Cutii

Photo by cottonbro on Pexels.com

Copilăria mea

încape într-o cutie.

Îndes bine acolo

visuri naive, caiete

umplute cu versuri,

cu povești,

câteva cărți preferate,

cele mai mici păpuși, să încapă,

luându-mi rămas bun

de la cele mai mari.

Păpușile, timbrele,

majoritatea cărților,

martore ale zorilor vieții mele

își vor găsi drumul mai departe,

să bucure alți copii,

să le vegheze creșterea.

Mi-s dragi,

dar nu am loc pentru ele

într-o cutie de chibrituri,

viață de om mare.

Adolescența mea

încape și ea într-o cutie.

Prima versiune a romanelor

publicate abia la pensionare,

vederi din tabere,

fotografii alb-negru,

scrisori naive,

mărțișoare vechi,

flori presate, câte o tresă

de la un băiat care făcea armata.

Înconjurată de câteva cutii

în care mi-a intrat viața toată,

bine îndesată,

trebuie să hotărăsc

ce anume să dau și cui,

să se bucure, să-i folosească.

Ce nu interesează pe nimeni

se aruncă, cu tot regretul,

împreună cu bucăți de suflet.

Acum înțeleg

toate veverițele cu față umană,

veverițele strângătoare ale lumii,

cum nu ar fi vrut

 să se despartă de nimic.

Dar viața merge înainte,

nu ne iartă.

Spune să nu privim în urmă,

că nu în direcția aceea

ni se îndreaptă pașii.

Nu dăm iar examenele

absolvite demult cu succes,

nu ne mai jucăm cu păpușile

și colecțiile copilăriei.

Au nins decenii peste noi,

între timp, am devenit alții,

oameni maturi, cu griji

și responsabilități,

indiferent

dacă ne place sau nu.

Vremurile duse

nu se pot întoarce,

oricât mi-aș dori,

oricât le-aș jeli.

Înconjurată de câteva cutii

mă simt ca pe o insulă pustie

și în jurul meu se învolburează

Apa Sâmbetei, adâncă,

cerând jertfă bucăți din sufletul meu

și înecând visuri.

Recomandare de carte – În livadă, rândunicile de Peter Hobbs

ÎN LIVADĂ, RÂNDUNICILE

de Peter Hobbs

(Editura Polirom, 2012)

Peter Hobbs este un romancier britanic, contemporan, născut în Cornwall, în 1973. A debutat în 2005.

Romanul intitulat “În livadă, rândunicile”, scris sub forma unui jurnal în care prezentul se împletește cu trecutul, a fost primul meu contact cu autorul…și mi-a plăcut!

Povestea se petrece în Pakistan, la granița cu Afghanistanul, în perioada contemporană, și atinge subiecte dureroase: tradiții nedrepte, puterea absolută pe care o au oamenii politici, în special în zona rurală, sistemul juridic și social corupt, proliferarea talibanilor în mod subtil. Naratorul este un tânăr de douăzeci şi nouă de ani, tocmai ieşit din închisoarea unde fusese aruncat pe nedrept pentru cincisprezece ani şi care se întoarce pe tărâmurile natale, în căutarea propriei familii şi în speranţa de a afla vești despre fata de care se îndrăgostise în zorii adolescenței, și a cărei amintire îl ajutase să reziste torturilor din închisoare.  

Vina pentru care fusese arestat era că el, fiul unui fermier sărac, care avea doar o casă, o mică livadă de rodii și destule guri de hrănit, se îndrăgostise, cu inocența celor paisprezece ani, de fata unui om politic – probabil, deputatul local. Dragostea lor a fost pură, începând cu dăruirea unei rodii și culminând cu o noapte de conversație în livada cu rodii, în timpul unei nunți din vecini, sfârșită în zori cu un sărut cast, la despărțire. Dar toate acestea reprezentau, în societatea în care trăia, îndrăzneli de nedescris, pentru care a pătimit crunt: “Saba – eram doar nişte copii pe atunci şi nu ştiam nimic despre graniţele care despart lumea adulţilor.”

Tatăl fetei l-a acuzat de de viol, tentativă de jaf și de omor, biciuindu-l înainte de a-l preda autorităților. În închisoare, bătăile și torturile au continuat, făcându-l să recunoască toate acuzațiile, deși puștiul era atât de inocent, că nici nu știa ce înseamnă viol.

