Lecția de prietenie

Mențiunea I la concursul ELOGIUL IUBIRII 2021

În prima zi de școală, în curtea Liceului Economic, intră un băiat scund, firav, negricios, cu părul ondulat. Nu l-ai fi crezut mai mare de clasa a șaptea. Identifică pe lista elevilor că fusese repartizat la clasa a noua B. Spre surpriza lui, erau doar doi băieți în clasă. Oftă. În gimnaziu avusese și prieteni. Ce dor îi va fi de Răzvan, George și Vali! Nu de ceilalți, care îl necăjeau…

Gabriel simți un mare gol în stomac. Cum va fi cu atâtea fete în jur? Va reuși să se împrietenească cu celălalt sau va fi din nou poreclit Fetița, datorită înfățișării lui plăpânde și a numelui de familie, care în țara aceasta, pe care trebuia să se obișnuiască s-o considere a lui de-acum, atâta vreme cât și cei din jurul lui l-ar fi considerat unul de-al lor, coincidea cu un nume feminin?

            Până ajunse el în clasă, multe locuri se ocupaseră. Voia să stea în față, să îi audă bine pe profesori. În prima bancă de la geam era un loc liber, lângă o fată șatenă, tunsă scurt, cu bentița așezată neglijent pe cap.

            – Îmi dai voie să stau cu tine? întrebă el, timid.

            Fata ridică ochii spre el, încuviințând. Altele se cunoșteau din școală, se așezaseră împreună. Ea nu știa pe nimeni.

            Diriginta intră, se prezentă și strigă catalogul. Colega lui de bancă răspundea la numele de Liana Ionescu. Băiatul fu ultimul strigat. Răspunse prezent, în chicotelile colegelor.

            – Vera e nume de fată! auzi el clar, din spate, o voce cristalină. Dar de, țiganii au întotdeauna nume ciudate!

            Nu din nou! Li se mai spusese așa, lui și surorii lui, fiind bruneți… ca mai toți din țara lor, de altfel. Degeaba protestaseră. Tatăl lor le explicase că numele Vera înseamnă adevărat și fusese purtat de doi prinți din anii 1050, don Carlos și don Luis de Vera, fiii regelui Ramiro de Aragon. De acolo, conquistadorii îl duseseră în toată America de Sud.

– Chiar ești țigan? îl întrebă colega lui, în pauză. Dacă da, ești cu atât mai de admirat că ai intrat la un liceu bun, continuă ea fără să îl lase să răspundă. Sunt proști cei care nu văd că omul contează, așa cum e el, cu bune și cu rele, nu în ce popor s-a născut! Fiecare neam își are eroii și bandiții lui. Meriți laudă, nu șicanele nesuferitelor!

            – Nu sunt. Dar îmi place cum gândești. Cred la fel, că în toate popoarele găsești tot felul de oameni. Eu sunt din Chile.

            – Asta explică de ce ai ochii atât de deosebiți. Ai și strămoși indieni. Vorbești bine românește, felicitări!

            – Sunt aici de cinci ani. Am învățat. Mai greu cu scrisul, cu gramatica. Am luat notă mare la admitere datorită matematicii. Mă bucurasem că am reușit, la liceu, să-mi inversez limbile străine. Știu mai bine engleza decât franceza, la care, teoretic, aș fi avansat, dar am pierdut primii trei ani. Cine are bani de meditații?

            – Te ajut eu la română și la franceză, dacă vrei, se oferi ea, senină. Tu învață-mă spaniolă, în schimb! Îmi plac cântecele lui Julio Iglesias și filmele cu Sarita Montiel.

            – S-a făcut!

            O strângere de mână pecetlui prietenia clădită încă din prima zi de școală. Nu cu un băiat, cum se aștepta, ci cu o fată.

            Au ajuns să-și facă lecțiile împreună, aproape în fiecare zi, activitate reflectată, în curând, în progresele școlare ale ambilor. Se numărau printre cei mai buni elevi din clasă.

La școală, toate acestea nu trecuseră neobservate. Șicanele continuau, mai ales împotriva lui. Porecla dată de Nela în prima zi, Țiganul, prinsese. Îi mai ziceau și Romică, subliniind că Liana îi era Julieta. Fata protestase zgomotos, că se au ca frații – ceea ce înrăutățise lucrurile. Nela își adunase prietenele – și avea destule! – să le facă zile fripte, ba îl racolaseră și pe celălalt coleg de clasă. Gabriel, însă, le ignora și o sfătuia pe Liana să facă la fel. Doar că, într-o bună zi, exasperată, fata îi spuse totul dirigintei.

– Mulțumesc pentru că m-ai informat! Cred că fetele noastre au nevoie de câteva lecții de dirigenție. Personalizate, punctă profesoara, privind-o cu subînțeles, deși Liana era curioasă ce plănuia.

Până la ora de dirigenție de săptămâna următoare, însă, Nela avu parte de o altfel de lecție de prietenie.

Sâmbătă după amiază, Gabriel și prietenii lui, chilienii din blocurile vecine, o gașcă de vreo opt-zece băieți veseli, de la clasa a șaptea la a unsprezecea, se duseseră la un film western. La Favorit, lângă ei, fusese în perioada tezelor; acum era la Lira. Cam departe, dar nu era prima dată când făceau astfel de expediții.

Fiind iarnă, se înserase deja când ieșiseră de la film. Nu aveau mult de mers până în stație, însă în dreptul unei alei dintre un bloc și un șantier, auziră țipetele de ajutor ale unei fete. Părul blond auriu, de o nuanță deosebită, și canadiana argintie îl făcură s-o recunoască pe Nela.

