Despre schimbarea stilului de viață în perioada epidemiei. Un Ghid practic

Interesant…

Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!

Până acum, intervențiile mele publice în legătură cu epidemia COVID19 s-au focalizat dominant pe componenta cognitivă din modificările cognitiv-comportamentale, pentru a înțelege într-un mod deștept, opus psihologiei de simț comun, că nu situațiile practice de viață prin care trecem ne generează reacțiile psihologice (emoționale și comportamentale), ci modul în care noi interpretăm situațiile (vezi aici). Așadar, dacă uneori nu putem controla situațiile practice pe care le întâlnim în viață, răspunsurile noastre psihologice la orice situație pot fi mereu sub controlul nostru.

  • În acest sens, aceia dintre noi care ne raportăm irațional negativ la situația practică de epidemie (și/sau la o eventuală contaminare) – prin (1) gândire rigidă (“Nu trebuia să se întâmple”/”Nu pot concepe asta”), (2) catastrofare (“Este groaznic că s-a întâmplat”), (3) intoleranță la frustrare (“Nu pot suporta”) și (4) evaluări globale (“Lumea/ceilalți sunt periculoși”; “Eu sunt slab”) – vom dezvolta răspunsuri psihologice nesănătoase (ex. stări de panică/anxietate…

View original post 974 more words

What Happened to Latin After the Fall of Rome?

Extremely interesting.

Nicholas C. Rossis

Readers of this blog will be aware of my fascination with all things linguistic. So, I just had to share Susanna Viljanen’s and Dan Toler’s answers on Quora on what happened to Latin once Rome was no more.

It may surprise many to realize that Latin is alive and well over fifteen centuries later. Latin never disappeared. It simply evolved. But it evolved differently in different places, and that’s how we ended up with the diverse set of modern Romance languages.

What Happened to Latin After the Fall of Rome (476 AD)?

After the Western Empire’s collapse, Latin continued to exist just as ever. People from Lusitania to Dacia continued to speak Vulgar Latin as their everyday language and to write Classical Latin in their letters.

But languages are living things. While many modern people think of Latin as a single, standard language, that wasn’t the case. Ecclesiastical…

View original post 1,220 more words

Provocare: Citește-ți numele în cărți

Leapșă luată de la Dede. Poate să o facă oricine, cu specificarea sursei.

Eu încerc atât cu numele meu, cât și cu pseudonimul de scriitor.

 

E – un titlu care începe cu E /

Egiptul ca o poveste de Magda Bădoiu, un jurnal de călătorie foarte interesant.

Egipt

Lo carte cu o culoare în titlu

Misterul eșarfei roșii de Camelia Pantazi Tudor

Camelia-Pantazi-Tudor__Misterul-esarfei-rosii

E o carte amuzantă

Vreau sa fiu o mare de Bianca Timsa-Stoicescu

Bianca Timsa Stoicescu

N o carte cu vampiri 

Al zecelea clan de Oana Arion, care îmbină fantezia cu istoria, studiată cu entuziasm și acribie.

al-zecelea-clan

A – un titlu care începe cu A 

Apă plată cu lămâie de Iulia-Florentina Paciurea

Apa plata cu lamaie

 

M o carte scrisă de un autor român preferat

Dincolo de eternitate de Raluca Alina Iorga

Dincolo de eternitate Raluca Alina Iorga

A o carte de la autorul preferat 

Ultima poveste de Radu Tudoran

radu-tudoran-ultima-poveste_58547

R un volum de poezii 

Nostalgii răzlețe de Mihaela Radian, un volum de debut gingaș și frumos, ilustrat chiar de scriitoare.

Nostalgii razlete

I o carte cu acțiunea petrecută pe fundalul războiului

Sabia lui Attila de Michael Curtis Ford

Sabia lui Atilla

N – un titlu care începe cu N 

Negurile de Marion Zimmer Bradley

avalon-negurile-vol-64759

A – o carte care te-a făcut să plângi

Când spadele se frâng de Emil Laurențiu Drăgoi

Emil Dragoi

BĂNUȚUL FERMECAT

3

(publicată în revista CONTRASTE CULTURALE nr. 1 /2020)

 

Costin zâmbi, văzând că ajunsese primul. Se așeză pe bancă în Grădina Icoanei, lăsând alături coșulețul cu ghiocei, legat cu tradiționalul șnur de mătase, și respiră adânc. Mâinile îi tremurau. Repeta, în gând, ce voia să-i spună Lianei. Fata nu se lăsă așteptată. Sosi imediat. Văzându-l adâncit în gânduri, se strecură în spatele lui și îi puse mâinile mici și reci pe ochi.

– Nu-i nevoie să ghicesc cine este. Chiar la tine mă gândeam. De parcă n-ai fi tot timpul în mintea mea! rosti Costin.

Se sărutară. Liana se așeză pe bancă, alături de el. El îi dădu florile și își continuă firul ideii, privind-o în ochi:

– Anii trecuți, dacă ți-am dăruit inima mea, am avut pentru tine mărțișoare cu inimioare de tot felul. Anul acesta îți ofer unul deosebit, moștenire de familie, fiindcă vreau să formăm împreună o familie. Dacă accepți, este drept să cunoști latura tradițională a familiei mele, cu o parte din istoria ei.

Desfăcu buzunarul de la piept, unde, învelit într-un celofan transparent, era un bănuț găurit, cu un șnur împletit, alb și roșu, lung. Până să i-l dea, Liana deja îi sărise în brațe. Nu așa își închipuise că va fi cerută de soție, însă… de ce nu?

– Primesc și vreau să învăț despre ai tăi.

Știa demult că iubitul ei era pe jumătate aromân. Costin nu ascundea acest lucru. Le povestea prietenilor interesați despre muzica sau tradițiile specifice. Primi mărțișorul, emoționată, apoi studie inscripția de pe monedă, încercând zadarnic s-o descifreze.

– De ce sunt viermișori arăbești? De unde provine?

