Fragmente din “Prețul libertății”

owlynano1

(Avertisment: fragmentul se referă la aspecte din Santeria) :

Bătrâna pregăti o baie rituală, adăugând salvie, rozmarin, busuioc, gălbenele și petale de trandafiri – plante aromatice pe care le preferau Oggun, Ochun și Yemaya. Unul dintre ucenicii ei, un carteron doar un pic mai mare decât Andrea, a fost rugat să o asiste.
– Ai de gând să îl inițiezi? întrebă tânărul, intrigat de faptul că subiectul discuției, cel care avea să beneficieze de baia rituală de purificare, era alb.
Doar Concha și toți ceilalți santeros repetaseră de atâtea ori, în cursul anilor, că nimeni care nu are sânge african nu poate afla numele africane ale sfinților și ce se ascunde în spatele a ceea ce vedea oricine cu ochiul liber, interpretând în spirit catolic. Lui Goyo i se părea că tocmai Concha cea respectată se pregătea să facă o greșeală gravă. Ori spiritele îi revelaseră ceva deosebit în legătură cu acest tânăr, menit să fie excepția care confirmă regula? Și merita riscul?
– Nu în felul în care ai fost tu inițiat, Goyo, îi explică ea cu răbdare. Nu ar înțelege asta. Spiritele l-au ales, însă nu ca să ne urmeze calea; capul lui nu va primi binecuvântarea pe care au primit-o ale noastre, și tu nu ești aici ca naș. De fapt, știi că ai fi încă prea tânăr pentru o astfel de responsabilitate. Tu ești doar ajutorul meu, să înveți ce este de făcut când sufletul are mai mare nevoie de purificare decât trupul.
Continuă, alegându-și cu grijă cuvintele:
– Mă vei asista și vei recunoaște diferențele dintre ritualurile folosite la cele două inițieri de care ai avut parte și cele pe care le vei vedea acum, menite doar să vindece, să curețe, să purifice, și să îi facă pe Oggun, Ochun și Yemaya să își recunoască fiul și să îl ajute mai mult de acum înainte.

novelist-at-workjpg

Logo of the month of November

Cidrul a venit primul și a fost turnat frățește în patru pahare.
– Pentru viață, și pentru ca marea să dea înapoi ce i se încredințează! toastă cel cu cercelul, iar ceilalți ciocniră cu el imediat.
– Și pentru frumoasele sirene care îi salvează pe naufragiați, răspunse Andrea în franceză, ciocnind prima dată cu Fiona, apoi și cu ceilalți.
Doar gândurile lui știau că primul toast nu era doar pentru ea, ci în primul rând pentru Gorgona. Și înainte de a sorbi, vărsă trei stropi pentru sufletele camarazilor de pe “Marie Gallante”. Era și aceasta o formă de a o include pe Gorgona în mulțumiri și urări de bine.
Fiona roși la auzul toastului neașteptat. Andrea se întrebă ce îl atrăgea la ea, fiindcă multe femei erau frumoase, și totuși îl lăsau rece. Cucerirea femeilor nu era sportul lui preferat, așa cum fusese al unor prieteni de pe nava scufundată. Tânărul venețian nu era afemeiat, și îi lipseau îndrăzneala și siguranța de sine pe care le aveau aceia cu femeile pe care le întâlneau în porturi.

never20give20up_zpsxjgqo7tp

Și acum, un fragment despre botezul unei corăbii:

Preotul binecuvântă moneda de argint și o așeză sub cârmă. Hurricane Thad rânji, puțin disprețuitor. Tradiții prostești, o monedă irosită. Și corabia mai avea una sub marele catarg, tot spaniolă, fără îndoială, pusă la ceremonia de numire și lansare la apă, de către primul proprietar, să îi poarte noroc și ca nava să știe că va fi îngrijită și respectată. Dacă Sol Picador era atât de înfumurat încât să creadă că, prin faptul că i s-a acordat comanda și partea cuvenită, corabia era un pic și a lui, vrând să adauge propriul ban odată cu numele ales de el, treaba lui. Asta nu schimba lucrurile cu nimic.
Părintele Jacques Bonnet continuă netulburat rugăciunea, știind că moneda de aur e a bisericii și a lui. În asemenea condiții, să tot faci sfeștanie de corabie! O pereche mai săracă nu dădea atât la o nuntă.
– Ne rugăm Sfintei Fecioare și sfinților Mihail, Nicolae, Petre, Clement, protectorii marinarilor, să îi dea tărie acestei corăbii să meargă înainte, învingând furtuni și dușmani, și să se întoarcă cu bine în port. În numele tuturor celor care au navigat la bordul ei în trecut și în numele celor care vor naviga la bordul ei în viitor, le oferim mulțumirile noastre pentru protecția acordată goeletei până acum, suntem recunoscători că întotdeauna ea a găsit adăpost de furtuni, întorcându-se cu bine în port, și fie ca întotdeauna să se întâmple așa!

Danube-related legends: Braila

braila_4137

The city of charming Danube

Braila is a beautiful city located on the shore of the river-maritime Danube. This meant, especially a while ago, that ships which went to sea could enter the Danube at Sulina, where it runs into the sea, and sail up to Braila; and it made the city an important trading center for the whole South-Eastern Europe, as the goods loaded there 500 years ago went to Istanbul, farther into the Ottoman Empire, or, why not, to Venice or to Vienna – to the latest, on the Danube itself. A city full of history and legends, and having a so mixed population and an unique architecture – what is not to love about it?

The streets are drawing half a circle, leaving from the Danube, rounding the city and arriving back to the Danube on the opposite side. The old buildings reflect their former owners – rich merchants of Turkish, Jewish, Greek, Armenian, Russian or German origins – and a part of the city’s history. There is blue and green everywhere – little parks, the big Public garden, another big garden, Monument, to the outskirts… Outskirts where a Salt Lake is still pouring his spa-blessings to all people in pain all round the year…

My words are not enough to describe its beauty – but for the present visitor, this beauty can be seen a bit less. It is there, under the dust, in the historical houses which the wolf from the three piglets story can blow down at the third breath, because their ownership is discussed in courts or because neither the mayor, nor the present owner have money to invest in their rehabilitation. However, several writers have immortalized it in their prose and verses – Panait Istrati being the most known for the prose. He enchanted my early teen years, and given that I had the opportunity to spend enough summer holidays there, with my cousins, I started discovering the city step by step, with its beauty and legends.

The bandits had hidden in the swamps and on the corners of the Danube where we were bathing and eating roasted corn. The ship crews were still competing on Saint Mary’s feast, having as prizes ducklings and a piglet. The songs, Romanian, Greek, Lipovan, sometimes Turkish, were resounding here and there, a sign of the multi-culturalism of the city. We were discovering with delight each place which had been written about before.

Meanwhile, years have passed. The Great Island opposite the city became an important agro-industrial center, getting cultivated with corn and vegetables, some swamps had been drained and given back to agriculture, and the legendary charm is starting to fade away. The city has changed too, and the shadows of my youth can be seldom found in the old neighbourhoods or on the falaise… It’s just a shadow of what once had been, taking with it the tumultuous life of a joyful, multicoloured city with an unique personality, nicknamed once “a leg of Paris”.

