum spui, încercă bătrâna să-l potolească. Are un singur bărbat, luat cu cununie, nu a înșirat o duzină. Greșeala ei a fost că s-a măritat de tânără cu tine și că a crezut în ce-au spus primii doctori, că te faci bine. Când a devenit subiectul crizelor tale de furie, era normal să nu mai suporte și să-și ia câmpii. N-a fugit cu altul, a fugit de tine… Iar Paddy, chiar dacă l-a iubit, ar fi încurcat-o cât își căuta de lucru în oraș. Avea nevoie să fie liberă ca să înceapă o nouă viață.

– Măcar tu ai un copil, comentă străinul, pe care să-l iubești și care să-ți îndulcească bătrânețile. Ai avut o soție. Eu nu am avut timp pentru a-mi face o familie. Am fost ocupat să semăn răzbunare și moarte, nu viață. Am trăit singur și voi muri singur.

– Nu ești atât de bătrân, interveni femeia. Poate nu ți-e dată singurătatea veșnică. În timp de pace, înfloresc toate sufletele.

Sean încă se gândea la toate cele petrecute, atunci și acum.

            – Te iert, rosti el, într-un târziu, pe un ton doar pe jumătate convins. Mama are dreptate. Dacă nu mă lovea piatra ta, ar fi fost a altuia, și tot îmi găurea scăfârlia, să-mi lase migrenele acestea îngrozitoare. Cât despre sticla incendiară care m-a ologit, aceea nu a fost a ta, dar și eu aruncasem una într-ai voștri. Nu știu cine mi-o dăduse, din spate. Am fost, cu toții, victimele urii. Între noi doi, aceasta s-a sfârșit acum. Vorbele mele vor fi pecetluite cu pâinea și sarea împărțite la cina înainte de care ne-am rugat împreună, aceluiași Dumnezeu, indiferent că tu ești catolic și eu protestant.

            Făcu eforturi să se ridice și să prindă mâna întinsă a lui Tom. Acesta i-o strânse vioi, fără exces de forță.

            – Dacă mai stați mult la povești acum, în loc s-o faceți după masă, veți lua cina rece! îi avertiză bătrâna, umplându-le farfuriile. Poftă bună! Mâine în zori, Paddy, iei căruța. O voi umple eu cu câteva coșuri de mere și cu două pături, între care se va ascunde Tom, pentru cazul că urmăritorii ar fi rămas în apropiere. Te asiguri că nu este nimeni în jur la traversarea șoselei de centură și îi spui lui Tom să coboare. Îi arăți unde este stația de autobuz spre Dublin. Poate să se ducă până în capitală, sau în oricare orășel din drum. Când ajungi în oraș, lași căruța la vară-mea Ciara, cu mere cu tot, și îți vezi de drum spre școală.

            – Vă mulțumesc încă o dată tuturor de aici, de la masă, răspunse fugarul. Așa voi face. Poftă bună!

* * *

            În zori, căruța de un cal putere opri în locul indicat de bunica micului conducător de atelaj.

            – M-am uitat bine, nu am fost urmăriți. Aici e loc liber, nu ar avea cum să ne pândească nimeni. Poți coborî în siguranță, îi spuse băiatul. Cum te simți?

            – Bine. Mai am câteva pastile în buzunar, împotriva durerilor. Am luat una dimineață.

            – Ia și rucsacul, cu apă și merinde. Drum bun! Stația este acolo. Te superi dacă te rog să-mi trimiți o vedere, după ziua votării? Să știu că ești bine. Dacă întreabă ai mei de la cine e, Tom este un fost coleg de școală. Nu am primit niciodată o scrisoare sau o vedere. Cine să ne scrie nouă?

            Fugarul fu impresionat că cineva îi purta de grijă, în lumea asta mare. Un copil care ar fi putut fi al lui, dacă și-ar fi găsit cândva timp să se așeze la casa lui. Poate că încă nu era târziu s-o facă, undeva în Republica Irlanda sau, poate, în altă parte, la adăpost de răzbunători.

