Viking Ulfberht Swords

Interesting how ahead of their times they were…

Nicholas C. Rossis

Viking sword | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book

When we think of Vikings, our minds don’t normally conjure a picture of a miner. So where did the Vikings (and others) get the iron ore to forge their tools and weapons?

As Mats Andersson says on Quora, they literally fished it out of bogs.

Bog Iron

As Wikipedia explains, Europeans developed iron smelting from bog iron during the Pre-Roman Iron Age of the 5th/4th–1st centuries BCE, and most iron of the Viking era (late first millennium CE) came from bog iron.

A lot of Scandinavia is bogland. The acidic conditions make iron settle on the bottom of the bog, in big lumps.

Humans can process bog iron with limited technology, since it does not have to be molten to remove many impurities. All you need is wood for charcoal, clay for the construction of bloomery furnaces, and water for processing.

Due to its easy accessibility and reducibility, bog iron…

View original post 458 more words

Recomandare de carte – LA SOCRATE de Alina Gherasim

LA SOCRATE

de Alina Gherasim

251 pag

Editura Oscar Print, 2020

ISBN 978-973-668-523-1

Alina Gherasim, scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență, fiica pictorului Marin Gherasim, este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. În domeniul artelor plastice, a avut peste 6 expoziții personale și zeci de expoziții de grup, naționale și internaționale, fiind unul dintre artistii plastici postmoderni, care mânuiesc condeiul la fel de bine ca penelul, exprimându-se în scris cu eleganță.

A debutat editorial în anul 2016, cu volumul de proză scurtă intitulat Femeia-valiză, apărut la Editura Oskar Print din București. Până în prezent a scris 3 volume de proză scurtă și 5 romane, La Socrate apărând în anul 2020.

Anul acesta a mai publicat un roman, intitulat Piața Trapez. Nu știu în ce localitate este această piață (București și Brăila aveau piețe cu acest nume), dar poate o fi tot în Mangalia, localitate unde începe și aventura romanului La Socrate, pentru a se continua, pe meleagurile strămoșilor personajului principal feminin, în Monemvasia.

            “Țin minte bine cum arăta prăvălia La Socrate. Era o încăpere întunecoasă nu foarte adâncă, cu o tejghea în partea stângă cum intrai. În spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi mărfurile. Câteva pungi cu făină, sare, zahăr, conserve de mazăre, foi de napolitane, sticle cu diverse și mult praf. Mama lui Socrate ținea și un colț unde se încărcau sifoane. Prima oară când bunica mi-a dat misiunea să aduc acasă sifonul plin, a fost într-o zi cu furtuni de vară. Mi se părea că întreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sărbătorind orele lungi ale verii. Mă cam plictiseam pe atunci. De fapt cred că moleșeala era o activitate în sine de care mă bucuram împreună cu prietenii mei. Socrate se dovedea de departe cel mai bun la zăcut, făcuse o artă din plictiseală, o plăcere.”

            Prietenia dintre cei doi copii, apoi adolescenți, despărțiți de soartă, continuă după o regăsire la anii maturității. Cei doi, schimbați, și totuși aceiași dintotdeauna, de la Mangalia, aștern punte peste decenii, descoperindu-și prietenia acolo, intactă, o altfel de dragoste decât cea la care visau odinioară, însă atemporală, perpetuă, tocmai prin această continuitate.

            Romanul se încadrează în genul literar modern, suprarealist, cu nuanțe de poveste de dragoste. Inițial, îi descoperisem și o tentă de vag realism magic, dar nu, este altceva, pentru care nu am suficientă experiență literară să îl pot defini. Ceva ademenitor – fiindcă, înainte de a fi o poveste de dragoste, este, în primul rând, o poveste de viață, a maturizării celor două personaje principale – naratoarea și Socrate – și o poveste a căutării rădăcinilor acestora, pe baza nostalgiei dezvoltate în ei încă din copilărie:

“Până prin clasa a opta, după amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele două prietene și vecine, Florica și Ana sau în vizită la Socrate (băiatul femeii care ținea prăvălia cu de toate) care ne invita să se laude cu guma de mestecat și cu jucăriile din plastic colorat pe care i le aducea tatăl lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatăl lui Socrate ca un bărbat cu barbă neagră și pipă în colțul gurii și de vină nu era imaginația mea ci cărțile de aventuri citite cu nesaț. Beam cu plăcere nectar de piersici și citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait Istrati. Pe tatăl lui Socrate l-am auzit o dată vorbind într-o limbă ciudată, limba greacă, îmi explica bunica, limba strămoșilor tăi. Ea m-a învățat mai încolo să o vorbesc. Bunica mea dinspre mamă, Evanghelina, se avea bine cu mama lui Socrate cu care depănau povești la ceașca de cafea neagră al cărei zaț îl răsturnau pe farfuriuțe mici din porțelan translucid.”

Acesta a fost citatul care m-a fermecat inițial, făcându-mă să-mi doresc să citesc cartea. Implica tot ce îmi plăcea mie cel mai mult: marea și comunitatea greacă de pe țărmurile apelor din România. M-am bucurat să descopăr apoi că povestea continuă în Grecia.

            Bunica Evanghelina, deși personaj secundar, este cea care a crescut-o și a educat-o cu dragoste pe naratoare, învățând-o nu numai limba greacă și nostalgia Itacăi din care plecase tatăl ei, stabilindu-se în altă cetate cu greci, la altă mare, Callatis-Mangalia. Portretul ei, reflectat în amintirile femeii care crește, se împletește cu prezentul naratoarei care i-a moștenit rădăcinile aeriene, gata de a se stabili oriunde fără să aparțină total niciunui loc.

Romanul alternează în mod vivant, cinematografic, prezentul din Monemvasia cu trecutul din Mangalia și o multitudine de personaje secundare emblematice.

            Cred că nici locul din Grecia unde s-a stabilit naratoarea nu a fost ales întâmplător. Dintre toate insulele sau orașele, acesta este Gibraltarul Egeei, o stâncă țâșnită din mare, legată de Peloponez cu un pod. Numele Monemvasia sugerează unicitatea, singurătatea, semnificația sa fiind unica intrare. Plaja pietroasă contrastează cu nisipul fin al Mangaliei, ceea ce remarcă și naratoarea, iar istoria bogată a locului, la care se face aluzie, pornește de la spartanii de odinioară spre bizantini și franci, pentru a cuprinde venețienii și otomanii, toți lăsându-și amprenta în cetatea de pe stâncă și în spiritul specific.

            Faptul că autoarea este și artist plastic se oglindește în descrierile măiestre – de la ciulinii care se rostogolesc în vânt la invazia nemaipomenită de cicade, de la un om pe moarte la unul îndrăgostit.

Cartea abordează teme actuale și delicate, cum este sexualitatea femeii, locul ei în societate, căutarea identității personale și etnice, homosexualitatea, migrația modernă sub toate aspectele ei, boala și moartea, reușita profesională și personală, într-un amestec proaspăt și original. De asemenea, merită subliniat faptul că, deși unele capitole exultă sexualitate, limbajul nu alunecă nicio clipă în vulgaritate, ca la atâția autori contemporani din toate țările.

            Recomand La Socrate atât îndrăgostiților de Grecia și tot ce presupune ea, cât și amatorilor de literatură postmodernistă, contemporană, precum și sufletelor nomade, care își caută identitatea prezentă sau rădăcinile. Este o lectură deosebită, deși nu foarte ușoară.

            Pentru a vă familiariza cu stilul Alinei Gherasim, găsiți texte de proză scurtă ale acestei scriitoare, online, pe website https://www.lapunkt.ro/ . O parte din volumele publicate sunt disponibile pe site-ul editurii https://oscarprint.ro/product-category/literatura-contemporana/

O singură carte

Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.

Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.

Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).

Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).

Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.

Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!

La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.

Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.

Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….

Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.

Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.

Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…

Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…

Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…

Hobby-urile Autorilor Români Contemporani! Partea II

Din viata autorilor romani… Multumesc pentru nominalizare, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Scriitorii, pe lângă faptul că sunt scriitori au o mulțime de îndeletniciri și înclinații spre a reda frumosul. Astăzi mi-am propus să aduc în atenția cititorilor mei un articol menit să scoată în față autorul român contemporan cu toate “bijuteriile” cu care se înconjoară prin muncă proprie sau prin felul său individual de a colecționa sau învăța ceva nou. Vă destăinui faptul că am fost încântată să aflu de la fiecare în parte detalii necunoscute, parcă aș fi deschis o cutie a dezvăluirilor! Sper că o să împărtășiți cu mine acest entuziasm!

  • Elena Druță autoarea cărții „Împărăția Ultimului Cerb” adoră să brodeze pe lângă citit și scris desigur. Să facă recenzii video la cărțile citite. Îi place și jocurile video, joacă World of Warcraft aproape zilnic!
  • Roxana Rusu, autoarea unor serii de cărți pentru copii adoră pictura și lectura. Aceste două pasiuni după spusele scriitoarei o relaxează cel mai mult…

View original post 1,053 more words

Paris In Ruins – available for preorder

An interesting novel for the lovers of French history and of times depicted by Victor Hugo!

All about historical fiction

Dear friends … my latest novel, Paris In Ruinsis ready for pre-order! As you can imagine, I’m thrilled to be able to tell you about it and as nervous as … well, let’s just say too nervous for me to find an appropriate comparison. Bringing a fourth novel to market is just as challenging as the first one.

Paris In Ruins has been a true labour of love — love for a city of incomparable beauty and tumultuous history, and love for the process of storytelling.

Paris in Ruins by M.K. Tod ~~ Paris 1870. Raised for a life of parties and servants, Camille and Mariele have much in common, but it takes the horrors of war to bring them together to fight for the city and people they love.

The story of two women whose families were caught up in the defense of Paris is deeply moving and…

View original post 326 more words

Tipuri de scriitori

Sunt pe lume, și au fost încă din timpul când cărțile circulau sub formă de sul de papirus (sau piele de vițel), mai multe tipuri de scriitori:

  • scriitori care vor rămâne, cu cărțile lor, în memoria mai multor generații; la un moment dat, devin clasici. Timpul confirmă valoarea scrierilor lor. Cu toții ne-am dori să ajungem în lista aceasta, dar foarte puțini reușesc.
  • scriitori de succes, ale căror cărți se vând bine, au parte de o celebritate temporară, dar nu neapărat vor traversa bariera timpului. De exemplu, The Murder of Delicia (1899) de Marie Corelli a vândut 52.000 de exemplare în primul an, fiind o carte cu priză la public, deși cu cronici negative ale criticilor literari. (Cunoaștem și în vremea de azi astfel de bestsellers, criticate, dar cumpărate și citite). În trei ani, a acumulat vânzări de 10.000 Lire, o sumă foarte mare pentru vremea aceea. Iar The Soldier’s Wife (1852), de G. M. W. Reynolds, vândută în foileton, primele două numere, la 2 penny fiecare, s-au vândut în 60.000 de exemplare fiecare numai în prima zi. Mai știe cineva astăzi de ei? Dar au fost vedete la vremea lor.
  • Scriitori ai momentului, care scriu mai multe cărți, sunt primite favorabil, eventual pe anumite nișe, rămân în cronici pozitive și negative, dar nici nu au vânzări de succes, nici nu vor deveni clasici. Pur și simplu, au atins nivelul mediu al timpului căruia îi aparțin. Și sper să mă număr și eu în această categorie, alături de majoritatea celor care frecventează cenaclurile cunoscute (și pe care îi cunosc și eu).
  • Scriitori obscuri, fără mare succes la cititori – majpritatea, în orice vreme. Nu sunt cunoscuți decât de prieteni, cunoștințe sau dușmani. Unii nu au talent literar – alții poate ar avea un strop, însă nu a fost cultivat, sau sunt la început de drum (și de obicei se găsesc câte unii să-i desființeze din critici neconstructive, făcându-i din start să nu mai încerce). Unii scriu ca o pasiune pe lângă serviciul de bază, sau când ies la pensie, și se străduiesc, frecventând câte un cenaclu literar. Alții consideră că inspirația înseamnă și talent…
  • Scriitori care au în ei o singură carte – și aceștia sunt mulți. Despre ei, voi scrie un articol separat. Și nu vorbesc despre cei a căror carte unică a ajuns bestseller sau clasică (vezi Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger), ci despre mulți oameni convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte. Cel mai probabil, intră în categoria scriitorilor obscuri sau, poate, scriitori ai momentului – depinde, de la caz la caz. Mulți vor să scrie una, puțini se apucă și mai puțini termină. Felicitări celor care termină de scris o carte, de așternut gândurile lor pe hârtie! Deja au realizat mai mult decât alții care și-au dorit, dar nu au făcut-o.

