Da, anul acesta am și agendă de colorat. Un fel de bullet journal… Primit de Moș Nicolae, și colorat conștiincios, când nu am inspirație pentru scris. (Și în ultima vreme, se întâmplă cam des…)
Va urma…
Erau de două zile în drum spre Tortuga. Kevin, Neil și ajutoarele pe care și le aleseseră temporar, inclusiv căpitanul și navigatorul, făcuseră inventarul detaliat al bunurilor. Fusese calculată partea comodorului, cea pentru cufărul corăbiei, din care se făceau aprovizionările și se plăteau indemnizațiile pentru morți și răniți, cea pentru fiecare dintre membrii echipajului Săgeții, după rangul lor și conform prevederilor Articolelor convenite.
Aveau chiar și un doctor, don Guillen, luat pe jumătate cu promisiuni, pe jumătate cu amenințări de pe galionul spaniol. Pe multe nave de pirați nu existau doctori sau exista câte o persoană cu ceva cunoștințe de felcer și de buruieni de leac. Când reușeau să captureze unul de pe o navă, acela era bine tratat și avea o parte și jumătate, la fel ca navigatorul și meșterul tunar. Nici de muncă nu ducea lipsă, că molime, răniți în lupte, accidentați în cart umpleau infirmeria, pe rând. Odată ajuns în Tortuga și obținând bani din cufărul comun pentru prima trusă medicală navală, mai ușor decât i se întâmplase până acum, avea să se obișnuiască printre pirați. Cine dădea cu piciorul unei vieți frumoase?
Andrea făcuse ce știa mai bine: căutase, la bordul navei spaniole, nu comoara de argint și pietre prețioase, ci pe cea a pilotului: hărți, instrumente de navigație, jurnale de bord – ale pilotului și căpitanului. Le examinase și i le predase lui Sol. Ajutorul de pilot care li se alăturase se numea Nardo Serrano și se împrieteni repede cu el. Deocamdată era marinar de rând, cu atribuții suplimentare să-l ajute pe Andrea. Dacă ochiul superiorului și cel al căpitanului erau mulțumiți, urma să fie promovat, în curând, pe rolul de echipaj.
De aseară, însă, majoritatea sarcinilor de navigație rămăseseră în sarcina lui Nardo. Andrea îi spusese, inițial, lui Sol, că era un bun test ce putea omul. Era în regulă. Apoi, motivul real se schimbă: navigatorul piraților era de găsit sub punte, la infirmerie, la căpătâiul Fionei, căreia nu-i scădea febra cu nimic. Don Guillen era bucuros de un ajutor în plus.
Doctorul îi spălase rana corespunzător, o bandajase, îi dăduse chinină împotriva fierbințelii, însă degeaba. Multe răni generau febră; Andrea știa acest lucru. Nici el nu fusese scutit, în destule rânduri. Îi sugerase lui don Guillen împachetări cu oțet pentru a o combate, cu argumentul că la el funcționase întotdeauna, ceea ce determină, din partea medicului, o discuție despre diferitele umori și rolul lor în corpul uman. Ascultând cu prefăcută răbdare, obținu permisiunea.
Andrea o îngrijea pe Fiona cu devotament, însă ea era mai mult inconștientă, delirând de la fierbințeală și vorbind adesea în limbi pe care el nu le înțelegea. Când își revenea, pentru scurt timp, de obicei în urma compreselor cu oțet, cerea apă și îi șoptea:
– Stai cu mine! Nu mă lăsa singură!
– Sunt aici, draga mea, rămân cu tine! o strângea de mână, delicat, și o săruta pe frunte, după care îi răcorea fața cu un burete înmuiat în apă.
Uneori, Fiona îi cerea să-i cânte una sau alta dintre melodiile pe care i le dedicase de atâtea ori. O făcea, aproape în șoaptă. Când îl ajungea oboseala, Andrea picotea pe un colac de parâme, lângă patul ei, credincios promisiunii. Sol luase paturile marinărești ale ofițerilor de pe unele nave prădate, pentru a mobila cu ele infirmeria. Bolnavii grav aveau nevoie de confort, nu căpitanul sau contramaistrul!
Don Guillen, un om de vreo patruzeci de ani, nou venit la bord, avea propriile temeri. Încă nu știa sigur ce să creadă despre echipajul de pirați în care nimerise. Semnase articolele; îi surâdea să aibă o parte și jumătate, dacă expedițiile se dovedeau cu succes. În afara faptului că toți erau egali, ceea ce i se părea curios, și că avea de tratat negri, indieni și albi de toate națiile, inclusiv o femeie, cei care discutaseră cu el, în spaniolă ori franceză, păruseră să nu se deosebească cu mult de ofițerii de cart, cu care își petrecea timpul liber pe navele pe care servise înainte.
Auzise că pirații erau cruzi, neciopliți, mincinoși, în toate felurile. Ce citise în articolele înțelegerii semnate și ce văzuse după terminarea luptei nu se reflecta așa. Rămânea de văzut dacă se va adapta printre ei. Gândindu-se drept, regulamentul piraților părea mai blând… dar exista și riscul să atârne în ștreang.
De la o vreme, grijile îi căpătară nuanțe noi. Ce putere avea navigatorul acesta la bord, de-și convinsese căpitanul să-l lase să ajute la infirmerie? Niciun căpitan, dintre cei mulți sub care navigase în vreo zece ani de când alesese marea, nu ar fi acceptat așa ceva. (E drept, nici piloții sau asistenții acestora nu s-ar fi oferit, nepricepându-se. Acesta, măcar, îi dovedise că putea fi, practic, de ajutor – și apoi, era direct interesat, femeia lui numărându-se printre răniți.)
Cum să-i spună unui iubit atent că aleasa lui va muri în curând? Dacă îl va costa și pe el viața, această îndrăzneală?
Din păcate, văzuse suficienți răniți cu fierbințeala irlandezei. Rana nu i se vindeca bine. Avea, înăuntru, umori otrăvite. Prinseseră plămânul. Doctorul făcuse tot ce știa, ca să echilibreze umorile și s-o scape. Îi lăsase sânge, îi dăduse purgative, degeaba. Starea femeii se înrăutățea. Iubitul ei se încăpățâna să spere, să nege inevitabilul. Putea fi el cel care să-l aducă la realitate?
Ieși puțin pe punte, la aer. Se lăsa amurgul. Spre norocul lui, căpitanul, căruia îi jurase credință de curând, era acolo. Îl întrebă:
– Cum se simt răniții?
– Mă tem că mai pierdem doi zilele astea. Femeia rănită în plămân și băiatul căruia a trebuit să-i tăiem piciorul nu rezistă, șopti el, sperând să fie auzit doar de căpitan. Iar dumneavoastră aflați primul, adăugă. Am făcut tot ce am putut. Dumnezeu are lista lui…
Sol se prinse de balustradă, de parcă vestea tristă ar fi fost gata să-l dărâme. Știa că niciun om nu poate șterge, nici adăuga, pe lista aceea, un nume scris în cer. Dar una era să moară omul pe loc, în luptă, și alta după câteva zile de negocieri cu cea cu coasa.