            – Dacă îmi dai adresa, îți scriu.

            – Iar eu, promit să îi bat la cap pe tata și pe bunica să se ducă la vot. Pacea este importantă!

            O strângere de mână bărbătească și cei doi se despărțiră. Băiatul privi cum Tom începu să alerge, văzând autobuzul apropiindu-se. Îl prinse. Atelajul își continuă drumul spre oraș. Fugarul era, pentru moment, în siguranță.

* * *

La referendumul din 22 mai 1998, propunând modificarea constituției atât în Irlanda, cât și în Irlanda de Nord, pentru consfințirea păcii, prezența la vot a fost numeroasă. 94,4% dintre cetățenii Republicii Irlanda și 71,1% dintre cei din Irlanda de Nord au votat în favoarea Acordului de pace semnat în Vinerea Mare. Era vremea să se întindă punte peste râurile de sânge, să se reclădească ce se dărâmase timp de secole întregi, chiar dacă unele ramuri ale IRA au acceptat depunerea armelor cu o întârziere de câțiva ani, abia la începutul noului mileniu.

Paddy primi, pe la jumătatea lunii iunie, o vedere din Cork, semnată Tom, pe care scria, simplu, Vacanță plăcută! O păstrează și acum, împreună cu alte amintiri din adolescență.


[1] I.R.A. – formație paramilitară irlandeză, interzisă, considerată teroristă, care a acționat și în Republica Irlanda, și în Irlanda de Nord, până la dezarmarea acesteia, în anul 2005. Dar încă există câteva facțiuni desprinse din aceasta, care nu recunosc acordul de încetare a focului și nu au predat armele.

[2] The Troubles (tulburările sau necazurile) reprezintă denumirea conflictului naționalist etnic din Irlanda de Nord din a doua parte a secolului XX, început în anul 1968, escalând în august 1969, cu revolta din Irlanda de Nord, și finalizat în 1998 cu Acordul din Vinerea Mare, aprobat prin referendum simultan atât în Republica Irlanda, cât și în Irlanda de Nord la data de 22 mai 1998.

[3] Revoltă comunală masivă, de sute de oameni, care a avut loc în perioada 12-14 august 1969, în Derry, Irlanda de Nord, între locuitorii din Bogside, catolici, republicani, și unioniștii locali, protestanți, sprijiniți de forțele de ordine din Ulster. 43 dintre cei 59 de ofițeri din Ulster au fost răniți de bombele artizanale

[4] Familia Fitzgerald, duci de Kildare, împuterniciți regali în Irlanda în perioada 1316 – 1599, până la cucerirea Irladei de către Anglia.

Povestea eșarfei în culorile toamnei o găsiți aici.

Literary report 2020 and plans for 2021

Photo by Ione Peony on Pexels.com

Fellow-authors used to list all their literary activities in 2019 and plans for 2020. I did the same last year, and now I am keeping with the tradition.

NANOWRIMO:  I keep being the Local Municipal Liaison for Bucharest. It could have gone better, though. I won the two Camps, but not the November contest, where I succeeded only about 18,000 words. I tried my best in the given situation I had to adapt to, and I am glad that I succeeded at least to organize a few online writing sprints for the Romanian NaNoWriMo team, not only for the Bucharest one. There is no other wrap-up NaNoWriMo report, so this is the one – I just learnt to be content with small progress until I’ll be able to hold a writing sprint uninterrupted…

BOOK-RELATED TRAVEL:  armchair travel via books, videos and photos. I am stuck in my tower for a while, waiting for better days, not only for the pandemy reasons. But I researched intensively via Internet and books for my novels and short stories.

PUBLISHED THIS YEAR: No more books published this year, only short stories and a few poems, in literary magazines and anthologies, and blog articles here. But I am glad that the number of anthologies and literary magazines I am in has increased, so I guess it applies for being wider known….