– Din Imperiul Otoman, care a trecut la scriere latină abia după războaiele balcanice. Moneda din argint de 20 de parale este de pe vremea Sultanului Mahmud, cel împotriva căruia s-a răsculat celebrul Ali Pașa din Ianina.

– Deci, de pe la începutul lui 1800, spuse fata, ținând-o în mână cu drag. Uite, șnurul este din lână, nu din mătase! Și de ce este atât de lung?

– Nu se poartă la mână sau la piept, ci de gât. Dă-mi voie să ți-l pun eu! O stră-străbunică de-a mea a răsucit șnurul, pentru un fiu micuț, fiindcă la noi copiii, și băieți și fete, poartă mărțișor, să fie feriți de rele.

Liana și Costin erau prieteni din anul I de facultate. Verișoara lui îl chemase la Balul Bobocilor din Universitate, cu condiția s-o ia cu el și la al lui, din ASE. Îi prezentase colegele de grupă. El o invitase la dans pe Liana, stătuseră de vorbă… restul era istorie. O istorie numai a lor. În curând terminau ultimul an. Era vremea potrivită s-o ceară de soție.

De dimineață trecuse pe la farmacia unde lucra mama ei, cu un buchet de flori. O întrebase direct, de femeia era să scape flacoanele cu medicamente:

– Sărut mâna, doamna Enescu! Aveți ceva împotrivă dacă astăzi îi cer mâna fiicei dumneavoastră?

Tatăl Lianei murise cu vreo opt ani înainte. Doamna farmacistă o crescuse singură. Costin știa că era comportamentul potrivit, de bărbat responsabil.

– M-am gândit să ne căsătorim vara următoare, după un an de masterat. Am înțeles, de la părinții mei, că, oricum, aranjarea unei nunți ia timp.

Viitoarea soacră îl cunoștea și nu avea nimic împotriva lui. Era un băiat politicos, de familie bună, iar meseria de economist avea căutare.

– Aveți binecuvântarea mea. Duminică, vino cu părinții tăi, la prânz, să ne cunoaștem, să discutăm…

Vorbise cu părinții lui. Pe mamă o întrebase cum anume să-i ceară mâna Lianei. Aceasta zâmbise, sugerându-i:

– Cheam-o și pe Maia aici cu noi! S-ar putea să-ți dea un sfat bun. Că pe mine m-a cerut tatăl tău în remorca tractorului, de față cu toți colegii, râse ea, când ne întorceam de la muncă patriotică, speriat că ne va despărți distanța din nou.

Bunica maternă îl crescuse pe Costin, singurul nepot din țară. Locuia cu ei, de când rămăsese văduvă. Cealaltă fiică se măritase în America și venea, cu copiii, odată la câțiva ani.

– Cine-i fata? E de-a noastră? nu se putu abține Maia să-l întrebe.

– Mamă, o cunoști pe Liana, doar Costin n-a avut altă prietenă toată facultatea! Ce dacă nu-i armână? Acum nu mai este ca pe vremea când m-am măritat eu. În ciuda tuturor,  m-ați lăsat să mă căsătoresc cu cine mi-a plăcut și nu ați regretat. Soțului meu i-au plăcut cântecele și dansurile noastre. Nu ți-e rușine cu el la nunți și petreceri. Costin a învățat limba strămoșească. Poate o atrage și pe Liana cultura aromână. Doar e studentă la filologie!

Maia oftă, clătinând din cap, afirmativ. Fiica cea mare luase armân, dintr-o familie cunoscută, plecat în America, dar copiii lor vorbeau mai mult engleză decât limba străveche. Cea mică se măritase cu un coleg, român, cu rezultatele de care tocmai pomenise. Își amintea, vag, de Liana. Dacă îi plăcea nepotului, poate o fi fată bună, într-adevăr.

– Mai sunt câteva zile până la 1 Martie. Cere-o atunci, și dă-i ca prim semn de logodnă un mărțișor de la mine. Îl am de la bunica mea. E un bănuț fermecat. Aduce noroc.

Liana simți asprimea lânii pe gât. Îi plăcea cum strălucea moneda pe pieptul ei. Nu avea nimeni altcineva un mărțișor atât de vechi, deosebit… plus că era zălog de logodnă, tot ca pe vremuri!

Brusc, ameți. Parcă plutea pe aripa unui vânt care se învârtejea s-o ducă… unde? Se trezi într-o curte de oameni gospodari, într-un cartier sub zidul cetății. Care cetate, nu știa încă. Soarele se ascundea în spatele unor nori groși. Urme de zăpadă, nehotărâtă dacă să se topească sau nu, străluceau pe ici, colo. Într-un colț, un foc de vreascuri ardea mocnit.

O bătrână răsucea lână din două fire, albe și roșii, șoptind, cu ochii închiși, un descântec. Aripa vântului purtă vorbele spre Liana. Mirată, recunoscu vorba cea veche, din cântecele lui Costin și de la cursul opțional de dialectologie:

– Să se sucească în casă tot binele și toate bunătățile! Să se sucească turmele și animalele și toate bunătățile în casă!

Cum de înțelegea atât de bine acum tot ce se vorbea în jurul ei? Și unde să fi fost? Într-un sat din Dobrogea? Parcă totuși nu…

O femeie spre treizeci de ani, care semăna cu mireasa din tabloul de nuntă al părinților lui Costin, ieși din bucătărie, cu o tavă plină cu un fel de prăjituri simple, unse cu miere și nucă. Doi copii, un băiat și o fată, o întâmpinară, veseli.

– Costa, Mușa, luați câte una, după ce săriți peste foc! Să avem o lună martie bună și o primăvară frumoasă! Ești gata de școală, Costa? Îți dau câteva la tine. Nu uita să împarți cu învățătorul și cu prietenii!

Bătrâna terminase lucrul, deschisese ochii și sări prima peste rug, dând exemplu nepoților. Îi așteptă apoi pe fiecare dintre ei, cum termina de sărit, să-i pună la gât firele alb-roșii abia răsucite, de care legase câte o monedă găurită, la fel ca cea primită de Liana:

– Să fie gurile dușmanilor, șerpilor și năpârcilor legate, spuse ea, în timp ce le lega mărțișorul de gât. Să nu se prindă răul de copiii mei și de niciunul de-ai casei!