La Fiona ținea ca la o soră. Îi admirase dârzenia, dorința de răzbunare și puterea de muncă. Știa despre dragostea lui Andrea pentru ea. Îi părea rău c-o pierde și era îngrijorat de reacțiile posibile ale navigatorului.
Nu putea să-și arate emoțiile ca un om oarecare, însă îi va fi greu să oficieze ceremonia aceasta de înmormântare. El era căpitanul. Numărase sute de vieți tinere secerate, în timpul bătăliilor, după aceea sau în dueluri.
Agonia începu în ziua următoare. Durerea îi fusese foc nestins în plămâni de o zi și o noapte. Acum parcă se ostoise puțin, luând cu ea ultimele forțe ale Fionei. Înțelesese că va muri. În delirul fierbințelii, tatăl ei o voia lângă el, îi cerea ajutorul, iar ea se îndrepta spre el. Când își revenise, suficient cât să-și amintească unde se afla și cu cine, reținuse această parte a delirului.
Gândurile i se încâlciră în mijlocul rugăciunii pe care încercase s-o facă. Privirile i se împăienjeniseră. Acum răsufla cu greutate, în oftaturi. Inima îi bătea mai tare ca de obicei, parcă fără niciun ritm, cum îi era și respirația. Moartea nu era bună, primitoare, pașnică, precum crezuse în vremea prizonieratului la olandezi, când o invocase. Acum venise nechemată. Era la capul ei, îi simțea prezența, chiar dacă nu-i putea vedea proverbiala coasă, nici veșmântul negru.
– Andrea! Ești lângă mine? îi zâmbi ea slab, mâna rece bâjbâind după el.
Și-ar fi dorit să-l vadă din nou, dar amețeala care o cuprinsese nu-i permitea decât să-l ghicească. Îi auzise vocea nu demult; trebuia să fie acolo.
– Da, iubito, îi strânse el mâna.
– Să te rogi pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Fiona Maire, îi ceru ea. Eu mă duc… Aparțin mării și mă vrea înapoi Davy Jones sau zâna sirenă despre care îmi povesteai tu… Iubirea ta a fost soarele vieții mele. Îți mulțumesc!
– Nu vorbi așa! strigă, de durere, fără să-și dea seama, tânărul venețian. Cum să mori? Ai să te faci bine! Uite, ți-a scăzut febra, ești rece acum!
– Sunt rece pentru că am simțit deja îmbrățișarea Cavalerului Negru, cel pe care nu-l poți provoca la duel. Partea mea îți rămâne ție. Dă, cât consideri, pentru rugăciuni și pentru milostenie, cuiva care să se roage pentru mine. Restul, investește-i, ca, la momentul potrivit, să ai corabia ta, așa cum visam împreună. Pe mine mă așteaptă mama și tata, îi voi reîntâlni. Toată durerea rămâne în urmă… dar și dragostea ta, de care îmi pare rău. Pentru tine, n-aș fi vrut să fie așa… să îmbătrânim împreună!
– Ce mă fac fără tine, Fiona? Nu se poate să mori! Nu se poate ca viața să-mi răpească tot ce-am iubit vreodată!
– Roagă-te să găsești altă iubire, la vremea potrivită! Eu te voi veghea…
Andrea simțea un nod în gât, străjuind izvorul lacrimilor. Îi sărută din nou fruntea, ochii, obrajii și buzele, de parcă gura lui s-ar fi transformat în aripi delicate de fluturi. Începuse să creadă că iubita lui avea dreptate, iar el refuzase să accepte adevărul până în ultimul moment. Își dădea seama că ar putea fi ultimele sărutări pe care i le dădea cât era în viață.
Au fost ultimele cuvinte coerente ale Fionei. Andrea continuă s-o țină de mână, chiar dacă ea nu mai știa. După încă vreo oră de delir, Cavalerul Negru triumfă și i-o răpi, cu un oftat. Măcar nu se mai chinuia în durerile crâncene. Îi lăsase lui toată suferința.
– Don Guillen, s-a terminat aici, spuse el, cu o voce sfârșită. Mă duc să-l anunț pe căpitan.
Sol îl studie în tăcere. Ghicise mesajul înainte de a fi rostit. Trecuse prin astfel de suferințe, mai tânăr decât Andrea. Îl putea înțelege. Moartea logodnicei lui – în condiții violente, răzbunată de el – îl aruncase în brațele mării, pentru a o sluji o viață. Lăsase în spate un mandat de arestare pentru crimă, deși fusese duel cinstit, angajându-se pe prima corabie de contrabandiști aflată în portul vecin. Până să aleagă pirateria, fusese nevoie de un an în închisoare, în Charleston, în așteptarea judecății. De cealaltă parte a cătușelor de la picioarele lui, era un pirat jamaican, Frank, odihnească-se în pace! El l-a ajutat să evadeze înainte de proces.
Chipul navigatorului se întunecase, devenind cenușiu și fără viață. Ochii verzi nu mai sclipeau.
– Fiona s-a dus, rosti el în cele din urmă. Nu știu ce am de făcut, dar sunt gata să te ajut, s-o pregătesc, după cum mi se spune… Și pe urmă…? Eu ce rost mai am, fără ea? Nardo se descurcă în locul meu.
Trebuia să se aștepte. Oftă, căutându-și cuvintele potrivite pentru a-i ajunge la suflet.
– Condoleanțele mele! Am fost și eu în situația aceasta teribilă, întunecată, îi spuse Sol, atingându-l pe umăr. Vom discuta pe îndelete, în fața unui foc, pe malul mării, nu departe de han, cu un pahar în mână, pe care să-l bem în amintirea roabelor lui Dumnezeu Benita și Fiona și în amintirea robului lui Dumnezeu Frank. Până atunci, trebuie să fii tare. Vrei tu s-o îmbraci cu ce are mai frumos și s-o coși în hamac? Dacă nu poți, îl rog pe meșterul Vidal.
De ce ar fi lăsat pe altcineva s-o atingă, s-o îmbrace, când putea s-o facă el? Câteva momente de rămas bun alături de cea pe care o iubise, erau binevenite.
– Pot, căpitane. Va fi gata înainte de răsăritul soarelui.
Andrea a îmbrăcat-o fără niciun ajutor, cu rochia elegantă cumpărată de el, pe care o purtase la sărbători, la biserică și în drumurile spre Cap Français ori Port de Paix, unde îl însoțise. Lacrimile îi curgeau în voie. Nimeni nu-l deranja. Îi vorbea acum Fionei în limba lui, pe care n-o înțelegea nimeni, spunându-i pentru ultima oară vorbe dulci, bocete șoptite, sau exprimându-și disperarea. Atâtea amintiri ale momentelor frumoase petrecute împreună îl sufocau.
