Stela fusese detașată la filiala din București a firmei internaționale. Acceptase cu plăcere. Ce s-o țină acasă? Un apartament gol? Îl închiriase celor de la magazinul de la parter, să-și depoziteze marfa.
Divorțase demult. Fostul soț lucra în străinătate. Fiul obținuse bursă de studii universitare acolo, cu încurajarea tatălui. Era singură. Nu mai fusese în capitală de câțiva ani. Își făcuse studiile la Iași, lucrase o viață în orășele de provincie. O schimbare era binevenită! Conform contractului, chiria îi era subvenționată, salariul crescuse.
Se mutase la sfârșit de săptămână. După prima zi de lucru, ajunsă acasă, constată că avea nevoie de provizii. Se hotărî să exploreze magazinele din apropiere.
Printre blocurile de opt, zece etaje sau chiar mai multe ale cartierului modern se strecura câte o vilă veche. Stela se miră cum de scăpaseră nedemolate cele trei pe care le văzuse cu o zi înainte. Cea pe lângă care trecea acum fusese lăsată în paragină. Celelalte două, una în capătul străzii, cealaltă pe strada vecină, păreau locuite.
“Păcat de ea, cred că e clădire de patrimoniu,” gândi ea, ridicându-se pe vârfuri pentru a privi peste gard, în curtea micuță. După explicațiile aflate de prin excursii, era construită în stil brâncovenesc sau neo-brâncovenesc, cu un turnuleț lateral și balcoane sculptate, gen cerdac.
Printre elementele de fier forjat ale gardului nu putea vedea nimic, fiindcă fuseseră cucerite, în primăvara aceea deosebit de caldă, de trandafiri buchetari, roz și roșii. Înfloriseră încă de la Paști – un adevărat miracol. Se opri să-i admire mai bine.
– Dacă vă plac, pot să vă tai o crenguță. Arată cât un buchet întreg! rosti, din spatele gardului, o voce de băiat.
Stela tresări, surprinsă. Deși clădirea se presupunea a fi nelocuită, în curte era un puști de vreo paisprezece ani, înalt, slăbuț, îmbrăcat cu o pereche de blugi care văzuseră zile mai bune și un tricou decolorat.
– Mulțumesc foarte mult, spuse ea. Dacă te găsesc aici când mă întorc de la cumpărături, da, mi-aș dori o singură crenguță. Dar nu se supără stăpânii casei?
– Cine știe pe unde or fi! Eu stau aici acum, și doamna cu rochie albă. Dânsa nu se supără. Dimpotrivă, mi-a spus că, dacă am grijă de flori și le ud în fiecare seară, acestea vor fi norocul meu.
Stelei i se păru suspectă afirmația, însă acum o intriga, în primul rând, locatarul neobișnuit.
– În afară de udat, ce știi să le mai faci florilor? se miră ea.
– I-am legat, să stea frumos pe gard, le-am curățat părțile uscate, am săpat în jurul lor ușor, să afânez pământul, fără să rup vreo rădăcină. Am cumpărat și o sticluță cu îngrășăminte. Le-a priit.
– Felicitări, te pricepi!
– Mi-au plăcut florile dintotdeauna. Or fi scrise în soarta mea, că mă cheamă Trandafir. Ion Trandafir. Și la cămin ajutam în grădină. Așa am învățat câte ceva.
Se opri brusc, dându-și seama că nu trebuia să-i fi scăpat aceste detalii. Probabil îl căutau…
Stela înțelese că era unul dintre mulții copii fugiți de prin orfelinate și că, dacă voia să-i câștige încrederea, nu despre acest subiect trebuia să-l iscodească.
– Cum ți se spune? Ionuț, Ionică, Nelu? Ion e nume prea de om mare!
– Ba nimeni nu m-a strigat altfel, dar dumneavoastră puteți să-mi spuneți cum doriți.
– Îmi place Ionuț. Am avut în școală un coleg de bancă pe care îl chema așa. Tu în ce clasă ești?
