What would happen if you tried to use a cloak to block a sword?
Eric Lowe (and here) has two illuminating answers to this question – both opening up many possibilities in fiction writing.
It’s not a shield
Before going into any details, the first thing to remember is that a cloak is not a shield. Sometimes, the cloak gives way like a curtain, but most of the time a sword penetrates the “fall” of the cloak. You can’t just sort of wave a cloak at a sharp sword and expect it to deflect a thrust. You’ve got to actually push the thrust off-line from the side.
As for cuts against a cloak, we have a couple of direct comments on that from period fencing masters.
… there’s a difference when it comes to parrying, because the cape can be cut and pierced, whereas the dagger cannot. Therefore I…
Am ținut să citesc această antologie, coordonată de Laura S. Gotz, deși mie nu îmi plac poveștile de speriat copiii și genurile horror/ gothic / thriller, în primul rând fiindcă m-a impresionat în mod deosebit inițiativa coordonatoarei, de a facilita astfel debutul a șaisprezece tineri scriitori, cu vârste de la 11 la 35 de ani, în cadrul proiectului Noua Generație de Scriitori (Andreea Viviana Căldare, Bianca Elena Nițeanu, Ioana-Maria Bonta, Codruța Morar, Călin Mărgineanu, Sofia Andreea Bulai, Mario Cristian Voinea, Iarina Croitoru, Karina Neacșu, Ilinca Berea, Ileana Dimitriu, Teodora Isdrăilă, Axelle Andre, Oana Nicoleta Boabeș, Camelia Alina Popescu, Melisa Maria Dumitrache). Proiectul, în cadrul căruia Povești de speriat copiii a fost a doua antologie, urmând și altele, are ca scop dezvoltarea interesului tinerilor pentru literatură, stimulându-le imaginația și creativitatea prin motivarea lor de a scrie propriile texte literare.
Coordonatoarea i-a sprijinit pe tinerii scriitori de la etapele de documentare și structurare a textelor până la cea de tipărire fizică a proiectului, iar rezultatul este cu adevărat impresionant. Am descoperit povești fermecătoare în naivitatea lor, de la scriitori pre-adolescenți, precum și altele, deosebit de bine documentate, de autori ale căror nume, sper, în anii următori vor apărea pe romane și volume proprii de proză scurtă.
Dintre povești, m-au impresionat în mod deosebit două, cu rădăcini în mitologia și istoria României.
Camelia Alina Popescu, deși din zona Timișoarei, s-a documentat despre o legendă a unei case bântuite din Brăila, împletind-o cu alte tradiții populare în Cele două chipuri ale preafrumoasei Stana, un fel de Mica Sirenă de pe meleaguri danubiene (în versiune locală știmă a apelor), îndrăgostită de Gruia, pentru care își sacrifică viața, după câteva schimbări de situație neașteptate. Atmosfera istorică este condimentată cu vocabularul potrivit acesteia, iar figurile de stil demonstrează o scriitoare care promite:
„De când se născuse Stana, ea văzuse și simțise doar în glasul mamei o fârâmă de miere atunci când se vorbea de cei de sus. Doar ea îi mai spunea despre cum unii dintre ei și-ar fi dat și ultima bucată de pâine pentru aproapele lor, fără să regrete și să-și ia vorba înapoi, despre cum se rugau și mulțumeau acelui Dumnezeu al lor pentru fiece picătură de apă ce le venea de fapt și de drept de la ei, de la marile știme ale apelor, izvoarelor, râurilor și bălților. Chiar și după moartea mamei ei, Stana continuă să creadă cu tărie în aceste vorbe, întocmai cum un trup doborât de dogoarea unei nopții de dragoste se opune ridicării din așternut și despărțirii de ființa iubită.”
Melisa Maria Dumitrache ne poartă în lumea dacilor, în Gustul propriei otrăvi, iar Carsida se răzbună pe cel ce i-a înșelat iubirea, Bicilis, pentru a-și trăda apoi și poporul, devenind una dintre ielele șoimane:
„Știa cât de primejdios era să le cheme, căci aceste duhuri ale văzduhului erau tare capricioase, și puteau face prăpăd și nenoroci oameni pe viață. Era drept că le putea chema dacă făcea vrăji de dragoste, dar nu se știa niciodată ce aveau să ceară pentru ajutorul lor. Erau duhurile pământului neamului ei, ce sălășluia acolo de la începutul lumii. Știa că o vor ajuta până la urmă, dacă plătea prețul cerut. Și pentru răzbunarea asta era gata de orice jertfă, doar să-l vadă pe mârșavul acela cu chip frumos gustând din propria otravă – trădarea.”