Fiecare scriitor are motivele lui de a scrie – unii visează faimă, alții bani, unii au în minte povești care vor afară, să fie scrise și împărtășite cu alții, la fel cum, cu sute de ani înainte, erau povestite din foc de tabără în foc de tabără sau din iarmaroc în iarmaroc… Alții, pur și simplu, vor să lase ceva în urmă, nepoților și cunoștințelor.

Eu sunt de părere că fiecare carte își are cititorii ei, indiferent că sunt 30, 100 sau 300… Și fiecare carte trebuie să aibă parte și de critică constructivă, și de recomandare cercului ideal de cititori. De exemplu, mie nu îmi place literatura erotică, nici cea prea violentă (thriller, gothic, etc) – asta nu înseamnă că nu își au cititorii lor. Și dacă aș da peste o astfel de carte, aș spune că mie nu mi-a plăcut, fiindcă nu fac parte din publicul țintă, dar ar putea să le placă celor care …

Este loc sub soare pentru toate aceste tipuri de scriitori și pentru toate cărțile – publicate pe hârtie sau în diferite formate electronice (unele de descărcat în calculator/ e-reader/ tabletă/ telefon, altele de citit online). Nu ar trebui să fie loc de gâlceavă între ei. (De altfel, două vrăbii se pot certa între ele, deși nu e bine, că, atente la cearta lor, le poate înhăța uliul pe amândouă, dar nu am văzut vrabie să se certe cu căprioara sau cu ursul, decât în filmele Disney…)

Interviurile Cronicarului – Serghei Melnic din ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ

Poze mai din tinerețe, bineînțeles….

Cronicarul a fost văzut în fața sediului Navrom din Galați. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu unul dintre marinarii recent întorși din cursă.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ?

Mă numesc Serghei Melnic și sunt șef mecanic pe împingătorul Filipeni, având ca port de bază Galați. Eu sunt din Brăila. În ECHIPAJUL am fost personaj secundar, însă în A DOUA CURSĂ sunt personaj principal. Poate nu singurul, dar personaj principal.

2. Ce actor sau cântăreț crezi că ar fi fost potrivit să-ți interpreteze rolul într-un film?

M-aș fi gândit la unii care numai ruși nu erau. Poate m-aș visa Rutger Hauer când era tânăr… dar, mai aproape de neamul meu și de vârsta mea actuală, Vladimir Yagliuch. Doar că părul meu este mai blond și mai ondulat…

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata l-am pierdut când aveam 13 ani. Era pescar, l-a luat Dunărea, pe furtună – ca pe mulți alții din neamul meu sau din cartierul Pisc. Bunicul meu, Porfiri Osip, starostele pescarilor din Brăila, mi-a spus atunci că am rămas bărbatul din casă. Era o povară prea grea, împreună cu doliul… Mama s-a îmbolnăvit nu peste mult timp. Unii spuneau atunci că de inimă rea, dar pe urmă am înțeles că nu a fost numai atât. Am uitat cum îi zice… boală de sânge. S-a dus când aveam aproape optsprezece ani, eram elev la profesională. Bunicul ne-a crescut pe mine și pe cele trei surori ale mele. El ne-a învățat să alegem drumul bun în viață, mă gândesc la el cu drag, Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Am trei surori. Harpena este mai mare decât mine cu un an și ceva. Este educatoare, măritată cu un contabil și are două fete, Iuliana și Lena. Nastea este mai mică cu 11 ani, iar Dașa cu 13 ani. Nastea a terminat facultatea de limbi străine și lucrează la un institut de cercetări, este căsătorită cu un coleg și au doi băieți, Stelian și Ștefan. Dașa e vânzătoare în magazinul din Ghecet…ăăă comuna Smârdan, peste Dunăre de Brăila. E căsătorită cu un tânăr de acolo, au o fată și doi băieți. M-am înțeles întotdeauna bine cu ele; la noi familia este importantă.

