Another NaNoWriMo is coming. This year, I am going to be a rebel, revising the fourth volume (well, fourth in the new edition, it was the third initially, when there were three altogether, but this will change, there will be four and the chapters will be somehow mixed from one to another in order to make the best sense chronologically and also to allow each volume to be read individually (in the initial version, the third was able to be read without the other, the second was not).
It is the second year I am a Municipal Leader for Bucharest, Romania, but it is the infamous year 2020, the year of the Pandemy… No in-person meet ups, everything online, less participation than ever in my area…
Let’s see how this will unfold! I doubt I am able to win, given that I am full time caregiver for my 91 years old mother, and I can’t focus much on writing, but every word written in November is more than there were before….
Good luck to everyone who is taking part in NaNoWriMo this November! I am offering you linked hereby Nathan Bradford’s tips for winning it:
Some of my previous NaNoWriMo related posts in English (the ones already linked to the 2019 post on this matter, because with the new block WordPress I can’t put written links like these below anymore, just the actual internet address):
(publicată inițial, în versiune restrânsă, în antologia de povești de dragoste intitulată NUANȚE DE PIPER ȘI CIOCOLATĂ (IT IS WHAT IT IS), Editura Siono, 2020)
Într-o după-amiază, Marjolaine căută micul magazin al lui Sidi Omar. André mai trecuse de câteva ori pe acolo, ea niciodată. Bătrânul artizan n-o cunoştea. Observă, însă, brăţara meşteşugit gravată de la mâna ei, recunoscând lucrătura ucenicului său, astfel că nu avea nevoie de nici o explicaţie.
Ea privea uimită toate acele minunăţii izvorâte din lupta omului şi supunerea metalului, neputând, ca orice fiică a Evei, să se dezlipească de acea atmosferă de basm.
Pe meşter îl bucura această admiraţie mută pe care o putuse citi pe zeci de mii de chipuri care îi treceau pragul, însă, în acelaşi timp, o studia cu coada ochiului. Semăna cu fiica lui, Yasmina, la vârsta adolescenţei. Doar ochii aceia de mare furtunoasă, desprinşi din ceţurile nordului, erau altfel…
– Vino în atelier, rosti el în cele din urmă, acolo îl poţi găsi pe Rashid.
Intrând în camera în care tânărul monta o piatră preţioasă pe un inel, Sidi Omar îl întrebă în arabă:
– O iubeşti?
– Pe cine? ridică el capul, mirat, însă, dând cu ochii de Marjolaine, răspunse: Da, bunicule, o iubesc mult, şi uneori gândul despărţirii aproape mă ucide.
– Poate voia lui Allah este să fiţi fericiţi împreună. Nu te întrista! Arată-i cum lucrezi, dăruieşte-i o hamsa, apoi veniţi amândoi în odaia din faţă, să auziţi o poveste veche și atât de tristă, pe cât de fericită vă doresc să fie a voastră…
Atelierul părea a fi peştera comorilor, iar Rashid o împodobi ca pe o prinţesă a beduinilor, cu salbă de argint cu clopoţei, diademă de pus pe frunte, agrafe pentru păr, brăţări cu pietre preţioase sau semipreţioase, cingătoare de argint cu paftale… Se uita la ea, gândindu-se că rochia ei bleu, de pânză topită, cu atâtea podoabe, putea părea toaleta unei mirese arabe, la prima prezentare.
-N-aveţi pe aici o oglindă? întrebă Marjolaine.
– Ba da, dincolo, du-te să te admiri.
– Vino şi tu, să nu zică meşterul cine ştie ce.
– Nu zice. Oricum ne-a chemat să stea de vorbă cu noi.
Amândoi erau intrigaţi ce avea să le spună. Sidi Omar vorbi în franceză, căci povestea era pentru amândoi. Pronunţa mai rar ca de obicei, şi căuta cuvinte mai simple, ca să poată înţelege şi Rashid.
– Am avut doi frați, mai mici decât mine cu opt, respectiv zece ani, începu să povestească bătrânul argintar. Doi băieți isteți, chiar dacă nu prea dornici de școală, pe care i-am adus cu mine în noua patrie. Peste tot erau nedespărţiţi. Numai că într-o zi şi-a băgat Şeitan coada, iar Salim s-a îndrăgostit de-o evreică yemenită.