A cusut hamacul cu mâna lui – primul de care avea grijă – punând două greutăți în el. La cât de slabă era ea, nu contau pentru marinarul solid care avea s-o prăvălească peste copastie. N-o putea răni cu acul. Știa ce făceau alții, din teamă de strigoi. El nu era în stare să urmeze tradiția. În cel mai rău caz, dacă nu-și găsea odihnă în fundul mării și venea să-l bântuie, ce altceva i s-ar fi putut întâmpla decât să vrea să-l ia cu ea? Ar fi acceptat, senin. Împreună în viață și în moarte… De ce nu?
A luat în brațe trupul astfel sigilat pentru odihnă veșnică. Se așeză lângă el, pe puntea goală, fără să-i pese de nimic, încercând să uite că, lângă el, Fiona era fără viață.
Găsea numeroase asemănări între noaptea întunecată, fără stele, și propria stare de spirit, la fel de cernită, lipsită de orice speranță ori țel. Avea un gol în stomac, de parcă acolo s-ar fi adunat toți norii care acopereau cerul. Îl durea însuși gândul că Fiona nu mai era. Totul părea atât de anapoda și confuz. Navigatorul care îmbunătățea hărțile primite și nu se temea de locurile periculoase, cu echipajul potrivit, nu se descurca în hățișul propriei vieți, al propriilor sentimente.
Gorgona îi ceruse jertfă de lacrimi. Venise sorocul să-și plătească datoria. Începu să plângă, cu suspine amare, singur în noapte. La înmormântare, nu fu în stare să spună nici Ave Maria, nici De profundis împreună cu ceilalți. Stătea, mut, să se uite cum hamacul cusut de el era aruncat în mare.
– Și eu? îl întrebă, pierdut, pe căpitan.
Acesta își aminti în ce stare era puștiul de aproape optsprezece ani, când bunicul Benitei, vraciul satului, îi dăduse calul lui și îi explicase, cu blândețe, că trebuia să fugă pe mare, fiindcă va fi urmărit pentru uciderea violatorului, unul dintre notabilitățile satului.
– Când vom ajunge în Tortuga, vei plăti o slujbă pentru odihna sufletului ei. Facem o novena împreună. Pe urmă, poate găsești o corabie de contrabandiști, să te ducă la Regla în zi de sărbătoare, să te rogi sfintei patroane a marinarilor, pentru tine și pentru ea, în egală măsură. Pelerinajele vindecă. Am făcut mai multe până să scap de umbra Benitei.
Andrea dădu din cap. Ar fi plecat oriunde, departe, în locuri care să nu-i amintească de Fiona. Desigur, după ce va face cele cuvenite în Tortuga. Exista vreo rugăciune, vreun sfânt, să-i ajute?
De Buna Vestire, la ora opt dimineaţa, eram cu toţii pregătiţi de plecare: Electra cu soţul ei, Miltos, Caliopi, Leftheris şi cu mine. Admiram zumzetul populaţiei greceşti a oraşului, care se îndrepta în aceeaşi direcţie ca noi.
– Azi îi vei cunoaşte pe toţi din comunitatea noastră, îmi spuse Caliopi. De dimineaţă mergem la biserică, fiind zi de hram, iar după-amiază, la petrecere.
În curtea catedralei greceşti “Buna Vestire” ne adunasem cu toţii. Leftheris m-a dus în colţul unde erau palicarii noştri. Printre ei se aflau şi fete. Le văzusem doar la serbările de 1 Mai şi de Sânziene. Altfel, surorile prietenilor noştri găseau altceva de făcut decât să asculte poveştile noastre. Numai Asteriţa, sora lui Theodoros, reuşise să-şi convingă mama s-o lase cu noi când ne adunam “echipajul”. Se împrietenise cu Lemoni şi cu Nastea, iar noi o declarasem ajutorul bucătarului. Cealaltă soră a lui, Hrisanthi, avea cincisprezece ani. Era cea mai frumoasă din familie, ba chiar una dintre frumuseţile cartierului. Mie, însă, nu-mi plăcea.
Într-o sală mare, de petrecere, am regăsit acelaşi furnicar de la biserică: lume care nu se văzuse de săptămâni sau luni avea prilejul să se întâlnească şi să schimbe câteva vorbe, să afle veşti despre cunoscuţi. În cealaltă cameră se întinsese un bufet rece numai cu delicatese greceşti, udate cu uzo, retsina şi vin dulce din insule. Pentru copii era limonadă. Cei mici, dacă nu se jucau pe afară, în curticică, se ascunseseră sub masă, ronţăind migdale, năut şi stafide.
Difuzoarele împrăştiau sunete de buzuki şi voci de tenori, biruind zumzetul discuţiilor. Tineretul n-a aşteptat mult până să întindă hora. Îmi găsisem un loc aproape de difuzor. Ascultam cântece frumoase. Îmi plăcea atmosfera de aici. Leftheris mă trezi din reverie:
– Ai rămas lângă perete, cu bătrânii? De ce crezi că te-am învăţat dansurile noastre? Vino unde ţi-e locul!
După fiecare dans se produceau mişcări în şir: unii ieşeau, în coadă se ataşau alţii. Până la urmă, m-am trezit în capul horei. Ştiam ce am de făcut, însă eram în dificultate: fiind răcită, batista mea avea cu totul altă întrebuinţare decât o cerea dansul.
– N-ai o batistă curată, Leftheris?
Mi-a oferit-o. Am putut conduce dansul, fluturând batista lui, de parcă aş fi fost un pescăruş ce se înălţa spre cer. După aceea… surpriză! Nu mai auzisem până atunci ca grecii să aibă tangouri.
– Nu dansezi?
– Nu ştiu tango. Dacă încerc acum, toţi or să se uite la mine când mă încurc şi te calc!
Văzând că l-am refuzat, o invită pe Hrisanthi. Petrecerea s-a sfârşit târziu. Am zăvorât în inimă bucuria acestei zile.
Da, anul acesta am și agendă de colorat. Un fel de bullet journal… Primit de Moș Nicolae, și colorat conștiincios, când nu am inspirație pentru scris. (Și în ultima vreme, se întâmplă cam des…)
Iepurilă Colorilă vă mai oferă pagini colorate de agendă și semne de carte, pe măsură ce le termină! Cu coloratul, sunt în avans față de săptămâna calendaristică din agendă….
Era prima oară în viață când Dora se confrunta cu moartea cuiva cunoscut. Parastase mai făceau mătușile, de moși sau de zile onomastice, însă pentru cei demult duși, pe care ea nu-i apucase.
Acum, Asterița, sora nașului ei, își pierduse soțul la treizeci și opt de ani. Un atac de cord, venit pe neașteptate, că se știa sănătos, chiar dacă exagerase puțin cu munca în ultima vreme. Venise și Dora, cu toată familia, așa cum se cuvenea. Stefanos – ei voiau să li se zică pe nume – fusese un om vesel, una dintre rudele preferate ale Dorei. O învățase cântece și dansuri din Zante, râdea și glumea cu ea, o încuraja că are talent la desen, îi afișase tablourile în micuța tavernă al cărei patron era.