Făcând abstracție de Halloween, sărbătoare celtică, ajunsă mai recent și pe meleagurile noastre, tradițiile românești cuprind povești de speriat copiii, rostite la vreme de toamnă și început de iarnă, în jurul focurilor de Sumedru, la șezători și chiar în lunga noapte a Sfântului Andrei – iar tinerii noștri scriitori au dovedit că pot îmbina dragonii și vampirii cu știmele apelor și șoimanele, într-o antologie de neuitat, care își are rolul exact pe vremea aceasta, și pe care o recomand cu drag.
Eu sunt Mișka, din Leningrad (că atunci când am fost cumpărat, în 1950, din primele burse ale unei studente, sigur nu era St. Petersburg!). Am dormit pe perna ei toți cei 4 ani de facultate. Am înveselit-o pe ea și pe toate colegele de cameră din cămin – că erau vreo 8 în cameră, pe vremea aceea. Când fata s-a îmbolnăvit de pneumonie și a fost luată cu salvarea la spital, colegele de cameră mă căutau, să rămân și la spital pe pernă, lângă ea…
Apoi am urmat-o înapoi acasă. M-a păstrat și m-a iubit – ea a ținut la toate jucăriile ei… M-am jucat cu fiica ei, vreo două decenii mai târziu… (Ea mi-a rupt arcul, de nu mai fac tumbe! 🙁 ) …și sunt încă aici, să vă bucur, pe când cea care m-a cumpărat, nu mai este…
Așa că voi bea în amintirea ei! Nu am găsit vodkă, doar niște uzo din Corfu… dar trebuie să ne mulțumim cu ce avem, nu?
Steliana Duliu-Bajdechi este cunoscută, în special în Dobrogea, ca jurnalist multi-media, cu decenii de activitate în cadrul Studioului Regional Radio România Constanța, realizator de excepție al Radiodifuziunii Române. A absolvit Institutul Politehnic București și Facultatea de Comunicare și Relații Publice, fiind master în Studii culturale.
După volumul de studii istorice intitulat “Drumuri sub cenușă. România și Grecia între 1944-1949”, publicat la Editura „Dobrogea” din Constanța, în 2009, a publicat un roman istoric, de aventuri, în anul 2018 – “Timpul regăsirii. Fiii Avdellei”. Am înțeles că va avea și o continuare, pe care abia o aștept, autoarea dorind să scrie o trilogie, aducând povestea generațiilor până în prezent.
Avdella este un sat din Grecia, populat în majoritate de aromâni, situat în regiunea Macedonia de Vest, în munții Pind, nu departe de Grevena. Celebrii Frați Manakia, pionierii fotografiei și ai producătorilor de film din Balcani, s-au născut aici, ca și numeroși alți oameni de cultură aromâni. Întemeietorii satului au fost păstori aromâni cu turme multe, păscute vara pe munte, sus, și care se întorceau la Avdella, la iernat. Aceștia își găsiseră adăpost aici după arderea orașului Moscopole, în anul 1788, de către trupele lui Ali Pașa din Ianina.
Cartea are o tentă autobiografică, începând cu o amintire din copilăria autoarei, cu bunicul, originar din Avdella, care le povestește nepoților că ei sunt aromâni și ce înseamnă aceasta. Mai departe, urcă spre izvoarele neamului, spre familiile preotului Dimitraki Papalexi, tatăl Marușei, și a negustorului Nikulaki Dokou, tatăl prietenei ei Katina, spre haiducul Ianuli Douli și negustorul Steriu Aroșu, ale cărui caravane de catâri au ajuns până în Imperiul Austriac. Este o ficțiune, desigur, însă bazată atât pe povești de familie, cât și pe documente istorice care, dacă nu făceau referire la personajele principale, arătau clar vâltorile istorice printre care au trebuit să navigheze acestea.