AWARDS won:

  • Poetry prize at Brâncoveniana contest, in Potlogi Dâmbovița
  • First prize for short stories at the International Literary Contest Metafore – Ana Podaru
  • Third prize, respectively first mention for short stories at the festival Simfoniile verii (it was acceptable to enter with 2 short stories if both added up to 3 pages, and both won something)
  • Second prize for short stories at the festival Capriciile toamnei
  • Mention (fifth place) at the National Short Stories Contest Nicolae Velea 2020.

OTHER WRITING – RELATED ACHIEVEMENTS:

  • I am mentioned with a dedicated article in the Encyclopedia of 2000 generation writers
  • I got chronicles of my books in various literary magazines
  • I got recommendations of my books in book blogs
  • I succeeded to attend a few literary events
  • I succeeded to make myself known more in various reader groups
  • I have opened an Instagram account.

BOOKS TO COME IN 2021:

  • I want to publish a second edition, reviewed, of the series Life in turmoil (Vieți în vâltoare). It is now in 3 volumes, but it will be in 4 volumes, able to be read and enjoyed also individually. The review is in progress, two of the volumes were read by betta readers, two still need work.
  • I also want to publish 2 short stories collections as well, The old craftsman’s apprentice (Ucenicul bătrânului artizan) and another contemporary one, title still undecided.

OTHER LITERARY HOPES FOR 2021:

  • To get my books more widely known
  • To learn about more literary contests and to participate in them.
  • To get more chronicles
  • To be able to get the documentation ready for submission to the National Writers Union.

WRITING IDEAS TO RIPEN UP FOR LATER:

I want to finish at least one and start another of the (4 or 5) volumes of a new pirate series, titled Gentlemen of fortune (since The price of freedom is a title others used too, so I had to find another). Also, each volume able to be read individually.

Keep gathering short stories in 2 more volumes, as they get published, one by one, in magazines – one to be titled Rebels of the seas and of the mountains, other with children stories – Stories with animals and fishes.

IDEAS WHICH KEEP BAKING OVER NEXT YEAR:

  • a sort of fan-fiction (of the publishable kind, even if not in the same genre and style as 50 Shades of Grey J and not sure if novel or novella) – continuation of something I love, up to you to guess what: the story of a young single mother who wants to start a new life, under another name, in another place, maybe pretending she is a widow in order to not have her baby called bastard… Also, up to you to guess in what country it is going to happen (easy if you guess what it might be a fanfiction from, but difficult if you take into account that in the movie it is just briefly hinted that the main characters might have slept together once, and this idea might have been skipped by most watchers – I got it only about the 14th time I watched the movie…) I might combine it with my idea of a May-December romance I had for a long time, so she might find an older man to raise her son with…
  • another Viking story, happening at the dawn of the Viking Era, around 750, if the Wanderers of the Seas (Pribegii marilor) happen at its end, around 1050. This time, also not necessarily told from a female perspective…
  • a sort of timetravel fantasy story which I still have to think over, a sequel to a roleplaying game dead long time ago (not mine).
  • and maybe another Venetian historical novel…

….But these are all surely for beyond 2021.

NAUFRAGIATUL

Încet, încet, suflul rece (și ud) al realității îi inundă gândurile: “Marie Gallante” se scufunda. Mai erau doar doi pereți de lemn care rezistau… până când? Scârțâitul lor sinistru și vuietul valurilor nu anunțau nimic bun.

Pe căpitan Allegre îl văzuse căzând lovit de catargul care se prăbușise în furtună. Încercase, atunci, să îl tragă de dedesubt, dar nu reușise. Pe urmă, toți cei care erau încă apți de muncă și legați cu parâme, trebuiseră să-și continue lupta cu stihiile. Însă furtuna învinsese. Pentru a confirma aceasta, un val puternic rupse arborele trinchet, de care Andrea își legase parâma, iar el se prăbuși peste ceea ce rămăsese din copastie. Până să reușească să dezlege nodul pe care îl făcuse cu două ore înainte, ajunse pe fundul mării.

