Desene în creion

Publicată inițial în revista ARENA LITERARĂ nr. 20
(În volum va avea alt titlu și o continuare…)

            Era prima oară în viață când Dora se confrunta cu moartea cuiva cunoscut. Parastase mai făceau mătușile, de moși sau de zile onomastice, însă pentru cei demult duși, pe care ea nu-i apucase.

Acum, Asterița, sora nașului ei, își pierduse soțul la treizeci și opt de ani. Un atac de cord, venit pe neașteptate, că se știa sănătos, chiar dacă exagerase puțin cu munca în ultima vreme. Venise și Dora, cu toată familia, așa cum se cuvenea. Stefanos – ei voiau să li se zică pe nume – fusese un om vesel, una dintre rudele preferate ale Dorei. O învățase cântece și dansuri din Zante, râdea și glumea cu ea, o încuraja că are talent la desen, îi afișase tablourile în micuța tavernă al cărei patron era.

Mama, mătușile și surorile ei mai mari puteau ajuta la pregătiri. Cumpărăturile le făceau băieții. Ea nu se pricepea la gătit; avea să ajute după aceea, la servit, la pomană. Rămăsese la capelă, lângă suportul de lumânări în care își pusese obolul, gândindu-se la cel decedat și la ciudățeniile destinului. De când crescuse, înțelesese că și tatăl ei, pilot fluvial care se confruntase cu destule furtuni în curse, ar fi putut, într-un ceas rău, Doamne ferește, să nu se mai întoarcă acasă. De fiecare dată când era plecat, se ruga pentru el.

            – Dora, ce bine că ești aici! spuse mama văduvei. Să ți-l prezint pe Yorgos, nepotul din Zante al lui Stefanos. Vorbește tu cu el, că noi nu ne vedem capul de treburi.

            Bătrâna făcu prezentările, într-o greacă melodioasă. Băiatul stingher, dintr-un colț al capelei, ridică ochii și întinse mâna, politicos. De când ajunsese la Brăila, acum câteva ore, nu prea avusese nimeni timp de el. I se dăduse bun venit, desigur, i se pusese masa și cam atât. Fiecare avea câte ceva de făcut, iar Yorgos simțea că îi încurcă.

            Văzu o puștoaică de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în blugi, cu o pereche de ochi de chihlimbar luminos și o claie de păr negru, creț, la fel de potrivit pe capul ei ca și pe-al unui caniche, acum domesticit cu un batic negru, pe post de bentiță. Spre surprinderea lui, Dora vorbea grecește fluent, deși el îi spusese că știa engleză.

            – Și eu știu, că asta predă mama, dar greaca îmi place mai mult. Brăila noastră are cultură grecească de sute de ani, explică ea. Tata e grec. Bunicii sau străbunicii lui au venit, unii din Peloponez, unii din Rhodos. Unchiul tău, Stefanos, s-a stabilit aici ca acasă. În amintirea mea, va trăi întotdeauna. Poate o să-l desenez, cu următoarea ocazie când pot răsfoi albumul Asteriței.

            Ieșiră din capelă, să nu-i deranjeze pe ceilalți.

            – Mai bine îi faci o surpriză și îi dai tabloul terminat, sugeră el. Îți fac eu rost de fotografii, când mă întorc acasă. Ai adresă de e-mail?

            Dorei îi surâdea ideea.

            – Mulțumesc mult. Ai dreptate.

            – Să înțeleg că și ție îți place să desenezi? Și mie.

            – Ai să vezi câteva tablouri ale mele în tavernă, mâine. Îmi place să pictez Dunărea cel mai mult. Ție? Oameni, animale, peisaje?

            – Și oameni, și peisaje. Eu le pictez pe ceramică și tata le vinde, printre alte suveniruri din magazinul lui. Dar va trebui, când termin armata, să mă gândesc ce profesie îmi aleg. Pictura merge pe lângă.

            – Dacă vei moșteni magazinul, ar trebui să studiezi economia, ca Asterița, rosti ea, gânditoare. Dar dacă ai zis că ești în armată, nu ai să fii ofițer?

            Din când în când, negăsind un cuvânt în greacă, îl spunea în engleză, recunoscătoare că Yorgos înțelege.

            – Nu. Am frate mai mare, să preia magazinul. Fac un an de armată, după care îmi văd de viață. Nu-mi place atâta încât să mi-o doresc carieră.

            – Aha, zise ea, ca tata când era tânăr. La noi armata nu-i obligatorie, dar când a terminat tata facultatea, era. A făcut șase luni de armată. Mama îi scria în fiecare săptămână. Ție are cine să-ți scrie? Că dacă nu, mă ofer eu. Oricum nu am scris de mână decât vederi, din concedii.

            – Am acces la e-mail, nu-i nevoie să trimiți porumbei călători, zâmbi el. Facem oricum schimb de adrese, pentru fotografiile promise. Nici eu nu am primit o scrisoare adevărată.

