Procesul Margaretelor – Issabela Cotelin

Am citit și eu cartea și mi-a plăcut foarte mult, doar că nu am reușit încă să scriu despre ea. Ana Sylvi a făcut-o, în stilul ei unic. E drept să citească mai mulți…

adropofinspiration

Dragilor, astăzi o să încerc să spun câteva cuvinte despre cea mai recentă lectură (la momentul scrierii acestui articol), anume Procesul Margaretelor, semnat de Issabela Cotelin.

Am citit tot ce a publicat autoarea, cel puțin din câte știu eu. 🙂 M-am întors în alte vremuri alături de Macii cei întotdeauna roșii, am urmărit destinele unor femei obișnuite, și totuși eroine în propriile vieți, așa cum e fiecare dintre noi, în Ehmeya și În exil printre oameni, și m-am bucurat de o poezie cum rar găsesc în aceste zile prozaice, citind Câmpul cu narcise cel înmiresmat de o mie de parfumuri deosebite. Pe lângă acestea, am scotocit cu încântare în Cutia cu suveniruri, o experiență de cinci stele.

Sunt o mare fană, deci, a poeziei Issabelei, pe când cu proza am o relație de tatonare, din cauza personajelor feminine de o feminitate și o sensibilitate…

View original post 895 more words

Recomandare de carte – Casa spiritelor de Isabel Allende

Versiunea mea, primită prin 1997

Casa spiritelor

de Isabel Allende

Președintele chilian Salvador Allende, mort în urma loviturii de stat a lui Augusto Pinochet, în 1973 (încă sunt controverse dacă a fost omorât, cum se știa inițial, sau dacă s-a sinucis, cum s-a afirmat în ultimii ani) s-a adresat poporului, în ultimele sale minute de viață, la radio, în timp ce forțele militare deja pătrunseseră în palat, spunând: “Voi plăti cu viața mea loialitatea poporului. Istoria este a noastră și popoarele o făuresc. Mai devreme sau mai târziu, se vor deschide din nou marile bulevarde pentru a trece omul liber, să construiască o societate mai bună.

Provocarea din vorbele unchiului a fost împlinită și șlefuită de nepoata sa, Isabel Allende, în romanul de debut, intitulat “Casa spiritelor”, publicat în anul 1982. Acesta reconstruiește istoria dramatică a trei sferturi de veac din viața politico-socială din Chile prin intermediul unei saga de familie. Cunoaștem, astfel, patru generații ale familiei Trueba, începând cu Esteban Trueba, un miner harnic, dar brutal, care prosperă, ajungând stăpânul moșiei Cele trei Marii și un om de vază al zonei. Acesta supraviețuiește până la adânci bătrâneți valurilor istoriei, prezența și evoluția sa constituind baza romanului.

Ca orice moșie sud-americană, bogăția Celor trei Marii se bazează pe munca peonilor, țărani aflați într-o stare de semi-iobăgie la începutul secolului douăzeci. Romanul redă schimbările sociale petrecute peste decenii, întrepătrunse cu întâmplările personale ale membrilor familiei: progresul tehnic, emanciparea femeii și obținerea dreptului de vot pentru acestea, spiritismul și magia, răspândirea ideilor socialiste și anarhiste, transformarea și adaptarea obiceiurilor la evoluția societății, apoi cruzimea loviturii militare.

Toate acestea afectează direct, dramatic și violent familia Trueba. Patriarhul conservator al familiei îmbătrânește și, odată cu el, viziunea asupra lumii bazată pe dominare, răzbunare și codul onoarei. După ce soarta desparte bunicul orgolios și tiranic de nepoata iubită, pe baricade politice opuse, în confruntare directă, acesta trebuie să se resemneze și să accepte principiile revoluționare care înfloresc în sânul familiei și al țării, principii împotriva cărora luptase o viață întreagă. El este cel care o salvează pe Alba din închisoare, cu ajutorul celor care îi rămăseseră credincioși, dovedind că sângele apă nu se face și legăturile de familie sunt mai puternice decât pasiunile politice aprinse.