Apa forma un fel de perdea groasă, opacă, nu limpede, ca în golfurile Egeei, unde se mai scufundase în zorii adolescenței, împreună cu sora lui, sub supravegherea unuia dintre unchi. Naufragiatul se zbătea să se elibereze, să se ridice la suprafață, fără să reușească încă. Într-o fracțiune de secundă, crâmpeie de viață îi trecură prin fața ochilor: copilăria la bordul unei mici ambarcațiuni de familie, ca multe altele din Marea Adriatică, din Egee sau Ionică, încărcată cu marfă de la o insulă la alta sau spre ținuturile Italiei ori cele de dincolo de Bosfor; furtuna amarnică în care își pierduse familia și corabia pe care se născuse; bătaia soră cu moartea primită pe cheiul din Marsilia de la genovezi invidioși; zâmbetul lui Mireille, sărutările ei și felul în care îl încredințase căpitanului gabarei “Marie Gallante”…

“Doamne, ajută-mă din nou, scoate-mă la liman,” se rugă el în gând.

Dumnezeu? Nu, altcuiva se rugau cei din neamul lui pentru viața marinarilor. Ceea ce văzu pe fundul mării îi reaminti acest lucru. Se afla acum în fața unei fete deosebit de frumoase, cu fața albă ca de marmură, cu trăsături pe care le mai văzuse la femeile din portul Salonicului. Avea o rochie fină de mătase, de culoare verzuie, și un pieptene de aur.

Era de bine sau de rău că se întâlnise cu Gorgona, aici, atât de departe de mările unde amândoi văzuseră cândva lumina zilei? Andrea își alese vorbele cu grijă:

– Mulți ani să trăiți, Majestate! Fratele dumneavoastră domnește fericit peste o împărăție necuprinsă.

Era exact ce își dorea Gorgona să audă, însă tânărul marinar nu se aștepta să primească și un răspuns:

– Mulțumesc de veștile bune. Familia ta mă servește cu devotament, iar acum am primit noi gărzi de pe gabara scufundată. Te-ai descurcat bine unde te-am trimis, printre francezi! Ai spus povestea mea marinarilor străini?

Surprinzător, Andrea era bucuros să audă aprecierea reginei mărilor. Măcar cei dragi pe care i-a pierdut în cele două naufragii, cel de acum șapte ani și cel care abia se întâmplase, erau departe de orice întristare și suferință acum. Cât despre ai lui, poate că era mai bine pentru o familie de marinari să fie la curtea Gorgonei decât în Raiul acela cu lapte, miere și îngeri despre care mai auzise în biserici. Așa că răspunse imediat:

– Da, majestate. Le-am spus povestea Unora le-a plăcut. Au și ei sirene în legende.

Gorgona zâmbi și dădu din cap afirmativ.

– Mi-ai dăruit viața ta încă de acum șapte ani. Ești al meu și recunoști aceasta. Mai ții minte întâlnirea noastră de atunci?

Nu-și amintea nimic, până când se trezise pe puntea corăbiei aceleia care nu avusese nevoie de el și îl aruncase pe cheiul Marsiliei ca pe un gunoi, însă nu îndrăznea să recunoască deschis.

– Recunosc că sunt supusul dumneavoastră, regină a mării.

– Ai promis să mă servești cu devotament. Ai făcut-o. Dacă vrei să rămâi în viață, să mă servești în continuare de pe puntea unei corăbii, am nevoie de jertfa ta de lacrimi.

– Viața mea vă aparține. Bărbații nu plâng, dar, dacă mi-o porunciți, o voi face, Andrea răspunse ca într-un vis, fără să înțeleagă.

De fapt, de când o pierduse pe Mireille, acum aproape un an, lacrimile neplânse îl sufocaseră multă vreme. Făcuse tot posibilul să o uite, însă nu reușise. Amintirea ei, de cealaltă parte a oceanului, încă îi provoca câte un suspin amar. Parcă ghicindu-i gândurile, Gorgona continuă:

– Vreau lacrimile pe care le vei plânge pentru o nouă iubire pierdută, înainte de a o găsi pe femeia cu care vei rămâne. Lacrimi amare, așa cum am vărsat și eu acum o vreme.