Copiii îi sărutară mâna. Băiatul luă traista întinsă de mamă și o zbughi spre școală.

În timp ce femeile casei, ajutate de fetiță, pregăteau masa, vârtejul de vânt o înconjură pe Liana din nou. Când își reveni, ziua era însorită și mai caldă. Era în aceeași curte, spre amiază. Băiatul se întorcea de la școală.

– Hai să dăm Marțu la rândunele, Mușa! strigă el, vesel, surioarei mai mari. Ai văzut dacă a înflorit vreun copac?

– A înmugurit părul. La crengile lui ajungem.

Scoaseră amândoi de la gât bănuții. Cu mâini nesigure, legară șnururile de crenguța cea mai de jos, cântând:

Rândunică drăguță,

Dă-mi un strop de sănătate,

Să-mi trăiască mama și tata,

Sora și fratele!

            Liana înțelese că era deja ziua Sfinților Patruzeci de Mucenici. Auzise despre astfel de despărțiri de mărțișor și prin satele românești.

Încă un vârtej și scena se schimbă radical. Curtea era ninsă. Trupe înarmate, cu fesuri sau turbane pe cap, pătrunseseră în cetate, împușcând pe cei care încercau să se împotrivească. Un glonte rătăcit zbură o piatră în curtea cu cele două femei, care fugiră să se ascundă. Mușa zări ceva strălucind unde fusese piatra. Luă mărțișoarele de dedesubt, înainte să le îngroape zăpada. Le puse în buzunarul șorțului, în timp ce le urma. Liana nu știa ce să facă, însă nimeni nu o băga în seamă. Până la urmă, își dădu seama că era nevăzută pentru ceilalți.

Unul dintre soldați îi tăie calea micuței. Din fericire pentru ceilalți, nu apucase să dea de gol ascunzătoarea, la care restul familiei ajunsese. Oricât încercă Mușa să se zbată, să se apere, soldatul îi trosni două palme peste față și, văzând că nu se potolește, un pumn în cap. Fata își pierdu cunoștința și el o luă pe umăr, ca pe un sac. Liana îi urmă spre un castel. Poarta fortificată i se păru impunătoare. Fortăreața proaspăt cucerită, o clădire solidă, cu două etaje și multe ferestre, mișuna de armată turcească. Soldatul se apropie de un ofițer, căruia alt ostaș îi adusese, pe o tavă de argint… capul unui bătrân cu turban și barbă albă. Liana se strâmbă.

– V-am adus o sclavă din mahalaua vlahilor, luminate Hursid Pașa!

Ofițerul se uită la fată. Era prea mică să-i trezească interesul. Sufletul lui se îmbăta de nectarul victoriei, după ce primise capul dușmanului, Ali Pașa. Doi ani de asediu îi costase pe oamenii sultanului Mahmud acest succes. Acum, castelul și haremul rebelului ucis îi aparțineau.

– Vorbește cu un eunuc, s-o dea în grija unei femei din neamul ei, s-o instruiască!

Următorul vârtej o aduse pe Liana, tot în vreme de primăvară, în același castel, în sala mare, unde pașa primea în audiențe. Nu era Hursid Pașa pe tron, ci altul, destul de tânăr. În fața lui, un bărbat îmbrăcat în straie aromâne, suficient de bogate ca să-l arate a om cu stare.

– Îți mulțumesc pentru ajutor. Fără tine aș fi fost mort, îi spunea pașa. Știu că ai nevoie de mâini de lucru în gospodărie, cât ești plecat cu caravanele. Allah ți-a dat o grămadă de feciori, să te ajute la negoț, și nicio fată. Nurorile nu ți-s suficiente. Îți ofer două sclave în dar și o pungă cu mahmudii de aur.

Bătu din palme. Li se înfățișară o femeie de vreo treizeci de ani și Mușa, acum de vreo treisprezece ani. Avea la gât bănuțul fermecat cu șnurul de mărțișor. Omul o recunoscu. Cumpărase lână de la tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu toți cei pierduți în asediul Ianinei!

– Mulțumesc pentru generozitate, luminate pașă. E fata celnicului Costa. Dacă se dovedește de ispravă, o s-o mărit cu fiul meu cel mic.

…În clipa următoare, Liana se trezi în brațele lui Costin:

– Tu chiar ai leșinat de fericire că-mi vei fi soție?

– Nu. Doar am trăit, pentru o clipă, stropul de istorie aromână despre care voiam să învăț. Bănuțul acesta e fermecat: m-a dus în vremea când a fost răsucit mărțișorul! E adevărat că, dacă ai fi trăit la Ianina, în vremea lui, ți s-ar fi spus Costa?

– Așa este, răspunse băiatul, fără să înțeleagă profunzimea revelației Lianei.

Pe pieptul ei, moneda de argint strălucea la fel ca pe al Mușei, acum două sute de ani.

-SFÂRȘIT –

VINDECAREA -Kathleen O´Meara – (1839-1888)

Fiindca se potriveste vremurilor noastre…

Într-un gând, Eliza…

Edward Hopper
ROOM IN BROOKLYN, 1932

Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
Si s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent

cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Si oamenii s-au vindecat.

Edward Hopper

Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid,
periculos,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfarsi,
iar oamenii se regăsiră,
se întristara pentru morți
și au facut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cum ei fusesera vindecați.

Edward Hopper

View original post

Laskarina Bouboulina (II)

Inca o fila din viata adevaratei Bubulina…. NU cea poreclita numai asa, din romanul ALEXIS ZORBA!

Iubim Grecia

În articolul precedent spuneam că Laskarina s-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu spetsiotul Dimitrios Ioannouza cu care a avut trei copii, Giannis, Giorgos și Maria. Din păcate, după doar nouă ani de conviețuire pașnică, femeia a rămas văduvă, soțul ei fiind ucis într-o confruntare cu pirații algerieni. Chiar dacă averea familiei le permitea un trai oarecum fără griji, statutul de văduvă la doar 26 de ani era unul dificil pentru Laskarina care, tânără, cu trei copii mici, era extrem de vulnerabilă.