Mama, mătușile și surorile ei mai mari puteau ajuta la pregătiri. Cumpărăturile le făceau băieții. Ea nu se pricepea la gătit; avea să ajute după aceea, la servit, la pomană. Rămăsese la capelă, lângă suportul de lumânări în care își pusese obolul, gândindu-se la cel decedat și la ciudățeniile destinului. De când crescuse, înțelesese că și tatăl ei, pilot fluvial care se confruntase cu destule furtuni în curse, ar fi putut, într-un ceas rău, Doamne ferește, să nu se mai întoarcă acasă. De fiecare dată când era plecat, se ruga pentru el.
– Dora, ce bine că ești aici! spuse mama văduvei. Să ți-l prezint pe Yorgos, nepotul din Zante al lui Stefanos. Vorbește tu cu el, că noi nu ne vedem capul de treburi.
Bătrâna făcu prezentările, într-o greacă melodioasă. Băiatul stingher, dintr-un colț al capelei, ridică ochii și întinse mâna, politicos. De când ajunsese la Brăila, acum câteva ore, nu prea avusese nimeni timp de el. I se dăduse bun venit, desigur, i se pusese masa și cam atât. Fiecare avea câte ceva de făcut, iar Yorgos simțea că îi încurcă.
Văzu o puștoaică de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în blugi, cu o pereche de ochi de chihlimbar luminos și o claie de păr negru, creț, la fel de potrivit pe capul ei ca și pe-al unui caniche, acum domesticit cu un batic negru, pe post de bentiță. Spre surprinderea lui, Dora vorbea grecește fluent, deși el îi spusese că știa engleză.
– Și eu știu, că asta predă mama, dar greaca îmi place mai mult. Brăila noastră are cultură grecească de sute de ani, explică ea. Tata e grec. Bunicii sau străbunicii lui au venit, unii din Peloponez, unii din Rhodos. Unchiul tău, Stefanos, s-a stabilit aici ca acasă. În amintirea mea, va trăi întotdeauna. Poate o să-l desenez, cu următoarea ocazie când pot răsfoi albumul Asteriței.
Ieșiră din capelă, să nu-i deranjeze pe ceilalți.
– Mai bine îi faci o surpriză și îi dai tabloul terminat, sugeră el. Îți fac eu rost de fotografii, când mă întorc acasă. Ai adresă de e-mail?
Dorei îi surâdea ideea.
– Mulțumesc mult. Ai dreptate.
– Să înțeleg că și ție îți place să desenezi? Și mie.
– Ai să vezi câteva tablouri ale mele în tavernă, mâine. Îmi place să pictez Dunărea cel mai mult. Ție? Oameni, animale, peisaje?
– Și oameni, și peisaje. Eu le pictez pe ceramică și tata le vinde, printre alte suveniruri din magazinul lui. Dar va trebui, când termin armata, să mă gândesc ce profesie îmi aleg. Pictura merge pe lângă.
– Dacă vei moșteni magazinul, ar trebui să studiezi economia, ca Asterița, rosti ea, gânditoare. Dar dacă ai zis că ești în armată, nu ai să fii ofițer?
Din când în când, negăsind un cuvânt în greacă, îl spunea în engleză, recunoscătoare că Yorgos înțelege.
– Nu. Am frate mai mare, să preia magazinul. Fac un an de armată, după care îmi văd de viață. Nu-mi place atâta încât să mi-o doresc carieră.
– Aha, zise ea, ca tata când era tânăr. La noi armata nu-i obligatorie, dar când a terminat tata facultatea, era. A făcut șase luni de armată. Mama îi scria în fiecare săptămână. Ție are cine să-ți scrie? Că dacă nu, mă ofer eu. Oricum nu am scris de mână decât vederi, din concedii.
– Am acces la e-mail, nu-i nevoie să trimiți porumbei călători, zâmbi el. Facem oricum schimb de adrese, pentru fotografiile promise. Nici eu nu am primit o scrisoare adevărată.
– Dar să știi că-ți scriu în engleză, preciză ea. Am învățat să scriu grecește – nu întreba de greșeli, că fac – însă nu la calculator. Mi se pare o porcărie cum scriu alții, greacă cu litere latine, chinuite în fel și chip!
Yorgos făcu un efort să nu râdă, amintindu-și că locul era nepotrivit.
– Ai dreptate cu asta. Povestește-mi, te rog, despre unchiul meu. Nu l-am cunoscut suficient, în cele câteva săptămâni pe an când venea acasă, în concediu. Iar de când a apărut cel mic, a venit numai anul trecut.
Îi spuse, în același mod, în principal în greacă, uneori cu scurte interludii de engleză, cum îi rămânea ei Stefanos în memorie.
– Cât stai? Că aș vrea să-ți arăt orașul, după ce se termină cu înmormântarea. Vorbesc cu soră-mea să ne ia o zi și la ea, la Galați.
– M-aș bucura. Biletul de avion îl am luni seara.
Au intrat în capelă, să se reculeagă în liniște, au ieșit iar, să stea de vorbă. Lui Yorgos îi trecuseră oboseala și plictiseala. Dora îi prezentase pe aproape toți participanții la priveghi. Majoritatea vorbeau engleză, unii și greacă. Era un ghid bun, gândi el.
A doua zi a avut loc înmormântarea. Dora își împărți timpul între văduva îndurerată, pe care o ajuta cu ce putea, și nepotul stingher. În drum spre cimitir, ținu împreună cu el o coroană, ocazie să-i povestească despre clădirile întâlnite în jur. La masă, îl rugă să-i păstreze loc lângă el, explicându-i că va trebui să și servească.
– Te ajut. Să știe mătușa că pot fi de folos. Între timp, arată-mi, te rog, desenele tale.
– Uite-le pe perete, aici, aici și aici.
– Chiar ai talent. Ai făcut vreun curs în domeniu?
– Sunt la clasa de arhitectură a liceului de arte Haricleea Darclée din oraș. M-am hotărât să urmez facultatea absolvită de fratele meu, Arhitectură navală.
– Sună interesant. Ai nevoie de matematică, dar și de talent la desen. E la București?
– Nu, la Galați. Mergem mâine, am vorbit cu sora mea. O să-ți arăt Universitatea Dunării de Jos. Are multe facultăți, pe alese! Ai putea să vii aici, la studii. Ai economisi cheltuielile de cămin, dacă ai sta la Asterița. Frații mei au făcut naveta. La fel voi face și eu.
– Mi-ai dat o temă de gândire. N-ar fi rău să urmez construcții navale. Avem atâtea porturi cu vapoare, iahturi, bărci, șalupe. Toate trebuie construite sau reparate.
Dora l-a plimbat atât prin Galați, împreună cu sora ei mai mare, cât și prin Brăila, în zilele următoare. Lui îi plăcea entuziasmul cu care amândouă surorile vorbeau despre istoria și specificul fiecărui loc. Cea mică adăuga, în engleză, informații legate de arhitectură.