Istoria este urmărită pe linia feminină: prin ochii Ferulei, sora mai mare a lui Esteban, devotată întrutotul familiei, a Nivei, apărătoare a drepturilor femeii și mamă a cincisprezece copii, dintre care fetele Rosa și Clara devin, pe rând, soțiile lui Esteban Trueba, a Blancăi, fiica lui și a Clarei, pentru a ajunge la Alba, fiica Blancăi, nepoata lui Esteban Trueba – foarte probabil, la finalul romanului, și ea însărcinată cu o fată, care va duce mai departe istoria zbuciumată a familiei.

Am avut deosebita bucurie de a citi exact această primă ediție, prin 1985, impresionându-mă profund. Aveam 21 de ani la revoluția din 1989, și, când mulțimile strigau în fața ochilor mei (am văzut unele scene personal, altele la televizor), în mintea mea, singura comparație putea fi “Casa spiritelor”, gândindu-mă cu teamă: Se întâmplă ca în Chile! Știam că acolo urmase o baie de sânge și sute de mii de oameni dispăruți fără urmă…

Am recitit cartea, vreo doisprezece ani mai târziu, când am primit propriul meu exemplar de la un prieten de corespondență din… Mexic. Deja Isabel Allende era vestită atunci…

Conacul Celor trei Marii este Casa spiritelor, deoarece Clara, cea de-a doua soție a lui Esteban Trueba, are darul clarviziunii, iar fiii ei, Jaime și Nicolas, o moștenesc, fiecare în felul lor. Această casă cunoaște conflictul dintre autoritate și libertate, la nivel micro, țara cu vitregiile sale istorice reprezentând nivelul macro, dintre contradicții și amintiri, moarte, violență și reconciliere – fiindcă atât într-o familie, cât și într-o țară afectate de vicisitudini, reconcilierea este elementul cel mai important.

15 Mai

Ana Belen și Antonio Banderas? Oricând! Mulțumesc mult, bună dimineața și ție, duminică plăcută!

Gânduri rebele

Când dimineața zilei însorite
se revarsă-n mine,
genele-mi miros, încă, a parfum de vise,
ele suspină, flămânde-n ziua ce începe,
după tot ce se ascunde-n mine,
negăsind ideea potrivită

pentru mă exprimaîn cuvinte…

View original post

Recomandare de carte – Chemarea lui Kalangu de Mihai Preda

Imagine copertă: Condeiblog

Proza românească a fost, până la începutul secolului trecut, dominată de texte scurte. În perioada interbelică, tendința s-a schimbat; romanele au devenit creația principală, cu toate că unii romancieri au scris și nuvele sau schițe. În prezent, proza scurtă recâștigă teren. Cititorii sunt din ce în ce mai interesați de astfel de texte, de mică amploare, dar cu impact emoțional puternic, ritmul de viață cotidian permițând mai ușor o lectură fragmentată în timp.

Volumul de debut al scriitorului Mihai Preda, intitulat Chemarea lui Kalangu, cuprinde trei nuvele bine închegate (unii le-ar numi mini-romane), care ne invită la explorarea unor ținuturi exotice, însă dure, aducând un suflu proaspăt în literatura contemporană. Două dintre acestea sunt de inspirație istorică, cea de-a treia aparținând realismului magic, mai curând decât fanteziei urbane contemporane. Autorul reușește să concentreze în câteva zeci de pagini o acțiune captivantă, zugrăvind în cuvinte simple, însă de efect, situații, personaje și meleaguri exotice.

La prima lectură se observă, pe lângă talentul scriitorului, intuiție, capacitate de empatizare și rezonanță afectivă, o documentare temeinică din punct de vedere istoric și geografic, elemente fără de care ficțiunea istorică nu poate avea succes. Personajele sunt izvorâte din imaginația bogată a scriitorului, însă contextul istoric are o bază reală, indiferent că dinastia Yu nu a existat în realitate (dar au existat destule familii imperiale chinezești care se considerau Fii ai Cerului și s-au confruntat cu invaziile mongole) sau că satul Dembari nu se regăsește pe hărțile și în cronicile din Congo. Au fost multe altele care corespundeau descrierii autorului, în vremurile coloniale, iar scriitorilor de ficțiune istorică li se permit unele licențe literare, atâta vreme cât evită anacronismul.