Era o zi de noiembrie, când lacrimile ploii se transformaseră în funii, biciuind Marsilia. Salim ieșise de la școală, grăbindu-se spre serviciu. Lucra schimbul doi, la un atelier auto. Șeful îi spusese că fără bacalaureatul profesional nu poate face mare lucru, oricât de repede ar fi învățat meseria, așa că, cu înțelegerea lui, se întorsese la școală, acum în clasă cu fratele lui mai mic, Farid. Farid era pasionat de modelarea argintului, învățând meseria de la mine. Salim avea în minte doar mașini. Din primele lui salarii, economisite cu grijă, făcuse școala de șoferi, fiind primul din familie cu permis de conducere.
Se zgribulise în stația de autobuz, așteptând în liniște. Ochii îi zburară spre o umbrelă multicoloră, ținută de o fată brunetă, cu părul ondulat în inele mari. Umbrela îi atrăsese atenția prima, de data aceasta. Dar și fata era frumoasă și nu părea s-o deranjeze ploaia.
S-a întâmplat că mergeau în aceeași direcție. S-au urcat în același autobuz și au fost singurii care au coborât la stația respectivă. Fetei i se făcu milă de băiatul plouat.
– Vino sub umbrelă! Mergi departe?
– La atelierul auto de pe Rue d’Avignon. Tu?
– Lucrez la o librărie de pe drumul tău. Îți împrumut umbrela. Mi-o aduci mâine, sunt tot după amiază. Eu mai am una de rezervă acolo, dacă plouă la fel diseară.
Îi fu recunoscător, promițând să i-o restituie. Nu le trecu prin minte să se prezinte, însă discutară, pe drum, despre serviciul fiecăruia și despre muzică. Ei îi plăcea să citească, lui nu. Amândoi preferau să asculte Dalida și Joe Dassin decât Johhny Hallyday și Sylvie Vartan.
– Îți mulțumesc mult, mi-a fost de mare folos, îi spuse el a doua zi. Cât a așteptat să te revadă, i-a crescut între spițe și ceva dulce, adăugă el, oferindu-i o cutiuță de bomboane. Cum te cheamă? îndrăzni el s-o întrebe.
– Murielle. Pe tine?
– Salim.
Cumpără o revistă Rahan, să nu se supere șeful ei că o ținea de vorbă, și se grăbi la atelier. Nu era amator de lectură, nici măcar cea obligatorie pentru școală, însă își amintea vag că citise cândva un număr și câteva i se păruseră interesante.
Se mai întâlniră odată, întâmplător, în stație, săptămâna următoare. Stătură de vorbă până la destinație. De atunci, Salim își făcea drum în fiecare zi pe la librăria respectivă. Revistele cumpărate deveniră, pentru început, principalul lor subiect de discuție, după care Murielle i-a recomandat o carte nou apărută. De aici până la stabilirea primei întâlniri nu a durat mult.
– Du-te, o încurajă prietena ei de la magazin, Lucie. Tu îl placi, el te place, vezi cum se poartă, ca să poți trage o concluzie. Ești majoră; chiar dacă n-ar fi el iubirea vieții tale, măcar înveți de ce să te ferești. Eu sunt mai mică decât tine cu șapte luni și am avut până acum vreo patru prieteni. Tu, niciunul.
– Învăț să mă feresc de toată lumea atunci, oftă Murielle. Părinții nu m-ar lăsa să mă întâlnesc cu un băiat. Noi trebuie să vorbim numai cu cel ales de părinți să ne fie soț. Și, din câte s-a scăpat o mătușă, se pare că mie deja mi se caută unul, de-al nostru. N-ai auzit că pe el îl cheamă Salim, adică e de origine arabă?
– Faci ce vrei. Ești îmbrăcată franțuzește, ca și cel căruia i-au picat ochii pe tine, nu cred că a rămas nici el de modă veche. Ar trebui să înțeleagă și ai tăi că nu mai suntem în secolul trecut…
A ascultat îndemnul inimii, încurajat de Lucie. Într-o duminică au băut o cafea într-un cartier select, unde nu riscau să fie văzuți de cunoștințe de-ale ei sau de-ale lui.
– Țin la tine și aș vrea să ne vedem în fiecare duminică, îndrăzni el să-i spună.
– Nu în fiecare, că ar bate la ochi. Și eu țin la tine, dar niciodată nu s-a mai pomenit o căsătorie între un arab și o evreică yemenită. Cred că ne este sortit să fim Romeo și Julieta, nu la Verona, ci la Marsilia, oftă Murielle, într-un ceas rău. Ne riscăm viața întâlnindu-ne. Ne poate ajunge oricând răzbunarea.
