(text laureat al premiului special FĂNUȘ NEAGU la cea de-a treia ediție a Concursului Național de Proză Scurtă NICOLAE VELEA, 2019 – publicat în revista Arena Literară nr. 15/2019, în antologia concursului, intitulată RAȚIA DE LIBERTATE, Editura Betta 2019, precum și în deschiderea volumului de proză scurtă editat de Editura Betta ca premiu, intitulat OCROTIȚI DE SIRENE)
VIAȚĂ PENTRU VIAȚĂ
Se apropia vacanța de iarnă, moment așteptat de toți școlarii. Profitând de iminenta sărbătorire a zece ani de la Revoluție, o învățătoare a hotărât să-și scoată elevii la Monumentul Revoluției, din fața Palatului Administrativ, pentru o lecție de istorie inedită, cu toate că era greu de explicat unor copii de nouă – zece ani că eroii nu întot-deauna erau cei care se băteau cu zmeul în luptă dreaptă și îl învingeau. Cu repere concrete, în sufletele copiilor se va săpa altfel evenimentul istoric despre care poate auziseră de la părinți, fiind în stadiul de proiect sau în leagăn la momentul desfășurării acestuia.
Ea însăși, pe vremea aceea, era elevă la Liceul Pedagogic, în ultimul an. Ținea minte cum patrula miliția prin oraș încă de când Timișoara aprinsese scânteia revoluției. Spre deosebire de București, la Brăila revoluția a început după fuga dictatorului. În apropiere de Palatul Agricul-turii, aflat vizavi de locul spre care se îndreptau ei acum, câte doi, în șir ordonat, un puști strigase “Jos Ceaușescu!” Patrula îl legitimase, iar trecătorii le amintiseră milițienilor că dictatorul nu mai era. Continuaseră să strige “Libertate!”. Tot mai mulți oameni li se alăturaseră.
– Adunarea populară a avut loc chiar aici, pe platformă, începu ea să povestească elevilor. Îmi amintesc de un taximetrist care cutreiera cartierele, cu un tricolor scos pe geamul mașinii, chemând lumea la Palatul Comunal. L-am văzut și l-am urmat, împreună cu două prietene. Deja era suficientă înghesuială. Noi am stat destul de departe. Apoi au început zvonurile că va urma un atac cu elicoptere și ni s-a cerut să plecăm din piață. Noi, fetele, am plecat, speriate, mai ales că se stinseseră și luminile în tot orașul. Alții nu s-au mișcat din piața numită mai târziu Piața Independenței.
– Chiar au fost teroriști? întrebă o fetiță.
Sigur auzise despre ei la televizor sau la cei de acasă. Învățătoarea era prudentă. Versiune oficială nu exista nici acum asupra celor întâmplate, însă ea trebuia să le spună ceea ce știa.
– Nu știu dacă au fost sau nu în București. La Brăila sigur nu au fost, deși se spunea că vor veni. Lumea era speriată de câte se auzeau. Felinarele se stinseseră, iar militarii primiseră ordine de luptă. Ca pentru un război adevărat, răspunse ea privirilor mirate. Un accident de mânuire a armei a declanșat o primă împușcătură în aer, din greșeală. Acest lucru i-a speriat pe ceilalți soldați, care au ajuns să tragă unii în alții, crezând că au fost atacați.
Au mers să vadă cu toții urmele de gloanțe în spatele Palatului Administrativ, pe Hotelul Belvedere, apoi s-au întors în fața monumentului. La vârsta aceasta fragedă, când încă mai credeau în eroi, copiii nu puteau înțelege că martirii Brăilei fuseseră, în primul rând, victimele diversiunilor și ale panicii celor meniți să-i apere. Că eroii orașului muriseră pentru prostia altora. Vor trece alți ani până să aibă viziunea de ansamblu a evenimen-telor nefericite ale acelui moment. Acum, învățătoarea se axă pe obiectivul principal al vizitei.
– Crucile de tipul acesta se numesc troițe, explică ea. Sunt făcute din lemn sau piatră, cu diferite inscripții, sculpturi sau icoane. În vechime, se construiau la răscruci, pentru a alunga răul sau a aminti jertfa unor eroi. Troița monument de aici a fost ridicată pentru comemorarea celor 42 de victime ale Revoluției căzute în orașul nostru, dintre care 14 militari și restul civili. Pe placa de marmură albă din centru sunt pomeniți toți acești eroi-martiri, care au murit pentru libertatea voastră și a fraților voștri. Pentru cinstirea lor, aprindem candele în nișele de marmură neagră de alături, arătă locul unde se găseau deja câteva lumânări stinse.
Încă nu fuseseră depuse coroane de flori. Mai erau două zile până la comemorare. Cununița lor, micuță, cu panglica pe care își scrisese numele fiecare, era singură, împodobind troița. O fetiță scoase din plasă mai multe candele roșii, întinzându-le, pe rând, învățătoarei. Aceasta aprindea câte una și i-o înmâna unui copil, s-o așeze la locul desemnat în acest scop.