Mihai Preda ne arată cum se construiește un dragon din hârtie sau o tobă africană, tehnici de luptă africane și asiatice, modul de irigare a orezului pe munte, de recoltare a cauciucului natural, cum se poate evada dintr-un vagon de tren încuiat, cu ajutorul unei linguri îndoite și alte detalii care transpun cititorul în lumea despre care se povestește.

În paginile acestui volum se simte plăcerea de a scrie și de a se documenta, izvorâtă dintr-o vocație narativă originală, proaspătă, intuitivă, încă nehrănită cu studii în domeniul scrierii creative.

În primul rând, Mihai Preda este blogger. Pe blogul lui m-am familiarizat cu stilul său deosebit de proză scurtă, despre care am considerat necesar să se afle și în afara blogosferei. L-aș compara cu Jack Kerouac, fiindcă majoritatea ideilor literare îi vin pe drum, însă din punct de vedere al conținutului nuvelelor din volumul Chemarea lui Kalangu, cele istorice au detalii asemănătoare (la altă scară de valori, desigur!) cu ale seriei lui Maurice Druon, Regii blestemați, iar realismul magic al celei de-a treia este, la rândul lui, destul de întunecat.

Precizez că prezentul volum de proză scurtă nu este potrivit pentru cititori care doresc norișori roz și povești romantice, cu finaluri fericite. Două dintre ele sunt total lipsite de așa ceva. Datorită durității unor detalii istorice realiste, a scenelor de luptă și tortură de intensitate medie, recomand această carte cititorilor peste 16 ani, amatori de aventuri, atât istorice cât și contemporane.

Ca orice volum de debut, nu poate fi perfect. Scriitorul mai are de învățat, însă a reușit deja să creeze povestiri palpitante, cu unele personaje bine conturate și acțiune care dovedește atât o imaginație bazată pe documentare istorico-geografică detaliată, cât și o cultură generală vastă. Nuvelele sale au ingredientele unui conflict între bine și rău, cu urmăriri, crime și suspense. Figurile de stil (în special comparații și metafore) sunt folosite cu măsură, doar acolo unde este nevoie pentru a sugera atmosfera dorită, după cum voi exemplifica mai jos.

Prima nuvelă, care își împrumută titlul volumului, redă în mod pragmatic, respectând detalii ale adevărului istoric, ororile încurajate de controversatul rege Leopold al doilea în Congo belgian, spre finalul secolului al nouăsprezecelea și revolta băștinașilor împotriva asupritorilor coloniali:

Crestau, începând de la baza pomului, câte o crăpătură în scoarţa copacului şi acesta începea timid să sângereze, gros şi alburiu, culoarea albă contrastând puternic cu degetele lor. Când arborele începea să-şi închidă crăpătura supurândă, cicatrizându-şi rana, băştinaşii mutau găleţile din ce în ce mai sus, palmă cu palmă, legându-le din nou, cu sârme îndoite, pe după pom şi crestând din nou copacul. Iar arborele de cauciuc îşi relua cursul lacrimilor cele albe şi-şi accepta resemnat soarta de a fi supus zilnic caznelor dureroase.

Atâta timp cât îşi îndeplineau cota zilnică de butoiaşe pline cu lichidul alb lăptos, totul era bine pentru cei din trib.”

A doua nuvelă, intitulată Rază de lună, se petrece în China medievală, confruntată cu năvălirile mongole și condusă de împărați, considerați de origine divină. Personajul principal, odată înrolat în armata imperială, trece printr-o călătorie inițiatică, maturizându-se și schimbându-și destinul de om din popor prin forța minții sale.

Duc broasca spre Ju, ce stă aşezat, cu picioarele încrucişate, pe iarba de pe digul dintre orezării. E mare şi gras, cu burta revărsată spre pământ, ca o statuie a lui Buddha. Ochii oblici de abia i se mai văd, ascunşi în pomeţii umflaţi ai obrajilor, între care se zăreşte o mică mustăcioară, deasupra buzei de sus…

Ultima nuvelă, Pădurea de Tungsten, ne poartă până în Siberia contemporană, într-o aventură ușor magică, pe urmele unui așa-zis drog, creat din substanțele meteoritului prăbușit la Tunguska.