Băiatul o crezuse franțuzoaică, dat fiind că numele nu-i era arăbesc. Odată ce-i mărturisise adevărul, Salim înțelegea consecințele: trecuseră câteva luni de la războiul de șase zile din Orientul Mijlociu; ura dintre arabi și evrei atinsese cote maxime. Și totuși, cât de diferită o făcea pe Murielle faptul că nu era cum o crezuse? Tot la fel de frumos zâmbea, tot la fel de bună și generoasă era, ba chiar îl ajutase împrumutându-i caietele ei de anul trecut, din ultima clasă de liceu. Avusese profesori buni, fusese elevă studioasă și caietele îi erau de folos lui Salim.
– De dragul tău, mi-aș asuma orice risc, răspunse el. Tu ești tu, din orice neam ai fi!
Nu se gândea că răzbunarea ar putea-o atinge și pe ea, ci doar pe el. Și el era gata să lupte pentru ea. Poate, dacă ar fi înțeles că îi putea face rău, s-ar fi retras atunci dintr-o iubire pe care nu degeaba ea o asemuise celei proscrise a tragediei lui Shakespeare.
Privirea ei era senină. Un zâmbet îi înflori și pe chip, și în ochi, auzindu-i răspunsul. Ca toți tinerii la prima iubire, credeau că vor învinge, prin forța acesteia, ura din jur, gândurile rele, prejudecățile celorlalți. Mâna ei, moale, mică, o căută pe a lui, de parcă strângând-o dobândea noi puteri. Încurajat de reacția ei, Salim o îmbrățișă.
Poate, altădată, Murielle ar fi protestat că nu se cuvenea. De data aceasta, simțind că se topea în brațele lui, ea suspină. Câteva lacrimi, de fericire sau de teamă, rupseră zăgazul, strecurându-i-se pe obraz. Buzele lui Salim le șterseră, ușor. Parcă se temea s-o mângâie, mâinile lui fiind bătătorite de muncă.
Fata nu se feri. Dimpotrivă, prinse îndrăzneala de a-și lipi prima gura de a lui, pentru o clipă. Citise despre săruturi pasionale prin cărțile pe care le vindea, însă nu era sigură de detalii. Nu că Salim ar fi știut prea multe. O strânse la piept, înclinând capul și întorcându-i sărutul.
Își auziră unul altuia bătăile inimilor, după câteva zeci de secunde armonizându-se la unison. Ajunseră la concluzia că nu putea fi altceva decât prima dragoste, cea scrisă în cartea de aur a destinului. Acel sărut le unise sufletele pe veci. Erau hotărâți să nu dea cu piciorul sentimentelor nou înmugurite.
Acasă, ne miram cum de-l apucase boala cititului la douăzeci de ani, când înainte n-ar fi pus mâna pentru nimic în lume pe o revistă ori pe o carte. Farid se uitase şi el, din curiozitate, pe cărţile şi revistele aduse de frate-său. Unele erau interesante, i-au plăcut… Nu știu dacă l-a întrebat de unde le-a cumpărat, sau a intrat din proprie inițiativă în librăria aceea, căutând ceva pentru școală. Destul că a văzut-o pe Murielle, a plăcut-o, a încercat s-o cucerească… fără sorți de izbândă, când ea se gândea numai la Salim.
Fata i-a povestit iubitului despre băiatul insistent, care semăna puțin cu el, prezent la librărie aproape în fiecare zi. Lucie o trimitea în depozit, să-l servească ea și s-o scape de curtezanul nedorit. Nimeni nu putea să creadă că era vorba tocmai despre fratele lui Salim, deși acum Farid cumpărase și el un număr de cărți. Eu mă bucuram că iau bacalaureatul în serios, amândoi… De unde să ghicesc adevărul?
Într-o zi cu ghinion, Farid a văzut-o pe Murielle cu Salim. Uneori, duminica, Farid ieșea la cinema cu prietenii lui, iar Salim cu ai lui. Doar că Olivier, cel pe care îl menționa Salim, era, în realitate, prietenul lui Lucie. Ieșeau toți patru, că și părinții lui Murielle știau că ea este cu Lucie – nici pomeneală de film, făcea parte dintre destinațiile interzise ei…
– Aha, pe mine mă eviți pentru că umbli cu frate-meu? o chestionă el. Ce-ai găsit la el?
– Purtări mai alese decât ale tale, răspunse fata, supărată. Lasă-ne în pace!
– Pe tine da. Mă răfuiesc cu cel care mi te-a furat! răspunse el, trăgându-i un pumn în față lui Salim.
Acesta, la rândul lui, ripostă la fel de energic. Au avut noroc că n-a venit poliția să-i despartă, atât lipsea, că s-au luat la bătaie în mijlocul orașului… Fetele, însoțite de Olivier, s-au îndepărtat repede, să nu fie implicate în confruntare.
