Sunt pe lume, și au fost încă din timpul când cărțile circulau sub formă de sul de papirus (sau piele de vițel), mai multe tipuri de scriitori:
- scriitori care vor rămâne, cu cărțile lor, în memoria mai multor generații; la un moment dat, devin clasici. Timpul confirmă valoarea scrierilor lor. Cu toții ne-am dori să ajungem în lista aceasta, dar foarte puțini reușesc.
- scriitori de succes, ale căror cărți se vând bine, au parte de o celebritate temporară, dar nu neapărat vor traversa bariera timpului. De exemplu, The Murder of Delicia (1899) de Marie Corelli a vândut 52.000 de exemplare în primul an, fiind o carte cu priză la public, deși cu cronici negative ale criticilor literari. (Cunoaștem și în vremea de azi astfel de bestsellers, criticate, dar cumpărate și citite). În trei ani, a acumulat vânzări de 10.000 Lire, o sumă foarte mare pentru vremea aceea. Iar The Soldier’s Wife (1852), de G. M. W. Reynolds, vândută în foileton, primele două numere, la 2 penny fiecare, s-au vândut în 60.000 de exemplare fiecare numai în prima zi. Mai știe cineva astăzi de ei? Dar au fost vedete la vremea lor.
- Scriitori ai momentului, care scriu mai multe cărți, sunt primite favorabil, eventual pe anumite nișe, rămân în cronici pozitive și negative, dar nici nu au vânzări de succes, nici nu vor deveni clasici. Pur și simplu, au atins nivelul mediu al timpului căruia îi aparțin. Și sper să mă număr și eu în această categorie, alături de majoritatea celor care frecventează cenaclurile cunoscute (și pe care îi cunosc și eu).
- Scriitori obscuri, fără mare succes la cititori – majpritatea, în orice vreme. Nu sunt cunoscuți decât de prieteni, cunoștințe sau dușmani. Unii nu au talent literar – alții poate ar avea un strop, însă nu a fost cultivat, sau sunt la început de drum (și de obicei se găsesc câte unii să-i desființeze din critici neconstructive, făcându-i din start să nu mai încerce). Unii scriu ca o pasiune pe lângă serviciul de bază, sau când ies la pensie, și se străduiesc, frecventând câte un cenaclu literar. Alții consideră că inspirația înseamnă și talent…
- Scriitori care au în ei o singură carte – și aceștia sunt mulți. Despre ei, voi scrie un articol separat. Și nu vorbesc despre cei a căror carte unică a ajuns bestseller sau clasică (vezi Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger), ci despre mulți oameni convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte. Cel mai probabil, intră în categoria scriitorilor obscuri sau, poate, scriitori ai momentului – depinde, de la caz la caz. Mulți vor să scrie una, puțini se apucă și mai puțini termină. Felicitări celor care termină de scris o carte, de așternut gândurile lor pe hârtie! Deja au realizat mai mult decât alții care și-au dorit, dar nu au făcut-o.
Fiecare scriitor are motivele lui de a scrie – unii visează faimă, alții bani, unii au în minte povești care vor afară, să fie scrise și împărtășite cu alții, la fel cum, cu sute de ani înainte, erau povestite din foc de tabără în foc de tabără sau din iarmaroc în iarmaroc… Alții, pur și simplu, vor să lase ceva în urmă, nepoților și cunoștințelor.
Eu sunt de părere că fiecare carte își are cititorii ei, indiferent că sunt 30, 100 sau 300… Și fiecare carte trebuie să aibă parte și de critică constructivă, și de recomandare cercului ideal de cititori. De exemplu, mie nu îmi place literatura erotică, nici cea prea violentă (thriller, gothic, etc) – asta nu înseamnă că nu își au cititorii lor. Și dacă aș da peste o astfel de carte, aș spune că mie nu mi-a plăcut, fiindcă nu fac parte din publicul țintă, dar ar putea să le placă celor care …
Este loc sub soare pentru toate aceste tipuri de scriitori și pentru toate cărțile – publicate pe hârtie sau în diferite formate electronice (unele de descărcat în calculator/ e-reader/ tabletă/ telefon, altele de citit online). Nu ar trebui să fie loc de gâlceavă între ei. (De altfel, două vrăbii se pot certa între ele, deși nu e bine, că, atente la cearta lor, le poate înhăța uliul pe amândouă, dar nu am văzut vrabie să se certe cu căprioara sau cu ursul, decât în filmele Disney…)