Erau orașe frumoase. Acum înțelegea de ce atâtea generații de greci le aleseseră ca a doua patrie. Ideea de a încerca să-și convingă tatăl să-l trimită la studii aici începuse să prindă contur. Desigur, dacă, după terminarea armatei, o va convinge pe mătușa Asterița să-i țină partea…
În după amiaza următoare a plouat, întrerupându-le planurile de explorare a Brăilei. Pe un colț de masă, în taverna de la parterul blocului în care locuia Asterița, se provocară unul pe celălalt la desen. Dora își adusese ustensilele, gata să le împartă cu noul ei prieten. Toată lumea care o cunoștea știa că, dacă era vorba de desen, neastâmpărata familiei putea fi liniștită cu orele.
– Întâi ne facem unul celuilalt portretul, și le fotografiem cu telefonul, să le avem, fiecare, pe ambele. Pe urmă, desenăm câte un peisaj, din imaginație.
Cum să reliefeze luminițele șăgalnice din ochii lui, pielea bronzată, nuanța aceea de păr castaniu închis, moștenire a generațiilor de venețieni care au conviețuit cu localnicii atâtea sute de ani? Se strădui să iasă un portret cât mai aproape de original.
Yorgos schiță trăsăturile de ștrengar ale fetei, buclele dese de caniche negru, zâmbetul într-o doară, oprindu-se la privire, oglinda sufletului. În ochii ei descoperi, spre surprinderea lui, adâncuri necuprinse. Puștoaica asta băiețoasă avea un farmec aparte.
Când ajunseră la peisaje, Dora desenă o barcă pe un țărm de Dunăre, iar el, o biserică albă pe un țărm stâncos, înconjurat de valurile mării.
– Eu iubesc Dunărea, tu marea! Încă o dovadă că ne-ar sta bine la planșetă, proiectând vapoare, constată ea. Poimâine te scot într-o expediție pe Dunăre.
Vorbise, în acest sens, cu fratele celei care îl adusese pe Yorgos de la București. Erau o familie mare, unită, săritoare. Avusese noroc că omul era acasă, în săptămânile libere, nu pe vapor, și avea timp de ei.
I-a plimbat prin locuri pitorești. Dora era din nou ghid volubil. Au oprit într-un sat de pe partea cealaltă a fluviului, care arăta cu totul altfel decât cele grecești din Eptanez. Sora cea mică a proprietarului bărcii locuia acolo. I-a primit călduros în curte, pentru un popas binemeritat.
Yorgos avea momente când uita că venise în România pentru o înmormântare. Era, pur și simplu, o vacanță inedită, alături de oameni primitori, deosebiți, după care va trebui să se întoarcă la armată pentru alte câteva luni grele. Și toate clipele plăcute treceau repede.
Se făcu duminică seara, timp pentru luat rămas bun de la gazdele brăilene. Finii Asteriței se pregăteau să plece cu el la București. A doua zi, începea o nouă săptămână de lucru. Venise și Dora. Darul i-l făcuse de zilele trecute: cele două desene ale ei, primindu-le, în schimb, pe ale lui. Câte lucruri puteau să intre în bagajul de mână pentru avion? Că și Asterița îi dăduse câte ceva.
– Drum bun și să nu uiți să-mi trimiți mailul acela, cînd ajungi acasă, îi spuse ea.
Îl îmbrățișă și îl pupă pe amândoi obrajii, după care, de parcă n-ar mai fi vrut să-l lase să plece, îl strânse într-o îmbrățișare de urs. Până acum nu-și dăduse seama că era tristă, că se obișnuise, în aceste câteva zile, să-l aibă în preajmă.
Nu se aștepta la asemenea efuziuni de la un spiriduș care fusese, tot timpul, ca un băiat din gașcă. Îmbrățișarea spasmodică, cu gust de disperare, aproape îl dezechilibră.
Chiar ținea la el? Deși nu o arătase, îi părea rău că pleacă? Și lui îi părea rău. O strânse în brațe, la rândul lui, cu mai multă gingășie decât ea, ascultându-i ritmul inimii. După ce-i atinseră piersica obrajilor, buzele lui poposiră, într-un impuls, pe ale ei, ca o dezmierdare a vântului asupra florilor.
Întâlnirea celor două guri îi transformă Dorei întreaga fiinţă într-o chitară, gata să înalţe cântec de dor. Tresări, surprinsă de valul de fierbințeală care o cuprinsese, și îl privi, mirată, făcându-l să înțeleagă, din stângăcia gesturilor ei, că era primul ei sărut.
Îmbrățișarea lui caldă, protectoare, dură prea puțin pentru setea nestăvilită din sufletul ei. Yorgos făcu un pas înapoi, apucând geanta de umăr burdușită, exact la timp. Ceilalți tocmai ieșiseră din bucătărie și se îndreptau spre ei. Timpul, oprit în loc preț de un minut sau două, își recăpătă curgerea normală.
– Ai cam multă forță pentru o fată, râse el, ciufulindu-i părul rebel, a mângâiere. Rămâi cu bine!
Dora, tăcută cât timp Asterița își lua rămas bun de la el, se întreba dacă pisicile aveau aceeași senzație de căldură plăcută când erau alintate.
* * *
Primi, marți după amiază, mesajul pe care îl aștepta, cu trei fotografii scanate și comentariul simplu: Am ajuns cu bine acasă. Succes la tablou, știu că poți face unul frumos! Mâine plec mai departe.
Dora se credea îndrăgostită de el, ca orice fată de cincisprezece ani care întâlnise un băiat altfel decât cei din jurul ei. Îi scria regulat. Pusese desenele, ale lui și ale ei, sub geamul biroului. Se uita la ele adesea. Desene în alb și negru, așa cum viața era, uneori, numai în alb și negru.
Schimbul de scrisori dură până la sfârșitul lui ianuarie, după care Yorgos nu îi mai răspunse. La început, își făcu griji pentru el, să nu fi pățit ceva, dar mama ei îi explică, simplu, că nu toate relațiile la distanță erau făcute să dureze. Guma putea șterge desenele în creion. Unii oameni preferau să dispară în ceață, în loc să spună adio. Se potrivea cu ce aflase de la colegele ei: unele fuseseră lăsate baltă de un prieten care-și găsise altă fată, fără nicio explicație.
Fata plânse pe ascuns, o vreme, după care începu să bombănească împotriva lui. Îi trecuse – furtunile într-un pahar cu apă erau specifice adolescenței. Mama oftă ușurată și își văzu de treabă. Dacă Yorgos avea să-și amintească să vină la facultate la Galați, cum spusese cândva, aceea va fi altă etapă a vieții lor. Se putea la fel de bine să-și găsească rostul pe insula lui. Oricum, Dora era mai înțeleaptă cu una dintre lecțiile vieții.
The public launch of the book will be taking place TUESDAY, March 30th.
Paris 1870. Raised for a life of parties and servants, Camille and Mariele have much in common, but it takes the horrors of war to bring them together to fight for the city and people they love.
