Dragostea e scrisă în carte

(publicată inițial, în versiune restrânsă, în antologia de povești de dragoste intitulată
NUANȚE DE PIPER ȘI CIOCOLATĂ (IT IS WHAT IT IS), Editura Siono, 2020)

Într-o după-amiază, Marjolaine căută micul magazin al lui Sidi Omar. André mai trecuse de câteva ori pe acolo, ea niciodată. Bătrânul artizan n-o cunoştea. Observă, însă, brăţara meşteşugit gravată de la mâna ei, recunoscând lucrătura ucenicului său, astfel că nu avea nevoie de nici o explicaţie.

Ea privea uimită toate acele minunăţii izvorâte din lupta omului şi supunerea metalului, neputând, ca orice fiică a Evei, să se dezlipească de acea atmosferă de basm.

Pe meşter îl bucura această admiraţie mută pe care o putuse citi pe zeci de mii de chipuri care îi treceau pragul, însă, în acelaşi timp, o studia cu coada ochiului. Semăna cu fiica lui, Yasmina, la vârsta adolescenţei. Doar ochii aceia de mare furtunoasă, desprinşi din ceţurile nordului, erau altfel…

– Vino în atelier, rosti el în cele din urmă, acolo îl poţi găsi pe Rashid.

            Intrând în camera în care tânărul monta o piatră preţioasă pe un inel, Sidi Omar îl întrebă în arabă:

– O iubeşti?

– Pe cine? ridică el capul, mirat, însă, dând cu ochii de Marjolaine, răspunse: Da, bunicule, o iubesc mult, şi uneori gândul despărţirii aproape mă ucide.

– Poate voia lui Allah este să fiţi fericiţi împreună. Nu te întrista! Arată-i cum lucrezi, dăruieşte-i o hamsa, apoi veniţi amândoi în odaia din faţă, să auziţi o poveste veche și atât de tristă, pe cât de fericită vă doresc să fie a voastră…

            Atelierul părea a fi peştera comorilor, iar Rashid o împodobi ca pe o prinţesă a beduinilor, cu salbă de argint cu clopoţei, diademă de pus pe frunte, agrafe pentru păr, brăţări cu pietre preţioase sau semipreţioase, cingătoare de argint cu paftale… Se uita la ea, gândindu-se că rochia ei bleu, de pânză topită, cu atâtea podoabe, putea părea toaleta unei mirese arabe, la prima prezentare.

            -N-aveţi pe aici o oglindă? întrebă Marjolaine.

– Ba da, dincolo, du-te să te admiri.

– Vino şi tu, să nu zică meşterul cine ştie ce.

– Nu zice. Oricum ne-a chemat să stea de vorbă cu noi.

Amândoi erau intrigaţi ce avea să le spună. Sidi Omar vorbi în franceză, căci povestea era pentru amândoi. Pronunţa mai rar ca de obicei, şi căuta cuvinte mai simple, ca să poată înţelege şi Rashid.

– Am avut doi frați, mai mici decât mine cu opt, respectiv zece ani, începu să povestească bătrânul argintar. Doi băieți isteți, chiar dacă nu prea dornici de școală, pe care i-am adus cu mine în noua patrie. Peste tot erau nedespărţiţi. Numai că într-o zi şi-a băgat Şeitan coada, iar Salim s-a îndrăgostit de-o evreică yemenită.

Era o zi de noiembrie, când lacrimile ploii se transformaseră în funii, biciuind Marsilia. Salim ieșise de la școală, grăbindu-se spre serviciu. Lucra schimbul doi, la un atelier auto. Șeful îi spusese că fără bacalaureatul profesional nu poate face mare lucru, oricât de repede ar fi învățat meseria, așa că, cu înțelegerea lui, se întorsese la școală, acum în clasă cu fratele lui mai mic, Farid. Farid era pasionat de modelarea argintului, învățând meseria de la mine. Salim avea în minte doar mașini. Din primele lui salarii, economisite cu grijă, făcuse școala de șoferi, fiind primul din familie cu permis de conducere.

            Se zgribulise în stația de autobuz, așteptând în liniște. Ochii îi zburară spre o umbrelă multicoloră, ținută de o fată brunetă, cu părul ondulat în inele mari. Umbrela îi atrăsese atenția prima, de data aceasta. Dar și fata era frumoasă și nu părea s-o deranjeze ploaia.

            S-a întâmplat că mergeau în aceeași direcție. S-au urcat în același autobuz și au fost singurii care au coborât la stația respectivă. Fetei i se făcu milă de băiatul plouat.