Ceasul rău, că de atunci n-am mai avut o clipă de linişte în casă! Nu numai în filme doi fraţi se puteau îndrăgosti de aceeaşi fată până la a se lua la bătaie din pricina ei. Salim și Farid au dovedit că se întâmpla și în realitate, din păcate.
De scandalul care a ieşit a aflat toată Marsilia. Fetei i-au interzis părinţii să mai lucreze, ca s-o aibă sub supraveghere. Pe frații mei, rivali în dragoste, încăpățânați în a se urî, m-am chinuit zadarnic să-i aduc la raţiune şi să-i fac să se împace.
– Legătura de sânge n-o poate rupe o fată, trecătoare prin viețile voastre, fantasma unei iubiri interzise, încercam să le explic. Iar dacă nu ar fi fost una trecătoare, atunci ar fi contat hotărârea ei. Ea l-ar fi ales pe cel care ar fi făcut-o fericită. În cazul vostru, pe oricare v-ar fi ales, unde credeți că ar fi putut ajunge dragostea asta? Cine v-ar fi căsătorit? Ce comunitate v-ar fi primit? Pur și simplu, așa e viața: nu întotdeauna putem avea ce ne dorim, fie vorba despre o mașină de lux, o iubită dintr-un alt neam sau un palat regal. Nu vă mai gândiți la ea, și împăcați-vă, că e păcat strigător la cer ca doi frați să se dușmănească!
Eram convins că nu aflaseră nimic despre Murielle de când nu mai lucra în librărie. Cu timpul, aveau să o uite…
Mă înșelam amarnic. Salim reușise să țină legătura cu ea, cu complicitatea prietenei ei de la magazin, Lucie. Au plănuit în amănunt să fugă împreună și au reușit. Părinții ei au reclamat la poliție, dar, fata fiind majoră și existând dovezi că a plecat de bună voie, nu a fost urmărită.
Eu așteptam să-și trăiască aventura tinereții și să se întoarcă acasă, peste o vreme. Dacă nu fusese un foc de paie și mi-ar fi adus-o la ușă, aș fi primit-o cu respectul cuvenit unei cumnate și aș fi judecat-o nu după neam, ci după purtări. Însă nu a fost să fie așa.
Fuga lor a declanşat un adevărat război în cartierele oraşului. A fost scânteia generatoare a exploziei neînţelegerilor deja existente în acele vremuri grele din primăvara anului 1968. Pe lângă ura exacerbată dintre arabi și evrei, era în miezul frământărilor economico-politico-sociale de care nici Parisul, nici Marsilia, nici alte orașe ale Franței nu fuseseră scutite. Extrema dreaptă nu-i ierta generalului de Gaulle abandonarea Algeriei franceze, grevele se țineau lanț în diverse sectoare economice – minier, textil, metalurgic, mecanic – după închiderea unor fabrici importante și șomajul crescuse amenințător. Foarte multă lume trăia acum sub pragul de sărăcie. Au avut loc manifestații violente, orașele erau în flăcări.
Farid nu şi-a găsit alt leac suferinţei decât, considerând că eu nu-l înțelegeam, să se înhăiteze cu alți tineri arabi, săraci, supărați pe viață, pe francezi, pe evrei și pe toată lumea. Au fost elementele violente ale unor manifestații și, dacă alții au fost bătuți sau închiși, el s-a nimerit să fie călcat în picioare într-o ambuscadă. Nu a supraviețuit. Poate mai bine așa, mi-am zis după ce am trecut peste durere și doliu, decât rușinea de a avea un frate în închisoare.
Bătrânul oftă amar, apoi tăcu o vreme, parcă în căutarea cuvintelor pentru restul poveștii. Retrăia clipele în care fusese chemat să-și identifice frații, unul câte unul, cadavre desfigurate, reci, în câte un sertar de morgă. Se cutremură, sub povara gândurilor. Abia peste câteva minute reuși să rostească, pentru cei doi ascultători răbdători:
– Pe Salim și Murielle i-au găsit câteva luni mai târziu, în Lille, înjunghiaţi amândoi. Răzbunarea îi ajunsese. Ura nu putea ierta iubirii curate… Nu ştiu dacă ucigaşii au fost evrei sau arabi. Ce importanţă are? Dacă aș fi aflat, mi l-ar fi redat în viață? Salim înseamnă pace – asta a vrut, să întindă puntea păcii între ai noștri și ai ei, prin puterea iubirii – și nu i-a reușit. O dragoste ca a lor, scrisă în carte, ar fi meritat să supravieţuiască..