– A opta, mormăi el, entuziasmul scăzându-i vizibil și se grăbi să schimbe vorba: Dacă vă întoarceți pe lumină, voi fi aici și vă dau trandafirul. Mă culc devreme, după ce se întunecă. De dimineață mă așteaptă șeful în piață, odihnit.
Deci căra marfă în piață, ori vindea la vreo tarabă. Ceea ce însemna că, de fapt, abandonase școala.
– Mă întorc într-o jumătate de oră. Nu cumpăr tot magazinul! zâmbi ea.
Veni cu două plase în loc de una. În cea de-a doua cumpărase pentru Ionuț o pâine, brânză topită, o sută de grame de salam, biscuiți, ciocolată, napolitane și un suc. În afară de pâine și de salam, restul alimentelor țineau câteva zile.
Băiatul o aștepta și îi tăie prompt o crenguță roz.
– Să vă bucurați de ea!
– Mulțumesc. E foarte frumoasă. Eu îți urez poftă bună la ce ai aici. Salamul mănâncă-l acum; restul poate sta până în zilele următoare.
– Bogdaproste. Să fie de sufletul celor dragi ai dumneavoastră, răspunse el prompt.
Stela se închină, spunând repede numele părinților și bunicilor ei.
– Nu ți-e frică aici, singur? Dacă au auzit și alții că e casa nelocuită și vor să se adăpostească?
– Nu mă tem. Pe ei îi sperie doamna în alb. Pe mine nu, că m-am purtat respectuos.
– Cine este ea?
– Stăpâna casei. Dacă vreți să aflați mai mult, întrebați vecinii, or ști ceva.
Prin majoritatea orașelor se găsea câte o casă veche, despre care se zvonea că ar fi bântuită. Stela nu credea în fantome, însă nu voia să-i spună băiatului acest lucru. Ce era rău în a afla legendele locale? Se gândi ce se întâmpla de obicei prin filmele cu fantome pașnice:
– O voi face. Tu întreab-o cum s-o ajuți. Abia pe urmă cine este. Poate îți povestește și despre casă în sine.
– Mulțumesc pentru ideea bună. Mă bucur că v-am cunoscut.
– Și eu. Vin mâine, pe la aceeași oră.
* * *
În fiecare seară trecea pe lângă vila cu trandafiri, cu ceva pentru el. Îi dădea fie mâncare, fie un tricou și o pereche de bermude, ieftine, dar noi, un fâș, chiar și două cărți potrivite pentru vârsta lui. Începuse Cartea Junglei și o comentau. Îi plăcuse și Stelei, și fiului ei la vremea lor. Stăteau de vorbă pe îndelete. Uneori, primea câte un ram de flori.
– Te văd curat. Ai apă aici? se miră ea. Dar lumină? La ce îți faci ceai? îl întrebă, după suficiente zile cât să-i fi câștigat încrederea.
– Am apă rece, dar nici înainte nu aveam des apă caldă. Nu mă deranjează să mă spăl la cișmea. Curentul și gazele sunt tăiate, casa fiind nelocuită, dar am un felinar cu baterii, o lanternă și o spirtieră de voiaj. L-am ajutat pe cel care le vindea și mi le-a dat, una într-o zi, una în alta… Am citit la felinar serile astea. Nu gătesc, mănânc în piață o masă caldă, însă pot să încălzesc câte ceva la spirtieră.
– Bravo, te descurci singur. Ce muncești în piață?
– Car marfă pentru mai mulți, stau la vânzare când se duc să mănânce… Am învățat să cântăresc și știu să dau restul corespunzător. Cu matematica de clasele a șasea, a șaptea și a opta nu mă descurc. Nu am mai înțeles și pe urmă… și așa voi rămâne repetent, am dat-o naibii de școală. Acolo m-ar fi găsit, dacă mă căutau de la cămin și bătaia lor n-o mai suport.
– Dacă vrei să faci o baie cu apă caldă duminică după amiază, când nu e piață, te invit la mine, îi propuse ea, fără să ia în considerare faptul că era un băiat necunoscut, care ar fi putut deveni violent sau să fure din casă.