            – Vino sub umbrelă! Mergi departe?

            – La atelierul auto de pe Rue d’Avignon. Tu?

            – Lucrez la o librărie de pe drumul tău. Îți împrumut umbrela. Mi-o aduci mâine, sunt tot după amiază. Eu mai am una de rezervă acolo, dacă plouă la fel diseară.

            Îi fu recunoscător, promițând să i-o restituie. Nu le trecu prin minte să se prezinte, însă discutară, pe drum, despre serviciul fiecăruia și despre muzică. Ei îi plăcea să citească, lui nu. Amândoi preferau să asculte Dalida și Joe Dassin decât Johhny Hallyday și Sylvie Vartan.

            – Îți mulțumesc mult, mi-a fost de mare folos, îi spuse el a doua zi. Cât a așteptat să te revadă, i-a crescut între spițe și ceva dulce, adăugă el, oferindu-i o cutiuță de bomboane. Cum te cheamă? îndrăzni el s-o întrebe.

            – Murielle. Pe tine?

            – Salim.

            Cumpără o revistă Rahan, să nu se supere șeful ei că o ținea de vorbă, și se grăbi la atelier. Nu era amator de lectură, nici măcar cea obligatorie pentru școală, însă își amintea vag că citise cândva un număr și câteva i se păruseră interesante.

            Se mai întâlniră odată, întâmplător, în stație, săptămâna următoare. Stătură de vorbă până la destinație. De atunci, Salim își făcea drum în fiecare zi pe la librăria respectivă. Revistele cumpărate deveniră, pentru început, principalul lor subiect de discuție, după care Murielle i-a recomandat o carte nou apărută. De aici până la stabilirea primei întâlniri nu a durat mult.

            – Du-te, o încurajă prietena ei de la magazin, Lucie. Tu îl placi, el te place, vezi cum se poartă, ca să poți trage o concluzie. Ești majoră; chiar dacă n-ar fi el iubirea vieții tale, măcar înveți de ce să te ferești. Eu sunt mai mică decât tine cu șapte luni și am avut până acum vreo patru prieteni. Tu, niciunul.

            – Învăț să mă feresc de toată lumea atunci, oftă Murielle. Părinții nu m-ar lăsa să mă întâlnesc cu un băiat. Noi trebuie să vorbim numai cu cel ales de părinți să ne fie soț. Și, din câte s-a scăpat o mătușă, se pare că mie deja mi se caută unul, de-al nostru. N-ai auzit că pe el îl cheamă Salim, adică e de origine arabă?

            – Faci ce vrei. Ești îmbrăcată franțuzește, ca și cel căruia i-au picat ochii pe tine, nu cred că a rămas nici el de modă veche. Ar trebui să înțeleagă și ai tăi că nu mai suntem în secolul trecut…

            A ascultat îndemnul inimii, încurajat de Lucie. Într-o duminică au băut o cafea într-un cartier select, unde nu riscau să fie văzuți de cunoștințe de-ale ei sau de-ale lui.

            – Țin la tine și aș vrea să ne vedem în fiecare duminică, îndrăzni el să-i spună.

            – Nu în fiecare, că ar bate la ochi. Și eu țin la tine, dar niciodată nu s-a mai pomenit o căsătorie între un arab și o evreică yemenită. Cred că ne este sortit să fim Romeo și Julieta, nu la Verona, ci la Marsilia, oftă Murielle, într-un ceas rău. Ne riscăm viața întâlnindu-ne. Ne poate ajunge oricând răzbunarea.

            Băiatul o crezuse franțuzoaică, dat fiind că numele nu-i era arăbesc. Odată ce-i mărturisise adevărul, Salim înțelegea consecințele: trecuseră câteva luni de la războiul de șase zile din Orientul Mijlociu; ura dintre arabi și evrei atinsese cote maxime. Și totuși, cât de diferită o făcea pe Murielle faptul că nu era cum o crezuse? Tot la fel de frumos zâmbea, tot la fel de bună și generoasă era, ba chiar îl ajutase împrumutându-i caietele ei de anul trecut, din ultima clasă de liceu. Avusese profesori buni, fusese elevă studioasă și caietele îi erau de folos lui Salim.

            – De dragul tău, mi-aș asuma orice risc, răspunse el. Tu ești tu, din orice neam ai fi!

            Nu se gândea că răzbunarea ar putea-o atinge și pe ea, ci doar pe el. Și el era gata să lupte pentru ea. Poate, dacă ar fi înțeles că îi putea face rău, s-ar fi retras atunci dintr-o iubire pe care nu degeaba ea o asemuise celei proscrise a tragediei lui Shakespeare.