După ce își aduseră prinosul către eroi, închinându-se cu evlavie, unii elevi admirară monumentul, respectuoși sau timizi, de la distanță. Alții se apropiară, căutând pe marmură nume cunoscute: unchi, bunici, nași…
Un băiețel cu părul blond zăbovi o vreme, până găsi ceea ce îl interesa. Atinse cu degetul piatra rece, mângâind fiecare literă ce compunea numele eroului martir Marin Ștefan.
– Omul acesta și-a dat viața pentru mine și pentru mama mea, în sfânta zi de Crăciun, îi spuse el învățătoarei. Pentru el mă cheamă Ștefan. M-am născut datorită lui. El conducea ambulanța, chemată de mama să o ducă la maternitate.
– Ne vom ruga pentru odihna sufletului lui, răspunse învățătoarea.
* * *
La Brăila, în ziua de Crăciun a anului 1989, Revoluția nu încetase încă. Zvonurile de tot felul intoxicau mințile oamenilor, civili și militari deopotrivă. Presupusa prezență a teroriștilor apăsa orașul: cică ar fi otrăvit apa din rețea. Erau înarmați, transportau muniție, se ascundeau într-un loc sau în altul, făceau tot felul de rele. Unii afirmau că ambulanțele fuseseră capturate de teroriști pentru a căra muniție cu ele. Bieții bolnavi transportați la spital în regim de urgență nu bănuiau că deveniseră ținte ale soldaților speriați și ale gărzilor patriotice.
Din când în când, se auzeau rafale de armă, care băgau groaza morții în ceilalți viteji apărători ai Revoluției. Se luptau cu fantomele, speriați, dezinformați, neștiind ce ordine să urmeze. Istoria a dovedit că destui tineri, cu sau fără uniformă, au tras unul în celălalt, de frică, crezând că cel de alături era un dușman periculos.
Ștefan Marin era un om obișnuit, de 53 de ani, șofer pe ambulanță. Își făcuse un rost în Brăila, la câmpie, după o copilărie pe dealurile bogate ale Vrancei. În dimineața zilei de Crăciun, cu mult înaintea zorilor, deși știa că prin oraș se trage, își făcu datoria. Urmă recomandările dispecerei și se duse în Chercea, un cartier de case bătrânești, de la marginea orașului, să transporte la maternitate o femeie. Îl însoțea asistenta medicală Rădița Mazilu.
Se uită la gravidă, care aștepta, cu bagajele pregătite. Știa ce înseamnă; avea și el trei copii mari, pe Laurențiu-Iulian, în vârstă de 20 de ani, pe Luminița, de 22 și pe Sorinel, de 25. Își amintea de vremea când se născuse fiecare. Trebuia să aleagă ruta cea mai scurtă către maternitate. Întâmplător, aceasta trecea prin fața Diviziei Brăila a Armatei. Folosi, regulamentar, sirena și lampa girofar, să indice urgența transportului. Cum pacienta avea deja dureri, Ștefan Marin nu voia ca pruncul să se nască în mașină. În atâția ani de șoferie, n-ar fi fost prima oară când i se întâmpla.
Soldatul Ervin Balog știa că trebuie să tragă în teroriștii din ambulanțe. Patrula pe podul de la Apollo, nu departe de sediul Diviziei din Brăila a Armatei, când a văzut o Dacia Break cu însemnele Salvării, trecând, grăbită, spre Dorobanți. A somat să oprească, însă aceasta nu a respectat ordinul. Prin urmare, el a ochit șoferul, convins că își făcea datoria patriotică. Ghinionul a făcut să-l nimerească în plin. S-ar fi putut întâmpla altfel, dacă victima ar fi avut zile, fiindcă, la fel ca majoritatea soldaților, nici el nu beneficiase de suficientă instrucție, petrecându-și lunile de toamnă, în întregime, pe Insula Mare a Brăilei, la munci agricole.
Considerând că fuseseră atacați de teroriști, ceilalți militari, care auziseră împușcăturile, au deschis focul asupra tuturor clădirilor din zonă, fie ele blocuri sau case bătrânești, făcând noi victime. Părea că începuse încă un război.
Ștefan Marin nu auzi somația, datorită sunetului sirenei și a gemetelor gravidei, așa că nu încetini. Trebuia să ajungă la timp la spital. Simți glonțul ca pe o piatră aruncată de cineva în el. În primul moment nu-l duru, apoi începură să-l sâcâie o arsură și un vâjâit, dar nu lăsă volanul din mână. Sângele i se scurgea din trup odată cu forța vitală. Ochii i se împăienjeniră. La intersecția cu strada Roșiori, pierdu controlul volanului, în agonie. Mașina se izbi de un stâlp. Motorul se opri. Capul șoferului căzu, inert, pe volan, într-o odihnă veșnică.