În lumina caldă şi galbenă, praful dănţuia misterios, magic, întrerupt brutal de mâinile mari ale lui Pyotr, ce meştereau, grăbite, în lemnul putred pe alocuri.”

Solul a devenit din ce în ce mai mlăştinos, iar turba de sub mine se mişcă şi se clătină, ca şi cum aş merge pe o saltea cu apă. …Deodată, cu un zgomot de cearceaf rupt, turba începe să cedeze şi se rupe de poteca ce o părăsisem acum câteva secunde. Iarba pârâie violent, iar solul pe care stau îşi pierde legătura cu poteca, oarecum solidă, pe care fugisem. Firavele rădăcini ale ierbii ce susţineau turba moale, se frâng sub greutatea mea. Pământul pe care stau se transformă, la propriu, într-un plaur, ce imediat începe să se scufunde în noroi.”

Vă las să descoperiți cartea și s-o apreciați la justa ei valoare. Iar dacă vreți să cunoașteți mai bine scriitorul și omul din spatele acestor nuvele, ce alte pasiuni mai are, în afară de scris, cum arată viața într-un golf din Țara Galilor sau cum se vede lumea contemporană din spatele volanului unui TIR, vă invit să-i citiți blogul!

Chemarea lui Kalangu se poate comanda online la https://www.editurahoffman.ro/literatura-contemporana/chemarea-lui-kalangu-mihai-preda.html

Ficțiune istorică românească – autori contemporani

Mulțumesc foarte mult că mă număr printre recomandările tale, Ana! Le recomand și pe celelalte – Bastardul nu am citit-o, însă o voi căuta…

adropofinspiration

Știu că sunt destui doritori de a citi ficțiune istorică românească, așa că am câteva propuneri pentru cei care vor să încerce scrieri apărute în anii recenți – cele mai vechi sunt deja cunoscute, presupun, marelui public.

Am procedat similar atunci când am scris despre fantasy românesc. Trebuie doar să menționez că acestor titluri li se adaugă, în permanență, noi descoperiri foarte bune, și la fel sunt convinsă că vor sta lucrurile și cu ficțiunea istorică.

Nu e un top, sunt cinci titluri de cinci stele, la care plusez cu un bonus. 🙂

Până la sfârșitul timpuluiRaluca Alina Iorga

O carte care m-a impresionat, nu numai fiindcă era roman de debut, dar și datorită documentării minuțioase și fineții scrierii. Cartea aduce în prim-plan figura lui Vlad III Basarab, prinț al Valahiei, domnitor cunoscut în istorie mai ales sub numele de Vlad Țepeș și figura care a stat…

View original post 640 more words

Recomandare de carte – Călătorie pe Amazon, de Eva Ibbotson

CĂLĂTORIE PE AMAZON

de Eva Ibbotson

(Editura Meteor Press, 2017)

Eva Ibbotson s-a născut la Viena, dar familia ei s-a refugiat în Anglia în urma anexării naziste a Austriei şi ea a fost trimisă la o şcoală cu internat. A început să scrie și să publice cât a stat acasă, să-și crească cei patru copii. Romanele ei au câştigat numeroase premii și au fost traduse în multe limbi.

Călătorie pe Amazon, un roman istoric de aventuri pentru copii și adolescenți, a câştigat Nestlé Gold Award şi a ocupat locul al doilea pe lista premiilor Whitbread Children’s Book of the Year şi Guardian Children’s Fiction Prize.

Cartea, potrivită în special pentru copii și adolescenți de 11-14 ani, are ca temă prietenia, natura și explorarea acesteia.