08dbd7c574b335ff77407fed620325bf Laskarina Bouboulina Sursa foto: Pinterest

Destinul a făcut ca ea să întâlnească un bărbat care i-a oferit nu numai protecția și sprijinul, dar și numele care a consacrat-o în istorie: armatorul Dimitris Bouboulis. Bun prieten cu Dimitrios Ioannouza, primul ei soț, Bouboulis fusese îndrăgostit de Laskarina încă din primul moment în care a văzut-o în casa prietenului său. Știa că nu o poate avea, așa că s-a…

View original post 838 more words

Grecia

25

Pentru că astăzi nu mai avem slujbe la Biserica greacă, petreceri în restaurante grecești, serbarea copiilor la Uniunea Ellenă, vă ofer o poezie de-a mea, împreună cu două imagini ale zilei de astăzi: Binecuvântarea drapelului Eteriei, pe 25 martie 1821, de către episcopul Ghermanos din Patras, în sfântă zi de Buna Vestire, și, la final, Marseilleza revoluției grecești, pe versurile poetului Rigas Velestinlis Fereos. Am ales varianta cu subtitrare în engleză…

Azi, multe inimi flutură alb-albastru în liniște, în case, doar muzica grecească din cd-uri, laptopuri sau casetofoane se poate înălța spre cer…

25 germanos_patras

Grecia

(publicată în volumul de poezii DRUMURI ȘI DORURI)

 

Inima fierbinte a Elladei

s-a transformat în cântec trist

între mare și cer.

Lacrima chiparoșilor a învățat melodia,

trimițând-o, pe aripile vântului, spre noi.

Aici istoria ne privește

cu ochii miilor de pietre

martore efemerului uman,

și parcă aștepți ca din spatele unei coloane

să învieze vechii zei,

la ceasul când o nouă Afrodita

apare din spuma mării.

 

Cireșar în alb și negru

25 germanos_patras

(publicată în volumul de proză scurtă OCROTIȚI DE SIRENE)

 

Ploua de o săptămână și nu se mai sfârșea. Era luna lui Cireșar, sau un Brumărel îndărătnic? O vreme să nu scoți un câine afară. Oștenii, însă, aveau altă soartă. Ploaie ori uscat, tot în marș, venind de dincolo de Câmpulung, uzi până la piele. Se străduiseră în van să-și țină armele și muniția uscate.

Unii ajunseseră pe culmea dealului și priveau în zare târgul Drăgășanilor arzând. Înjurau, în grecește, în românește sau în alte limbi, pe turcii care-i dăduseră foc. Alții rămăseseră pe partea opusă târgului, nevăzuți de dușman. Se dezbrăcaseră de hainele grele, mustind de apă. Cămășile, oricum, erau ude. Dealul era pictat în alb și negru – albul cămășilor pandurilor și negrul celor ale Batalionului Sacru al Eteriei, vitejii mavrofori, care juraseră să nu se îmbrace în altă culoare până la eliberarea patriei.

– Aici facem tabăra! hotărî Vasili Caravia, comandantul artileriei. Pregătiți-vă de luptă.

– Nu vezi că oștenii sunt uzi și bolnavi de atâta ploaie, obosiți de drumul lung de la Pitești încoace? protestă Iordache Olimpiotul. Armele sunt pline cu apă. Crezi că muniția artileriei tale a rămas uscată? Poate doar dacă ai convins vreun înger s-o acopere cu aripa lui!

– Generalul Ipsilanti m-a numit comandir al mavroforilor. Vor face ce le ordon. Tu și Farmache vedeți-vă de arnăuți! îi răspunse Caravia. Atacăm în curând.

– Îl așteptăm pe generalul Ipsilanti să vină de la Râmnicu Vâlcea. Așa ne-a ordonat. Nu vezi ce se întâmplă în oraș?

Turcii dăduseră foc târgului, pentru a se răzbuna împotriva localnicilor, care-i sprijineau pe panduri. Flă-cările se întindeau spre cer. Ploaia care-i murase pe oșteni refuza să le stingă. Pandurii s-ar fi dorit eliberatori, însă bătălia pe care o dăduseră la Călina, unu contra patru turci, nu avusese sorți de izbândă. Nici cea din zilele de 29 şi 30 ale lui Florar 1821, purtată pe partea cealaltă a Oltului, în viile Drăgășanilor, de căpitanul de panduri Ion Oarcă, nu reușise să oprească furia turcilor pentru mult timp.

– Am dat ordin să punem tabăra aici și să atacăm înainte de revărsatul zorilor. Generalul Ipsilanti m-a numit pe mine comandant. Turcii sunt puțini în oraș. Să luăm pozițiile de luptă!

– Ba uite scrisoarea prin care m-a numit pe mine comandant! Mi-a poruncit să atac după planul lui Dimitrie Macedonski, când ni se alătură detașamentul de la Curtea de Argeș și pandurii. Nu vezi că n-au ajuns nici un sfert? Mă duc să-i întâmpin pe cei care vin de la Argeș. Miercuri îi atacăm pe turci, cu efective complete. Oricum, marțea e cu ghinion. Farmache, du-te spre pod!

Până să plece căpitanul Iordache, se mai ciorovăiră o vreme, în auzul sutașilor. Puțin mai târziu, cămașa neagră a unuia dintre ei fu zărită lângă una albă, cu arnici mehedințeni. Oamenii erau obișnuiți să-i audă pe Yanni și Ion, în timpul liber, discutând între ei, cel mai adesea în greacă, însă uneori în rusă ori română. Yanni Rizos învățase repede limba locului.

– Căpitan Iordache a plecat să întâmpine detașamen-tul pe care-l așteptam. În lipsa lui, comandirul Caravia își face de cap, șopti mavroforul. E beat criță. Vrea neapărat să atacăm în zori, să le facă în ciudă Olimpiotului și celorlalți. Deja a dat ordin ca tunurile, carele cu muniție și materialele de geniu să fie așezate pe poziție, la intrarea în oraș. Va urma pedestrimea noastră. Tu ce ai de gând să faci?