Citind azi pe LinkedIn, am dat peste o postare folositoare. Apartine cuiva pe care urmaresc, Cristian-China Birta. Mi-a placut si am decis sa o dau si eu mai departe, chiar daca numarul meu de cititori este infinit mai mic. Pornesc insa de la premisa ca nu se stie cine are nevoie si nu conteaza numarul de urmaritori. Postarea domnului Cristian o gasiti aici si pagina spre care trimite este aceasta.
Pe scurt, pentru cine nu doreste sa deschida ca nu il/o intereseaza, dar poate dupa descriere, e tentat/a, preiau din postare: “Fundatia Special Olympics România (SOR) lansează astazi Ghidul (tiparit) pentru angajarea persoanelor cu Sindrom Down și platforma dedicată acestuia – https://lnkd.in/ePBpq2B, în cadrul proiectului ”Angajați, NU Asistați!”. Proiectul își propune să pregătească persoanele cu Sindrom Down (SD) pentru angajare, durează 24 de luni (1 noiembrie 2019 – 31 octombrie 2021) și este implementat în 12 orașe din…
Art and art heists seem to go hand-in-hand. No wonder then that some of the rarest masterpieces of art have disappeared at different points in history under mysterious circumstances, leaving the cognoscenti speechless to date. Only reproductions exist today, thanks to the services of made-to-order oil painting providers like The 1st Art Gallery (where the information in this post comes from).
If you’re a contemporary crime author, why not mention one of the five finest art pieces that have gone missing in recent years?
The Concert 1665-66 by Jan Vermeer
Vermeer was the master of Baroque art, which was characterized by bold and rich decorations, intricate compositions, and an overdose of light and shade. The themes were aimed at causing a stir in the senses.
Vermeer was born at a time when the feud between the Catholic Church and the Protestants was raging. It was also a period when the…
I received a free copy of this book from the author, in exchange for a honest review, and I found out that I enjoyed this book even more than I had expected in the beginning, taking into account all my fascination for Latin America. When opening it, I expected to read more about Candomble, the Brazilian form of Santeria, and its goddesses: Iemanja, Oxum and the others.
It was way much more interesting than what I had expected: a well-documented historical book, Goddesses of Brazil depicts the first two centuries of the conquest of Brazil by the Portuguese (1500s- 1600s).
The main character who tells the story is Guaibimpará, the daughter of the Chief of Tupinambá tribe, baptized by the Christians as Catarina Álvares Paraguaçú, a woman with a memorable life in those times, who had known the life before and after the arrival of the conquerors. She fell in love with one of the Portuguese, Diogo Álvares Correa, named by the Natives Caramuru, becoming the first Native woman of that area to cross the Atlantic Ocean to Portugal and return to her people, to spread Christianism and also literacy among the Natives.
There are other characters telling their stories as well, in an intricately woven tapestry of those times, such as the marrana Branca Dias of Sao Tome, wrongly condemned by the Inquisition, who had to run away to Brazil with her children, the missionary priest, the black slaves and others, for you to discover. Their stories are raw, true to the period, depicting slavery, racism and other issues without sugarcoating.
Kazuko Nishimura has thoroughly researched multiple aspects of the life in Brazil, bringing to life an interesting historical fiction novel, recommended to the readers who enjoyed Ines of my soul by Isabel Allende, Inca series by Antoine B. Daniel, Montezuma’s daughter by Henry Rider Haggard.
The book is available on Amazon. You can learn more about the author and fall in love with her writing on her website and on her FB page.
Vine din colțurile îndepărtate ale Imperiului Otoman, dinspre părțile Siriei și Persiei. Nu i se mai cunoaște originea propriu-zisă, dar poartă în numele său vocabula ”karsi”, provenind din turcescul ”karși” care însemna ”opus”, ”vis-à-vis”, ”față în față”. Ajuns pe tarâm elen și cipriot, adus de refugiații ponți, dansul a primit numele de ”Antikristos” sau ”Karsilama aptaliko”. Acum încântă perechile de dansatori din tot nord-vestul Turciei, dar și din Grecia (în Makedonia, Tracia sau Lesvos) sau Serbia. Este un dans al flirtului, al dragostei, cu mișcări unduite din șolduri, de aceea se joacă mai ales la nunți, dar și în cadrul unor serbări câmpenești.