– Mulțumesc. Pot să nu vă dau răspunsul în seara asta, ci mâine?
– Sigur.
* * *
Se împrietenise cu o vecină pensionară de pe palier, care făcuse parastas și îi împărțise colivă. Auzind că se mutase când se dăduse blocul în folosință, o întrebă dacă știa ceva despre o vilă bântuită de fantome prin cartier.
– Sigur că da, e vorba chiar de cea cu trandafiri, de la colțul străzii! A fost a unui negustor bogat de cafea și mirodenii. Era armean. Avea un băiat și o fată. Băiatul i-a plecat la studii în străinătate și a murit acolo. Fata s-a îndrăgostit de un pictor, a fost scandal mare. A fugit cu el. Se spune că, după vreun an și ceva, oameni trimiși de tatăl jignit au găsit-o în provincie și au adus-o înapoi cu forța. A fost închisă în turnulețul casei și nu a mai fost văzută până când negustorul a plecat, în călătorie de afaceri, în altă țară. Nu se știe oficial dacă a luat-o cu el sau nu, dar probabil a lăsat-o să moară acolo, închisă, altfel cine să bântuie atâția zeci de ani? Oricum, el plănuia să se întoarcă, de nu a vândut casa. Doar că a venit războiul și l-a prins peste hotare. O fi murit în vreun bombardament. Casa a rămas de izbeliște, fiind preluată de stat după război. A fost sediul nu știu cărei instituții. La un moment dat s-a instaurat pază de noapte și nu prea stăteau multe luni paznicii ăia; ploua cu demisii. Se auzeau zgomote din turn. Au verificat și noaptea, și ziua, fără să găsească nimic. Unii vedeau ceva prin curte noaptea, dar, când se duceau cu lanterna, ajungeau la concluzia că li se păruse. Soluția a fost să se renunțe la paza de noapte. Activitățile de zi se desfășurau fără probleme. De câțiva ani, instituția cu pricina s-a desființat și cică e încurcătură cu actele.
– O fi în curs de revendicare. Am mai auzit despre clădiri vechi cum se ceartă moștenitorii pe ele și nu au suficienți bani să le preia…
* * *
Între timp, se sfătuise cu o prietenă polițistă, din orășelul ei. Prin cunoștințele acesteia, ajunse la o fundație bucureșteană pentru sprijinirea copiilor orfani. Vorbise cu tinerii de acolo, fără să dea încă detalii concrete despre numele băiatului fugit de la cămin și locul unde se afla. Trebuia întâi să-l convingă pe el să accepte ajutorul, să nu se considere trădat.
Discuția avu loc duminică. Îl luă acasă la ea de la ora trei după amiază, când se întorsese, obosit, de la piață. În timpul mesei, băiatul spuse că doamna în alb l-a sfătuit să accepte invitația ei.
– Am întrebat-o cum s-o ajut. A spus că ar trebui să caut un om numit David… și nu mai știu cum. Am notat totul la coada cărții, că nu aveam altă hârtie la îndemână atunci. El ar trebui sprijinit să obțină casa și s-o renoveze.
– Dacă îmi dai numele, caut pe internet și poate găsim ceva.
Au vorbit apoi despre fundație și casele de tip familial ale acesteia, despre faptul că, fără opt clase absolvite și o meserie, omul este condamnat la sărăcie permanentă…
– Să mergem duminica viitoare să vezi cu ochii tăi aceste case și să vorbești cu voluntarii de la fundație. Dacă îți place, ei te pot transfera acolo de la cămin. Ar trebui să continui școala, chiar dacă va însemna, cel mai probabil, să îți dai corijențe la toamnă sau să repeți anul. Dacă nu vrei, nu te las acolo, însă tot ei îți vor explica ce alte opțiuni ai.
