Interviurile Cronicarului – Serghei Melnic din ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ

Poze mai din tinerețe, bineînțeles….

Cronicarul a fost văzut în fața sediului Navrom din Galați. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu unul dintre marinarii recent întorși din cursă.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ?

Mă numesc Serghei Melnic și sunt șef mecanic pe împingătorul Filipeni, având ca port de bază Galați. Eu sunt din Brăila. În ECHIPAJUL am fost personaj secundar, însă în A DOUA CURSĂ sunt personaj principal. Poate nu singurul, dar personaj principal.

2. Ce actor sau cântăreț crezi că ar fi fost potrivit să-ți interpreteze rolul într-un film?

M-aș fi gândit la unii care numai ruși nu erau. Poate m-aș visa Rutger Hauer când era tânăr… dar, mai aproape de neamul meu și de vârsta mea actuală, Vladimir Yagliuch. Doar că părul meu este mai blond și mai ondulat…

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata l-am pierdut când aveam 13 ani. Era pescar, l-a luat Dunărea, pe furtună – ca pe mulți alții din neamul meu sau din cartierul Pisc. Bunicul meu, Porfiri Osip, starostele pescarilor din Brăila, mi-a spus atunci că am rămas bărbatul din casă. Era o povară prea grea, împreună cu doliul… Mama s-a îmbolnăvit nu peste mult timp. Unii spuneau atunci că de inimă rea, dar pe urmă am înțeles că nu a fost numai atât. Am uitat cum îi zice… boală de sânge. S-a dus când aveam aproape optsprezece ani, eram elev la profesională. Bunicul ne-a crescut pe mine și pe cele trei surori ale mele. El ne-a învățat să alegem drumul bun în viață, mă gândesc la el cu drag, Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Am trei surori. Harpena este mai mare decât mine cu un an și ceva. Este educatoare, măritată cu un contabil și are două fete, Iuliana și Lena. Nastea este mai mică cu 11 ani, iar Dașa cu 13 ani. Nastea a terminat facultatea de limbi străine și lucrează la un institut de cercetări, este căsătorită cu un coleg și au doi băieți, Stelian și Ștefan. Dașa e vânzătoare în magazinul din Ghecet…ăăă comuna Smârdan, peste Dunăre de Brăila. E căsătorită cu un tânăr de acolo, au o fată și doi băieți. M-am înțeles întotdeauna bine cu ele; la noi familia este importantă.

Cea mai frumoasă amintire este de când eram cu toții în jurul meselor de sărbătoare, când trăia tata. Se cânta, se glumea… El îmi repeta mereu să învăț, să nu rămân la năvod, ca el, nici să nu mă duc să lucrez în construcții, să mă strige ceilalți, în batjocură, excavator cu barbă, cum erau ai noștri porecliți… I-am urmat dorința.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Sunt ceea ce sunt – rus starover, adică lipovean, cum ziceți voi. Dunărea a fost mama noastră de când i-a primit pe strămoșii noștri goniți de țarina Ecaterina. Dar nu am vrut să rămân pescar, ca bunicul și ca tata, fiindcă am văzut ce înseamnă. Mi-a plăcut de mic și să meșteresc diferite lucruri, așa că motorist a fost alegerea firească, evoluând apoi, cu sprijinul unor ofițeri, până la șef mecanic. Oricum, acum este mai ușor decât pe vremea când m-am angajat, aparatura a evoluat mult. Îmi place când motorul toarce și mă ascultă. Sunt multe lucruri care îmi plac. Nu îmi place că ești în voia stihiilor, știi când pleci de acasă, nu știi dacă te mai și întorci sau te răpește vreo rusalcă în împărăția ei… Sau sirenă, cum vă place vouă să-i ziceți. Asta a fost soarta tatei. Sper din tot sufletul că nu și a mea.

5. Cum ți se pare Brăila după atâția ani de exil?

Mult schimbată. Cenușie, tristă, pe moarte. Clădirile vechi stau să cadă, străzile din Pisc au fost arate de autorități și nu au fost asfaltate după ce s-a scos piatra cubică… Oamenii nu mai au de lucru și au plecat în străinătate.