Sursa foto: YouTube
Este interesant de amintit modul în care el a fost primit și executat apoi în insula Rhodos, acolo unde i se pierde tenta erotică și amintește de mișcările de du-te-vino ale acului de brodat pe suprafața pânzei. Spre deosebire de celelalte regiuni unde se…
Aceasta este coperta numărului 18, în care am debutat în revistă. Au mai urmat…
Știu că am mai postat linkuri ale articolelor mele în revista Opt Motive. Acum le postez pe toate, și cu linkul către unele balade youtube, unde le-am găsit…
Mai intenționez să scriu, în lunile următoare, despre încă doi răzvrătiți ai munților Pind, după care mă voi axa pe două destinații cu totul diferite, una fiind de limbă engleză. Cine ghicește unul dintre cele două colțuri de lume următoare în care vreau să duc cititorii revistei Opt Motive (și pe ai blogului, desigur!) și, eventual, perioada generală sau evenimentul istoric, va primi un premiu de la mine.
Publicată în revista Convorbiri literar-artistice nr. 17/2020
Leon se adaptase repede în echipajul de pirați. Căpitanului îi plăcea conștiinciozitatea lui. La un moment dat, prins cu pantalonii în vine, fusese nevoit să-i mărturisească lui Sol ceea ce ținuse ascuns cu grijă pe nava britanică. Cum să nege legământul lui Avram, săpat în carnea lui? Așa se trădaseră alții ca el și plătiseră cu viața. Din fericire, căpitanul Sol Picador nu gândea astfel.
– Tortuga este liberă pentru toată lumea. Nu ai de ce te ascunde! îi spusese el, însă Leon știa mai bine.
Nu Sol fusese cel nevoit să-și părăsească țara, lăsând în urmă satul ars în ceea ce se numea pogrom. Nu Sol fusese supus unui lung șir de umilințe și violențe, pentru singura vină că aparținea poporului ales – ales să îndure totul.
Întâi Angel, apoi și alții, toți mai tineri decât el, începură să se căsătorească. Până și singurul lui prieten evreu, Rafael, argintarul, scrisese unei pețitoare de pe altă insulă, conform tradiției, să-i găsească o soție. Cam atunci îi intră în cap și lui Leon că ar putea pune capăt burlăciei.
Număra peste trei decenii de viață; nu îmbătrânise încă, dar nici tinerețea nu ținea veșnic. Avea nevoie, pe lângă corabie, de o casă, o soție, o familie.
Era un bun frate mai mare pentru marinarii adolescenți și pentru muși, îi învăța tot ce-i arătaseră, când era de vârsta lor, alți mateloți cu experiență, pe corăbiile pe care navigase. Dovedea că, la momentul potrivit, ar putea fi un tată bun. Prefera ca fiii lui să fie născuți de o mamă evreică, să respecte Tora.
Leon era curios dacă prietenului lui, argintarul, îi va plăcea logodnica aleasă de pețitoare. Știa că și părinții lui fuseseră căsătoriți, în satul lor, cu intervenția uneia. În comunitățile evreiești din Polonia, băieții și fetele aveau rare ocazii de a se întâlni în viața de zi cu zi. Căsătoriile erau aranjate la vârste tinere, de oameni pricepuți, fiind binecuvântate cu copii mulți.
– Mă bate gândul să mă însor și eu, să intru în rândul lumii, spuse el, gânditor, într-o noapte, când era de cart împreună cu Sol. Vreau una de-a noastră, așa că voi avea nevoie de pețitoare, ca Rafael. Numai că nu-mi surâde ideea de a mă trezi cu o mireasă trimisă aici, fără s-o fi văzut niciodată până la căsătorie.
Căpitanul piraților se gândi o clipă înainte să deschidă gura.
– Întâi ar trebui să nu-ți cheltuiești partea din prăzile următoare. Să cumperi o casă, apoi să aduci acolo o soție. Am o idee pentru ceea ce-ți dorești: odată cumpărată casa, vom face un ocol, cu mărfuri bogate, și vom merge în Nevis, bine încărcați, să le vindem la preț bun. Acolo cunosc un rabin, să te ajute.
Să discute, deschis, cu un rabin? Asta depășea visele lui Leon, obișnuit să se ascundă, să trăiască în afara comunității și să nu stârnească bănuieli. Acceptă cu entuziasm. Dacă va ajunge pe insula aceea, fără îndoială își va alege mireasa potrivită.
Până să reușească Leon să cumpere o căsuță în apropierea portului, Rafael se însură. Cei doi soți păreau să se potrivească și să se înțeleagă, deci pețitoarea își făcuse datoria bine.
– Mâine ridicăm ancora spre Nevis! îi spuse Sol după câteva luni.