Andrea știa legenda; înțelegea suferința Gorgonei. Nu credea să se mai îndrăgostească vreodată. Tocmai de aceea, nu îl deranja să promită ceva despre care nu avea idee.

– Le veți avea. Vă voi servi întotdeauna.

Gorgona râse:

– Vom vedea ce mai vreau de la tine în viitor. Într-adevăr, ești al meu și mă vei servi pentru mulți ani de pe puntea unei corăbii, la fel ca și sora ta. Am planuri mari pentru voi.

Acceptă vorbele reginei sirene, cu o plecăciune a capului. Fusese încredințat dintotdeauna că exista un motiv pentru care, din tot echipajul, doar pe el îl pescuise corabia aceea. Oare îi trăia una dintre surori? Parcă așa auzise acum… Asigurarea că va trăi și se va dedica mării pentru mulți ani în continuare era tot ce își dorea să audă.

– Mulțumesc, Majestate. Voi căuta să fiu demn de favorurile dumneavoastră.

Sirena îi făcu semn să se apropie. Când ajunse în fața ei, Andrea primi o îmbrățișare stranie, simțind pe frunte sărutul Gorgonei. Îmbrățișarea și sărutul păreau familiare; într-adevăr, nu era imposibil să le fi primit și acum șapte ani, înainte ca ea să-l fi împins spre corabia salvatoare.

Primi un impuls de a se înălța. Cu câteva mișcări din mâini și din picioare, ajunse înapoi la suprafață. Sorbi aerul cu lăcomie, tușind și înecându-se. Din moment ce obținuse binecuvântarea și protecția Gorgonei, de acum depindea de el să lupte pentru supraviețuire.

Rămăseseră doar câteva resturi plutitoare, de lemn, din frumoasa corabie pe care navigase mai bine de șapte ani, desăvârșindu-se ca navigator. O scândură lată ajunse spre el. Andrea se prinse de ea, continuând să dea din picioare.

Pe măsură ce gândurile i se limpezeau, încercă să se orienteze după soarele care tot nu se vedea. Ploaia continua să îi biciuiască trupul cu funii nemiloase. Și totuși, nord – estul părea să fie într-acolo. Ultima dată când se uitase pe o hartă, în partea aceea erau insule. Tortuga și Hispaniola. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Andrei și al Gorgonei, va ajunge undeva. Măcar în calea vreunei corăbii, dacă nu spre insulele spre care se îndrepta.

După ore și ore de plutit în voia valurilor, naufragiatul adormi sau își pierdu cunoștința.

Se trezi pe un țărm, pe jumătate lovit de valuri, sub soarele puternic, care îl orbea și îl storcea de puteri. Se desprinse de scândura pe care o ținea încă cu disperare, de parcă devenise o dreaptă prelungire a mâinilor lui nervoase.

Gândul că din nou era singurul supraviețuitor al unui naufragiu îl lovi ca un topor de abordaj. Plânse pierderea prietenilor buni din echipajul cu care împărțise bune și rele timp de șapte ani, apoi îngenunche în rugăciune, să mulțumească Domnului și tuturor sfinților că îi salvaseră viața pentru a doua oară dintr-o astfel de încercare. Cu ultimele puteri, se târî afară din apă, adormind din nou pe nisip, sfârșit de oboseală.

O pereche de mâini răcoroase îi mângâiau fruntea înfierbântată. Fără să deschidă ochii, buzele uscate de sete și de sarea mării murmurară numele celei care îi stăpânise gândurile timp de șase ani:

– Mireille!

Era confuz. Capul îi zvâcnea. Nu-și mai amintea de incredibila întâlnire cu Gorgona. Doar de lupta cu uraganul și cu valurile care îl azvârliseră peste bordul corăbiei în curs de scufundare. După eforturi uriașe, deschise ochii, sarea din gene usturându-l. Își duse mâinile la ochi cu greutate, frecându-i, și îi deschise din nou, deslușind un chip de fată, cu o coadă groasă, roșie-maronie ca lemnul scump din Veneția, adus de peste mări și țări, aplecat deasupra lui cu îngrijorare.