6. Cine îți este cel mai bun prieten? Ai avut altul mai apropiat?

Acum, Sașa și Vanea, vecinii mei, care mi-au fost prieteni din copilărie. S-a văzut, au sărit la bătaie, când am avut nevoie. Am avut vreo doi și la Rostov. Dar verii mei mai mari de la Ghecet, Borea și Ghenea au fost prietenii mei cei mai buni în copilărie și adolescență. Acum lucrează în străinătate, fiecare în alt colț de Europă.

7. Ce ți-a plăcut cel mai mult la Marina? Dar la Aliona? Când ai știut că ești îndrăgostit?

Întrebări mai ușoare n-ai? Au trecut atâția ani…

La Marina mi-au plăcut mai multe lucruri. Pe de o parte, fusese o prințesă la ananghie, iar Dumnezeu m-a adus în calea ei s-o salvez, fiindcă mai avea zile. Dar mi-a plăcut și că era altfel decât toate fetele pe care le cunoșteam, aproape ca un băiat, că avea ambiție, dorința de a mă ajuta (și pe mine, și pe toți din jur) și că aveam ce discuta cu ea.

Cred că m-am îndrăgostit de ea când să plec la Tulcea, auzind-o cum îmi recită poezia aceea, devenită romanță, promițând în felul ei că mă așteaptă. Ulterior, am învățat-o și am cântat-o și eu. Ea îi știa doar versurile, cu pronunția ei ciudată, de Moscova, plus accentul românesc. Iar când și-a riscat viața pentru mine, nu m-am mai putut abține și i-am mărturisit.

Și Aliona mi-a fost în primul rând prietenă – mie, ca frate al prietenei ei bune, Nastea. Voia să mă ajute. Mi-a plăcut sinceritatea ei directă – la asta, semăna cu Marina. Și avea dreptate. Fizic, erau radical diferite, iar ea era o altfel de prințesă care avea nevoie de ajutor. Nu avea curajul sau ambiția Marinei – sau, poate, le avusese cândva, dar viața o lovise crunt și o schimbase. Noi doi ne asemănam mai mult, după cum a observat, la un moment dat, și Marina. Nu știu când m-am îndrăgostit de ea – pur și simplu, vorbele au luat-o înaintea gândului când i-am spus că, în afară de Marina, doar pe ea aș fi dorit-o alături de mine… Mă așteptam să fiu respins, poate chiar în mod violent, dar nu s-a întâmplat așa… și restul, e istorie, cum ar spune ea… Istoria noastră.

8. Ce regreți cel mai mult? 

Vremurile de odinioară, adolescența mea… Dar nu asta facem toți? Și da, mărturisesc, regret că m-am apucat de băutură când nu am știut să fac față suferinței. Majoritatea bărbaților nu se căsătoresc cu prima lor iubire. Cunosc dezamăgirea la un moment dat, totuși reușesc să treacă peste ea fără să se înece într-o sticlă. Eu recunosc, cam asta am făcut, destui ani. Dar putea fi și mai rău. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să scap de viciu.

9. De ce anume ești mândru? 

Că am ajuns șef mecanic pe o navă fluvială. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit, cu gândul că tata, bunicul și Marina ar fi fost mândri de mine. Și, mai mult decât pentru asta, că am reușit, cu ajutorul finilor, să îmi mobilizez voința necesară să mă las de băut.

10. De ce te temi cel mai mult? 

De ghinion, de cotiturile sorții. O astfel de cotitură m-a făcut să plec în exil și tot ceva de genul acela era să-mi răpească a doua iubită. Sper să nu mă mai aștepte ceva de genul acesta.

11. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Am avut mai multe clipe de fericire – așa, trecătoare, cum au fost ele. Unele, legate de Marina. Altele, de reușite profesionale sau personale. Dar cea mai importantă cred că mi-a fost cununia religioasă, binecuvântarea primită de la preot. Încredințarea că suntem împreună pentru restul vieții.