Ionuț a adus cartea pe care notase numele persoanei indicate de fantomă. Stela citi, înainte să introducă în motorul de căutare al internetului: David Aslan, Athens. Spre surpriza ei, apăru un profil de Facebook, unul de Linkedin și câteva articole – toate despre aceeași persoană, un om de 70 și ceva de ani. Era din Statele Unite, nu din Grecia, cum s-ar fi așteptat ea. Era directorul și acționarul principal al unei firme de proiectare din orașul Athens, statul Georgia.
Stela știa suficientă engleză. Serviciul în multinațională implica, uneori, corespondență cu sediul central. Îi trimise necunoscutului un mesaj pe Facebook, întrebându-l întâi dacă s-a născut în România și dacă vorbește românește.
Acesta răspunse imediat că da, însă citește numai în engleză sau franceză, rugând-o să pună microfonul în funcțiune. Stela îi povesti, conștientă că va suna ciudat, că i se spusese că domnul David Aslan este moștenitorul unei vile din București și ar trebui sprijinit să o revendice, să o obțină și să o renoveze.
– Dumneavoastră ce câștigați din asta? întrebă el direct și sceptic, cu un accent american pronunțat.
– Nimic. Poate un buchet de trandafiri din grădină, la anul, când veți fi noul proprietar. Nu sunt de specialitate, însă eu cred că este o casă de patrimoniu.
– Scrie pe ea că este construită în anul 1898, interveni băiatul.
– Are un trandafir sculptat undeva?
– Da, sub ambele balcoane și pe fronton.
– Vreau fotografii, ceru omul, după o pauză de gândire.
Era prea târziu pentru așa ceva. Rămase pentru a doua zi, la sosirea de la serviciu.
– Spune-i doamnei în alb cum a decurs discuția. Întreab-o cum o cheamă și cum l-am putea convinge pe domnul David Aslan să ne creadă. Sunt destui pe internet care înșeală lumea cu povești din acestea. O fi zis că suntem dintre ei, de ne-a cerut fotografii.
Luni după amiază, Stela fu invitată în curtea cu tufe de trandafiri, puțin sălbăticite, însă îngrijite acum de băiat. Erau mai frumoase decât se ghicea de după gard. Fotografie vila din toate unghiurile, inclusiv grădina înflorită, turnulețul și stemele cu trandafiri.
– O chema Eva Gulian. David Aslan este fiul ei, adoptat de prietena ei, după ce tatăl lui a murit în război. Este singurul moștenitor, explică el ce aflase între timp.
Americanul primi fotografiile și precizările că tatăl Evei Gulian fusese proprietarul casei, plus restul informațiilor.
– Da, mama care m-a părăsit la câteva luni și a fugit fără urmă! Într-adevăr, nașa m-a adoptat când tata a fost trimis pe front. A murit în luptele de la râul Don. Stema se potrivește. Numele de Gulian înseamnă Trandafirescu. Dar de ce să bat drumul până acolo, pentru casa unei familii care nu m-a vrut?
– Eva nu v-a părăsit de bună voie, ci a fost luată cu forța, de oamenii trimiși de tatăl ei. Poate el nici nu a știut că fiica lui avea un copil. Se zvonește că a lăsat-o să moară în turn, fiindcă a dezonorat familia. Și că, renovând casa, veți afla lucruri importante.
David Aslan cumpăni o vreme cele aflate. Peste vreo oră și jumătate, o întrebă:
– Există avocați vorbitori de limba engleză, în România, care să se ocupe de afaceri imobiliare de genul acesta?
– Cred că da. Pot să aflu.
Îi recomandă, în cursul săptămânii, câțiva astfel de avocați, ca omul să aleagă cu cine voia să discute.
* * *
Lui Ionuț îi plăcură casele familiale de la fundație, cinci la număr. Îi fură prezentați membrii familiei în care ar fi putut fi primit – o mamă socială, un frate mai mare, un frate mai mic și două surori gemene, în clasa întâi. Discută cu doi dintre voluntari îndelung. În final, îi rugă să facă formalitățile necesare pentru transferul lui oficial de la cămin la fundație. Tot cu unul dintre voluntari merse a doua zi la școală. Se sfătuiră cu diriginta, ce era de făcut ca să termine anul școlar.