Romanul acoperă, aproximativ, perioada 1800-1835, cu o privire în urmă până prin 1760. Printre paginile de aventuri vibrante ale istoriei menționate în carte amintim balonul dirijabil de la Ianina, adunarea armatolilor din insula Santa Maura, gruparea revoluționară Eteria, în componența căreia erau mulți aromâni, numele lor rămânând în pomelnicele eroilor jertfiți pentru libertate, ajutorul dat de istoricul Pierre Ruffin cauzei Eteriei, campaniile lui Napoleon Bonaparte și revoluția franceză din iulie 1830 și altele. De asemenea, autoarea descrie cu măiestrie tradițiile aromâne de Sfântul Gheorghe, de Crăciun, de Bobotează, de logodnă, de nuntă, colinde, cântece și dansuri specifice.
Citim cu plăcere, în paginile acestuia, povești de dragoste și de spionaj, lupte haiducești și aventuri de tot felul, creionând cu succes atât tabloul vieții din Pind, cât și din Europa occidentală a acelor vremuri. Dialogurile sunt vii, narațiunea are miez.
Dacă nu știai nimic despre aromâni, afli acum, și vei dori să știi mai multe. Dacă ai auzit măcar de Ali Pașa din Ianina, îl vei găsi pomenit între paginile cărții. Iar dacă cunoști mai multe despre acest popor de la răscrucile istoriei, sau faci parte dintre ei, vei percepe cartea altfel, printr-o lentilă de nostalgie și amintiri proprii, dar cu atât mai interesantă… Poate vei dori să faci o călătorie prin Balcani, pe urmele lor, să vezi dacă a mai rămas ceva din suflul vitejesc de odinioară…
Vă recomand romanul “Timpul regăsirii. Fiii Avdellei” cu drag! Felicitări autoarei și așteptăm continuarea!
The writer Effrosyni Moschoudi lives in a town near Athens, but she grew up in Corfu and she brings that specific Greek athmosphere in all her books, written in a fluent English, which reveals that she studied in UK. Her stories are always delicate, hopeful, with encouraging endings and without explicit scenes, sprinkling Greek culture among the rows – be it ancient or contemporary Greek culture. This is why she is one of my favourite writers!
In her novels and short stories, she writes in different genres, the scale tipping sometimes towards romantic supernatural. “The Amulet” is no exception, since we have nice #ghosts and #angels.
The romantic story is easy to read, nice for holidays or when dreaming about sunny Greece in a totally different place and season. It starts in Athens and it continues in Sifnos Island, reflecting, in its way, the contemporary life in a beautiful country, but which passed through a thorough economic crisis, from which it recovered only partly, and it relies too much on international tourism, which cannot solve all its structural problems.
Scriitoarea Effrosyni Moschoudi locuiește într-un orășel lângă Atena, dar a copilărit în Corfu și aduce atmosfera specifică grecească în toate cărțile sale, scrise într-o engleză fluentă, revelându-ne că a făcut studiile în Marea Britanie. Poveștile ei sunt întotdeauna delicate, pline de speranță, cu finaluri încurajatoare și fără scene explicite, presărând, printre rânduri, cultură greacă, fie contemporană, fie antică. De aceea este una dintre scriitoarele mele preferate.
În romane și proză scurtă, aceasta abordează genuri diferite, balanța înclinând uneori spre aspecte de supranatural romantic. Nici “Amuleta” nu face excepție, ceea ce o încadrează și la tema lunii octombrie – avem #fantomițe cuminți și îngeri…
Povestea romantică, ușoară, plăcut de citit într-o vacanță sau când visezi la însorita Grecie, începe în Atena și continuă în insula Sifnos. În felul ei, reflectă, totuși, viața contemporană dintr-o țară frumoasă, care, însă, a trecut printr-o criză economică puternică, din care și-a revenit doar parțial, și se bazează mult prea mult pe turismul internațional, acesta nereușind să-i rezolve problemele structurale.
Katie rămâne fără serviciu într-o zi în care toate îi merg pe dos. În drum spre casă, o țigancă îi oferă o amuletă norocoasă și o încurajează că lucrurile se vor aranja.
Ca majoritatea oamenilor în căutare de loc de muncă la începutul verii, își depune CV-ul peste tot, inclusiv la hotelurile de pe insule, care angajează personal sezonier, pentru o vară plină de turiști. Este angajată ca recepționer la un hotel din insula Sifnos, proprietatea Matinei, o doamnă în vârstă, cam sâcâitoare, care nu a reușit să treacă peste moartea unei fiice mici, în tinerețe.