            – Dar să știi că-ți scriu în engleză, preciză ea. Am învățat să scriu grecește – nu întreba de greșeli, că fac – însă nu la calculator. Mi se pare o porcărie cum scriu alții, greacă cu litere latine, chinuite în fel și chip!

            Yorgos făcu un efort să nu râdă, amintindu-și că locul era nepotrivit.

            – Ai dreptate cu asta. Povestește-mi, te rog, despre unchiul meu. Nu l-am cunoscut suficient, în cele câteva săptămâni pe an când venea acasă, în concediu. Iar de când a apărut cel mic, a venit numai anul trecut.

Îi spuse, în același mod, în principal în greacă, uneori cu scurte interludii de engleză, cum îi rămânea ei Stefanos în memorie.

            – Cât stai? Că aș vrea să-ți arăt orașul, după ce se termină cu înmormântarea. Vorbesc cu soră-mea să ne ia o zi și la ea, la Galați.

            – M-aș bucura. Biletul de avion îl am luni seara.

            Au intrat în capelă, să se reculeagă în liniște, au ieșit iar, să stea de vorbă. Lui Yorgos îi trecuseră oboseala și plictiseala. Dora îi prezentase pe aproape toți participanții la priveghi. Majoritatea vorbeau engleză, unii și greacă. Era un ghid bun, gândi el.

            A doua zi a avut loc înmormântarea. Dora își împărți timpul între văduva îndurerată, pe care o ajuta cu ce putea, și nepotul stingher. În drum spre cimitir, ținu împreună cu el o coroană, ocazie să-i povestească despre clădirile întâlnite în jur. La masă, îl rugă să-i păstreze loc lângă el, explicându-i că va trebui să și servească.

            – Te ajut. Să știe mătușa că pot fi de folos. Între timp, arată-mi, te rog, desenele tale.

            – Uite-le pe perete, aici, aici și aici.

            – Chiar ai talent. Ai făcut vreun curs în domeniu?

            – Sunt la clasa de arhitectură a liceului de arte Haricleea Darclée din oraș. M-am hotărât să urmez facultatea absolvită de fratele meu, Arhitectură navală.

            – Sună interesant. Ai nevoie de matematică, dar și de talent la desen. E la București?

            – Nu, la Galați. Mergem mâine, am vorbit cu sora mea. O să-ți arăt Universitatea Dunării de Jos. Are multe facultăți, pe alese! Ai putea să vii aici, la studii. Ai economisi cheltuielile de cămin, dacă ai sta la Asterița. Frații mei au făcut naveta. La fel voi face și eu.

            – Mi-ai dat o temă de gândire. N-ar fi rău să urmez construcții navale. Avem atâtea porturi cu vapoare, iahturi, bărci, șalupe. Toate trebuie construite sau reparate.

            Dora l-a plimbat atât prin Galați, împreună cu sora ei mai mare, cât și prin Brăila, în zilele următoare. Lui îi plăcea entuziasmul cu care amândouă surorile vorbeau despre istoria și specificul fiecărui loc. Cea mică adăuga, în engleză, informații legate de arhitectură.

Erau orașe frumoase. Acum înțelegea de ce atâtea generații de greci le aleseseră ca a doua patrie. Ideea de a încerca să-și convingă tatăl să-l trimită la studii aici începuse să prindă contur. Desigur, dacă, după terminarea armatei, o va convinge pe mătușa Asterița să-i țină partea…

            În după amiaza următoare a plouat, întrerupându-le planurile de explorare a Brăilei. Pe un colț de masă, în taverna de la parterul blocului în care locuia Asterița, se provocară unul pe celălalt la desen. Dora își adusese ustensilele, gata să le împartă cu noul ei prieten. Toată lumea care o cunoștea știa că, dacă era vorba de desen, neastâmpărata familiei putea fi liniștită cu orele.

            – Întâi ne facem unul celuilalt portretul, și le fotografiem cu telefonul, să le avem, fiecare, pe ambele. Pe urmă, desenăm câte un peisaj, din imaginație.

            Cum să reliefeze luminițele șăgalnice din ochii lui, pielea bronzată, nuanța aceea de păr castaniu închis, moștenire a generațiilor de venețieni care au conviețuit cu localnicii atâtea sute de ani? Se strădui să iasă un portret cât mai aproape de original.

            Yorgos schiță trăsăturile de ștrengar ale fetei, buclele dese de caniche negru, zâmbetul într-o doară, oprindu-se la privire, oglinda sufletului. În ochii ei descoperi, spre surprinderea lui, adâncuri necuprinse. Puștoaica asta băiețoasă avea un farmec aparte.

            Când ajunseră la peisaje, Dora desenă o barcă pe un țărm de Dunăre, iar el, o biserică albă pe un țărm stâncos, înconjurat de valurile mării.

            – Eu iubesc Dunărea, tu marea! Încă o dovadă că ne-ar sta bine la planșetă, proiectând vapoare, constată ea. Poimâine te scot într-o expediție pe Dunăre.