Where is the hustle and bustle and the boiling joy of the holidays of the cosmopolitan city of a while ago, sung by the writers ? Where are the Greek and Lipovan songs – but where is the city’s life? The words have died, the teen age and the souls together with them. None of the characters I loved in Panait Istrati’s and Theodor Constantin’s books could recognize anymore the places they had lived in – not because of the new buildings, but because the soul of the city doesn’t exist anymore; neither the Danube seem to be the same…

The doors of history are shut, and I try to open them every time I visit the town of my youthful dreams, with songs and memories. Why it’s only me, out of the little crew of a while ago, who gather pieces of life, not lived or even rejected by those around me, in order to bring them alive again in my heart and in my stories, with dances and songs, with the memories of my ancestors? Who can understand the thirst of far away distances which is burning me for a long time, bridging fraternity with Panait Istrati and his heroes, the insatiable desire of other horizons? No matter how changed, I still love the city of charming Danube-related legends, my Braila of an eternal teen age…

simbolul-brailei-ceasul-din-centrul-vechi-2

The city of poverty shadows

My friend and my cousin were born in Braila. My cousin was part of the youthful crew exploring the city with me during our summer holidays, my friend wasn’t, but their stories are the same. Living there, feeling the prison of the dying city, which has lost its traditional attraction. For them, it is the prison of their lives: first the industry declined, the big factories closing one by one. They don’t see the beauty of the old city, they see the challenges of the new one: first, pollution, while the factories were still working; now that they aren’t anymore working, the Danube comes black anyway from oil leaks from the ships or from a shipyard, once the fame of the city, now working barely at half volume.

Happy it’s still working, as the big paper mill factory and the big chemical processing plant which gave nylon fibers and other things to all the country aren’t anymore. The big machine tool plant isn’t working anymore. One of the biggest clothing factory, famous abroad too, is slowly shutting down section by section. Even the spa at the outskirts of the city, built on a healing salt lake, is diminishing its activity. Hotels are closing, letting people unemployed, and those who could benefit of a better health, now are deprived of this spa.

Braila is the city of poverty shadows. My friend and my cousin had studied to have a career on a certain path – this was no longer possible, a few years after they graduated the vocational high-schools qualifying them in that field. Then, they went on the path of professional reconversion – but with this flimsy economy, this hasn’t helped much either. Lives get wasted, hopes get wasted, poverty reigns.

The bandits of the legends have reincarnated now in futureless youth, full of violence against the whole society, and choosing to let it out in neighbourhood gangs. Some places, including in the neighbourhood where I spent my teen years, are no longer safe, as I heard. The unemployed men are drowning their sorrows in liquor, which makes them poorer and more violent. Who could, among the younger generations, went away to work in other countries. What to do in a dying city? My cousin’s husband is working in Spain, after having tried other countries as well; my friend’s ex husband is working in Italy, while she, having four or five different qualifications, has lost her latest job, and nobody is hiring. How to raise a high-school child in these conditions? And there are people in worse situation than them…

My friend and my cousin are looking towards the capital with envious eyes, seeing that we managed better. It’s the fear of surviving day by day, it’s the despair of losing another job, it’s the long, strangling hand of poverty which makes them hate the dying city they have been born in.

– THE END –

The Wheel of Fortune

– Sancho Panza’s inheritance story

Sancho Panza, the illiterate farmer who had become don Quijote’s squire in his adventures, had been married for a long time to a woman named Teresa Cascajo and had a daughter, Marísancha, aged seventeen. All the other children had died at birth or short time afterwards, and she was his only heir… – well, if she had what to inherit or if daughters counted. And none of these conditions were valid. But upon Don Quijote’s death, when his will got read, they discovered that the old knight errant had actually left a piece of land from his property to Marisancha Panza y Cascajo, to be her dowry,… on condition that she married a hidalgo. This was a difficult condition to meet….

All the remaining land and the manor had been left to Don Quijote’s niece, Antonia Quijano, who was nineteen at that time, with the unwritten hope that with such a dowry she’d find a husband. However, some other provisions were made for the future, on condition that said Marisancha and her unknown yet husband had sons, if they sent their sons to school.

This was not exactly a fortune, but for Sancho Panza was a Godsent gift. The wheel of fortune had finally stopped his way, after he had followed and protected his lord in mad quests. His daughter didn’t have much dowry anyway, since he was a poor farmer, a tenant not owning even the land he was working. The land she was owning now was larger than the one Sancho’s family was working, and it meant that she would have something to bring to a new family. He was the last in his line to be a commoner, illiterate and poor farmer.