Katie intră în mai multe încurcături, din fiecare fiind salvată de Anghelos, un tânăr frumos, aparent client al hotelului. Prietenii lui ciudați o intrigă – inclusiv o fetiță care apare când nu te aștepți și o femeie în vârstă, care vorbește cu fantomele.
Când simte că s-a îndrăgostit de el, se întâlnește din nou cu țiganca din Atena… și se întâmplă mai multe miracole. Ce și de ce, rămâne să vedeți dacă citiți cartea… Iar despre autoare, aflați mai multe pe blogul ei – https://effrosinimoss.wordpress.com/
Publicat în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 28/2022
Masa era întinsă în curte, la soare, înconjurată de oameni veseli, de toate vârstele. În casa lui nea Niță era sărbătoare. Fiul lui cel mare, Mitică, tocmai se întorsese din armată. După obicei, se adunaseră neamurile, verii, prietenii din sat, că nu-l văzuseră de multă vreme. De fapt, și înainte, cât era la liceu, trecea doar în vacanțe.
Vedeta zilei povestea aventuri din armată și din permisiile în orașul vecin unității. I se alăturaseră și ceilalți bărbați, fiecare cu amintirile sale din perioada stagiului militar. Carafele cu vin și țuică se goliră repede, la fel și gustările, că atâtea guri contribuiau.
Sărbătoritul a fost trimis în beci, să mai aducă de băut. Se ridică și mama lui, să umple tăvile din nou, în bucătărie.
Mitică se bucură, pentru câteva clipe, de răcoarea casei și miji ochii, ce păstrau încă amintirea razelor de soare, ca să se obișnuiască cu penumbra. Nu observă, din acest motiv, că pivnița avea deja chepengul tras, așa că, la următorul pas, căzu în gol, până pe podeaua beciului, unde ateriză cu un sunet înfundat.
Mama, care era în spatele lui, țipă:
– Săriți!A căzut copilul în beci și nu mai mișcă!
Doi veri mai puternici coborâră, cu grijă, să vadă ce-i cu el. Într-adevăr, își pierduse cunoștința. Au reușit să-l aducă sus și să-l întindă în pat. Pe fratele mai mic al accidentatului l-au trimis după doctor, cu bicicleta, însă dispensarul era departe, nu în satul lor. De, ca la țară, în anii aceia, câțiva după terminarea războiului.
Așa că, până să vină doctorul, a fost chemat de urgență, să-i dea primul ajutor… veterinarul, fiindcă le era vecin. Avea cabinetul peste gard.
Acesta a căutat să prindă pulsul, a cerut o oglinjoară, să vadă dacă o aburește vreo răsuflare… nimic.
– Nea Niță, vorbește cu preotul, că masa de sărbătoare tocmai se făcu priveghi. N-are puls, uite și dumneata că nu e nicio urmă pe oglindă… Se lovi rău la cap și se duse! Asta este, îmi pare rău, n-am ce să-i fac…
Femeile începură să bocească și căutară cele cuvenite, să-l spele, să-l îmbrace… După vreo două-trei ore, când ele își terminaseră treaba, ajunse doctorul, să constate decesul. Verifică și el pulsul lipsă. I se povesti că și vecinul tot asta făcuse mai devreme. Auzind acestea, nici nu le ceru oglinda. Era ultimul drum pe seara aceea; era obosit, abia aștepta să ajungă acasă. Primi apoi un pahar de vin, de sufletul răposatului. Semnă hârtia și îl trimise pe tatăl îndurerat să vorbească cu preotul.
– Zi-i părintelui să se grăbească cu înmormântarea, că n-am cu ce să-l îmbălsămez și se lasă căldura! Nu mi-au trimis materiale sanitare de câteva luni, de parcă noi, cei din colțul ăsta de lume…, oftă doctorul, apoi se întrerupse, că intrase o babă și se temea să nu-i ajungă vorbele la cine știe ce urechi.
* * *
Flăcăii, prietenii lui din copilărie, se duseseră să scoată un brad, să i-l pună la cap mortului nenuntit, la cimitir, după tradiție.