            Privirea ei era senină. Un zâmbet îi înflori și pe chip, și în ochi, auzindu-i răspunsul. Ca toți tinerii la prima iubire, credeau că vor învinge, prin forța acesteia, ura din jur, gândurile rele, prejudecățile celorlalți. Mâna ei, moale, mică, o căută pe a lui, de parcă strângând-o dobândea noi puteri. Încurajat de reacția ei, Salim o îmbrățișă.

            Poate, altădată, Murielle ar fi protestat că nu se cuvenea. De data aceasta, simțind că se topea în brațele lui, ea suspină. Câteva lacrimi, de fericire sau de teamă, rupseră zăgazul, strecurându-i-se pe obraz. Buzele lui Salim le șterseră, ușor. Parcă se temea s-o mângâie, mâinile lui fiind bătătorite de muncă.

            Fata nu se feri. Dimpotrivă, prinse îndrăzneala de a-și lipi prima gura de a lui, pentru o clipă. Citise despre săruturi pasionale prin cărțile pe care le vindea, însă nu era sigură de detalii. Nu că Salim ar fi știut prea multe. O strânse la piept, înclinând capul și întorcându-i sărutul.

            Își auziră unul altuia bătăile inimilor, după câteva zeci de secunde armonizându-se la unison. Ajunseră la concluzia că nu putea fi altceva decât prima dragoste, cea scrisă în cartea de aur a destinului. Acel sărut le unise sufletele pe veci. Erau hotărâți să nu dea cu piciorul sentimentelor nou înmugurite.

Acasă, ne miram cum de-l apucase boala cititului la douăzeci de ani, când înainte n-ar fi pus mâna pentru nimic în lume pe o revistă ori pe o carte. Farid se uitase şi el, din curiozitate, pe cărţile şi revistele aduse de frate-său. Unele erau interesante, i-au plăcut… Nu știu dacă l-a întrebat de unde le-a cumpărat, sau a intrat din proprie inițiativă în librăria aceea, căutând ceva pentru școală. Destul că a văzut-o pe Murielle, a plăcut-o, a încercat s-o cucerească… fără sorți de izbândă, când ea se gândea numai la Salim.

Fata i-a povestit iubitului despre băiatul insistent, care semăna puțin cu el, prezent la librărie aproape în fiecare zi. Lucie o trimitea în depozit, să-l servească ea și s-o scape de curtezanul nedorit. Nimeni nu putea să creadă că era vorba tocmai despre fratele lui Salim, deși acum Farid cumpărase și el un număr de cărți. Eu mă bucuram că iau bacalaureatul în serios, amândoi… De unde să ghicesc adevărul?

Într-o zi cu ghinion, Farid a văzut-o pe Murielle cu Salim. Uneori, duminica, Farid ieșea la cinema cu prietenii lui, iar Salim cu ai lui. Doar că Olivier, cel pe care îl menționa Salim, era, în realitate, prietenul lui Lucie. Ieșeau toți patru, că și părinții lui Murielle știau că ea este cu Lucie – nici pomeneală de film, făcea parte dintre destinațiile interzise ei…

– Aha, pe mine mă eviți pentru că umbli cu frate-meu? o chestionă el. Ce-ai găsit la el?

– Purtări mai alese decât ale tale, răspunse fata, supărată. Lasă-ne în pace!

– Pe tine da. Mă răfuiesc cu cel care mi te-a furat! răspunse el, trăgându-i un pumn în față lui Salim.

Acesta, la rândul lui, ripostă la fel de energic. Au avut noroc că n-a venit poliția să-i despartă, atât lipsea, că s-au luat la bătaie în mijlocul orașului… Fetele, însoțite de Olivier, s-au îndepărtat repede, să nu fie implicate în confruntare.

Ceasul rău, că de atunci n-am mai avut o clipă de linişte în casă! Nu numai în filme doi fraţi se puteau îndrăgosti de aceeaşi fată până la a se lua la bătaie din pricina ei. Salim și Farid au dovedit că se întâmpla și în realitate, din păcate.

De scandalul care a ieşit a aflat toată Marsilia. Fetei i-au interzis părinţii să mai lucreze, ca s-o aibă sub supraveghere. Pe frații mei, rivali în dragoste, încăpățânați în a se urî, m-am chinuit zadarnic să-i aduc la raţiune şi să-i fac să se împace.