Cea mai frumoasă amintire este de când eram cu toții în jurul meselor de sărbătoare, când trăia tata. Se cânta, se glumea… El îmi repeta mereu să învăț, să nu rămân la năvod, ca el, nici să nu mă duc să lucrez în construcții, să mă strige ceilalți, în batjocură, excavator cu barbă, cum erau ai noștri porecliți… I-am urmat dorința.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Sunt ceea ce sunt – rus starover, adică lipovean, cum ziceți voi. Dunărea a fost mama noastră de când i-a primit pe strămoșii noștri goniți de țarina Ecaterina. Dar nu am vrut să rămân pescar, ca bunicul și ca tata, fiindcă am văzut ce înseamnă. Mi-a plăcut de mic și să meșteresc diferite lucruri, așa că motorist a fost alegerea firească, evoluând apoi, cu sprijinul unor ofițeri, până la șef mecanic. Oricum, acum este mai ușor decât pe vremea când m-am angajat, aparatura a evoluat mult. Îmi place când motorul toarce și mă ascultă. Sunt multe lucruri care îmi plac. Nu îmi place că ești în voia stihiilor, știi când pleci de acasă, nu știi dacă te mai și întorci sau te răpește vreo rusalcă în împărăția ei… Sau sirenă, cum vă place vouă să-i ziceți. Asta a fost soarta tatei. Sper din tot sufletul că nu și a mea.

5. Cum ți se pare Brăila după atâția ani de exil?

Mult schimbată. Cenușie, tristă, pe moarte. Clădirile vechi stau să cadă, străzile din Pisc au fost arate de autorități și nu au fost asfaltate după ce s-a scos piatra cubică… Oamenii nu mai au de lucru și au plecat în străinătate.

6. Cine îți este cel mai bun prieten? Ai avut altul mai apropiat?

Acum, Sașa și Vanea, vecinii mei, care mi-au fost prieteni din copilărie. S-a văzut, au sărit la bătaie, când am avut nevoie. Am avut vreo doi și la Rostov. Dar verii mei mai mari de la Ghecet, Borea și Ghenea au fost prietenii mei cei mai buni în copilărie și adolescență. Acum lucrează în străinătate, fiecare în alt colț de Europă.

7. Ce ți-a plăcut cel mai mult la Marina? Dar la Aliona? Când ai știut că ești îndrăgostit?

Întrebări mai ușoare n-ai? Au trecut atâția ani…

La Marina mi-au plăcut mai multe lucruri. Pe de o parte, fusese o prințesă la ananghie, iar Dumnezeu m-a adus în calea ei s-o salvez, fiindcă mai avea zile. Dar mi-a plăcut și că era altfel decât toate fetele pe care le cunoșteam, aproape ca un băiat, că avea ambiție, dorința de a mă ajuta (și pe mine, și pe toți din jur) și că aveam ce discuta cu ea.

Cred că m-am îndrăgostit de ea când să plec la Tulcea, auzind-o cum îmi recită poezia aceea, devenită romanță, promițând în felul ei că mă așteaptă. Ulterior, am învățat-o și am cântat-o și eu. Ea îi știa doar versurile, cu pronunția ei ciudată, de Moscova, plus accentul românesc. Iar când și-a riscat viața pentru mine, nu m-am mai putut abține și i-am mărturisit.

Și Aliona mi-a fost în primul rând prietenă – mie, ca frate al prietenei ei bune, Nastea. Voia să mă ajute. Mi-a plăcut sinceritatea ei directă – la asta, semăna cu Marina. Și avea dreptate. Fizic, erau radical diferite, iar ea era o altfel de prințesă care avea nevoie de ajutor. Nu avea curajul sau ambiția Marinei – sau, poate, le avusese cândva, dar viața o lovise crunt și o schimbase. Noi doi ne asemănam mai mult, după cum a observat, la un moment dat, și Marina. Nu știu când m-am îndrăgostit de ea – pur și simplu, vorbele au luat-o înaintea gândului când i-am spus că, în afară de Marina, doar pe ea aș fi dorit-o alături de mine… Mă așteptam să fiu respins, poate chiar în mod violent, dar nu s-a întâmplat așa… și restul, e istorie, cum ar spune ea… Istoria noastră.