Maia, o fetiţă orfană din Anglia, este nerăbdătoare să ajungă la rudele ei din Brazilia, dintr-un oraș pe Amazon, și să-și cunoască cele două verișoare gemene, apropiate de vârsta ei. Va traversa oceanul împreună cu guvernanta, o fată bătrână cu alură severă, care o sperie, și cu un grup de actori ambulanți, care joacă Micul Lord și au un contract la teatrul din Manaus, exact orașul unde trebuie să ajungă și ea. Se împrietenește cu băiatul care joacă rolul micului lord…

Ajunsă la Manaus, descoperă că lucrurile nu sunt așa cum par și că a ajuns într-o atmosferă desprinsă din Cenușăreasa: verișoarele nesuferite nu o vor în preajma lor, rudele încearcă să trăiască într-o bulă exclusiv britanică în mijlocul junglei braziliene, totul e trist și sufocant pentru Maia… până își dă seama că, de fapt, guvernanta este de partea ei, că firea ei prietenoasă o face să câștige aliați importanți și să se împrietenească cu fiul unui explorator, căutat, la rândul lui, de detectivi particulari nesuferiți, care voiau să-l ducă înapoi în Anglia..

Rămâne să descoperiți singuri restul aventurilor, călătoria spectaculoasă pe Amazon, în inima unei lumi noi, extraordinare, cum băiatul din Micul Lord are norocul de a continua să-și joace rolul și ce se întâmplă cu Maia și nesuferitele verișoare gemene.

Eu am depășit demult vârsta căreia i-ar fi recomandată lectura cărții, și tot mi-a plăcut foarte mult!

Cutii

Photo by cottonbro on Pexels.com

Copilăria mea

încape într-o cutie.

Îndes bine acolo

visuri naive, caiete

umplute cu versuri,

cu povești,

câteva cărți preferate,

cele mai mici păpuși, să încapă,

luându-mi rămas bun

de la cele mai mari.

Păpușile, timbrele,

majoritatea cărților,

martore ale zorilor vieții mele

își vor găsi drumul mai departe,

să bucure alți copii,

să le vegheze creșterea.

Mi-s dragi,

dar nu am loc pentru ele

într-o cutie de chibrituri,

viață de om mare.

Adolescența mea

încape și ea într-o cutie.

Prima versiune a romanelor

publicate abia la pensionare,

vederi din tabere,

fotografii alb-negru,

scrisori naive,

mărțișoare vechi,

flori presate, câte o tresă

de la un băiat care făcea armata.

Înconjurată de câteva cutii

în care mi-a intrat viața toată,

bine îndesată,

trebuie să hotărăsc

ce anume să dau și cui,

să se bucure, să-i folosească.

Ce nu interesează pe nimeni

se aruncă, cu tot regretul,

împreună cu bucăți de suflet.

Acum înțeleg

toate veverițele cu față umană,

veverițele strângătoare ale lumii,

cum nu ar fi vrut

 să se despartă de nimic.

Dar viața merge înainte,

nu ne iartă.

Spune să nu privim în urmă,

că nu în direcția aceea

ni se îndreaptă pașii.

Nu dăm iar examenele

absolvite demult cu succes,

nu ne mai jucăm cu păpușile

și colecțiile copilăriei.

Au nins decenii peste noi,

între timp, am devenit alții,

oameni maturi, cu griji

și responsabilități,

indiferent

dacă ne place sau nu.

Vremurile duse

nu se pot întoarce,

oricât mi-aș dori,

oricât le-aș jeli.

Înconjurată de câteva cutii

mă simt ca pe o insulă pustie

și în jurul meu se învolburează

Apa Sâmbetei, adâncă,

cerând jertfă bucăți din sufletul meu

și înecând visuri.

Recomandare de carte – În livadă, rândunicile de Peter Hobbs

ÎN LIVADĂ, RÂNDUNICILE

de Peter Hobbs

(Editura Polirom, 2012)

Peter Hobbs este un romancier britanic, contemporan, născut în Cornwall, în 1973. A debutat în 2005.

Romanul intitulat “În livadă, rândunicile”, scris sub forma unui jurnal în care prezentul se împletește cu trecutul, a fost primul meu contact cu autorul…și mi-a plăcut!