Fusesem băgat la închisoare nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi uitat. Nu existase niciun proces, nicio judecată, şi poate că nu există niciun dosar, nicio dovadă scrisă. La zece ani după ce am intrat la închisoare, până şi gardienii erau alţii şi nu mai cunoşteam pe nimeni de pe vremea când sosisem acolo.”

Cei mai frumoși ani ai tinereții lui îi petrece într-o celulă comună, murdară, unde prizonierii sunt legați în lanțuri de podea, torturați de gardieni și violați de vecinii de lanț, mai puternici și înrăiți. Amintirea Sabei și rândunicile ce zboară deasupra închisorii sunt singurele elemente care îl ajută să reziste, să nu înnebunească și să-și păstreze sufletul înțepenit în timp, la vârsta adolescenței. Este eliberat brusc, când americanii au nevoie de loc pentru prizonieri talibani, și tânărul fără nume, cu trupul zdrobit de torturi, se întoarce pe meleagurile natale, unde un poet singuratic îl îngrijește, salvându-l de la moarte, și îi află, încetul cu încetul, povestea vieții.

Imaginile poetice zugrăvesc meleagurile orientale așa cum le percepe un om de-al locului. Vindecarea trupului și sufletului se face treptat, prin drumețiile matinale în livada în care a simțit primii fiori ai dragostei, fericirea pură. Înțelege, însă, repede că nimic nu mai este cum era în copilăria lui; casa părinților aparține acum altcuiva, tatăl i s-a stins de inimă rea, familia sa a plecat departe, lumea nu îl recunoaşte, iar livada este neglijată de noii proprietari. Doar rândunicile au rămas la fel…

Alternând în confesiune prezentul și trecutul, drama se țese în mod realist, arătând viața așa cum este ea, fără altă înfrumusețare decât percepția omului asupra ei. Resemnarea și tristețea sunt redate de un ton cald, plin de înțelegere. Finalul este surprinzător, realist, nu neapărat fericit, dar cu o rază de speranță și înțelegere.

Recomand călduros acest roman deosebit celor dornici să pătrundă în misterele culturii din Pakistan.

#recomandaredecarte #peterhobbs

Nadia și Jessy – altă poveste cu păpuși

Jessy și Nadia, îmbrăcate de Mihaela din Filiași

Povestea Mariei Luisa, copilul părăsit, a avut succes la cititori. Tot pe acolo bârfeam cu Issabela și despre Jessy și Nadia, cele care intră în vitrina bibliotecii și își vor continua viața de păpuși cuminți, păzind cărți și amintindu-mi că am fost și eu cândva copil. Și pe Jay o interesau povești despre păpuși, așa că i le ofer.

Dintre ele două, prima am primit-o pe Nadia. Aveam vreo trei ani și ceva și a venit în vizită o fostă colegă de facultate a mamei, o bulgăroaică. Vorbea puțin românește, că mama ei era din Cadrilater. Așa că am avut cu cine să mă înțeleg și cine să mă răsfețe. (A mai venit o dată, când eram în clasa a șaptea, iar mama a corespondat cu ea de sărbători mulți ani, până prin 1995). Pe ea o chema Nadia, deci și pe păpușa pe care mi-a dat-o o chema la fel.

Când am primit-o, avea o rochiță de un portocaliu intens, cu margini galbene și cu un fluturaș verde, aplicat, într-o parte, în loc de buzunar. Dar… copiii sunt copii. Bineînțeles că a rămas fără rochiță la un moment dat, și a trebuit să-i fac alta. Brațele ei spun povestea a nenumărate torturi – i-am făcut injecții cu ac de seringă adevărat, am tatuat-o cu carioca… Am și machiat-o cu carioca, desigur… Cred că i-am și tuns un pic bretonul, nu mai sunt sigură… Oricum, a supraviețuit, spre deosebire de altele tunse și operate pe vremea când visam că mă fac medic pediatru… (Vis care a durat până în clasa a șasea, la prima disecție de broască… Nu era de mine!)