Pacienta și asistenta medicală însoțitoare a ambulanței fură gata să iasă prin parbriz în urma impactului. Se speriaseră, amândouă, de când auziseră primul glonț. Asistenta văzuse sângele de pe fața șoferului, înțelegând că fusese atins. Sperase să nu fie atât de grav, din moment ce el continua să conducă. Când se întâmplă nenorocirea, nu-i rămase decât să constate lipsa pulsului.
– Mai rabdă puțin, îi spuse ea femeii gravide, care o strângea cu disperare de halat. Mă duc să cer ajutor. Vreuna dintre casele din zonă trebuie să aibă telefon, să sun la dispecerat. Avem nevoie de alt șofer. Eu nu am carnet, să mă pot sui la volan în locul lui. Sistemul de comunicații cu dispeceratul nu mai funcționează. Cred că s-a oprit un glonț în el.
– Nu mă lăsa singură, că mă omoară și pe mine! gemu viitoarea mamă.
Noaptea era rece și întunecată. Nici felinarele nu erau aprinse. Lumina era întreruptă din nou. Rădița Mazilu fugi de la o poartă la alta, bătând și strigând. Pe străzi, încă răsunau focurile de armă, de la Divizie și dinspre Gară. Știa că ar fi putut fi împușcată oricând, într-un ceas rău, la fel ca șoferul. Nu-i răspundea nimeni. Toată lumea era îngrozită, auzind că se trage, gândindu-se că la ușă puteau fi teroriști, gata să-i împuște și să le ia casa în stăpânire, folosind-o ca bază de operațiuni. O singură poartă se deschise, în cele din urmă, pe strada Griviței nr. 416.
– Ce s-a întâmplat? întrebă un tânăr, cu o lumânare în mână.
Asistenta își descheie paltonul, arătându-și uniforma.
– Am nevoie de ajutor! Naște o gravidă în stradă.
Putea să nu fie crezută, la câte povești circulau prin oraș, însă tânărul, tată la rândul lui, era cu capul pe umeri. Le-a primit în casă.
– Nu cumva te numești Maria? o întrebă el pe pacienta pe care o aduseră amândoi, mai mult pe brațe.
Aceasta răspunse doar cu un geamăt prelung, contracțiile fiind chinuitoare. Nu putea fi atentă la ce fusese întrebată. Asistenta își făcu cruce, la fel de frapată de coincidența celor întâmplate într-o noapte de Crăciun ca și gazda. Rădița Mazilu a reușit să telefoneze, de acolo, la dispeceratul de salvare și să povestească ce se întâmplase.
Într-un altfel de miracol decât cel petrecut cu aproape două mii de ani în urmă, pruncul își cerea dreptul la viață. Familia Scutaru din cartierul Chercea se îmbogăți cu un nou membru, de gen masculin, sănătos, dolofan, născut în casa aceea, moșit de întreaga familie. Asistenta i-a tăiat buricul cu o foarfecă de croitorie, trecută prin flacăra lumânării. A primit ață de cusut ca să-l lege, ca acum o sută de ani, când femeile nășteau acasă. Lăuza, epuizată, a primit ca prim dar laptele păstrat pentru copiii gazdelor și un set de scutece, cu care a fost înfășat noul născut.
– Cum vă numiți, să vă pomenesc în rugăciunile mele? îl întrebă ea pe tânărul care îi oferise ospitalitatea.
– Ștefan.
– Și pe șoferul ambulanței îl chema la fel, spuse asistenta. Marin Ștefan.
– Îi voi pune numele Ștefan puiului meu, pentru amândoi bărbații care m-au ajutat în noaptea aceasta. Cât despre cel ce și-a jertfit viața pentru ca eu să-mi pot naște pruncul, răspunse mama, cu ochii în lacrimi, voi întreba unde îl înmormântează și voi merge, la șase săptămâni, să-i ofer modestul meu omagiu.
– Pot să aflu eu acest lucru, promise Rădița Mazilu. Date fiind aventurile acestei nopți de Crăciun, eu îți botez pruncul pe care l-am moșit!
Se îmbrățișară.
Până să fie internați, mama și fiul, la maternitate, de dimineață, și să fie luați în primire de personalul medical, prin oraș umbla zvonul despre o mașină de salvare plină cu arme, a cărui șofer fusese împușcat în timpul nopții. Din fericire, aceste rumori nu ajunseseră încă până la lăuză.
* * *
– Ați văzut vreodată crucea metalică de la intersecția străzilor Apollo și Roșiori? își întrebă Ștefăniță colegii. A fost ridicată în amintirea eroului martir Marin Ștefan, acolo unde l-a găsit moartea. Pun flori acolo ori de câte ori avem drum prin zonă. De Sfântul Ștefan și de Moși mă duc, cu mama și cu nănița, la mormântul lui. Am avut onoarea să-i cunosc familia. A fost un om deosebit.
Here’s another post from Ronita Mohan, one of this blog’s favorite guest bloggers. Book marketing is like building on quicksand: just when you think you know what’s what, everything changes. Thankfully, Ronita shares here some tips about the book marketing trends for the new year. 
Photo by Jamie Street on Unsplash
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.