Actually, it was an advantage in being a hidalgo. They were gentry, revered as such, holding on to the privileges and honours of the nobility even if they had no fortune to back the title up, and exempt from paying taxes. While a commoner couldn’t access to military and administrative careers, they could, and even the poorest of them refused manual work as contrary to their honour. This meant a pretty wife with a dowry might attract some….

So, Sancho started to seek for a young hidalgo to marry her. He had no illusions that a hidalgo de sangre, with an untainted lineage for several centuries, would get interested in her, no matter that she was young, pretty, healthy, hardworking and with some dowry. But he knew that there were other two types of hidalgos who might: either a Biscayan man who was interested in owning land, after his ancestors had lost it, or a young man who had at least six legitimate brothers – the so called sons of hidalgos de bragueta (“fly-of-the-trousers hidalgo“), who, by default, were the poorest gentry.

Jose Maria Zamorra was, indeed, the youngest son of such a hidalgo de bragueta, born under the Andalucian sun. He had to seek the carreer of army since young, but he couldn’t get the deserved promotions for being too poor, as he couldn’t afford the required expenses for a commission and for the related equipment. But he was a hidalgo and a lancer sergeant deployed in the area….

It wasn’t easy to arrange the marriage, for several reasons. First of all, Antonia Quijano had all the interest in the world that it didn’t happen, and she tried to start rumours about Marisancha being a lazy slut. Secondly, it took a while for don Jose Maria Zamorra, who was twenty five at that time, to get persuaded that he wanted to get married.

But, with Sancho Panza’s determination and with the girl’s good looks, things were arranged. The young sergeant convinced himself that the rumours hadn’t been true. The girl might have been rather naive and easy to charm, but weren’t most of them? However, she was no slut, and he got the proof that she had been a maiden. Well, the proof was obvious enough for her father and the priest too, so a shotgun wedding happened in haste.

Actually, Don Jose Maria Zamorra mused, the deal he had got into wasn’t too bad. Marisancha had been only his, she had some dowry, and she wouldn’t ask him to leave the Army for her. She would be the one to stay at home and run the farm, while he was fighting for the glory of the crown of Castilla. He smiled and accepted the bride with whom he had just consummated the wedding night in what peasants called “putting the cart before the oxes“. Well, not the first, nor the last man to start his married life before the priest’s blessing… He wouldn’t mind a son (or more, if he was anything like his father) looking like both of them, he thought vainly.

…After a little more than one year, that son came, and he was christened Jose Santiago. Then, a daughter, called Maria Teresa. The next son of the family was named Alonso, after Don Quijote, and the other Juan Antonio. There might have been some more who lived, who knows… The grandparents were happy to help with raising them, and to offer their help in the estate management while the head of the Zamorra family was away.

Upon late Don Quijote’s will, the boys were sent to school, and all of them showed interest in knights’ stories. Maria Teresa and her mother, Marisancha, learnt to write and to calculate at the same time with the boys, and it helped in the management of the land.

Marisancha was a healthy and industrious woman, and her husband didn’t spent recklessly his pay, neither his wife’s dowry. The war prizes he brought home after campaigns were invested in the land, instead of thinking about paying his dues for a promotion. He knew that after the wars, when his army carreer would end, it was there he was bound to retire.

First, the investment was not in extending, but in cultivating the land properly and hiring work hands. Upon old Sancho Panza’s advice, Marisancha chose to plant first a vineyard, since it was a good wine area, then cereals. Sheep and goats were added to the inventory afterwards, as being good for creating more wealth. The wheel of fortune seemed to remain on their side as long as old Sancho Panza and his son-in-law, Jose Maria Zamorra, lived.

Jose Santiago was more like his father than like his mother. He favoured the career in the Army, and when he enlisted, as he had studied with the monks before, he got the rank of alferez, flag bearer. His life was linked to the Army’s itineration, and he never returned to La Mancha, finding his fortune elsewhere.