Deeply moving and suspenseful ~~ Margaret George, author of Splendor Before the Dark: A Novel of the Emperor Nero
Tod is not only a good historian, but also an accomplished writer … a gripping, well-limned picture of a time and a place that provide universal lessons ~~ Kirkus Reviews.
A few weeks after the abdication of Napoleon III, the Prussian army lays siege to Paris. Camille Noisette, the daughter of a wealthy family, volunteers to nurse wounded soldiers and agrees to spy on a group of radicals plotting to overthrow the French government. Her future sister-in-law, Mariele de Crécy, is appalled by the gaps between rich and poor. She volunteers to look after destitute children whose families can barely afford to eat.
Somehow, Camille and Mariele must find the courage and strength to endure months of devastating siege, bloody civil war, and great personal risk. Through it all, an unexpected friendship grows between the two women, as they face the destruction of Paris and discover that in war women have as much to fight for as men.
War has a way of teaching lessons—if only Camille and Mariele can survive long enough to learn them.
Paris In Ruins Retail Links
Kindle https://www.amazon.com/Paris-Ruins-M-K-Tod-ebook/dp/B08XN1WLQC/
Amazon Paperback https://www.amazon.com/Paris-Ruins-M-K-Tod/dp/0991967046/
Amazon Canada Kindle https://www.amazon.ca/Paris-Ruins-M-K-Tod-ebook/dp/B08XN1WLQC/
Amazon Canada Paperback https://www.amazon.ca/Paris-Ruins-M-K-Tod/dp/0991967046/
Kobo https://www.kobo.com/ca/en/ebook/paris-in-ruins
B&N https://www.barnesandnoble.com/w/paris-in-ruins-m-k-tod/1138904360?ean=2940162538356
Goodreads link https://www.goodreads.com/book/show/57387924-paris-in-ruins
#ParisInRuins #MKTodAuthor #19thCenturyParis #BooksfeaturingParis #SiegeofParis
#ParisCommune
Odată cu luna martie, dă colțul ierbii, copacii înmuguresc și primele flori, cu broderia lor delicată, înspică verdele crud. Păsările încep să zboare câte două, după un dans elaborat, asemănător celor din sudul Spaniei, ciripind vioaie. Sunt fericite că și-au găsit perechea, unele specii fiind legate pe viață de o singură iubire, la fel ca unii oameni… Toate făpturile caută să petreacă în aer liber cât mai multă vreme. Razele soarelui îi atrag cu lațuri nevăzute.
Dacă ești om, fericirea înseamnă primul buchețel de ghiocei oferit sau primit, poate o primă iubire, la fel de crudă ca și primăvara, prietenia caldă ce te înconjoară sau, pur și simplu, comuniunea cu natura. O plimbare în pădurea înflorită. După cenușiul trist al iernii, se aud râsetele copiilor ieșiți la joacă, behăitul mieilor care se bucură pentru prima oară de pajiștea verde, bâzâitul albinelor dornice de polen proaspăt.
Până și ursoaicele ies din hibernare cu câte un ghemotoc, doi sau trei după ele, împiedicându-se în piciorușele nesigure, încă neobișnuite cu pământul moale și iarba. Martina nu făcea excepție.
Dacă ești ursoaică, fericirea înseamnă să te trezești din somn, primăvara, împinsă de boticurile nerăbdătoare a doi ursuleți mici, plictisiți de peștera pe care o studiaseră deja cu de-amănuntul. Să descoperi că pădurea este încă în jurul tău – nu cum i se întâmplase Martinei acum doi ani, când deschisese ochii într-un luminiș mare, care nu mai semăna cu locul în care se dusese la culcare cu câteva luni în urmă. Acolo nu mai era nimic de mâncare, așa că trebuise să treacă muntele, mânată de foame, până găsise codrul acesta, în care își întemeiase o familie…
Pentru Martinel și Martinuța, gemenii ei, totul era nou, frumos, interesant. Le plăcea să exploreze pe îndelete oriunde ajungeau: mirosuri, gusturi, culori și forme nemaivăzute. Era o fericire să te dai tumba pe iarba proaspătă, să guști lăstari tineri, muguri, rădăcini suculente, ciuperci, pe lângă laptele gros și dulce al mamei. Martina le descoperise, zilele trecute, și un stup cu miere delicioasă, însă îi avertizase că toate bucuriile lumii au un preț pe lumea aceasta și că răzbunarea albinelor doare. Făcea parte dintre lecțiile de viață. Doar despre oameni nu apucase să le vorbească încă.
Costin și Lenuș ieșiseră la plimbare cu părinții, la iarbă verde. Se bucurau de pădurea cu frunze și flori, amenajată pentru recreerea orășenilor, la mică distanță de oraș. Peste șosea începea pădurea adevărată. Și cum plimbarea face foame, mama scosese un baton dublu, dând jumătate fiecăruia. Nu degeaba acesta se chema Doi Frați! Gemenii mulțumiră și o luară la fugă înaintea părinților. Erau mari, școlari deja. Știau că nu au voie la șosea. Rămăseseră pe partea înverzită, văzând, uimiți, doi ursuleți mici, cam cât doi câini de talie medie, traversând în goană șoseaua, între două fluxuri de mașini.
– Uite, Lenuș! Parcă ar fi din desene animate! strigă băiețelul, făcându-le semne să se apropie.
Martinel și Martinuța, care profitaseră de neatenția mamei lor, în căutare de hrană, să exploreze ce era dincolo de geana de lumină de la capătul pădurii, fuseseră curioși ce fel de făpturi aveau blana în culori atât de deosebite. Nu știau nici ce pericol prezentau animalele multicolore, în veșnică mișcare, în sus și în jos. Acum, ajunși unde își doriseră, se uitau cu ochii mari la cei doi copii.
– Dacă tot îi chemi, dă-le ceva, spuse surioara, mai înțeleaptă, întinzând jumătate din batonul ei Martinuței.
Puiul de urs luă bucata de pâine, molfăind-o fericit. Băiatul îi urmă exemplul.
Părinții îi prinseră din urmă, speriați:
– Copii, depărtați-vă imediat de ursuleți! Ursoaica mamă trebuie să fie pe aproape. Nu dorim să creadă că intenționăm să-i furăm puii!
– Dar, tati, ei au venit la noi! Mama lor a rămas pe partea cealaltă a șoselei! protestă Lenuș. Fă-ne o poză cu ei!
– Cu atât mai rău. Va trebui să-i ajutăm să treacă înapoi, dacă nu vreți să vedeți la televizor știri despre urși călcați de mașini.
Primiră, totuși, un instantaneu rapid, în timp ce discutau ce era de făcut.
Martina descoperise lipsa puilor. Pornise pe urmele lor, mormăind a chemare. Ajunsese la marginea pădurii, uitându-se disperată la râul nesfârșit de automobile care o despărțea de ei și la oamenii de care ar fi trebuit să se teamă… Doar că aceia nu păreau să le facă niciun rău ursuleților. I se părea sau primiseră de mâncare? Mormăiturile lor erau mulțumite.