– Legătura de sânge n-o poate rupe o fată, trecătoare prin viețile voastre, fantasma unei iubiri interzise, încercam să le explic. Iar dacă nu ar fi fost una trecătoare, atunci ar fi contat hotărârea ei. Ea l-ar fi ales pe cel care ar fi făcut-o fericită. În cazul vostru, pe oricare v-ar fi ales, unde credeți că ar fi putut ajunge dragostea asta? Cine v-ar fi căsătorit? Ce comunitate v-ar fi primit? Pur și simplu, așa e viața: nu întotdeauna putem avea ce ne dorim, fie vorba despre o mașină de lux, o iubită dintr-un alt neam sau un palat regal. Nu vă mai gândiți la ea, și împăcați-vă, că e păcat strigător la cer ca doi frați să se dușmănească!

Eram convins că nu aflaseră nimic despre Murielle de când nu mai lucra în librărie. Cu timpul, aveau să o uite…

Mă înșelam amarnic. Salim reușise să țină legătura cu ea, cu complicitatea prietenei ei de la magazin, Lucie. Au plănuit în amănunt să fugă împreună și au reușit. Părinții ei au reclamat la poliție, dar, fata fiind majoră și existând dovezi că a plecat de bună voie, nu a fost urmărită.

Eu așteptam să-și trăiască aventura tinereții și să se întoarcă acasă, peste o vreme. Dacă nu fusese un foc de paie și mi-ar fi adus-o la ușă, aș fi primit-o cu respectul cuvenit unei cumnate și aș fi judecat-o nu după neam, ci după purtări. Însă nu a fost să fie așa.

            Fuga lor a declanşat un adevărat război în cartierele oraşului. A fost scânteia generatoare a exploziei neînţelegerilor deja existente în acele vremuri grele din primăvara anului 1968. Pe lângă ura exacerbată dintre arabi și evrei, era în miezul frământărilor economico-politico-sociale de care nici Parisul, nici Marsilia, nici alte orașe ale Franței nu fuseseră scutite. Extrema dreaptă nu-i ierta generalului de Gaulle abandonarea Algeriei franceze, grevele se țineau lanț în diverse sectoare economice – minier, textil, metalurgic, mecanic – după închiderea unor fabrici importante și șomajul crescuse amenințător. Foarte multă lume trăia acum sub pragul de sărăcie. Au avut loc manifestații violente, orașele erau în flăcări.

Farid nu şi-a găsit alt leac suferinţei decât, considerând că eu nu-l înțelegeam, să se înhăiteze cu alți tineri arabi, săraci, supărați pe viață, pe francezi, pe evrei și pe toată lumea. Au fost elementele violente ale unor manifestații și, dacă alții au fost bătuți sau închiși, el s-a nimerit să fie călcat în picioare într-o ambuscadă. Nu a supraviețuit. Poate mai bine așa, mi-am zis după ce am trecut peste durere și doliu, decât rușinea de a avea un frate în închisoare.

Bătrânul oftă amar, apoi tăcu o vreme, parcă în căutarea cuvintelor pentru restul poveștii. Retrăia clipele în care fusese chemat să-și identifice frații, unul câte unul, cadavre desfigurate, reci, în câte un sertar de morgă. Se cutremură, sub povara gândurilor. Abia peste câteva minute reuși să rostească, pentru cei doi ascultători răbdători:

– Pe Salim și Murielle i-au găsit câteva luni mai târziu, în Lille, înjunghiaţi amândoi. Răzbunarea îi ajunsese. Ura nu putea ierta iubirii curate… Nu ştiu dacă ucigaşii au fost evrei sau arabi. Ce importanţă are? Dacă aș fi aflat, mi l-ar fi redat în viață? Salim înseamnă pace – asta a vrut, să întindă puntea păcii între ai noștri și ai ei, prin puterea iubirii – și nu i-a reușit. O dragoste ca a lor, scrisă în carte, ar fi meritat să supravieţuiască..

– SFARSIT –

10 thoughts on “Dragostea e scrisă în carte

  1. Povestirile tale reflecta cel mai bine absurdul acestor “nepotriviri” etnice sau sociale, prejudecatile si alte lucruri care nu au rost. Oare Marjolaine si Rachid ce vor face?

    Liked by 1 person

  2. Mulțumesc! N-au ajuns cărțile până la mine deocamdată și m-am bucurat să citesc mai degrabă această povestire. Nu pot spune că am rămas cu această stare și după lectură… E atât de bine redat fiorul primei iubiri încât nu ai cum să nu îndrăgești personajele, să te identifici cu ele și să suferi mai apoi… pentru sfârșitul prematur. Uff! Foarte bine scris. Felicitări!

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.