12. Crezi ca majoritatea celor întâmplate se datorează destinului sau alegerilor?

Destinul joacă un rol mai mare decât alegerile. Dacă nu-ți este sortit să ajungi în situația respectivă, nu vei face alegerea care să ducă la ea, pentru că, de cele mai multe ori, chiar când faci o alegere, nu știi ce te poate aștepta după ce o faci…

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ pot fi comandate direct la autoare, dat fiind că site-ul pe care era inițial este în renovare.

France Is Bacon

I found it funny. So, reblogging. As a child, there were words I misunderstood too…

Nicholas C. Rossis

I saw this today and just had to share. It’s a story that first appeared on Reddit courtesy of a user called Lard_Baron. Or should that be Lard_Bacon?

Anyway, the story goes like this…

Knowledge Is Power

When I was young my father said to me: “Knowledge is Power… Francis Bacon”

I understood it as “Knowledge is power, France is Bacon.”

France is bacon clothing | Zazzle. Image Source: Me.me

For more than a decade I wondered over the meaning of the second part and what was the surreal linkage between the two?

If I said the quote to someone, “Knowledge is power, France is Bacon” they nodded knowingly. Or someone might say, “Knowledge is power” and I’d finish the quote “France is Bacon” and they wouldn’t look at me like I’d said something very odd but thoughtfully agree.

I did ask a teacher what did “Knowledge is power, France…

View original post 74 more words

The Secret of Writing a Biography

Very interesting and useful.

Author Linda Weaver Clarke

Have you considered writing a biography of your parents, grandparents, or your own life story? Whether you’re writing a story about a loved one or your own autobiography, you want to make the story intriguing for your readers. But it seems overwhelming to you. Right?

If you have an interesting character to write about, an inspiring story to tell, and an intriguing incident to describe… perhaps writing their experiences as short stories would be easier for you. Each chapter could be a short story. Creating a short story for each chapter might be easier than beginning at birth and listing one thing after another chronologically. I have a few tips to help you.

What is the main focus of your story? You may want your readers to

1. Cheer for someone

2. Weep for someone

3. Laugh at a humorous experience

Beginning your story can be difficult. Sometimes starting with…

View original post 681 more words

Recomandare de carte – ULTIMUL CANIBAL de Hanna Bota

ULTIMUL CANIBAL

de Hanna Bota

428 pag

Editura Polirom 2015

ISBN 978-973-46-5506-9

Hanna Bota este una dintre scriitoarele contemporane de la Cluj, născută în anul 1968. Licențiată în teologie și filologie, absolventă a unui master de etnologie și folclor și doctor în antropologie culturală, este autoarea a numeroase volume de poezie și proză. Debutul editorial a avut loc în 1996, cu volumul de poezie Candidați pentru ploaia târzie.

Apărut în Colecția Hexagon – Cartea de călătorie a Editurii Polirom, volumul ULTIMUL CANIBAL este mai mult decât un jurnal de călătorie. Antropolog și explorator în același timp, autoarea descrie întâlnirea între două civilizații radical diferite, cu bune și rele, după ce a petrecut o lună pe trei insule din Arhipelagul Vanuatu, printre melanezienii primitivi – cei mai fericiți oameni din lume, potrivit New York Times.

După cum declara Hanna Bota într-un interviu în revista Elle din decembrie 2011, “Prima dorință care m-a pus pe drum a fost să scriu o carte despre închisorile pe care ni le facem noi înșine. Am observat că toată lumea trăiește într-o cușcă pe care și-o clădește singur și în care se simte în siguranță. Am vrut să scriu o carte despre trăirea mea limitată, într-un spațiu nemărginit. …Mi-am dat seama că, dacă insule exotice mai putem fabrica, pe oamenii aceștia nu îi mai putem face primitivi, după ce i-am contaminat cu informație. Eu văd omenirea ca pe un organism care se dezvoltă, de la copilărie spre maturitate. Ei sunt copiii umanității. …În afară de faptul că ar fi bine să scape de niște frici care îi terorizează, pentru că unii dintre ei încă mai cred în spirite, trăiesc atât de frumos, atât de aproape de natură, atât de aproape de bucurie. Sunt mai profunzi în anumite aspecte decât noi, mai grijulii unul față de celălalt. La noi celălalt nu mai există, l-am înghițit, contez doar eu. “

Fiecare insulă a arhipelagului este diferită. Misionarii creștini au reușit să convertească mai mult populația unor insule decât a altora, au apărut și culte noi, hibride, iar în alte locuri, ca și în America Latină, credința nouă s-a așezat peste credințele vechi, contopindu-se cu ele – astfel, în unele sate, pietrele sfinte de dinainte au fost îngropate, pe când în altele, localnicii se roagă la ele lui Isus, la fel cum ar face-o în fața icoanelor (sau a statuilor din bisericile catolice).