– Mă cheamă Fiona, nu Mireille, spuse ea, în engleză, mângâindu-i fruntea și fața în continuare. Am scăpat dintr-un naufragiu acum câteva zile. Te ajut să te ridici?

Ochii ei erau la fel de verzi ca ai lui, însă nuanța era puțin diferită. Priviri cercetătoare, de iarbă mustoasă a sfârșitului primăverii întâlniră pe cele de mare caldă, tropicală, ale naufragiatului.

Andrea se încruntă, concentrat să înțeleagă majoritatea cuvintelor. Știa puțină engleză. Prefera să nu o vorbească decât când nu avea încotro, iar acum nici un cuvânt nu îi venea pe limbă.

Făcu eforturi să se ridice în picioare. Mâna ei fermă îl susținu. Avea mușchii brațelor puternici pentru o fată, se gândi el, în timp ce se clătina ca o trestie în vânt. Mâinile îi erau aspre, bătătorite de muncă. Cu siguranță nu era o domnișoară firavă, obișnuită să își pună servitorii la treabă, ci o femeie din popor.

– Pe mine mă cheamă Andrea, șopti el când reuși să atingă verticalitatea. Vorbești franceza? Eu engleză nu prea…

– Eu franceză puțin, râse ea, cu un zgomot de clopoței. Dacă tu înțelegi la mine și eu la tine, e un început bun.

Se amuzase că, în mintea ei, flăcăul acela cu figură angelică avea nume de fată. Nu mai pomenise până acum un bărbat să se numească Andrea, nu Andrew sau André. Dar deși hainele îi erau pline de alge și nisip, dându-i un aspect jerpelit, omul din spatele hainelor, ezitând să își caute fiecare cuvânt, îi plăcea. Altfel nu s-ar fi oprit să vadă dacă mai trăiește, dacă e coerent, nu s-ar fi căznit să îl ridice, să își împartă ceaiul aromat cu el și să îl ducă la han.

– Înțeleg. Nu pot să vorbesc, șopti el cu greutate.

Fiona își aminti cum se simțea ea acum trei zile, când corabia pe care fusese ea căzuse victimă unui vas de război. Cum îi intrase sarea în păr, în ochi, în gură și în suflet, nu numai în haine. Probabil că naufragiatul era la fel de însetat cum fusese ea când ajunsese la țărm.

– Este în regulă. Bea întâi puțin ceai de aici, îi dădu ea plosca.

Nu multă lume prefera ceai de plante în ploscă, însă ea îl considera mai practic prin locurile acestea. Apa se încălzea repede, nemaifiind la fel de îmbietoare, sau, mai rău, te apuca burta de la ea, dacă stătea mai mult timp în recipient.

Marinarul bău cu o lăcomie înduioșătoare. Ei nu avusese cine să îi dea apă până nu a ajuns în orașul unde cunoștea pe cineva. Francezul cu nume de fată se pare că nu cunoștea pe nimeni aici. Pierdut, singurul supraviețuitor, arzând de febră; fără îndoială, avea nevoie de ajutor.

– Sprijinește-te de mine și hai să mergem spre oraș. Încet, fără grabă, că tot la han ajungem.

Andrea încercă să se împotrivească, dar nu avea putere. De fapt, dacă nu l-ar fi ajutat ea, probabil ar fi rămas să zacă pe plajă. Când auzi de han, își dădu seama că de fapt avea nevoie de apă, de hrană și de odihnă; alegerea ei era firească.

Felinarele albe ale hanurilor și semnele lor multicolore, precum și cele roșii ale bordelurilor, luminau Basse Terre, un orășel cu arhitectură cosmopolită, în care stilurile coloniale francez, englez și spaniol se întrepătrundeau.