8. Ce regreți cel mai mult? 

Vremurile de odinioară, adolescența mea… Dar nu asta facem toți? Și da, mărturisesc, regret că m-am apucat de băutură când nu am știut să fac față suferinței. Majoritatea bărbaților nu se căsătoresc cu prima lor iubire. Cunosc dezamăgirea la un moment dat, totuși reușesc să treacă peste ea fără să se înece într-o sticlă. Eu recunosc, cam asta am făcut, destui ani. Dar putea fi și mai rău. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să scap de viciu.

9. De ce anume ești mândru? 

Că am ajuns șef mecanic pe o navă fluvială. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit, cu gândul că tata, bunicul și Marina ar fi fost mândri de mine. Și, mai mult decât pentru asta, că am reușit, cu ajutorul finilor, să îmi mobilizez voința necesară să mă las de băut.

10. De ce te temi cel mai mult? 

De ghinion, de cotiturile sorții. O astfel de cotitură m-a făcut să plec în exil și tot ceva de genul acela era să-mi răpească a doua iubită. Sper să nu mă mai aștepte ceva de genul acesta.

11. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Am avut mai multe clipe de fericire – așa, trecătoare, cum au fost ele. Unele, legate de Marina. Altele, de reușite profesionale sau personale. Dar cea mai importantă cred că mi-a fost cununia religioasă, binecuvântarea primită de la preot. Încredințarea că suntem împreună pentru restul vieții.

12. Crezi ca majoritatea celor întâmplate se datorează destinului sau alegerilor?

Destinul joacă un rol mai mare decât alegerile. Dacă nu-ți este sortit să ajungi în situația respectivă, nu vei face alegerea care să ducă la ea, pentru că, de cele mai multe ori, chiar când faci o alegere, nu știi ce te poate aștepta după ce o faci…

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanele ECHIPAJUL și A DOUA CURSĂ pot fi comandate direct la autoare, dat fiind că site-ul pe care era inițial este în renovare.

France Is Bacon

I found it funny. So, reblogging. As a child, there were words I misunderstood too…

Nicholas C. Rossis

I saw this today and just had to share. It’s a story that first appeared on Reddit courtesy of a user called Lard_Baron. Or should that be Lard_Bacon?

Anyway, the story goes like this…

Knowledge Is Power

When I was young my father said to me: “Knowledge is Power… Francis Bacon”

I understood it as “Knowledge is power, France is Bacon.”

France Is Bacon | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's bookFrance is bacon clothing | Zazzle. Image Source: Me.me

For more than a decade I wondered over the meaning of the second part and what was the surreal linkage between the two?

If I said the quote to someone, “Knowledge is power, France is Bacon” they nodded knowingly. Or someone might say, “Knowledge is power” and I’d finish the quote “France is Bacon” and they wouldn’t look at me like I’d said something very odd but thoughtfully agree.

I did ask a teacher what did “Knowledge is power, France…

View original post 74 more words

The Secret of Writing a Biography

Very interesting and useful.

Author Linda Weaver Clarke

Have you considered writing a biography of your parents, grandparents, or your own life story? Whether you’re writing a story about a loved one or your own autobiography, you want to make the story intriguing for your readers. But it seems overwhelming to you. Right?

If you have an interesting character to write about, an inspiring story to tell, and an intriguing incident to describe… perhaps writing their experiences as short stories would be easier for you. Each chapter could be a short story. Creating a short story for each chapter might be easier than beginning at birth and listing one thing after another chronologically. I have a few tips to help you.

What is the main focus of your story? You may want your readers to

1. Cheer for someone

2. Weep for someone

3. Laugh at a humorous experience

Beginning your story can be difficult. Sometimes starting with…

View original post 681 more words