Pe Jessy am primit-o cam un an mai târziu. Aveam patru ani și ceva, iar o fetiță din blocul de alături, Doinița, venea câteodată să se joace cu mine. Tatăl ei știa să repare orice și mai venea să ne ajute, mai schimba un obertimer, o siguranță… Pe nenea Nicu, Dumnezeu să-l odihnească, îl țin minte numai aplecat sub chiuvetă… Mă mai lua uneori și acasă, unde eram răsfățată și de soția lui, tanti Clara, și de Doinița. Doinița avea un frate mai mare, parcă Sandu îl chema, dar el nu avea treabă cu noi, cred că era la liceu sau la profesională.

Ea era atât de mare și o admiram când venea la noi direct de la școală, în uniformă… Cred că era clasa a cincea sau a șasea atunci, și știu că se juca cu mine de-a profesoara. Făcea franceză la școală și mă învățase cum se numesc lucrurile din cameră în franceză, mă învățase să număr până la 10 și îmi cânta, în română, Un elefant se legăna.

Când am fost la ea acasă, mi-a dat-o pe Jessy. Cred că avea ceva albastru pe ea… nu mai știu dacă rochie adevărată sau ceva meșterit de ea, dar e logic că, la un moment dat, cum copiii se joacă și își dezbracă păpușile, a rămas fără. Mama i-a făcut un fel de sari dintr-o bucățică de material… N-a rezistat nici acela prea mult la mine.

La ea, păpușa se numea Daniela. Eu am întrebat-o pe mama ce nume e potrivit pentru o negresă și mi-a spus că Jessy, cine știe din ce film. Jessy a rămas.

Doinița a crescut, s-a făcut croitoreasă și tot ea îmi dădea bucățele de materiale, să fac rochițe la păpuși, când eram prin clasele a patra, a cincea. Pe urmă, s-a măritat și a plecat la Cluj, de unde era soțul ei.

Iar la final, vă arăt cum fuseseră îmbrăcate de mine, când aveam vreo 12 ani (și le atârnau zdrențele, sărăcuțele, că pe mine mă mușcă acul și nu serveam nici atunci, nici acum – rochițele păpușilor se făceau din 3 găuri de foarfecă și o fâșie de cordon să le strângă, atât!) Normal că nu puteau rămâne așa în vitrină, pentru posteritate, așa că am cerut ajutor pe FB, cine se îndură să le facă rochițe cu care să rămână îmbrăcate… Rochițele croșetate de mai sus au venit tocmai din Filiași… Iar căciulița lui Jessy are și moț!

Așa nu!

Refugiații

Sursă foto: grup FB Uniți pentru Ucraina

Viața unui om

poate încăpea într-o cutie,

dar mă gândesc câte milioane

au fost nevoiți să plece

în miez de noapte,

în răsunet de arme,

doar cu hainele de pe ei,

lăsând în urmă

agoniseala a generații,

istoria a generații,

iar copiii lor învață din povești

despre o patrie pe care

nu și-o pot aminti,

în timp ce trec examenele vieții

în alte limbi,

în alte țări.

Sursă foto: grup FB Uniți pentru Ucraina

Iepurașul lui Iisus

O legendă superbă de Paști… Sărbători fericite!

Dana Fodor Mateescu

De ce vine iepurașul de Paști, dragii meii? Sunt multe povești și legende vechi transmise pe cale orală sau scrise. Într-una din ele, se spune că Eostre, zeița primăverii a găsit, într-o iarnă, o pasăre rănită. Ca să o salveze de la moarte, a preschimbat-o într-un iepuraș. Deși nu era pasăre, iepurașul a început să facă ouă

Iepurele alb este văzut ca un simbol al purității și fertilității, datorită capacității sale de a se reproduce. În mod similar, în tradițiile scandinave, le era simbolul zeiței mamă.

Legenda iepurașului de Paște mai este legată și de povestea tristă a unei femei sărmane, care nu putea să le cumpere dulciuri copiilor ei. Într-o seară, în timp ce-și frământa mâinile ca să găsească o soluție, i-a venit ideea să picteze niște ouă obișnuite, de găină, și să le ascundă în grădină. S-a gândit că a doua zi, copilașii ei vor găsi darurile și…

View original post 246 more words

Copil părăsit

Maria Luisa

Cândva, copiii nedoriți, dintr-un motiv sau altul, erau abandonați pe treptele bisericii. Preoții îi luau și îi duceau la orfelinate, majoritatea sau toate conduse de călugărițe. Copiii astfel intrați în lume primeau, în Spania și apoi în lumea hispanică, numele de familie de Iglesias y Cruz, sau Exposito y Cruz. Și în Italia, numele de familie Esposito era obținut în aceleași condiții.