Povestea se petrece în Pakistan, la granița cu Afghanistanul, în perioada contemporană, și atinge subiecte dureroase: tradiții nedrepte, puterea absolută pe care o au oamenii politici, în special în zona rurală, sistemul juridic și social corupt, proliferarea talibanilor în mod subtil. Naratorul este un tânăr de douăzeci şi nouă de ani, tocmai ieşit din închisoarea unde fusese aruncat pe nedrept pentru cincisprezece ani şi care se întoarce pe tărâmurile natale, în căutarea propriei familii şi în speranţa de a afla vești despre fata de care se îndrăgostise în zorii adolescenței, și a cărei amintire îl ajutase să reziste torturilor din închisoare.  

Vina pentru care fusese arestat era că el, fiul unui fermier sărac, care avea doar o casă, o mică livadă de rodii și destule guri de hrănit, se îndrăgostise, cu inocența celor paisprezece ani, de fata unui om politic – probabil, deputatul local. Dragostea lor a fost pură, începând cu dăruirea unei rodii și culminând cu o noapte de conversație în livada cu rodii, în timpul unei nunți din vecini, sfârșită în zori cu un sărut cast, la despărțire. Dar toate acestea reprezentau, în societatea în care trăia, îndrăzneli de nedescris, pentru care a pătimit crunt: “Saba – eram doar nişte copii pe atunci şi nu ştiam nimic despre graniţele care despart lumea adulţilor.”

Tatăl fetei l-a acuzat de de viol, tentativă de jaf și de omor, biciuindu-l înainte de a-l preda autorităților. În închisoare, bătăile și torturile au continuat, făcându-l să recunoască toate acuzațiile, deși puștiul era atât de inocent, că nici nu știa ce înseamnă viol.

Fusesem băgat la închisoare nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi uitat. Nu existase niciun proces, nicio judecată, şi poate că nu există niciun dosar, nicio dovadă scrisă. La zece ani după ce am intrat la închisoare, până şi gardienii erau alţii şi nu mai cunoşteam pe nimeni de pe vremea când sosisem acolo.”

Cei mai frumoși ani ai tinereții lui îi petrece într-o celulă comună, murdară, unde prizonierii sunt legați în lanțuri de podea, torturați de gardieni și violați de vecinii de lanț, mai puternici și înrăiți. Amintirea Sabei și rândunicile ce zboară deasupra închisorii sunt singurele elemente care îl ajută să reziste, să nu înnebunească și să-și păstreze sufletul înțepenit în timp, la vârsta adolescenței. Este eliberat brusc, când americanii au nevoie de loc pentru prizonieri talibani, și tânărul fără nume, cu trupul zdrobit de torturi, se întoarce pe meleagurile natale, unde un poet singuratic îl îngrijește, salvându-l de la moarte, și îi află, încetul cu încetul, povestea vieții.

Imaginile poetice zugrăvesc meleagurile orientale așa cum le percepe un om de-al locului. Vindecarea trupului și sufletului se face treptat, prin drumețiile matinale în livada în care a simțit primii fiori ai dragostei, fericirea pură. Înțelege, însă, repede că nimic nu mai este cum era în copilăria lui; casa părinților aparține acum altcuiva, tatăl i s-a stins de inimă rea, familia sa a plecat departe, lumea nu îl recunoaşte, iar livada este neglijată de noii proprietari. Doar rândunicile au rămas la fel…

Alternând în confesiune prezentul și trecutul, drama se țese în mod realist, arătând viața așa cum este ea, fără altă înfrumusețare decât percepția omului asupra ei. Resemnarea și tristețea sunt redate de un ton cald, plin de înțelegere. Finalul este surprinzător, realist, nu neapărat fericit, dar cu o rază de speranță și înțelegere.

Recomand călduros acest roman deosebit celor dornici să pătrundă în misterele culturii din Pakistan.

#recomandaredecarte #peterhobbs

Nadia și Jessy – altă poveste cu păpuși

Jessy și Nadia, îmbrăcate de Mihaela din Filiași

Povestea Mariei Luisa, copilul părăsit, a avut succes la cititori. Tot pe acolo bârfeam cu Issabela și despre Jessy și Nadia, cele care intră în vitrina bibliotecii și își vor continua viața de păpuși cuminți, păzind cărți și amintindu-mi că am fost și eu cândva copil. Și pe Jay o interesau povești despre păpuși, așa că i le ofer.