Era seara celei de-a doua zile de priveghi. De dimineață urma înmormântarea. În camera cea bună, pe masă, Mitică fusese pus în sicriu, îmbrăcat în veșmintele de sărbătoare. Era frumos, parcă dormea…
Se adunase lume multă, inclusiv din satele vecine și din oraș. Bunica mortului fusese o femeie cunoscută și respectată în toată zona; întreaga familie avea bun renume. Nu se putea să nu treacă, să nu lase flori și să-și exprime regretul, aprinzând o lumânare.
O bătrână cu vederea slăbită își aprinse lumânarea de la candela aflată la căpătâiul mortului. Mâna îi tremura ușor. Câțiva stropi de ceară fierbinte căzură pe fruntea decedatului, care, spre groaza tuturor, începu să se miște, încercând să dea florile la o parte de pe el și să se ridice din sicriu.
Babele țipară și o luară la fugă:
– E moroi! Apără-ne, Doamne, pe noi și pe familia răposatului! Cine știe ce păcate o fi avut, de n-are odihnă nici pe lumea cealaltă…
Nea Niță, mai curajos decât ele, se apropie. El nu credea în moroi. Auzise o snoavă de demult cu o femeie care murise, și când îi duceau coșciugul pe umeri, spre cimitir, se împiedicase cineva și moarta zburase din coșciug într-o tufă de mărăcini, înviind subit. Mai trăise vreo cinci ani după aceea, iar când murise din nou, văduvul le atrăsese atenția celorlalți să ocolească mărăcinii… Să fi fost la fel și cu fii-su?
– Tată, dă-mi un pahar cu țuică, să-mi revin, că așa mă doare capul! rosti așa-zisul mort, cu o voce stinsă, dar coerentă. Și ajută-mă să mă ridic, că se învârtește casa cu mine. Cum de am adormit aici?
Își dădea seama că era în odaia bună, dar încă nu văzuse că nu era în pat, ci în sicriu, pe masă.
– Îți dă tata, să-ți pună sângele în mișcare, dar hai jos întâi, să vedem dacă poți să mergi și cum te simți.
Mitică a băut paharul cu țuică, după care a cerut de mâncare. Se simțea amețit, însă îi era foame. Mama s-a liniștit, văzând că băiatul mănâncă cu poftă – ceea ce sigur strigoii nu fac. Pe urmă, i-a pus o compresă rece la cucuiul care îl durea și i-a povestit ce se întâmplase.
După ce s-a dus la preot, de a anulat înmormântarea, i s-a alăturat și tatăl. Nu știau dacă să-i înjure pe veterinar și pe doctor, sau să-i lase în plata Domnului și să se bucure că le-a înviat băiatul cel mare.
– Și așa, veterinarul, doctorul și popa îmi puseseră gând rău? se amuza acum victima, râzând mânzește, că încă îl durea capul rău, de la căzătură.
* * *
Bradul a fost răsădit în spatele casei, să amintească peste vremuri de priveghiul cu surprize plăcute. Bătrânii l-au udat și s-a prins.
Toamna, după cum visase de-a lungul perioadei de armată, Mitică a plecat la facultate. Lovitura la cap, deși atât de gravă, pe moment, încât fusese inconștient și fără semne vitale aparente timp de mai mult de treizeci de ore, nu-i lăsase urmări serioase. Îl duruse capul cât îl duruse, mai simțea o durere vagă la o zgâlțâitură mai puternică, dar putea să învețe, să-și vadă de treabă, și asta era principalul.
A devenit inginer, fiind repartizat în alt colț de țară, unde era nevoie de el, pentru noua industrie a patriei. Tot acolo și-a găsit soție, din zonă. A prins rădăcini peste munți, exact cum le prinsese bradul în curtea părintească.
Cel decedat subit la întoarcerea din armată și înviat cu țuică a trăit să se vadă socru mare, ba să-și țină în brațe și primul nepot…
Nu știu după ce personaj de film (probabil sovietic) cu care, teoretic, semăna, a fost botezat, dar am crescut cu el alături. E mai bătrân decât mine, Deci, un gentleman respectabil, de vreo 60 de ani, poate spre 70. Arată bine, pentru vârsta lui!