Am simțit că fac același lucru, abandonându-mi păpușa pe gardul bisericii. Totuși, m-am gândit bine: acest lucru reprezenta o nouă șansă pentru ea – să găsească o fetiță care s-o iubească la fel de mult cum am iubit-o eu. Să prindă viață din nou în brațele ei.

Era Joia Mare, știam că vor veni la biserică, la denii și a doua zi, la trecut pe sub masă, și părinți cu copii săraci, care poate și-ar dori-o și ar închide ochii la faptul că mâinile i-au fost reprinse cu elastic, deci nu se mai mișcă fiecare independent, ca în copilăria mea, pe vremea când mă jucam eu cu ea.

Se spune că lucrurile stricate nu se donează, ci se aruncă. Donezi numai lucruri folosite, dar în bună stare. De aceea nu am dus-o la un centru de donare, unde s-au dus o parte din plușurile mele, menite să înveselească ziua unui copil refugiat din Ucraina, probabil. Dar nici să o arunc la tomberon nu mă înduram, deși mâinile i se bălăngăne acum, după ce au fost operate cu elastic cu ani buni în urmă, pentru a i se prelungi viața. Și i-a fost prelungită. De ce să i-o curm, doar pentru că nu am loc pentru ea într-o garsonieră și trebuie să hotărăsc cu atenție ce pot păstra? Mai bine am urmat calea cunoscută de sute de ani, cu speranța că ea va mai avea câțiva, că va bucura altă fetiță.

Ea e Maria Luisa. Am primit-o când aveam vreo 3-4 ani, deci are și ea aproape 50. Sau, dacă cumva, înaintea mea, a fost a fiicei lui tanti Despina și a lui nenea Iorgu, Dumnezeu să-i odihnească în pace, mai mare decât mine cu vreo 10 ani, atunci e mai bătrână decât credeam. Nu este exclusă nici această posibilitate!

Ce știu este că a fost adusă din Rusia, de la un târg internațional de comerț, cum erau și TIB la noi, la Romexpo, pe vremuri (unde aveam obiceiul să intru în vorbă cu grecii și ciprioții și primeam dulciuri grecești gratis de la ei și vreo revistă.) După realismul tuturor trăsăturilor africane (față, turban, îmbrăcăminte, brățări) nu exclud să fi provenit dintr-o țară africană participantă la târg și, cum se face peste tot, la închiderea expozițiilor, expozanții mai schimbă daruri între ei.

Cea după care i-am dat numele era o negresă din Guineea care locuia într-un bloc vecin, unde mai stăteau membri ai Corpului Diplomatic. Ar fi trebuit s-o scriu cu ortografie franceză, aceea vorbea franceză, dar cum mie îmi plăcea mai mult spaniola, când s-a pus problema să-i scriu numele, destui ani mai târziu, l-am scris așa. Îi mai zisesem și Kizzy, când era filmul Rădăcini, că suna a nume mai african decât Maria Luisa…

Mărgelele le-a primit după ce m-am plictisit eu să le port (și s-au rupt și am reînnodat ața). Pe urmă sau tot cam în aceeași perioadă i-a cedat elasticul și i-a fost înlocuit. Nu mi-a mai plăcut, pentru că i se bălăngăneau mâinile, mama nu a știut cum să le prindă altfel. Și apoi, eram deja mare atunci, peste vreo doi-trei ani nu m-am mai jucat cu niciuna dintre păpuși. Dar tot mi-a fost prea dragă ca s-o arunc.

Am aruncat două, mai mari, chiar stricate. Lor nu aveam ce le face. Au fost nevoite să ajungă la tomberon. Va trebui să mai arunc una sau două mici, prăfuite rău, din cele care nu se pot spăla, textile toate și îmbrăcate în costum național. Și deja îmi e milă de ele. Poate voi încerca totuși să le spăl sau voi întreba, cu riscul să mă fac de râs, la curățătoria chimică. Tot o șansă în plus pentru ele înseamnă!

Maria Luisa, m-am abținut cu greu să nu-ți las un bilețel prins de rochie, așa cum aveau unii copii abandonați: Bună! Sunt Maria Luisa și caut o fetiță să mă iubească și să mă ia acasă. A mea a crescut… Dar dacă în destinul tău de păpușă e scris să mai înveselești o fetiță, o vei face…

Priceasna, o doinire religioasă

Si mie imi plac pricesnele. Sarbatori cu liniste si lumina tuturor!