Alonso was the one in love with the land – not that Juanto wouldn’t. The land got split between them two, as their older brother had given up his claims in their favour, and they did, at their turn, what their father had done: they married girls who had a better dowry than their pedigree. As for their sister, Maria Teresa, she got married to a miller, in order to keep the processing of the crops in the family, as her being a hidalgo‘s daughter counted less than her dowry.

Life isn’t, though, only sunshine and rainbows. There had been drought, there had been storms affecting crops in other years, and there had been wars, when enemies or even allied armies set camp in La Mancha, depleting resources. The family wealth couldn’t last forever, and the wheel of fortune, ultimately, turned to other lucky sods.

But if you, Spanish citizen or one from the former Colonies, can calculate your ancestry back to many generations ago, you might find out with surprise that Sancho Panza and his daughter Marisancha had been at the root of your genealogy tree, and you are the offspring of a hidalgo of long time ago.

– THE END –

THE FIRES OF LOVE AND INTRIGUE

Maribel had told Carmen the story of her family in exchange of Carmen’’s story, and how her brother Chema got to be sold to a smuggler who brought him somewhere to the Spanish Main. Maribel had promised her to read her the cards for the King of clubs Jose Maria, in her room, in deep secret.

”Why are you keeping it secret?” Carmen asked, naively.

”Because some people are afraid of what they don’t understand. Exactly how it was with your accusation, in the first day, that I poisoned you, when in truth you simply weren’t accustomed to the taste of the spiced coffee with cardamom. But what if people believed you and thought that I use poisons? They know I am into healing plants, so it would be only a next step, leading to an official prosecution. And having an ancestor who had been burnt at stake for witchcraft, I have to be careful with it.”

”Was she really a witch?” the younger woman was fascinated.

”No, she was not. She was no different than me, having the Gypsy gift of fortune reading, and the knowledge of healing plants. But it took loving the wrong man and getting the wrong enemies therefore, to be denounced as a witch and judged accordingly.”

Carmen looked at her fascinated.

”Tell me her story, please, if you know it. I don’t know about any relatives except my mother, who had been separated from her parents at an early age.”

Why not? A story more, to a girl who liked stories… nothing wrong with it. And the innkeeper understood what exactly could mean, for a slave, “separated from her parents at an early age.” She had seen other children sold without their parents… So, Maribel started:

”At twenty, Jacinta was a young widow. Her husband had died of lung fever almost one year ago, leaving her to care for three children. Barnabe was four years old, Jacinto was two and Marisol was still a baby.
The coins caught in her hair were sounding from time to time, equally like the bracelets at her wrists, and the flower in her hair was telling her name.

With the baby caught in a shawl around her hip and the two little boys holding on her many petticoats, she was reading the curious’s fortune at the fair when Don Pedro Nunez de Villavicencio, a young noble man, happened to pass by. Everybody in Sevilla knew him, as his father was an Admiral and he was supposed to follow in the old man’s steps. Only that the young man showed more inclination for painting than for military studies. Actually that was why he was now at the fair, looking for sights worth painting from memory and for interesting faces who would benefit of a few coins to pose for the painter for more detailed scenes. His friend was the known, older Murillo, who was in the process of setting in Sevilla an Academy of Arts.

But Jacinta didn’t know him. Well, she might have heard about his name somewhere, or not even. She was not too often in the town, except fairs and festivals where her skills could get handy in making more money for her family.

She read his palm, and she found there a long successful life, with the line of art very pronounced, with no marriage and with a heartbreak. He smiled at the prediction of no marriage, since his father was trying to convince him to get married to a young lady of his choice, and the painter was not interested. He looked at her better, and not only her beauty, but some unusual facial traits inspired him, and he asked her in many ways until he convinced her to let herself drawn some next day.