Unele triburi au intrat mai mult în contact cu omul alb, plajele și satele lor dezvoltând cultura turismului, fiindcă bogătașii lumii coboară din iahturi pe insulele lor în căutarea exotismului primitiv, a kavei (după ce au încercat, probabil, toate drogurile civilizației) și a vulcanilor vii. Acestea au fost creștinate, în mare majoritate, și își trimit copiii la școală, chiar dacă trăiesc în aceeași sărăcie. Sunt însă și locuri îndepărtate, ale căror șefi de trib păstrează tradițiile și refuză școala omului alb.

Hanna Bota a ajuns pe unde nu a reușit altă româncă până acum. A trăit printre triburile izolate din munți, a locuit în colibe de-ale lor, a mâncat cu ei la masă, meniurile lor frugale, a avut bucuria de a asista la unele ceremonii, a pus o mulțime de întrebări, găsind răspunsuri doar la o parte din ele, fiindcă în unele locuri, odată cu moartea bătrânilor și pătrunderea, încă timidă, a creștinismului, vechile mituri s-au uitat. O crimă etnografică, explicabilă, în condițiile unei transmiteri orale a valorilor culturale ale băștinașilor melanezieni.

Oficial, în anul 1969 s-a petrecut ultimul act de canibalism ritual în zonă, însă mai există localnici care își amintesc, chiar dacă evită să vorbească despre aceasta. În Pacificul de Sud, la 3-4 zile distanță de insula pe care a vizitat-o Hanna Bota, există triburi mult mai izolate unde, cel mai probabil, canibalismul se practică și acum, ocazional.

Dar călătoria aceasta, una inițiatică, pe lângă faptul că a pus la încercare abilitățile fizice și psihice ale autoarei, a făcut-o să se apropie de cei pe care îi studia, să înțeleagă că diferențele culturale pot duce la perspective complet diferite – că binele, așa cum îl vedea ea, nu era neapărat binele văzut de trib, și că eforturile unora dintre albi de a le ameliora situația nu pot dura, fiindcă nu sunt percepute la justa lor valoare de către beneficiarii locali.

Mi-aș fi dorit să aflu ce s-a întâmplat ulterior, dacă a reușit să păstreze legătura cu cineva de acolo, dacă Jonah merge la școală și dacă a fost scrisă cartea de etno-antropologie împreună cu Maktuan, însă acestea sunt întrebări la care aș putea căpăta răspuns doar direct, din partea autoarei, ceea ce nu îndrăznesc să visez.

Din carte nu citez decât impresia autoarei în fața vulcanului activ Yasur: “Colosul tocmai izbucnește într-un bubuit ca de iad, hodorogit, ca un vaiet. Mi se oprește respirația: focul captive în pietroaie se împrăștie, aruncat pe versanții craterului. …Muntele s-a cutremurat ca un câine care se scutură de stropii de apă – am simțit adânc cutremurarea: a izbucnit exploziv, înalt, scuipând pietroaie cuprinse de foc până nu departe de noi; bolovanii ard, curgând fluid înapoi spre fundul cazanului.“

Recomand această carte tuturor pasionaților de călătorii exotice – fie și prin intermediul lecturii sau al documentarelor National Geographic – precum și celor pasionați de tradiții, religii, civilizații total diferite de a noastră, celor care au citit cu plăcere Istoria religiilor a lui Mircea Eliade și jurnalele exploratorilor din vechime – Darwin, Miklouho-Maklai (cu ale acestuia, care a străbătut cam aceeași zonă geografică și a locuit mai mult timp în Papua Noua Guinee, mi s-au părut cel mai ușor de comparat, doar că ale exploratorului rus au fost mai extensive, datorită duratei de studiu al papuașilor, de vreo doi ani) sau chiar Mihai Tican Rumano, să revenim la exploratorii și antropologii noștri.