Zgarda avea și lesă, dar… am intrat eu pe fir – și i-am pierdut-o, pe la 7-8 ani. Cândva scotea și sunete, dacă îl apăsai pe burtică. Nu mai face nimic – tot eu l-am stricat, când eram mică, pentru că i-am făcut baie (avea nevoie, că întâi îl murdărisem!) și a intrat apă la mașinărie.
E altul dintre preferații mamei (că Mișka era primul!) și suficient de mic cât să încapă în bibliotecă. Așa că, Laban, ai o nouă misiune – îmi vei păzi cărțile. Nu-ți fie teamă, că pe tine nu te dau!
Am hotărât ca, din când în când, să semnalez foarte pe scurt apariții noi de carte pe piața noastră, românești și străine deopotrivă. Nu toate aparițiile, există destule saituri și bloguri dedicate acestui tip de informare, ci acelea care îmi stârnesc mie un interes deosebit și pe care intenționez să mi le procur în curând (și să le citesc, evident).
Voi începe cu Solitudini, al doilea volum de poezie al Issabelei Cotelin.
Știți părerea mea, anume faptul că poezia se află în aceste momente la o răspântie de drumuri, și că se publică destul de mult, dar se citește puțin, iar nu tot ceea ce se publică și se premiază se mulează pe gustul meu, ba chiar aș putea spune că dimpotrivă. Câmpul cu narcise, primul volum al poetei, a fost pentru mine o oază de…
Issabela Cotelin este născută pe 27 aprilie 1968, în Galați. Absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, a scris încă din copilărie, dar a publicat la vârsta maturității împlinite. A debutat editorial cu volumul „Macii sunt întotdeauna roșii”, un jurnal adolescentin despre care am scris, la editura File de lumină, în anul 2020. Romanul „Procesul margaretelor” este cel de-al cincilea în palmaresul ei literar (a șasea carte, Issabela fiind beneficiara unui premiu la concursul literar Radu Cârneci, ca urmare a căruia a publicat și un volum de poezii, cu titlul tot de inspirație florală). Mai urmează și altele…
Ilustrând pe deplin capacitatea autoarei de a scrie în genuri diferite, pe lângă poezii și jurnal (și numeroase eseuri, publicate în reviste și antologii literare), romanele ei, contemporane, reliefează problemele epocii actuale sau a celei pe care am parcurs-o în tinerețe, unele primind aspecte de bildungsroman, altele psihologice, suspense cu nuanțe supranaturale, majoritatea împletite cu o poveste de dragoste.
Nici „Procesul margaretelor” nu este o clasică poveste de dragoste, deși are un sfârșit fericit – sau măcar optimist. Este un roman centrat pe destinul și evoluția psihologică a unei femei, Iulia Apostol, pornind de la titlul unei poezii de Emil Botta – Vei fi judecată după legea florilor! Astfel, personajul principal se confesează florilor pentru o vină… legată de ele, aceea de a fi iubit doi bărbați în același timp, fiecare împlinind altă parte a sufletului ei…
De ce tocmai margarete și nu alte flori? Pentru că pe ele le jumulim, petală cu petală, ca oracol pentru o iubire împărtășită sau nu. Pentru că margareta este una dintre florile primite de la iubirea ei interzisă…
Întâmplările prin care trece Iulia pot fi ale noastre, ale vecinelor sau rudelor, de care să fi auzit, cândva, și să le plângem de milă sau să le condamnăm, în funcție de ce eveniment anume ne-a ajuns la ureche, consolidând sau alterând ordinea morală a lumii actuale. Acestea sunt măiestrit îmbinate cu talentul literar și psihologic al autoarei, care scoate în evidență „Procesul margaretelor”, în ansamblul său, printre romanele cu subiecte asemănătoare.