While he was completing a painting with her as the model, love was growing in both hearts. He didn’t care that she was a widow with children, he didn’t care that her origins were humble. He loved her and he wanted her by his side; she loved him and she ultimately accepted to be his mistress.

Don Pedro bought her a house in a middle-class neighbourhood – or, actually, the house was his, he used it as a painting studio, but she was the one who was actually living there with her children and with a twelve years old niece who helped her take care of the children and of the household. He was coming almost every day to visit her and to paint. Sometimes his friends, the painters, came too, in order to see a picture or another, and she was the good, silent servant who brought them refreshments. She was happy with her life, with his love, with him asking her and the boys sometimes to be his models for new paintings. But how long could this happiness last?

Her family – or rather the in-laws she was living with, according to their people’s traditions – was not too pleased with what was going on. However, this was an opportunity she couldn’t deny; it meant the children were raised in a moderate wealth and that she could help her family from her new position, so they were ready to close their eyes and to pretend it wasn’t happening. Unlike in other cases, she had no trouble from them, as her father-in-law understood that some day the nobleman would marry or find a younger mistress, and she was to return to them, as there was no other place she could go. If she was smart, she could raise some dowry in order to marry again afterwards, he mused.

The Admiral de Villavicencio couldn’t accept what was going on. Having a mistress… well, it was something normal for a young man, but being so attached of her that he didn’t want to marry as his father wanted him to, with a respectable noble lady with a good dowry, and whose father would have meant a good alliance for the Admiral’s interests? This was inconceivable! Besides, he was sure that the Gypsy woman had charmed him to keep him with her – how else could the old man explain his son’s attraction to a widow with three children, when he could have a younger, prettier woman, or as many as he wanted? If his son didn’t want to pursue the military carreer he was destined to, preferring to paint and to gallivant with a Gypsy woman, something had to be done about this. If he could get the woman out of his son’s life, then he would obey his father – or at least this was the Admiral’s opinion. And thinking how to do it for good, he got soon the best idea: he paid a few men and women with a good reputation in society to denounce Jacinta to the Inquisition as a witch. They declared she had read them their fortune, some of them declared also that she had stated that the Devil himself was her lover. And the Inquisition wasn’t sleeping when a witch was denounced…

The niece happened not to be at home when the guards sent by the Inquisition took Jacinta, so only the widow and her baby were taken. When she arrived to an empty home and found out what had happened, she returned with the two boys to her family.

Jacinta was tortured under the accusation of witchcraft, to which blasphemy was added too, when she had said that she loved don Pedro and their love had no sin. The Church happened to think otherwise. Fornication was a sin, so her stance was a blasphemy against the Ten Commandments. Then, they started to look for evidence that she was a witch – and when the Inquisition looked for evidence, they were bound to find it, by misinterpreting everything.

She had a pigmented birthmark in the shape of a cherry, which was regarded as a mark of the Devil; she had cards and bones to read fortune; she had a cat she cherished, and cats, no matter that it wasn’t black, were cherished by the Devil; she had been denounced by blemishless members of the society and by another witch during the interrogation… What was easier than making a tortured woman to tell exactly what the torturers wanted to hear, when the clerk was there to note the confession? Besides, the suffering under torture she had endured was offering more “evidence” of demonic possession, in the Inquisition’s opinion, such as blasphemies uttered to the torturers, uncontrollable spasms, and, for a woman whose mother tongue was not Spanish, “speaking in tongues”, which meant saying, in delirious pain, words the torturers couldn’t understand.

Exactly how the other witch had been tortured to denounce her, Jacinta also, under tortures, admitted all the accusations, including having slept with a demon who took the shape of Don Pedro Nunez de Villavicencio, whom everybody knew to be a pillar of the society… Good finding, nothing to say!

All these were grounds to declare her a witch, and being Gypsy meant from the start that she would be condemned. And yes, she got condemned for witchcraft and blasphemy, to be burnt at stake. The confession of her sins and the alleged repenting had to take the form of a ritual of public penance for condemned heretics; this is why it got to me something of what had been said.