Etnografie si folclor in zona Hârlău

Este sezonul priceasnelor. La aud la radio, la televiziuni. Unele sunt atât de triste, transmit sentimente atât de puternice, pe care doar doinele de jale ale creștinilor din satul de odinioară le puteau transmite. Chiar și o inimă împietrită era mișcată de o priceasnă.

Ce este priceasna? Potrivit dicționarelor este o cântare executată la slujba liturghiei ortodoxe în timpul împărtășirii preotului, a credincioșilor; [Var.:priceástnă,priceáznăs. f.] – și vine din slavonă,priceastĭn.

Am găsit un articol interesant pe situl basilica.ro despre priceasnă. Citez câteva idei:

”PS Ieronim Sinaitul a spus că „priceasna este o doină duhovnicească” pentru că dincolo de tema ei, de preacinstire a Maicii Domnului în general, ea reprezintă și un îndemn moral.”

„A fost deosebit de instructiv să ascultăm o priceasnă despre chipul mamei creștine, de ce trebuie ea să aibă grijă în formarea odorului ei ca să-l dea curat lui Dumnezeu, folositor societății”, a exemplificat…

View original post 92 more words

Muntele vrăjit

Sigur vreți să vedeți și voi aceste comori…

ore de drum

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

IMG_5152

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

IMG_5136

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

IMG_5141

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

IMG_5184

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

IMG_5234

Universul vechilor peruani era format din trei lumi…

View original post 880 more words

Lepădata

Publicată în revista literară Agora Artelor nr. 8 /2022

În dimineața aceea, primarul se dusese devreme la lucru. Se auzise că în satele dinspre Strehaia fuseseră, zilele trecute, șefii de la județ în control. Trebuiau să găsească toate hârtiile în ordine și aici, dacă se hotărau să vină. Vorbise de cu seară cu țăranii care aveau pământurile la drum, cum vedeau o trăsură mai pricopsită că apare, să trimită un copil în fugă, să dea de veste la primărie.

Spre marea lui mirare, găsi pe iarba din fața instituției un prunc nou născut, înfășat într-o față de pernă simplă, care plângea din toți plămânii. De obicei, copiii pe care nu-i puteau crește mamele, erau lăsați la biserică, se gândi el. Oare preotul cel nou ce ar fi făcut, dacă s-ar fi trezit cu un asemenea dar? Tocmai aici, la primărie, și tocmai astăzi…

Între timp, veni și femeia care făcea curățenie. Primi cea mai neașteptată sarcină:

– Ia pruncul, desfașă-l, să vedem ce este și, pe urmă, du-l lui Ion de peste drum, că are fată de două săptămâni! Muierea lui să-i fie doică și ăstuia!

Ăsta se dovedi a fi fată. Primarul o înscrise în ziua aceea în registrul de stare civilă, cu numele de Lepădata, marcând-o pentru toată viața ca fiind copil din flori. Că, dacă ar fi avut amândoi părinții, nu ar fi fost lăsată de izbeliște, la mila satului…

De fapt, omul de frunte al satului, căsătorit și cu copii de școală, avea o bănuială a cui putea fi Lepădata. Și tocmai de aceea, hotărî să vegheze, cu responsabilitatea funcției sale, asupra ei. Astfel, când se întoarse Ion de la câmp și își află nevasta cu două fete la sân, nu una, auzind toată povestea, îl căută pe primar, să afle de la el ce și cum.

– Primăria îți dă un ajutor dacă o crești și pe fetica asta, ca și cum ar fi a ta. Dacă ai fi avut două gemene, cum ar fi fost? Să fie sănătoasă și, când i-o veni vremea de măritat, îi dau eu ceva zestre!

Nu cine știe ce, gândea el, dar suficient cât să nu rămână fată bătrână.

– Tot eu și familia mea ți le botezăm pe amândouă! adăugă el, conștient că pentru un țăran sărac era o onoare ca unul dintre copii să aibă ca naș primarul.

 Ion se învoi, auzind toate acestea.