            Vorbise, în acest sens, cu fratele celei care îl adusese pe Yorgos de la București. Erau o familie mare, unită, săritoare. Avusese noroc că omul era acasă, în săptămânile libere, nu pe vapor, și avea timp de ei.

I-a plimbat prin locuri pitorești. Dora era din nou ghid volubil. Au oprit într-un sat de pe partea cealaltă a fluviului, care arăta cu totul altfel decât cele grecești din Eptanez. Sora cea mică a proprietarului bărcii locuia acolo. I-a primit călduros în curte, pentru un popas binemeritat.

Yorgos avea momente când uita că venise în România pentru o înmormântare. Era, pur și simplu, o vacanță inedită, alături de oameni primitori, deosebiți, după care va trebui să se întoarcă la armată pentru alte câteva luni grele. Și toate clipele plăcute treceau repede.

Se făcu duminică seara, timp pentru luat rămas bun de la gazdele brăilene. Finii Asteriței se pregăteau să plece cu el la București. A doua zi, începea o nouă săptămână de lucru. Venise și Dora. Darul i-l făcuse de zilele trecute: cele două desene ale ei, primindu-le, în schimb, pe ale lui. Câte lucruri puteau să intre în bagajul de mână pentru avion? Că și Asterița îi dăduse câte ceva.

            – Drum bun și să nu uiți să-mi trimiți mailul acela, cînd ajungi acasă, îi spuse ea.

            Îl îmbrățișă și îl pupă pe amândoi obrajii, după care, de parcă n-ar mai fi vrut să-l lase să plece, îl strânse într-o îmbrățișare de urs. Până acum nu-și dăduse seama că era tristă, că se obișnuise, în aceste câteva zile, să-l aibă în preajmă.

            Nu se aștepta la asemenea efuziuni de la un spiriduș care fusese, tot timpul, ca un băiat din gașcă. Îmbrățișarea spasmodică, cu gust de disperare, aproape îl dezechilibră.

            Chiar ținea la el? Deși nu o arătase, îi părea rău că pleacă? Și lui îi părea rău. O strânse în brațe, la rândul lui, cu mai multă gingășie decât ea, ascultându-i ritmul inimii. După ce-i atinseră piersica obrajilor, buzele lui poposiră, într-un impuls, pe ale ei, ca o dezmierdare a vântului asupra florilor.

Întâlnirea celor două guri îi transformă Dorei întreaga fiinţă într-o chitară, gata să înalţe cântec de dor. Tresări, surprinsă de valul de fierbințeală care o cuprinsese, și îl privi, mirată, făcându-l să înțeleagă, din stângăcia gesturilor ei, că era primul ei sărut.

            Îmbrățișarea lui caldă, protectoare, dură prea puțin pentru setea nestăvilită din sufletul ei. Yorgos făcu un pas înapoi, apucând geanta de umăr burdușită, exact la timp. Ceilalți tocmai ieșiseră din bucătărie și se îndreptau spre ei. Timpul, oprit în loc preț de un minut sau două, își recăpătă curgerea normală.

            – Ai cam multă forță pentru o fată, râse el, ciufulindu-i părul rebel, a mângâiere. Rămâi cu bine!

Dora, tăcută cât timp Asterița își lua rămas bun de la el, se întreba dacă pisicile aveau aceeași senzație de căldură plăcută când erau alintate.

* * *

Primi, marți după amiază, mesajul pe care îl aștepta, cu trei fotografii scanate și comentariul simplu: Am ajuns cu bine acasă. Succes la tablou, știu că poți face unul frumos! Mâine plec mai departe.

            Dora se credea îndrăgostită de el, ca orice fată de cincisprezece ani care întâlnise un băiat altfel decât cei din jurul ei. Îi scria regulat. Pusese desenele, ale lui și ale ei, sub geamul biroului. Se uita la ele adesea. Desene în alb și negru, așa cum viața era, uneori, numai în alb și negru.

Schimbul de scrisori dură până la sfârșitul lui ianuarie, după care Yorgos nu îi mai răspunse. La început, își făcu griji pentru el, să nu fi pățit ceva, dar mama ei îi explică, simplu, că nu toate relațiile la distanță erau făcute să dureze. Guma putea șterge desenele în creion. Unii oameni preferau să dispară în ceață, în loc să spună adio. Se potrivea cu ce aflase de la colegele ei: unele fuseseră lăsate baltă de un prieten care-și găsise altă fată, fără nicio explicație.

Fata plânse pe ascuns, o vreme, după care începu să bombănească împotriva lui. Îi trecuse – furtunile într-un pahar cu apă erau specifice adolescenței. Mama oftă ușurată și își văzu de treabă. Dacă Yorgos avea să-și amintească să vină la facultate la Galați, cum spusese cândva, aceea va fi altă etapă a vieții lor. Se putea la fel de bine să-și găsească rostul pe insula lui. Oricum, Dora era mai înțeleaptă cu una dintre lecțiile vieții.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.