Her baby, little Marisol, had been taken from her and given to nuns to properly raise her, which was something common for the suspect women before being subjected to torture. Nobody could learn afterwards what happened with her. If she survived childhood, she might have become a nun at her turn, taught to pray for the soul of her heretic mother.

But the two boys remained with the family. Among the great number of children who were there, belonging to several sisters-in-law, nobody except the family could say who were Jacinta’s. And the authorities didn’t care about two Gypsy boys, anyway. The witch was away from the path of the admiral’s family.

One would think that don Pedro Nunez de Villavicencio, the noble painter, got himself exempted of the scandal with the demon confession trick, but he didn’t. The town was still gossiping and wondering what had really happened. The Inquisition trial didn’t fool most people; they knew the Gypsy beauty had to be removed in order for the man to follow his path in the society. Nevertheless, he couldn’t remain in Sevilla either. Not only the people’s gossips, but the shadows of his love and his cowardice hanged heavily on his conscience. In that very year, 1661, he joined the order of the Knights of Saint John, an military order of monks fighters, pronouncing his vows of chastity and poverty, together with repenting for all the previous sins.

He left for Malta in the service of the order, spending many years abroad. He had become a known painter, as far as I heard, and he returned, in his old age, to die in Sevilla. Several of his paintings had been given to the king and his court. I wonder if those where Jacinta had served as model too, and I wonder sometimes how it was for him to have his lover executed in front of his eyes and he not able to show any grief. How much he had seen her in his dreams afterwards, and if he had painted her from memory afterwards too.”

”I would have been curious about this too,” Carmen admitted. ”If he confronted his father and he didn’t want to get married or to give her up, then it meant he truly loved her. And the fact that he wanted no other woman afterwards, is also a sign in the same direction. It is a sad love story which has impressed me a lot, one worth a song,” she expressed her admiration as well as she was able to.

Carmen figured out that when the painter had returned, older and wiser, he didn’t want to stir up the scandal back. Besides, he might have loved the woman, but since they hadn’t got children of their own, he wasn’t curious to learn about two boys he had no connection with.

Maribel guessed her thought and continued the story in her own way:

”…Nevertheless, at that time my family was not there anymore, they had left for Granada. Little Barnabe Heredia had grown into a strong man, and his uncles had taught him both how to raise and train horses and how to fight. In Granada, Gypsies were good at this. At eighteen, he got married to a young girl he had been promised to for a while, Mariquita, and they got ten children. There were several boys among them, but the oldest girl was Maria Salome, my mother. All the women of the family, who were taught to read cards and palms, were also taught to be careful where they do it and not to flaunt it in public, unless they want to end like poor Jacinta,” Maribel ended her story with a sigh.

Carmen had understood her reasons already, and something more as well:

“Maybe this is why your grandfather had understood and he had welcomed your father when his family disowned him. He didn’t want to lose his daughter and he had thought they were safer this way, under the eyes of the whole family,” the younger woman concluded.

This was a good point she had never considered.

”Now, it’s time to come back to the cards, and to your brother…”, Maribel said, taking them from the table and shuffling them, while saying the traditional invocation words.

– THE END –

Drum în istorie – partea 5

– Emilia, trezeşte-te! Serbarea a început!

O mână mă zgâlţâia energic. Am recunoscut vocea lui Chicho, în timp ce încercam, fără rezultate, să deschid ochii.

Deci încă trăiam!

– Ce s-a întâmplat, somnorici? Nu te-am văzut aşa de adormită nici după noaptea pierdută la fiesta.

– Nu ştiu… Mă doare capul… Unde sunt? Ce cauţi aici, în Templul Soarelui?

– Emilia, tu ai văzut ceva? mă întrebă serios spiriduşul, folosind un termen pentru care sora lui l-ar fi certat, acuzându-l de superstiţii. Despre ce templu vorbeşti?