– E în clasă cu mine! Hai s-o salvăm! le spuse el celorlalți, încă sub impresia filmului.

Au fugit într-acolo. Văzând atâția băieți îndreptându-se spre el, unii înalți și cu aliură sportivă, agresorul se sperie și se gândi să fugă. Cum chiar și celor mai mici, hainele de iarnă le dădeau iluzia mușchilor pe care nu-i aveau încă, agresorul dispăru, nu înainte de a-și împinge victima grămadă.

– Ajut-o tu, că te cunoaște, îl sfătui pe Gabriel cel de alături, elev în clasa a unsprezecea la Liceul Sportiv.

Băiatul îi întinse o mână să se ridice.

– Ai pățit ceva?

– Nu, ați venit la timp. Puțin praf și o aterizare forțată. Dar dacă nu erați voi, poate nu-mi voia numai lănțișorul, poșeta și cerceii. De ce m-ai ajutat, când eu am fost atât de rea cu tine?

– Nu m-am gândit la asta când am auzit strigătele, deși te-am recunoscut după canadiană. Erai o fată în pericol!

– Noi, chilienii, am fost educați să fim cavaleri, spuse celălalt, care se apropiase de ei. Băieți, totul este în regulă, continuă el în spaniolă pentru gașca din spate. Duceți-vă acasă. Noi doi o conducem pe domnișoara, s-o știm în siguranță.

Nela făcu ochii mari. Deci Gabriel și celălalt brunet frumușel nu erau țigani! Sigur vorbiseră în spaniolă sau italiană… Pe unde o fi țara lor, că ea abia avea 5 la geografie?

Gabriel îi comunicase, pe scurt, că n-avea s-o lase singură.

– Vă mulțumesc mult. Da, mi-era frică să nu mă urmărească. Iartă-mă pentru tot, Gabriel! Îmi înghit porecla și promit că nu mai fac.

– Te-am iertat. Preferasem să tac decât să spun ce sunt, celor care nu-mi erau prieteni și-mi puseseră deja altă etichetă.

– Dar nu aveți accent străin, nici tu, nici el!

– Pentru că am învățat între voi, acum cinci ani. Copiii prind altfel decât cei mari. Părinților noștri le este greu să vorbească românește, au accent și fac multe greșeli, explică celălalt, care se recomandă Edi.

Până să ajungă Nela acasă, le puse destule întrebări ca să afle de ce, cum veniseră în România și cât de greu le fusese să se adapteze unei noi țări. Se cutremură, auzind prin câte trecuseră părinții băieților după lovitura de stat din Chile. Avea să caute luni, în enciclopedia de la bibliotecă, unde e țara aceea, să nu se mai facă de râs întrebând. Era curioasă.

…Și ea, care îi făcuse viața amară lui Gabriel, ba încă le stârnise și pe celelalte! Iar el o iertase acum, pur și simplu… O lecție de prietenie pe care Nela n-o va uita curând!

La dirigenție fusese invitat un bărbat de vreo patruzeci de ani, scund, cu părul grizonat. Diriginta îl prezentă:

– Domnul Stelian Nicolau este profesor la Politehnică. A venit să vă vorbească despre importanța orientării profesionale.

După ce sublinie importanța alegerii studiilor și a profesiei în funcție de materiile preferate, să facă toți ceva ce le place, nu ceva ce le-ar aduce bani mai mulți, dar fac în silă și cu greutate, profesorul le povesti că există oameni care să ajute și cel mai sărac orfan să reușească în profesia aleasă.

– Cine știe ce înseamnă un refugiat? întrebă el.

Câteva fete, printre care și Liana, ridicară mâna.

– Bunicii mei s-au refugiat la țară în timpul războiului, de frica bombardamentelor. Adică au plecat în altă parte.

– La Brăila au venit partizanii greci, să nu facă închisoare în țara lor, completă alta. Sunt vecinii unchiului.

Profesorul zâmbi.

– Da, și eu sunt fiu de partizan. Tata a murit în închisoare. Prietenii lui au adunat copiii orfani și i-au trimis în țările care au primit refugiați. România a fost una dintre ele. Aveam opt ani când am venit la Sinaia, într-o țară necunoscută, a cărei limbă nu o înțelegeam, printre oameni noi. Cu ceilalți copii mă împrietenisem pe drum și am rămas prieteni o viață. Mi-a fost foarte greu, dar mi-am amintit că tata mă voia om cu carte. Așa că am învățat. Am înghițit umilințele celor care nu mă înțelegeau, am plâns în pernă și am mers pe drumul meu. Am avut un diriginte bun, care m-a ajutat. Am făcut facultatea la seral, lucrând ca să mă întrețin. Le-a plăcut lucrarea mea de diplomă și mi-au propus să particip la concursul pentru un post de preparator la laboratorul de măsurări și traductoare. În afară de ea, mai cunoaște cineva refugiați? întrebă el, înainte de a trece la o discuție despre acceptare, înțelegere, ospitalitate.

Nela fu prima care ridică mâna. Îi cunoștea pe Gabriel și Edi. Începuse să înțeleagă că le fusese greu și fără șicanele colegilor… Nu va fi ușor să le potolească pe prietenele ei, dar va reuși. Gabriel nu merita ce îi făcuseră ele.

8 thoughts on “Lecția de prietenie

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.