 La botez, preotul tună și fulgeră, că Lepădata nu era nume creștinesc, cerând să i se dea și unul de sfântă, din familia nașilor, după tradiția bisericească. Prin urmare, fiica legitimă a lui Ion fu botezată Ana, iar cea adoptivă, Elena, deși în acte rămase pentru vecie Lepădata. Au fost cunoscute toată viața ca Anița și Nuța, crescând ca surori bune.

Lumea, însă, care știa că Nuța fusese copil găsit, începu să vorbească, pe măsură ce fata creștea. Ba că ar semăna cu primarul, ba cu văduva fostului preot, care, la vreun an după moartea soțului, plecase din sat, cică la una dintre surorile ei, la Turnu Severin, și nu se întorsese să-și viziteze părinții niște luni bune. Câteva femei comentau că, dacă se gândeau bine, îl văzuseră pe primar de vorbă cu preoteasa, și înainte, și după ce preotul se stinsese fulgerător… Nu cumva o fi murit de inimă rea?

Bineînțeles că, după o vârstă, auzi și Nuța ce bârfeau femeile din sat. Nu știa dacă să creadă ori nu. Oricum, îi spusese tată lui Ion de când se știa. Primarul în funcție când se născuse ea plecase deja la oraș, după ce fusese ales altul, în locul lui. Credincios promisiunii, îi lăsase lui Ion, pentru cele două fine, câte o ladă de zestre, în care pusese niște pânză, să-și facă fetele cearceafuri, fețe de pernă și câte o cămașă. Mai lăsase câte ceva de la fetele lui – și gata dota pentru două fete nevoiașe, acum slujnice la boierul Cuțui.

Niciuna dintre fetele lui Ion nu a fost la școală; aveau frați mai mici de care să aibă grijă, era de lucru pentru ele în gospodărie. Băieții au făcut două, trei clase, ori poate le absolvise vreunul pe toate patru regulamentare. Unele au învățat, împreună cu frații lor, să citească și să socotească. Nuța era printre ele. Avea aplecare către carte. În timpul liber mai stătea pe lângă o vecină, cunoscătoare a ierburilor de leac, învățând și de la ea ce ceai, vin sau rachiu dres cu buruieni anume erau bune pentru fierbințeală, pentru viermișori, pentru alte probleme de sănătate. După ce s-a măritat – ca multe altele, de tânără – vecina o lua s-o ajute și la moșit.

Războiul despre care auzise din cântecele bătrânești le-a bătut la ușă când copiii i se făcuseră de dus la școală. Familia boierului se retrăsese din calea armatelor. Soțul, la treizeci și puțini ani, i-a fost luat la oaste. Pe Valea Jiului erau lupte grele. Așa se duse vorba că era nevoie de surori medicale voluntare pentru îngrijirea răniților – sau femei pentru tot ce mai era de făcut în spitalele de campanie, cum ar fi gătitul și curățenia.

Nuța și-a lăsat copiii în grija surorii ei de lapte și se prezentă voluntară, gândindu-se că și omul ei putea fi printre răniți. Preotul din sat îi scrisese recomandarea, de care el știa că ar fi fost nevoie, ca să fie primită.

Cu fiecare bătălie se împuțina și numărul soldaților, și al surorilor; cele harnice, ascultătoare, dornice de a învăța din zbor erau binevenite. Nuța era dintre ele. În puținul timp liber, era tot în spitalul de campanie, printre surorile cu experiență, calificându-se la locul de muncă. Nu trecu multă vreme și primi veste că soțul ei căzuse la datorie. Era văduvă de război.

În noiembrie 1916, când nemții au ocupat întâi Turnu Severin, apoi, două săptămâni mai târziu, Târgu Jiu, armata română și spitalele de campanie s-au retras peste Olt. Nuța, intrată sub aripa ocrotitoare a unui doctor bătrân, care văzuse că avea potențial, își continua ucenicia. Când și Muntenia trecu sub ocupație germană, doctorul rămase să profeseze la un spital pentru civili. Continuă cursurile pentru surori. Nu-i era ușor, dar, având masă și casă asigurate, altceva n-o interesa, decât să fie bine văzută.