Leon, nervos, se întreba dacă era o idee bună să se căsătorească. Îi mărturisi o parte dintre îndoieli căpitanului.
– Toți mirii au momente de îndoială. Vor trece! Am fost cavaler de onoare de suficiente ori cât să aud din acestea, ceea ce nu i-a împiedicat să aibă o căsnicie bună. Este un pas important, întemeierea unei familii. Multă lume a avut noroc cu astfel de căsătorii aranjate; de ce n-ai avea și tu? Roagă-te pentru asta. Și în Biblie există astfel de exemple, de la Isaac și Rebecca la Ruth și Boaz.
* * *
Bătrânul rabin din Charleston îl recunoscu pe Sol, care îi adusese, acum câțiva ani, cărți rare, ca, peste două seri, să-i salveze viața, când fusese atacat de răufăcători.
– El este Leon, cârmaci bun. Are nevoie de ajutor să își găsească o mireasă modestă, din comunitatea dumneavoastră.
– Sunt Leib bar Gideon Kaminski. Vă rog să mă sprijiniți. Caut o fată fără zestre, muncitoare, cunoscătoare a legilor iudaice, gata să mă urmeze în Hispaniola, se înclină el, conștient că insula Tortuga avea faimă proastă. Am o casă în Port-de-Paix. Câștig suficient cât să pot întreține o familie. Dacă viitoarea mea soție știe vreo meserie și vrea să-și deschidă magazin la parterul casei, o voi finanța.
– Voi încerca să te ajut, tinere. Rămâi cu noi la rugăciune și la masă, în seara aceasta, și ne vom gândi. De unde ești? Respecți poruncile Domnului?
Leon remarcă faptul că oamenii din cartierul evreiesc nu vorbeau limba lui maternă, pe care străinii o numeau idiș. Pe lângă engleză și, la rugăciuni, ebraică, între ei foloseau portugheză sau ce o fi fost limba aceea, asemănătoare cu spaniola. Așa cum el trebuise să fugă din Polonia de mic, la fel făcuseră strămoșii rabinului din Portugalia și Spania.
Își spuse povestea vieții, precizând:
– După ce am fugit din sat, la vârsta de treisprezece ani, nu am trăit într-o comunitate iudaică, fiind nevoit să-mi ascund obârșia. Pe mare pot respecta numai o parte dintre porunci. Nu joc jocuri de noroc, nu înjur, nu beau vin. Câte un pahar de whisky sau cidru, câteodată, fără să pierd măsura.
Rabinul îl urmărise și la rugăciune, și înainte, și după, convingându-se că omul fusese sincer. Între timp, apucase să vorbească cu soția lui despre invitația la masa tradițională de Șabat.
– Ți-o prezint pe Cima bat Gideon Isaac, îi spuse înainte de masă, după ce îi făcu cunoștință cu familia lui.
Cima avea douăzeci de ani, un zâmbet feciorelnic, părul negru și ochii mari, de căprioară. Intimidată de invitația la masa rabinului și de perspectiva unui potențial pețitor, la început abia își ridica ochii din farfurie.
Locuia în casa fratelui ei, căsătorit și cu copii, împreună cu cele două surori mai mici, după moartea părinților într-un uragan. În Nevis, era considerată deja fată bătrână și era conștientă de poziția ei dificilă în societate. Era greu ca trei fete orfane, fără zestre, să se căsătorească.
Când începură să cânte melodiile de Șabat, vocea frumoasă a fetei ieși în evidență. Ea știa versurile tuturor cântecelor; el, doar ale câtorva. Nu era chiar dragoste la prima vedere, dar Leon se convinsese că ea era menită să-i fie soție, cu binecuvântarea rabinului.
– Îți place admiratorul? Vrei să te măriți cu el? o întrebă, după masă, soția rabinului.
– Da, șopti Cima.
A doua zi, cei doi viitori logodnici se întâlniră din nou, în casa rabinului. De data aceasta, au reușit să stea de vorbă unul cu celălalt, în engleză. Păreau să se înțeleagă bine. Cima era o dantelăreasă bună. Cât era Leon plecat pe mare, ea urma să lucreze și să-și găsească clientelă.
Nunta a fost stabilită pentru vinerea următoare. Duminică, Săgeata ridică ancora, cu o pasageră în plus la bord. Rabinul le dăduse, pe lângă binecuvântarea lui, daruri de casă nouă potrivite pentru o nouă familie evreiască.
– Să ne scrii! îi spusese rabinul, la rămas bun.