– Nu-mi miroase a bine treaba asta, oftă pandurul. Ferească Dumnezeu de un comandant beat într-o bătălie! Sunt alături de voi, unde vă trebuie pandurii mei.

– Îți mulțumesc, frate Ion! Tu niciodată nu m-ai lăsat de izbeliște.

Ion și Yanni erau prieteni buni de paisprezece ani. Împărțiseră uniforma militară rusească, rațiile de campanie și samogon prin sate, voluntari în războiul împotriva turcilor. Își salvaseră viețile unul altuia. Porniseră la luptă înflăcărați de aceleași idealuri.

Anii trecuseră. Yanni jurase credință prințului Alexandru Ipsilanti, îmbrăcând haina neagră a Batalionului Sacru. La rândul lui, Ion fusese numit căpitan de panduri. Îl urmase cu credință pe Domnul Tudor.

Recenta veste a execuției sale, din ordinul lui Ipsilanti, îi îndurerase și pe Yanni, și pe Ion, care îl știau de când le fusese polcovnic în armata rusă. Nu conta că ultima oară când se văzuseră față în față, comandantul Tudor Vladimirescu și căpitanul Ion Oarcă nu se despărțiseră în termeni prea prietenești.

Ion își respectase conducătorul în continuare, însă îl durea inima, că nu mai era același, pe care-l cunoscuse cu mulți ani înainte și la a cărui chemare răspunsese din nou anul acesta. Ultimele luni îl schimbaseră mult – în special felul cum țarul se dezisese de ei, după ce le promisese ajutorul armatei, pe care o serviseră destui panduri și eteriști. El și cu Ghiță Cuțui încercaseră să-i explice domnului Tudor că o luase pe un drum nepotrivit. Zadarnic. Fuseseră nevoiți să plece.

Ion trecuse pe acasă, apoi se întorsese alături de Batalionul Sacru și prietenul lui de-o viață. Rostul lui era aici, să țină piept turcilor, care îi pedepseau din nou pe valahi, pentru vina de a nu-i fi predat pe eteriști. Pentru el, alegerea era clară. Grecii le erau frații creștini. Dușmanii păgâni meritau plumb și fier. Fusese împotriva tratativelor lui Tudor cu pașalele, discuții care îi făcuseră pe eteriști să bănuiască trădarea și să-l execute. Acum, totul era apă pe Olt… și pe Dunărea trecută de un număr mare de oști otomane, din trei direcții. Ocupaseră în același timp Moldova, Muntenia şi Oltenia, vânând panduri și eteriști, fără deosebire.

De când se aflase că Domnul Tudor murise, consiliul de război recomandase pandurilor să se retragă la casele lor. Majoritatea o făcuseră deja, sau fugiseră în Austria, să aștepte acolo, dacă vin sau nu rușii în ajutor.

Ion înțelesese deja că nu vor veni. Rămânea numai să se înfrățească oltenii cu bulgarii, cu sârbii și cu grecii; altfel nu scăpau de pacostea otomană. Acasă, ce să facă? Să aștepte turcii, cu brațele deschise? Alți trei căpitani judecaseră ca el. Se prezentaseră la Râmnicu Vâlcea, la întâlnirea cu generalul Ipsilanti.

Forțase Oltul și luptase vitejește împotriva unui corp de oaste otoman, până fusese nevoit să se retragă în pădure, în sud-estul târgului Drăgășani. Se adunaseră, se odihniseră, acum veniseră din nou în ajutorul eteriștilor.

Ordinul de luptă se auzi în curând. Vocea coman-dantului Caravia suna plină de încredere. O bătălie cu șanse de succes putea fi pusă în pericol de pripeala unui bețiv orgolios. Yanni se încrâncenase în sinea sa, auzind:

– Pune trei oameni pricepuți la tunuri. Arnăuții lui Iordache să-i atace pe deliii turci! Eu merg în oraș, cu căpitanul Cacalețeanu!

– Bine, dar Olimpiotul spunea că…

Na ton heso! înjură Vasili Caravia. Se crede el mai deștept? Îi arăt eu lui… și generalului… Noi suntem cei mai buni! Respectați ordinul! Și dacă Olimpiotul nu este de față acum, arnăuții lui trebuie să mă asculte. Eu am fost numit comandant!

Accentuă ultimele cuvinte cu încă o înghițitură din plosca pe care o avea atârnată pe umăr, râgâind apoi, mulțumit. Prună de Pitești, simți Yanni damful.

Ordinul trebuia executat. Sutașul îl repetă oamenilor săi. Mavroforii se aliniară în careul mult exersat, închi-zând în interior tunurile, carele cu muniţii, materialele de geniu și proviziile. Experiența de front dovedise că era o formaţie care putea să facă faţă atacurilor din orice direcţie.

Albul cămășilor pandurilor nu era aliniat departe de negrul mavroforilor. La rândul lui, Ion își grupă oamenii spre Gura Verzii, în apropierea Batalionului Sacru. Ion, alături de Yanni, ca în vremurile bune, care păreau acum atât de îndepărtate. Își făcu cruce, încercând să îndepăr-teze presentimentele rele.

– Crezi că te apără sfânta cruce? comentă cu tristețe un tânăr mavrofor din apropiere, cu capul de mort de pe uniformă sclipind într-o vagă rază de lumină. Ne mai ocrotește pe vreunul, de când țarul s-a lepădat de noi și patriarhul Grigore al Constantinopolului ne-a trimis carte de afurisenie și blestem?

– Ne păzește. Dumnezeu nu ne-a părăsit, doar biserica și puterile omenești, răspunse Ion, într-o greacă fluentă, încercând să-i ridice moralul.

Nu era primul eterist care gândea așa, nici ultimul. Pentru mulți credincioși, scrisoarea cu pricina subminase spiritul armatei, cufundându-i în marea deznădejdii.

– Vin turcii călare! se auzi un strigăt din partea opusă.