Părinții gemenilor luară hotărârea să oprească mașinile, fluturându-și fularele la ele, mama pe o direcție, tatăl pe cealaltă, în timp ce copiii îi îndemnau pe ursuleți să se întoarcă la mama lor. Aceștia aruncară încă o privire spre noii prieteni cu blănițe atât de colorate și lucioase, după care ascultară de chemarea maternă, puțin mirați de felul în care animalele colorate din mijlocul drumului opreau scârțâind. Câțiva șoferi chiar prinseră curaj să fotografieze cele două ghemotoace de blană, ce traversau agale șoseaua.
Doi gemeni umani și doi ursuleți se priveau acum, de pe părți opuse ale șoselei, în semn de rămas bun. Orice s-ar spune, fericirea supremă, pentru copiii tuturor speciilor, este să se afle alături de mamele lor. Iar a părinților, să își știe poznașii departe de orice pericol.
În prima zi de școală, în curtea Liceului Economic, intră un băiat scund, firav, negricios, cu părul ondulat. Nu l-ai fi crezut mai mare de clasa a șaptea. Identifică pe lista elevilor că fusese repartizat la clasa a noua B. Spre surpriza lui, erau doar doi băieți în clasă. Oftă. În gimnaziu avusese și prieteni. Ce dor îi va fi de Răzvan, George și Vali! Nu de ceilalți, care îl necăjeau…
Gabriel simți un mare gol în stomac. Cum va fi cu atâtea fete în jur? Va reuși să se împrietenească cu celălalt sau va fi din nou poreclit Fetița, datorită înfățișării lui plăpânde și a numelui de familie, care în țara aceasta, pe care trebuia să se obișnuiască s-o considere a lui de-acum, atâta vreme cât și cei din jurul lui l-ar fi considerat unul de-al lor, coincidea cu un nume feminin?
Până ajunse el în clasă, multe locuri se ocupaseră. Voia să stea în față, să îi audă bine pe profesori. În prima bancă de la geam era un loc liber, lângă o fată șatenă, tunsă scurt, cu bentița așezată neglijent pe cap.
– Îmi dai voie să stau cu tine? întrebă el, timid.
Fata ridică ochii spre el, încuviințând. Altele se cunoșteau din școală, se așezaseră împreună. Ea nu știa pe nimeni.
Diriginta intră, se prezentă și strigă catalogul. Colega lui de bancă răspundea la numele de Liana Ionescu. Băiatul fu ultimul strigat. Răspunse prezent, în chicotelile colegelor.
– Vera e nume de fată! auzi el clar, din spate, o voce cristalină. Dar de, țiganii au întotdeauna nume ciudate!
Nu din nou! Li se mai spusese așa, lui și surorii lui, fiind bruneți… ca mai toți din țara lor, de altfel. Degeaba protestaseră. Tatăl lor le explicase că numele Vera înseamnă adevărat și fusese purtat de doi prinți din anii 1050, don Carlos și don Luis de Vera, fiii regelui Ramiro de Aragon. De acolo, conquistadorii îl duseseră în toată America de Sud.
– Chiar ești țigan? îl întrebă colega lui, în pauză. Dacă da, ești cu atât mai de admirat că ai intrat la un liceu bun, continuă ea fără să îl lase să răspundă. Sunt proști cei care nu văd că omul contează, așa cum e el, cu bune și cu rele, nu în ce popor s-a născut! Fiecare neam își are eroii și bandiții lui. Meriți laudă, nu șicanele nesuferitelor!
– Nu sunt. Dar îmi place cum gândești. Cred la fel, că în toate popoarele găsești tot felul de oameni. Eu sunt din Chile.
– Asta explică de ce ai ochii atât de deosebiți. Ai și strămoși indieni. Vorbești bine românește, felicitări!
– Sunt aici de cinci ani. Am învățat. Mai greu cu scrisul, cu gramatica. Am luat notă mare la admitere datorită matematicii. Mă bucurasem că am reușit, la liceu, să-mi inversez limbile străine. Știu mai bine engleza decât franceza, la care, teoretic, aș fi avansat, dar am pierdut primii trei ani. Cine are bani de meditații?
– Te ajut eu la română și la franceză, dacă vrei, se oferi ea, senină. Tu învață-mă spaniolă, în schimb! Îmi plac cântecele lui Julio Iglesias și filmele cu Sarita Montiel.
– S-a făcut!
O strângere de mână pecetlui prietenia clădită încă din prima zi de școală. Nu cu un băiat, cum se aștepta, ci cu o fată.
Au ajuns să-și facă lecțiile împreună, aproape în fiecare zi, activitate reflectată, în curând, în progresele școlare ale ambilor. Se numărau printre cei mai buni elevi din clasă.
La școală, toate acestea nu trecuseră neobservate. Șicanele continuau, mai ales împotriva lui. Porecla dată de Nela în prima zi, Țiganul, prinsese. Îi mai ziceau și Romică, subliniind că Liana îi era Julieta. Fata protestase zgomotos, că se au ca frații – ceea ce înrăutățise lucrurile. Nela își adunase prietenele – și avea destule! – să le facă zile fripte, ba îl racolaseră și pe celălalt coleg de clasă. Gabriel, însă, le ignora și o sfătuia pe Liana să facă la fel. Doar că, într-o bună zi, exasperată, fata îi spuse totul dirigintei.
– Mulțumesc pentru că m-ai informat! Cred că fetele noastre au nevoie de câteva lecții de dirigenție. Personalizate, punctă profesoara, privind-o cu subînțeles, deși Liana era curioasă ce plănuia.
Până la ora de dirigenție de săptămâna următoare, însă, Nela avu parte de o altfel de lecție de prietenie.
Sâmbătă după amiază, Gabriel și prietenii lui, chilienii din blocurile vecine, o gașcă de vreo opt-zece băieți veseli, de la clasa a șaptea la a unsprezecea, se duseseră la un film western. La Favorit, lângă ei, fusese în perioada tezelor; acum era la Lira. Cam departe, dar nu era prima dată când făceau astfel de expediții.
Fiind iarnă, se înserase deja când ieșiseră de la film. Nu aveau mult de mers până în stație, însă în dreptul unei alei dintre un bloc și un șantier, auziră țipetele de ajutor ale unei fete. Părul blond auriu, de o nuanță deosebită, și canadiana argintie îl făcură s-o recunoască pe Nela.
– E în clasă cu mine! Hai s-o salvăm! le spuse el celorlalți, încă sub impresia filmului.
Au fugit într-acolo. Văzând atâția băieți îndreptându-se spre el, unii înalți și cu aliură sportivă, agresorul se sperie și se gândi să fugă. Cum chiar și celor mai mici, hainele de iarnă le dădeau iluzia mușchilor pe care nu-i aveau încă, agresorul dispăru, nu înainte de a-și împinge victima grămadă.