Instanța de judecată este compusă din margarete; ele ascultă confesiunea femeii căreia, aparent, nu-i lipsea nimic: are părinți și socri care sunt vecini și prieteni de o veșnicie, s-a căsătorit cu prietenul din copilărie, care i-a stat alături întotdeauna, are studii superioare, un serviciu bun, un apartament, siguranță materială, o viață călduță…
Un diagnostic sever, în urma unor analize de rutină, îi răvășește gândurile și sufletul, făcând-o să-și pună întrebări asupra rostului vieții și să descopere că, deși, aparent, soțul îi este alături, de fapt, el nu o înțelege, aliindu-se cu părinții lui și chiar și ai ei (de altfel, binevoitori, însă dorința lor, stângace, de a ajuta dovedește că niciunul nu își dă seama prin ce trece ea, de fapt, încercând s-o alinieze la percepute standarde ale societății, în care nu contează ce își dorește și ce poate, concret, Iulia să facă pentru a lupta împotriva diagnosticului respectiv). Cunoaștem, destui, persoane care au trecut prin situații asemănătoare, indiferent de natura problemei medicale…
Suferința, de care fusese ferită până atunci, trăind ca într-o crisalidă de fluture, o năucește și o deprimă profund. Un singur EL, apărut la momentul potrivit (culmea – prezentat de soțul ei!) reușește să-i zdruncine lumea în descompunere cu vitalitatea și pasiunea ce o deschid spre sentimente noi, completând-o exact cu ceea ce nu primea de la soțul ei: înțelegere, ocrotire și romantism. Și tocmai fiindcă Vlad o înțelege, îi va oferi ceea ce avea Iulia nevoie pentru a o salva din marasmul psihologic în care intrase.
Cum se termină acest triunghi sentimental și dacă florile au găsit-o sau nu vinovată pe soția ce a evadat, preț de câteva săptămâni, dintr-o căsnicie și o viață lipsite de sens, în acele momente de depresie, pentru ea, rămâne să aflați în paginile cărții!
Recomand cu drag acest roman, pentru o lectură ce deschide o fereastră spre sufletul feminin… sau, poate, spre sufletul omenesc în general, fiindcă, deși acesta este centrat pe trăirile femeii, există și bărbați care pot suferi în împrejurări asemănătoare, cu toate că lor nu le este caracteristic instinctul matern…
Sânziana a fost păpușa mea preferată. Am primit-o la 6 sau 7 ani (oricum eram în clasa întâi, nu mai țin minte dacă a fost de ziua mea, când am împlinit șapte ani, sau înainte). Am cumpărat-o împreună cu mama, de la librăria de la Zig-zag (între timp, desființată – o pizza și un Mega Image au crescut în loc). Așa numeam noi complexul comercial de vizavi de Bucur Obor, care se întinde de la ACR cât ține blocul de pe Colentina, cu vreo 5-6 scări.
Țin minte că erau mai multe păpuși atât de mari – cele mai mari – cu diferite coafuri și costume, dar mie pe ea mi-au picat ochii – O vreau pe asta mare, cu rochie de mireasă! (Mai târziu, mi-am dat seama că de prințesă, nu de mireasă – dar atunci, nu conta că miresele aveau rochia albă și aceasta era bleu. Era lungă, deci în mintea copilului de clasa întâi, crescut lângă biserică și fascinat de nunți, nu putea fi decât rochie de mireasă!)
Când au primit două nume toate păpușile mele și le completam fișe medicale și alte cele (până în clasa a șasea ziceam că mă fac medic pediatru), pe lângă numele din fabrică, Sânziana, l-a primit și pe cel de Simona. De ciudă că eu nu am cercei (mi-am făcut găuri la 14 ani, la sfârșitul clasei a opta, după ce mi-am luat cercei de la poloneze) i-am făcut eu găuri și cercei de cotton perle galben – adică, de aur…
Nu se vede că a mai fost machiată cu carioci… de, de ale copilăriei. În gimnaziu, când încă mă mai jucam cu păpușile, dar altfel, mai mult jucam teatru, aș zice, ea era prințesa și eu cavalerul care o salva întotdeauna. Da, uneori scriam povești, alteori le interpretam…
Din păcate, e prea mare pentru un apartament în curs de micșorare, plin oricum cu de toate. Așa că, aproape 50 de ani mai târziu (ei, 47, mai contează?) i-a venit rândul să-și găsească altă fetiță care s-o iubească, în locul celei care a crescut… Așa că a fost livrată la Craiova, și e pe mâini bune. Mâini hărnicuțe, care i-au făcut și cercei atârnători! A reușit să-i prindă de ațele acelea…
Sânziana, fosta stăpână te iubește – și cele noi, că sunt două, Alexia mai are o soră mai mică, la vârsta la care am primit-o eu pe Sânziana…. Îți vei îndeplini, cu siguranță, rolul de păpușă încă destui ani…
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.