De teamă să nu fie încercuiți, osmanlâii din Drăgășani trimiseseră o sută cincizeci de delii.

– Sună atacul! Deschide focul!

Salvele de tun, lansate cu dificultate pe ploaia aceea imposibilă, se auziră până departe. Iordache Olimpiotul dădu ordin celor șaizeci de arnăuți care îl însoțeau să se întoarcă din drum, ocărând prostia lui Caravia. Era clar că pornise lupta fără el, contrar instrucțiunilor primite.

Călăreții turci fură respinși. Se retraseră, cu arnăuții după ei. Vasili Caravia îi comanda, cu plosca într-o mână și sabia în cealaltă.

O parte dintre deliii care scăpaseră de urmăritori s-au regrupat lângă o crâșmă arsă, la marginea pădurii. Știau că dincolo de pădure aștepta restul regimentului.

– Nu sunt mulți grecii. Uite și pedestrașii de acolo, îi atacăm pe la spate! Sunt în bătaia puștilor noastre. Ekrem, du-te după întăriri!

Zis și făcut. Arnăuții se credeau victorioși. Atacul reînnoit al turcilor, ieșiți din fortificații, îi surprinse.

– Foc! ordonă iar comandantul, sughițând.

– S-a umezit praful de pușcă, din cauza ploii! raportă un artilerist speriat.

Două dintre cele cinci tunuri reușiră o primă salvă. Restul, nu.

– Suntem pierduți! În loc de ghiulele, în lada aceasta sunt pietre. Nu mai avem muniție.

– Și eu am găsit paie în loc de fitiluri! Nenorocire!

Marele comandant, mai mult beat decât treaz, intră în panică, dând primul exemplu de lașitate celorlalți. Știa ce l-ar fi așteptat, fiindcă el era vinovat de lipsa munițiilor. Banii de ghiulele și fitiluri îi băuse în Târgoviște. Serdarul Diamandi îl urmă, retrăgându-se fără să fi tras un foc de armă. De altfel, acesta fugise din faţa turcilor şi în prima luptă, acum zece zile, lăsându-l pe Ion descoperit, cu pandurii lui, să înfrunte toți otomanii singur.

Pe măsură ce adversarii înaintau spre ei, artileriștii și arnăuții, în imposibilitate de a riposta, fără să înțeleagă ce li se întâmplase, de ce lăzile cu muniție nu conțineau ce trebuia, o luară la goană, lăsând armamentul obținut cu greu, în mâna dușmanului.

– Tunurile sunt ale noastre! chiuiră turcii. Tăiați-le retragerea!

Văzând debandada armatei grecești, mult mai numeroasă, de care se temuseră până acum, precum și felul cum dăduseră cinstea pe rușine, otomanii se însuflețiseră la atac. Muniția turcească era uscată și suficientă, iataga-nele ascuțite. Erau dornici de victorii, de trofee. Mirosul prafului de pușcă ud, al grecilor, și fumul gros rămas în urma ghiulelelor și gloanțelor turcești, învălui nasurile combatanților. Auzind strigătele compatrioților, fără să înțeleagă de-a binelea ordinele date de comandantul care se retrăgea în grabă, prințul Șuțu preluă comanda pedestrașilor mavrofori.

– Rizos, du-te să-i ajuți pe ceilalți, cu compania ta! Luați muniție suficientă! Ceilalți, încărcați armele și pregătiți-vă!

Ușor de zis muniție suficientă… de unde? Yanni Rizos inspectase lăzile acum un sfert de ceas. O făcuseră și ceilalți sutași. Constataseră dezastrul. Raportaseră, dar prințul Șuțu nu voia să accepte realitatea: Batalionul Sacru avea flinte fără baionetă și plumbi puțini. Fuseseră jefuiți. O parte din lăzi erau pline cu pământ și pietre. Sutașii încercau să-și ascundă furia și disperarea, pentru a da curaj soldaților. Nu ca arnăuții, care fugeau încotro vedeau cu ochii! Mavroforii își vor respecta jurământul. Împușcături răzlețe răsunară în noapte, cu victime de ambele părți.

– Libertate sau moarte! Suntem urmașii Thebei; rezistăm până la unul! strigară Yanni și tinerii entuziaști pe care îi conducea, majoritatea studenți.

Spre deosebire de ceilalți sutași, el, cu experiența din armata rusă, îi instruise pe ai lui, când unii se delăsaseră în chefuri, prin Târgoviște sau Pitești. Dar la ce foloseau armele cu buni țintași, când gloanțele erau pe sfârșite? Pentru cei mai mulți dintre ei, acesta reprezenta botezul sângelui. Una era să tragă la țintă și alta să se lupte pe viață și pe moarte pentru prima oară. Nimeriseră destui turci, însă nu suficienți.

O nouă canonadă a turcilor, mândri că aveau acum, pradă de război, tunurile Eteriei, aduse o ploaie de schije deasupra Batalionului Sacru, jertfă sigură. Erau prinși între atacul turcilor și fuga rușinoasă a compatrioților. Începură să cadă, răniți, înnegrind pământul. Fiecare soldat plin de sânge era un erou anonim, jelit ulterior de părinți, rude, prieteni. Poate și de vreo iubită; majoritatea erau prea tineri să fi avut mirese. Doar că nu era acum timpul să-și amintească nimeni aceste detalii.

Ploaia tocmai stătuse. Întăririle aduse de turci, două mii cinci sute de călăreți, năvăliră, cu săbiile scoase, în spatele prințului Șuțu. Iataganele străluceau în noaptea înnorată. Oștenii Batalionului Sacru se încurajau unii pe alții. Săbii aveau, dacă rămăseseră fără gloanțe.

– Loviți cu patul puștii! îi sfătui Yanni pe ai lui, odată ce plumbii se sfârșiseră. Dacă tot ne e dat să murim, luptăm până la ultima suflare!