Vă rămâne să descoperiți aventurile autoarei printre urmașii canibalilor, inclusiv lecția de viață pe care i-a dat-o bătrâna căpetenie a unui sat, care a avut onoarea de a ajunge, într-o delegație, la Curtea Regală a Marii Britanii, despre diferența principală dintre modul de gândire al celor două culturi.

”Rămâi cu bine, biată lume..” Dansul din Zalongos

Una dintre paginile de istorie a Greciei…

Iubim Grecia

Drumul sinuos printre stâncile Epirului îl duce pe călătorul îndrăgostit de Ellada spre locuri unde, atunci când vântul se oprește pentru o clipă din șuierat și inimile din tresăltat, se poate auzi plânsetul istoriei acelor meleaguri. Ani grei de lupte, suferințe sau speranțe deșarte răzbat prin fiecare piatră a locului, pentru că Grecia este, înainte de toate, clădită pe morți și învieri, pe trupuri de luptători neînfricați sau pe oase de martiri.

Epirul își ascunde cu delicatețe urmele rănilor pe crestele munților săi, unul din ei fiind Zalongos, o stâncă ce veghează asupra unui mic sătuc, Kamarina.

Sursa foto: http://www.destimap.com

Luptele cu soldații lui Ali Pașa

Locul a căpătat o tristă notorietate la începutul secolului al XIX-lea, mai exact în friguroasa lună decembrie a anului 1803, când Ali Pașa, conducătorul Epirului de la acea vreme, a dorit să ia măsuri drastice împotriva luptătorilor sulioți care îi creau mereu neajunsuri, omorându-i…

View original post 519 more words

Recomandare de carte – EHMEYA de Issabela Cotelin

O VIAȚĂ DE OM SUBLIMATĂ ÎNTR-O FLOARE

            După jurnalul adolescentin intitulat Macii sunt întotdeauna roșii (Editura File de Lumină, București 2020) și un buchet asortat de versuri și proză, publicate în reviste și antologii literare, Issabela Cotelin ne oferă un bildungsroman, Ehmeya, al maturizării unei fete și a grupului ei de prieteni din copilărie. O carte încântătoare, care se citește cu plăcere.

            Autoarea folosește un limbaj curat, accesibil, fără exces de figuri de stil și prețiozități inutile, dar și fără naturalismul atât de la modă în ultima vreme în literatura contemporană. Personajele sunt creionate vivid și divers, cu abilități psihologice evidente. Ne putem regăsi, fie pe noi înșine, fie pe unii dintre prietenii noștri din tinerețe în vreuna dintre tipologiile de personaje evidențiate în acest roman.

Lara, personajul principal, crește, se confruntă cu decizii, dezamăgiri și tristeți pe care i le urmărim. Face slalom printre sentimentele ei și ale altora, își găsește de lucru, drumul în viață, casa și familia tradițională cu un soț harnic, doi copii și socrii aferenți…

Ce anume dă numele exotic al romanului, cu aparențe științifico-fantastice care ar înșela cititorul, la o trecere în revistă, fugară, a unor titluri? O floare, care își face apariția în momentele cheie ale cărții, reprezentând metafora vieții personajului principal.

– E mică și delicată. Se spune că înflorește o singură dată în viața ei, apoi se stinge încet, lăsându-și puii să crească la rândul lor. Sunt scoși de pe tulpină și puși în alte ghivece. E o floare deosebită. I se zice Ehmeya, mai popular, căci cine mai știe azi latina…

            Ehmeya este un roman care fură cititorul, purtându-l, cu grație și interes, printr-o lume asemănătoare cu realitatea cotidiană din jurul nostru, rostită sau nerostită. Citindu-l, studenții sau tinerii adulți vor descoperi că prima parte a romanului le va fi extrem de familiară, iar a doua va dezvălui posibile căi de evoluție în viață pentru persoanele din anturajul propriu, de care, odată cunoscute, să se poată feri, în măsura în care îți poți evita destinul. Adulții vor avea nostalgia vremurilor trecute, când totul era mult mai simplu, grijile mai mici și îndrăznelile, uneori, cu mai puține urmări permanente.