Andrea o urmă pe Fiona, care îl întrebă, pe drum, ce se întâmplase cu corabia pe care servise și cum se numea. Parfumul ei de busuioc și mentă părea să îndepărteze puțin mirosul de sare al hainelor lui, iar căldura ei radia siguranță și pace – ceea ce îi lipsise lui în ultima vreme. Zâmbetul ei era luminos ca o rază de lună, în amurgul care se lăsa peste oraș. Mai mult el îl determina pe Andrea să se concentreze și să caute cele mai simple cuvinte pentru a îi povesti de uraganul care tocmai trecuse, și de frumoasa gabară “Marie Gallante”, navă de corsari în războiul trecut, convertită la transport de mărfuri între războaie, iar acum, după semnarea alianței cu englezii, devenită din nou navă de corsari, cu instrucțiuni clare împotriva spaniolilor.

Nu putea să îi povestească unei necunoscute despre Gorgona și binecuvântarea stranie pe care o primise, și de care își amintea ca prin ceață.

– Ești francez? veni întrebarea următoare.

Era logică, din moment ce îi spusese că navigase sub pavilion francez.

– Nu, venețian.

Încă un amănunt încântător și neobișnuit. Curiozitatea Fionei creștea cu fiecare răspuns al naufragiatului. Măcar asta explica faptul că avea nume de fată.

Hanul era cam aglomerat pentru așteptările lui, însă Fiona părea a fi de-a casei.

O ospătăriță cu ochi buni se apropie să ia comanda. Cidrul a venit primul și a fost turnat frățește în patru pahare.

– Pentru viață, și pentru ca marea să dea înapoi ce i se încredințează! toastă Fiona.

– Și pentru frumoasele sirene care îi salvează pe naufragiați, răspunse Andrea.

Fiona roși. Doar gândurile lui știau că toastul nu era doar pentru ea, ci în primul rând pentru Gorgona.

Andrea se întrebă ce îl atrăgea la irlandeză, fiindcă multe femei erau frumoase, și totuși îl lăsau rece. Cucerirea femeilor nu era sportul lui preferat. Îi lipseau îndrăzneala și siguranța de sine pe care le aveau unii foști colegi de echipaj cu femeile pe care le întâlneau în porturi.

El fusese Îngerul lui Mireille. Toți cei șase ani, cât timp Mireille îl voise lângă ea, nu o înșelase nici măcar cu gândul. Ea hotărâse despărțirea, când își găsise un soț, un negustor bogat, văduv, care avea copii mai mari decât ea. Suferise mult după aceea. Se mira de ce, dacă atâta vreme fusese trist și nemângâiat de pierderea ei, în seara aceasta lucrurile erau diferite.

Deocamdată, nu îl deranja febra, ci epuizarea, foamea și setea. Toate adunate, îi dădeau această impresie că se află într-un vis – al lui sau al altcuiva.Această sirenă cu păr roșcat, de lemn scump, adus de departe, avea un efect neobișnuit asupra lui. Un zâmbet și o privire de culoarea ierbii fuseseră suficiente să îi trezească interesul. Voia să o cunoască mai bine, să petreacă mai mult timp cu ea. Nici măcar nu semăna cu Mireille, ceea ce constatase imediat după ce deschisese ochii, pe țărm. Totuși, se cunoscuseră în circumstanțe similare. Poate asta avea o însemnătate pe care el nu o putea descifra.

Mireille îl salvase, acum șapte ani, pe cheiul Marsiliei, după o bătaie soră cu moartea primită de la genovezi. Cu ajutorul ei începuse o nouă viață, de corsar. Acum, cea care îl salvase era Fiona, și era firesc să o urmeze – din nou, croindu-și alt destin. Oare valurile flămânde care înghițiseră frumoasa “Marie Gallante”, pe el scuipându-l viu pe țărmul din Tortuga, reușiseră să spele și inima lui de cenușa iubirii pierdute? S-ar bucura să se întâmple așa, mai ales că își amintea doar parțial promisiunile făcute Gorgonei.