Cu o nouă vigoare, își croi drum printre dușmani, ca pe vremuri, în celălalt război. Nimeri un iatagan turcesc pe potrivă. Înainte de a-i da lovitura de grație turcului, acesta apucase să-l taie, la rândul lui. Haina i se înroși, dar continuă să înainteze. Un comandant, fie și al unui pluton de o sută de oameni, trebuia să fie întotdeauna în fața lor, nu în spate, cum făcuseră Caravia… și alții.

Abia atunci le săriră în ajutor Farmache și Iordache Olimpiotul, cu arnăuții lor. Până atunci, priviseră de pe deal, furioși pentru neascultarea comandantului mavroforilor. Consideraseră că acesta primise ce meritase, fără să se gândească la victimele nevinovate din Batalionul Sacru, supuse ordinelor.

Singurul folos era de a acoperi retragerea puținilor soldați rămași în viață. La vederea întăririlor, turcii au încetat, temporar, urmărirea. Grecii s-au putut strecura in vale, spre pădure.

Pandurii lui Ion se răfuiau cu deliii la Gura Verzii, pentru a asigura retragerea supraviețuitorilor. Între timp, Iordache Olimpiotul și arhimandritul Sârbu, cu oamenii lui, li se alăturaseră, oprind dușmanul în cale, pentru ca ceilalți să traverseze pădurile spre Râmnicu Vâlcea, cu intenția de a trece în Transilvania. Până și generalul Ipsilanti avea să vină în curând, tunând și fulgerând cu ipocrizie împotriva lașilor care condamnaseră cursul bătăliei. Alții se retrăseseră spre Curtea de Argeș.

În lumina zorilor de Cireșar, câmpul de luptă era presărat cu jertfe în costume negre sau cămăși albe, brodate la piept, la poale și la mâneci cu arnici mehedințeni ori gorjeni. Ici și colo, un ilic de arnăut și un fes turcesc.

Ion văzuse că Yanni era viu, cel puțin deocamdată. Căzuse rănit și se străduia să se ridice. Trebuia să-l scoată de acolo și să-l ia cu el, oriunde s-ar duce. Altădată Yanni îl salvase pe el. Lumina dimineții dezvăluia o pată de sânge pe negrul cămășii mavroforului.

– Acoperă-mă, că nu-mi las prietenul la greu! îi spuse unui pandur de nădejde. Laie, pregătește-mi un cal!

Sigur Yanni nu era în măsură să mărșăluiască. Îl vor lua călare.

Ion se întoarse pe câmpul de luptă, ajutându-și fratele de arme să se ridice și să ajungă la loc ferit, în pădure. Nu era drum lung; doar pentru cămașa albă și cămașa neagră însângerată păru o veșnicie. Câteva gloanțe răzlețe le șuierară pe la urechi. Doi dintre trăgători căzură atinși de ale pandurilor.

– Au pierit toți? întrebă, cu voce stinsă, Yanni.

– Mulți. Câțiva au reușit să se retragă. Tu rămâi cu mine până te întremezi.

– Nu se poate! Am jurat…

– Ba se poate, tocmai pentru a împlini, mai târziu, juruința. Te vei întoarce acasă, sănătos și înarmat, într-o bună zi. Deocamdată, printre noi, ești în siguranță.

Ajuns între ai lui, Ion îl așeză pe Yanni între răniți, el întorcându-se la luptă, alături de cei doi căpitani greci. O zi și o noapte a ținut încleștarea de la Pârâul Sec, până să se lase păgubași turcii. Dacă s-ar fi prelungit încă puțin, pandurii consumau toți plumbii și tot praful de pușcă.

– Mergem la Sutești. Vom găsi muniție în drum, spuse el.

Scăpaseră de un regiment turcesc. Atâtea altele jefuiau Oltenia. Noroc că domnul Tudor lăsase rezerve, pentru apărare, la toate mănăstirile.

Până să pregătească meterezul de la Sutești împotriva altor inamici, Yanni, bandajat și odihnit, își revenise. Avea fierbințeală, dar nu într-atât încât să aiureze. La întrebările lui Ion, răspundea că se simțea bine.

Au întâlnit alt puhoi de osmanlâi, pe care i-au urmă-it până la Valea Sorii și pe Dealul Boroșeștilor. Cămașa albă și cea neagră au luptat din nou împreună; Yanni nu putea rămâne deoparte, pe motiv că era rănit. Urmărirea a continuat.

În a noua zi a lui Cireșar, la Gușoieni, a avut loc ultima bătălie a pandurilor cu otomanii. Căpitanul de panduri Ion Oarcă și sutașul Batalionului Sacru Yanni Rizos au ucis destui, apărându-se ca leii. Dar războiul acesta, trădat de atâtea ori, în diferite feluri, își cerea jertfele.

Singura cămașă neagră, însângerată, a rămas pe câmpul de luptă, înconjurată de cămășile albe ale pandurilor căzuți. Ion și Yanni nu s-au despărțit, cinstindu-și prietenia, în viață și în moarte.

Stânca fermecată

Gibraltar

(publicată în volumul de poezii DRUMURI ȘI DORURI)

 

Disputată de secole

între multe popoare

ai fost a lui Hercule,

apoi a șeicului Tarik,

pornit în căutarea

unor țărmuri mai fertile

în Al-Andalus.

Câteva sute de ani mai târziu,

urmașii lui făceau calea-întoarsă,

pierzându-și papucii

sub gheara Leului Castilian.

Ai râs de ei până când vedetele de război

ale Marinei Britanice

te-au privit prin guri de tun

în numeroase asedii.

Te-au jucat la zaruri regii lumii

și Spania te-a pierdut.

Te regretă, te cântă,

și, cu trecerea vremii,

ți-ai găsit răzbunarea perfectă.

Menestreli itineranți

 

După cum mă cunoașteți deja, vă așteptați să vă povestesc despre mariachis sau alte versiuni locale mai din sud, de limbă spaniolă și cultură latino. Desigur! Nu vă pot dezamăgi, claro que si!