– Ajut-o tu, că te cunoaște, îl sfătui pe Gabriel cel de alături, elev în clasa a unsprezecea la Liceul Sportiv.
Băiatul îi întinse o mână să se ridice.
– Ai pățit ceva?
– Nu, ați venit la timp. Puțin praf și o aterizare forțată. Dar dacă nu erați voi, poate nu-mi voia numai lănțișorul, poșeta și cerceii. De ce m-ai ajutat, când eu am fost atât de rea cu tine?
– Nu m-am gândit la asta când am auzit strigătele, deși te-am recunoscut după canadiană. Erai o fată în pericol!
– Noi, chilienii, am fost educați să fim cavaleri, spuse celălalt, care se apropiase de ei. Băieți, totul este în regulă, continuă el în spaniolă pentru gașca din spate. Duceți-vă acasă. Noi doi o conducem pe domnișoara, s-o știm în siguranță.
Nela făcu ochii mari. Deci Gabriel și celălalt brunet frumușel nu erau țigani! Sigur vorbiseră în spaniolă sau italiană… Pe unde o fi țara lor, că ea abia avea 5 la geografie?
Gabriel îi comunicase, pe scurt, că n-avea s-o lase singură.
– Vă mulțumesc mult. Da, mi-era frică să nu mă urmărească. Iartă-mă pentru tot, Gabriel! Îmi înghit porecla și promit că nu mai fac.
– Te-am iertat. Preferasem să tac decât să spun ce sunt, celor care nu-mi erau prieteni și-mi puseseră deja altă etichetă.
– Dar nu aveți accent străin, nici tu, nici el!
– Pentru că am învățat între voi, acum cinci ani. Copiii prind altfel decât cei mari. Părinților noștri le este greu să vorbească românește, au accent și fac multe greșeli, explică celălalt, care se recomandă Edi.
Până să ajungă Nela acasă, le puse destule întrebări ca să afle de ce, cum veniseră în România și cât de greu le fusese să se adapteze unei noi țări. Se cutremură, auzind prin câte trecuseră părinții băieților după lovitura de stat din Chile. Avea să caute luni, în enciclopedia de la bibliotecă, unde e țara aceea, să nu se mai facă de râs întrebând. Era curioasă.
…Și ea, care îi făcuse viața amară lui Gabriel, ba încă le stârnise și pe celelalte! Iar el o iertase acum, pur și simplu… O lecție de prietenie pe care Nela n-o va uita curând!
La dirigenție fusese invitat un bărbat de vreo patruzeci de ani, scund, cu părul grizonat. Diriginta îl prezentă:
– Domnul Stelian Nicolau este profesor la Politehnică. A venit să vă vorbească despre importanța orientării profesionale.
După ce sublinie importanța alegerii studiilor și a profesiei în funcție de materiile preferate, să facă toți ceva ce le place, nu ceva ce le-ar aduce bani mai mulți, dar fac în silă și cu greutate, profesorul le povesti că există oameni care să ajute și cel mai sărac orfan să reușească în profesia aleasă.
– Cine știe ce înseamnă un refugiat? întrebă el.
Câteva fete, printre care și Liana, ridicară mâna.
– Bunicii mei s-au refugiat la țară în timpul războiului, de frica bombardamentelor. Adică au plecat în altă parte.
– La Brăila au venit partizanii greci, să nu facă închisoare în țara lor, completă alta. Sunt vecinii unchiului.
Profesorul zâmbi.
– Da, și eu sunt fiu de partizan. Tata a murit în închisoare. Prietenii lui au adunat copiii orfani și i-au trimis în țările care au primit refugiați. România a fost una dintre ele. Aveam opt ani când am venit la Sinaia, într-o țară necunoscută, a cărei limbă nu o înțelegeam, printre oameni noi. Cu ceilalți copii mă împrietenisem pe drum și am rămas prieteni o viață. Mi-a fost foarte greu, dar mi-am amintit că tata mă voia om cu carte. Așa că am învățat. Am înghițit umilințele celor care nu mă înțelegeau, am plâns în pernă și am mers pe drumul meu. Am avut un diriginte bun, care m-a ajutat. Am făcut facultatea la seral, lucrând ca să mă întrețin. Le-a plăcut lucrarea mea de diplomă și mi-au propus să particip la concursul pentru un post de preparator la laboratorul de măsurări și traductoare. În afară de ea, mai cunoaște cineva refugiați? întrebă el, înainte de a trece la o discuție despre acceptare, înțelegere, ospitalitate.
Nela fu prima care ridică mâna. Îi cunoștea pe Gabriel și Edi. Începuse să înțeleagă că le fusese greu și fără șicanele colegilor… Nu va fi ușor să le potolească pe prietenele ei, dar va reuși. Gabriel nu merita ce îi făcuseră ele.
Cultura tradițională elenă a consacrat Lunea Curată ca unul din cele mai importante evenimente religioase și sociale ale primăverii, o infuziune de elemente creștine și precreștine, păstrate în memoria colectivă din vremuri imemoriale.
Ziua marchează începutul Postului Paștilor, cel mai aspru și lung post al întregului an bisericesc. De acum, după veselia și abundența gastronomică a Carnavalului, oamenii se vor ”curăți” timp de 48 de zile de toate gândurile și obiceiurile rele, pentru a se pregăti așa cum se cuvine pentru sărbătoarea Învierii Domnului. ”Lunea Curată” este începutul unui exercițiu susținut de voință și credință, întreaga natură intrând într-un proces de purificare și renaștere. În această zi, ”curățirea” se face atât în exteriorul, cât și în interiorul ființei umane. Azi gospodinele din Grecia curăță foarte bine cu leșie toate oalele în care au preparat mâncărurile ”de dulce” pentru a putea să gătească mai apoi mâncărurile de post…
View original post 372 more words
Poet brailean, din cartierul Pisc, cartier cunoscut cititorilor romanelor mele ECHIPAJUL si A DOUA CURSA.
Traducerea in romana a versurilor e dupa originalul in rusa. Scroll cu rabdare!
Ерофей Иванов родился 10 октября 1939 г в Румынии в липованском селении Хутор , который раскинулся вдоль высокого берега реки Дуная .Детство и отрочество прошло на Хуторе в старообрядческой крестьянской семье После школы обучался в Бухаресте лицее №32 , в 1966 г закончил факультет славянских языков Бухарестского университета , отделение русского и румынского языков .Всю свою жизнь проработал в школе .Он писал на русском языке, кргда многие писали на румынском . Ушел из жизни в 2007 году ”
Липованы
С Дона , Севера , Кубани ,
С давних смутных тех времен
Староверы – христиане
Уходили за кордон .
Дом родной , родные дали ,
И российские края
Оставляли , покидали,
От расправы уходя .
Веря в силу непростую
Древнерусского креста ,
Покидали Русь святую ,
Славя Господа Христа .
За подводами подводы
Шли , скрываясь за холмом ,
Призрак веры и свободы
Ждал их там за рубежом .
Незнакомые просторы
View original post 628 more words
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.