– O să vină și pacea, n-o dura războiul acesta cât lumea! îi spuse el. Va fi nevoie de moașe în sate. Știu bine că, la fel cum legea cere ca fiecare comună să aibă moașă și cum se prevede școala primară obligatorie, în multe locuri cerințele au rămas pe hârtie. Femeile nasc ajutate de soacre și vecine, ca acum o sută de ani, iar copiii săraci nu știu să scrie și să citească. Tu, care vrei să te întorci acasă, nu vrei să fii respectată în sat, să nu mai fii văduva Lepădata, sluga boierului, ci coana moașă? Ai terminat cursurile de surori medicale; cu asta, ți se echivalează o parte din școala de moașe. Tot eu predau anatomie și acolo. Spune că vrei și îți fac rost de bursă!

Sigur că a vrut. Se îndrăgosti din nou, de unul dintre militarii pe care îi îngrijise. Au făcut cununia civilă la oraș, după terminarea războiului. Nunta a avut loc în satul lui, de lângă Motru. Au fost invitați frații și surorile ei adoptive, câți supraviețuiseră.

Părinții mirelui cam strâmbaseră din nas, că mireasa era văduvă, cu copii, și nu avea zestre. Dar câte mai aveau, după ce nemții jefuiseră și distruseseră tot? Meseria era mai valoroasă, în timp, fiindcă femeile nășteau, copiii și ceilalți se îmbolnăveau ori se răneau, iar doctor sau felcer nu era decât la drum obositor, cu căruța… Și, bineînțeles, pe bani grei, pe care țăranii nu-i aveau. Coanei moașe îi puteau da făină, brânză sau câte se mai găseau într-o gospodărie.

La reforma agrară din 1921, omul ei, veteran de război, primi pământ suficient cât s-o ducă bine. Primiră și copiii ei, în satul natal, pentru tatăl lor, mort în război. Nuța își mărită fata și își chivernisi gospodăria, să nu mai cunoască niciodată sărăcia și foamea.

Dumnezeu ursi poporului mult încercat recolte bune în anii următori. Investiră în animale și în pământ tot ce se putea. Curând, coana moașă se ducea de la o pacientă la alta cu șareta trasă de un cal. O chemau și în satul vecin, după ce își câștigase renumele.

Când crezu că totul mergea bine și că soarta le zâmbea de-acum încolo, Nuța își pierdu și al doilea soț. L-a jelit, i-a făcut parastasele și s-a împietrit. Avea gospodărie de ținut, cu mână de fier, să nu-și bată nimeni joc de averea văduvei. Avea copii s-o ajute și nepoți de dat la școală – pentru că ea știa mai bine decât oricine că e important să ai școală și o meserie.

Apoi veni un alt război, urmat de ceea ce nu s-ar fi gândit nimeni vreodată că se putea întâmpla: colectivizarea. Le rezistase nemților și rușilor, dar secretarului de partid, care-o amenința că dacă nu dă pământul, o trece la chiaburi și nepoții nu vor mai putea continua școala, nu-i putu rezista. Coana moașă – cum o știa și o respecta tot satul – semnă hârtiile, ceea ce îi inspiră și pe alții, încă nehotărâți, să-i urmeze exemplul. Dar renunțarea la averea strânsă cu greu, din sudoarea frunții, o durea amarnic, în tot trupul. Cea lepădată, în pruncie, de mama care o născuse, și, după părerea ei, de Dumnezeu la bătrânețe, se stinse, curând, de inimă rea.

Cover Reveal și Bun de tipar

Felicitări, Mihai! Abia aștept să-ți țin în mână cartea!

Mihai Hai Hui Blog

Cover Reveal si Bun de Tipar!
În curand prima mea carte “Chemarea lui Kalangu” va fi lansată la Editura Hoffman și la ziarul Jurnalul Național cu carte, la o data ce o voi comunica ulterior.
Pentru mine, ca scriitor debutant, a fost cu adevărat o surpriză să văd că cele trei nuvele ce alcătuiesc cartea au primit din start sigla roșie, “Jurnalul Cărților Esențiale”, ce înseamnă că e cu adevărat o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui cititor.
În drumul meu am fost ajutat de trei bloggeri ce m-au îndemnat să public:
Scriitoarea Marina Costa e cea care m-a remarcat și îndemnat să-mi public nuvelele, totodată si autoarea prefaței si redactorul cărții.
Scriitoarea Issabela Cotelin a scris postfața de pe coperta IV.
Iar Condeiblog, este autorul ilustrației de pe coperta I.
Tuturor le mulțumesc pentru ajutor 😊

View original post