Ceea ce și fac astăzi, sub semnul unei melodii din țara lor pe care au cântat-o menestrelii itineranți despre care vă scriu acum, fiindcă mi-a fost rușine să-i filmez, deși alții au făcut-o. Nici măcar nu i-am întrebat cum îi cheamă, deși am vorbit cu ei…

A fost odată ca niciodată o zi de început de martie, pe vremea când în România erau doar 3 cazuri de coronavirus, dintre care unul deja vindecat. O zi când lumea se plimba prin parcul Cișmigiu și înfloriseră ghiocei, toporași, gălbioare și brândușe acolo, spre deliciul citadinilor, altfel lipsiți de asemenea noutăți botanice.

Stăteam pe o bancă, împreună cu mama, având în fața noastră pajiștea înflorită sau, mai aproape, pe băncile de partea cealaltă a aleii, doi tineri care cântau, unul la chitară, unul la o tobiță deosebită. Nu de sistem african sau din Orientul Mijlociu, cum mai văzusem, ci una care părea să fi fost făcută din același tip de material ca o tamburină (și cam de aceleași dimensiuni și stil, doar că fără accesoriile zăngănitoare și cu ambele extremități acoperite). O priveliște destul de obișnuită în Cișmigiu. Mi-aș dori să am atâția bani câți tineri cu vreun instrument muzical, mai comun sau mai deosebit, am văzut în parc, în decursul anilor!

Chitaristul, brunețel, cu părul ondulat. părea să aibă între 18 și 20 de ani. Era frumușel. S-ar fi potrivit să fie unul dintre mariachis din poveștile mele. Toboșarul, tuns foarte scurt, cu fața de același alb-roz ca și mine, avea o figură comună, însă ochii albaștri-verzui erau vii, strălucitori. Aveau în fața lor un recipient în care lumea pusese câte un leu, câte cinci lei – din nou, nimic neobișnuit aici. Eu am pus 10 lei, fiindcă m-am gândit că erau doi și cântau frumos, o melodie salsa la modă.

I-am crezut români, până când i-am auzit vorbind între ei în spaniolă. Învinsă de curiozitate (sau, mai curând, dornică de a folosi o limbă care îmi place mult, uitată, în ultima vreme, din lipsă de ocazii pentru conversație) i-am întrebat, în primul rând, din ce țară sunt. Erau columbieni.

Alta în locul meu ar fi făcut gafa de a asimila Columbia cu el diablo verde, și ar fi spus Medellin, dacă nu cumva ar fi rostit vreun nume de personaj principal al unor filme inspirate din realitatea acestui oraș, la fel cum multă lume, când aude de România, spune Dracula sau Ceaușescu. Iritată de asemenea dovezi de cunoaștere a unor elemente specifice ale țării, le-am spus, în schimb, că Gabriel Garcia Marquez este scriitorul meu preferat. Și al meu! a răspuns toboșarul, care m-a întrebat, la rândul lui, câți ani am studiat spaniola. Am vorbit și despre telenovelele marca Estudios Caracol, văzute în tinerețe, despre Rudy Rodriguez și Simon Bolivar, venezuelean, dar eliberator și al Columbiei.

Erau în România de o lună. Ca mulți alți sud-americani (ba și nord-americani, acum vreo 15 – 20 de ani, când bântuiam Europa cu trenul, în excursii organizate de sindicat, ne întâlneam prin trenuri și cu studenți din SUA, aflați în vacanța de vară prin Europa, cu sacul de dormit în spate, și când rămâneau fără bani spălau vase într-un bar dintr-un oraș până strângeau suficient să-și continue călătoria) porniseră într-un tur al Europei. Îmi povestiseră că le fusese destul de greu să se obișnuiască cu frigul. Deși Columbia are climă montană, cu zăpadă, ei veneau mai de la căldură, în special chitaristul, dintr-un port la mare. Spuneau că le este greu că în Europa toate prețurile sunt mai mari decât la ei în Columbia. Îi cred…

La un moment dat, un student la conservator s-a apropiat, s-a așezat pe banca de lângă a lor și și-a scos vioara. A prins melodia pe care o cântau ei și au început să cânte împreună, după care au stat de vorbă în engleză. Au mai cântat o melodie împreună, apoi studentul i-a cerut chitara cu împrumut, cântând, în engleză, un Negro spiritual pe ea. Au făcut poze toți trei (nu m-au rugat pe mine să le fac, ceea ce înseamnă că le-au și ieșit pozele, eu le scot mișcate!), după care studentul și-a împachetat vioara și a plecat spre facultate.

*****

Nu pot să nu mă gândesc ce or face acum, dacă mai sunt în București, dacă i-a prins aici carantina și închiderea granițelor, sau dacă, Doamne ferește, au ajuns în vreo țară cu număr și mai mare de îmbolnăviri.

*****

Și fiindcă titlul este MENESTRELI ITINERANȚI, nu ar trebui să fie vorba numai de ei, ci și de peruanii care cântau la mare, imitând formațiile deja cunoscute în București, La Raza și Sin Fronteras, ultima și cea mai veche amintită și în finalul romanului meu PRIETENII DREPTĂȚII. Întotdeauna m-am oprit să vorbesc cu ei, să cumpăr un CD sau o casetă (mai demult) ori un obiect de artizanat, dacă vindeau și din acestea. Cei care aveau instrumente specifice primeau întrebări referitoare la acestea. Așa am învățat despre quena și zampona și despre tipurile de chitări…

Am cunoscut, acum 20 de ani, în avion spre Bruxelles, un ecuadorian cu trăsături incașe, numit Juan-Antonio. Am vorbit cu el tot drumul (cam o oră, pentru mine zborul fusese cu schimbare de avion în alt oraș european, o fi fost Munchen, o fi fost Amsterdam, cine mai știe, pe el l-am avut vecin de scaun în această a doua parte a călătoriei). Pe vremea aceea vorbeam spaniola mai fluent, aveam consultanți PHARE spanioli… El cânta la zampona si mi-a povestit destule de la el din țară.

Mă întreb acum, despre toți ca ei, prizonieri în câte un oraș al Europei astăzi închise. ce or fi făcând? Cum s-or fi descurcând în momentele când glasul instrumentelor tace?