Chiar dacă nu era casa în Port de Paix, ci vizavi, în Tortuga, Cima le trimise scrisori fratelui ei și soției rabinului. Le vorbea despre o căsnicie fericită, binecuvântată cu trei fete și un băiat.
Când rabinul este pețitorul, o căsătorie aranjată poate fi una reușită…
Cred ca ma simt provocata ca, pe langa colorarea de semne de carte, sa fac si eu cateva cu nume… fiindca la asta ma pricep! Onomastica e pasiunea mea. Problema e printatul pe carton…
Astăzi, mulți oameni citesc cărți electronice pe tabletă sau telefon. Sunt de modă veche la acest capitol deoarece sunt o împătimită a cărților tipărite. Îmi place să citesc ediții pe hârtie, și totdată să adun cărți vechi cu o însemnătate istorică memorabilă. Foșnetul paginilor, textul tipărit pe hârtie pentru mine creează o atmosferă mai acceptabilă și mai plăcută pentru lectură. Nu sunt niciodată leneșă și iau o carte cu mine, citesc înainte de culcare, când este cald afară – citesc în parc și în zilele ploioase – înfășurat într-o pătură și o ceașcă de ceai. De obicei, tot ce am la îndemână devine un semn de carte pentru mine: cecuri vechi, bilete la filme sau la teatru, cărți poștale de la prieteni și doar o bucată de hârtie care îmi vine la îndemână, unii deja cunosc bucuria mea de a aduna/colecționa semne de carte alături de o lectură pe măsură…
Eu, în general, nu fac recenzii. Consider că nu mă pricep, și că alții pot vorbi mult mai frumos despre cărțile care mi-au plăcut și mie. Totuși, din când în când, câte o recomandare de carte îmi voi permite să fac.
Peisaje mişcate/ Moved landscapes de George Coandă
George Coandă, născut în anul 1937, la Șimian, jud. Bihor, este un om de cultură polivalent: poet, prozator, critic literar, ziarist, istoric, doctor în geografie, pe profil geopolitică, la Universitatea București, vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și profesor universitar, fondator al Universității Valahia din Târgoviște și autor a numeroase volume de literatură științifică și beletristică.
Autor prolific, acesta a publicat, în cei peste 45 de ani de la debutul editorial (cu volumul de versuri „Univers liber”, Editura Albatros, Bucureşti, 1974) un număr de 60 de volume. Dintre acestea, 43 îl au ca autor unic, iar la 17 este coautor. Şi dintre toate, 21 sunt de literatură (14 volume de poezie, restul reportaj, proză lirică şi evocatoare).
Poetul a creat noi specii poetice: poemul comentariu, liriruna, cosmopoezia (paternitatea celei din urmă fiind disputată și de alți poeți).
Poemul comentariu reprezintă comentariu liric al unor anunțuri din presă și alte fapte diverse. Liriruna se caracterizează prin prozodie clasică, rimă îmbrăţişată, trei catrene plus primul vers repetat în final, dar şi cu o sugestie blagiană („runele”) la nivelul conţinutului, textele fiind un soi de hieroglife ale existenţei, iar cosmopoezia a fost definită ca un nou curent artistic avangardist, cosmic, de inspiraţie SF, promovând fraternitatea cosmică și universalitatea.
Volumul bilingv româno – englez intitulat Peisaje mişcate/ Moved landscapes cuprinde 40 poezii, divizate în 4 părți simetrice, a câte 10 poezii: Atemporalia, Dacicele, În Ardalia și Euxinicele. (În opinia mea, versiunea în limba engleză a poemelor ar putea beneficia de o editare din partea unui vorbitor nativ, unele construcții lexicale fiind în mod artificial prea aproape de versiunea originală.)
Poeziile sunt de o sensibilitate lirică deosebită, în versuri albe, construind, aproape cinematografic, un tablou al naturii, așa cum este percepută de sufletul uman:
Sub turnul de gardă
aproape alerg
prin acest mic arc de piatră
la castel
doar pe puntea suspinelor
mă străbate deodată
melancolia reginei
și-n Grădina Ghetsimani
agavele și potirele de aloe
au foșnet de Dumnezeu
și de mare euxină.
(Balcic, Fântâna de argint)
Natura este descrisă cu comparații și metafore măiestrit alese, vocabularul de fiecare zi împletindu-se cu bogăția lexicală a limbii române în noi imagini date de asocierea figurilor de stil.
Tulbure
apa asta e-o melancolică trecere
printre sălcii plângânde
și hoteluri patinate
În Balta Dracului
bolborosesc
vulcanic clipele
(Covasna)
Recomand cu căldură poeziile domnului George Coandă, hrană pentru suflet!
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.