Dintre ele două, prima am primit-o pe Nadia. Aveam vreo trei ani și ceva și a venit în vizită o fostă colegă de facultate a mamei, o bulgăroaică. Vorbea puțin românește, că mama ei era din Cadrilater. Așa că am avut cu cine să mă înțeleg și cine să mă răsfețe. (A mai venit o dată, când eram în clasa a șaptea, iar mama a corespondat cu ea de sărbători mulți ani, până prin 1995). Pe ea o chema Nadia, deci și pe păpușa pe care mi-a dat-o o chema la fel.

Când am primit-o, avea o rochiță de un portocaliu intens, cu margini galbene și cu un fluturaș verde, aplicat, într-o parte, în loc de buzunar. Dar… copiii sunt copii. Bineînțeles că a rămas fără rochiță la un moment dat, și a trebuit să-i fac alta. Brațele ei spun povestea a nenumărate torturi – i-am făcut injecții cu ac de seringă adevărat, am tatuat-o cu carioca… Am și machiat-o cu carioca, desigur… Cred că i-am și tuns un pic bretonul, nu mai sunt sigură… Oricum, a supraviețuit, spre deosebire de altele tunse și operate pe vremea când visam că mă fac medic pediatru… (Vis care a durat până în clasa a șasea, la prima disecție de broască… Nu era de mine!)

Pe Jessy am primit-o cam un an mai târziu. Aveam patru ani și ceva, iar o fetiță din blocul de alături, Doinița, venea câteodată să se joace cu mine. Tatăl ei știa să repare orice și mai venea să ne ajute, mai schimba un obertimer, o siguranță… Pe nenea Nicu, Dumnezeu să-l odihnească, îl țin minte numai aplecat sub chiuvetă… Mă mai lua uneori și acasă, unde eram răsfățată și de soția lui, tanti Clara, și de Doinița. Doinița avea un frate mai mare, parcă Sandu îl chema, dar el nu avea treabă cu noi, cred că era la liceu sau la profesională.

Ea era atât de mare și o admiram când venea la noi direct de la școală, în uniformă… Cred că era clasa a cincea sau a șasea atunci, și știu că se juca cu mine de-a profesoara. Făcea franceză la școală și mă învățase cum se numesc lucrurile din cameră în franceză, mă învățase să număr până la 10 și îmi cânta, în română, Un elefant se legăna.

Când am fost la ea acasă, mi-a dat-o pe Jessy. Cred că avea ceva albastru pe ea… nu mai știu dacă rochie adevărată sau ceva meșterit de ea, dar e logic că, la un moment dat, cum copiii se joacă și își dezbracă păpușile, a rămas fără. Mama i-a făcut un fel de sari dintr-o bucățică de material… N-a rezistat nici acela prea mult la mine.

La ea, păpușa se numea Daniela. Eu am întrebat-o pe mama ce nume e potrivit pentru o negresă și mi-a spus că Jessy, cine știe din ce film. Jessy a rămas.

Doinița a crescut, s-a făcut croitoreasă și tot ea îmi dădea bucățele de materiale, să fac rochițe la păpuși, când eram prin clasele a patra, a cincea. Pe urmă, s-a măritat și a plecat la Cluj, de unde era soțul ei.

Iar la final, vă arăt cum fuseseră îmbrăcate de mine, când aveam vreo 12 ani (și le atârnau zdrențele, sărăcuțele, că pe mine mă mușcă acul și nu serveam nici atunci, nici acum – rochițele păpușilor se făceau din 3 găuri de foarfecă și o fâșie de cordon să le strângă, atât!) Normal că nu puteau rămâne așa în vitrină, pentru posteritate, așa că am cerut ajutor pe FB, cine se îndură să le facă rochițe cu care să rămână îmbrăcate… Rochițele croșetate de mai sus au venit tocmai din Filiași… Iar căciulița lui Jessy are și moț!

Așa nu!