            Îi urez Issabelei Cotelin mult succes pe drumul afirmării literare, iar pe cititori îi las să descopere poveștile de viață din spatele titlului misterios.

In memoriam Adrian Uzum

In memoriam to the vocal soloist, taken from us too soon by an unforgiving illness

Balkanic music – Aromanian song.

Ehmeya

Felicitari, Issabela, pentru noul roman! Vi-l recomand cu caldura, tuturor!

Se mai întâmplă

Arhivă personală

Dragii mei, vă prezint cu mare drag noul meu roman.
Le mulțumesc scriitoarei Marina Costa pentru prefață și pentru sinceritatea primei impresii, și, de asemenea, editorului meu, Camelia Pantazi Tudor, pentru bunăvoința de a-mi arăta că pot învăța la nesfârșit lucruri noi.
Îi mulțumesc mult și editurii Astralis, pentru profesionalismul cu care mi-a tratat manuscrisul.
Marina i-a zis bildungsroman. Ca autor, vă spun și eu că este, în fond, un roman de dragoste și vă mărturisesc că am pornit de la o idee fixă, dar, pe drum, trecând fondul prin toate formele lui de manifestare – etică, psiho-socială, umană în ultimă instanță – m-am atașat de personaje atât de mult, încât ideea a rămas, într-un final, cuminte, în urma acestora.
Vă las cu ele, cu personajele mele, pe cei care vreți să le cunoașteți – drept edificare, eventual pentru cei ce nu-l știu încă, e pe blog un…

View original post 152 more words

Recenzie-Echipajul

Încă o adolescentă care îmi citește cărțile și îi plac. Mulțumesc mult, Ionela!

Panda Stories

• Numele Cărții: Echipajul
• Autor: Marina Costa
• Editura: Amanda Edit.
• Număr pagini: 204

Marina Costa ne introduce într-o lume cu adevărat nemaipomenită, prin romanul Echipajul.

Personajul principal, Emilia Mavrodin, orfană de mamă, așa cum afirmă încă din primele pagini, este nevoită să plece de la București și să pătrundă în comunitatea rudelor tatălui ei, în Brăila, unde toți au primit-o cu brațele deschise.

Emilia s-a integrat foarte repede și a creat legături puternice cu verii ei, și-a facut prieteni foarte rapid, realizând multe peripeții împreună.

Ei și-au numit gașca ca fiind un echipaj, unde aveau să pătrundă doar oamenii care dădeau dovadă de prietenie.

Fata primește porecla de Marina de către Dionisos Zepos, zis Leftheris, ce o învață alfabetul grecesc.

O întâmplare dezastruoasă o împinge pe Marina să fugă de acasă, lăsând totul in urmă, ajungând la Lacul Sărat, unde e salvată de Serioja, un băiat prietenos, ce prinde drag de…

View original post 160 more words

The Origins of Valentine’s Day

For those who wrongly believe that Americans invented Valentine’s Day…

Nicholas C. Rossis

It’s Valentine’s Day today and we celebrate love. But why, exactly, do we do that? What are the origins of Valentine’s Day? History.com has some interesting theories to offer.

One theory is that Valentine was a priest who served during the third century in Rome. When Emperor Claudius II decided that single men made better soldiers than those with wives and families, he outlawed marriage for young men. Valentine, realizing the injustice of the decree, defied Claudius and continued to perform marriages for young lovers in secret. When Valentine’s actions were discovered, Claudius ordered that he be put to death.

Why February 14th?

While some believe that Valentine’s Day is celebrated in the middle of February to commemorate the anniversary of Valentine’s death or burial—which probably occurred around A.D. 270—others claim that the Christian church may have decided to place St. Valentine’s feast day in the middle of February in…

View original post 341 more words