– Vii de mâine la școală. Ți se va spune ce să înveți, ca să dai extemporale și teze pentru încheierea situației școlare. Dacă ai bunăvoința de a învăța lecțiile respective, vei avea note de trecere la toate materiile, în afară de matematică și fizică. Știi că la acestea ai avut mereu probleme, așa că vei avea timp toată vara să recuperezi și să-ți dai corijențele în toamnă, pentru a te înscrie la o școală profesională după aceea.
Era o soluție onorabilă. Însoțitorul lui îi promise ajutor la aceste materii.
* * *
Domnul David Aslan obținu retrocedarea vilei cu trandafiri. Veni, împreună cu ambele fiice, partenere în firma de proiectare, studiară vila și schițară proiectul de renovare. Avocatul cu care colaborase îi recomandă o firmă serioasă de construcții. Aceasta se ocupă de validarea proiectului și obținerea tuturor aprobărilor necesare.
Cu ocazia vizitei în România, îi invită la cină, la un restaurant cu specific românesc din centru, pe Stela și Ionuț, acum elev la școala profesională, pregătindu-se pentru a deveni bucătar. Era o meserie căutată și o alegere logică pentru un copil care cunoscuse foamea.
– Am o rugăminte la dumneavoastră, îndrăzni băiatul. Dacă la vară, când sunt în vacanță, încă au loc lucrările de renovare, vă rog să puneți o vorbă să mă ia ucenic pe șantier. Nu pentru bani o fac, că aș putea să ajut la bucătăria unui restaurant, la mare, sezonier, ci pentru că vreau să învăț ceva în plus, ce prinde bine în viață, iar vila cu trandafiri îmi e dragă.
Noul proprietar îi promise. La desert, Ionuț îi povestea despre fantoma în alb, deși Stela era sigură că omul nu credea un cuvânt, luând-o drept lăudăroșenie de adolescent.
* * *
Vacanța de vară de după primul an de profesională îl prinse pe șantierul vilei. Niciun muncitor nu reclamase că ar fi văzut ceva ciudat, însă lui, când făcea curățenie la locul de muncă, înainte de plecare, seara, doamna în alb îi apăru din nou. O salută cu respect.
– Ți-era frică de scheletul din laboratorul de biologie? vru ea să știe.
– Nu.
– Atunci să nu te sperii nici mâine. În pauza de prânz, du-te în turn, unde au fost curățați pereții de tencuială, în vederea reparării fisurilor interne. Nu uita lanterna! Urcă până unde te lasă scara, uită-te în jur cu atenție și intră în cămăruța care ți se va dezvălui. Vei primi ceva pentru tine și ceva pentru David.
Ajuns într-un fel de mansardă a turnului, arătarea imaterială în alb îi indică un perete cu forma puțin diferită de a celorlalți. Împinse în el și se dovedi că ascundea o cămăruță secretă. Intră, aprinse lanterna și văzu un schelet întins pe un pat, cu resturi dintr-un veșmânt alb.
– Vei anunța șeful de șantier despre asta, dar întâi apropie-te și ia de pe degetul meu inelul, să i-l dai viitoarei tale soții, la logodnă, să se vadă că va deveni doamna Trandafir.
Inelușul de aur avea, într-adevăr, în loc de piatră floarea de pe stema vilei.
– Mulțumesc foarte mult.
– Vezi valiza de sub pat; ia-o, pentru David. Are bijuteriile mele, pentru fetele lui, și câte ceva despre mine și tatăl lui. Restul vor lua cei de la poliție, după ce anunți. Rămâi cu bine și îți mulțumesc!
– Eu vă mulțumesc pentru ocrotire!
* * *
Când s-au terminat investigațiile, David Aslan a venit din nou, cu familia, pentru a-și înmormânta mama în cimitirul armenesc, alături de mama și fratele ei, conform tradițiilor neamului lor. La înmormântare asistau Ionuț și Stela, rugându-se pentru liniștea sufletului roabei lui Dumnezeu Eva.
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.