– Coricancha, din Cuzco, unde sunt akla

Abia reuşisem să văd coliba învârtindu-se parcă în jurul meu ca într-un carusel. Durerea de cap era, într-adevăr, necruţătoare.

– O fi de la aburii băuturii pe care a fiert-o bătrâna ta gazdă, îmi spuse Chicho, pe deplin lămurit. Nu eşti obişnuită, de aceea ţi s-a întâmplat. Până te îmbraci tu, eu voi vorbi cu gemenii. Nu-i spune Jimenei, că ea e viitoare doctoriţă şi n-o să te creadă. Iar după aceea… poţi să-mi povesteşti?

– Desigur.

Am găsit un vas cu apă. Speram ca răcoparea ei să mă trezească pe deplin, însă zadarnic. M-am îmbrăcat cu gesturi automate, neînţelegând pe deplin ce se petrecuse cu mine. Mirarea mi-a fost şi mai mare când mi-am descoperit în păr agrafa de argint dăruită de Inca, şi la gât amuleta de peruzea.

Deci fusese adevărat? Trăisem într-adevăr experienţa unui drum în istorie?

Chicho, Miguel, Gabriel şi bătrâna se apropiară. Gazda mea avea în mână o ceaşcă cu ceai mai amar decât cel de maté.

– Bea-l tot, o să-ţi facă bine!

Toţi patru aveau atenţii deosebite faţă de mine. După ce am băut ceaiul, durerea de cap începu să mă lase, iar Miguel îmi ceru să povestesc ce visasem. (Spre deosebire de Chicho, care încă mai credea în minuni, el nu era convins că nu fusese un simplu vis).

Îmi era puţin ruşine, cu patru perechi de ochi fixându-mă curioşi, însă am căutat să descriu cât mai amănunţit tot ce vorbisem, tot ce văzusem, inclusiv ritualul de jertfă.

– Puteţi spune că am visat, le-am zis în final, dar cum vă explicaţi atunci faptul că am în păr agrafa de argint, la gât amuleta care m-a apărat de foc, şi în minte cântece pe care voi nu le-aţi cântat? Am văzut cum arăta Cuzco înainte de a fi jefuit – şi apoi, de unde puteam să învăţ cuvinte quechua pe care nu le-aţi rostit voi, inclusiv o melodie în papiamiento?

– Dacă profesorul vostru te întreabă ceva, spune-i că eu ţi-am dăruit aceste podoabe, rosti bătrâna. De obicei, oamenii învăţaţi, chiar dacă au sângele nostru în vine, nu mai cred în forţa strămoşilor, în sărbători şi băuturi de leac. Cu atât mai mult fiindcă eşti străină, alţii s-ar fi cuvenit aleşi pentru această călătorie. Dacă Pacha-mama şi Quilla-mama au hotărât ca tu să fii aceea, să trăieşti viaţa unei akla şi să fii jertifită pentru victoria împotriva conquistadorilor, înseamnă că eşti într-adevăr o fiinţă deosebită, şi tot ce mi-ai spus aseară, ba chiar mai mult, a fost adevărat… Se cuvine să participi la serbare, în seara aceasta, şi te voi îmbrăca întocmai cum ai fost îmbrăcată în templu.

Serbarea începuse încă de dimineaţă printr-o procesiune religioasă. În satele locuite de indieni şi metişi niciodată nu ştiai dacă Fecioara Maria, scoasă adesea în procesiuni, nu este cumva Cocha-mama, Quilla-mama sau Pacha-mama, iar Isus e fiul lui Dumnezeu sau Fiul Soarelui. Divinităţile se amestecaseră odată cu sângele şi cu sărbătorile, în formarea noului popor creol despre care îi vorbisem lui Inca Tupac-Amaru cândva, într-un templu de aur.

Bătrâna îşi ţinu promisiunea. Din toate lăzile satului unde fuseseră păstrate veşmintele şi podoabele rituale, mi-a găsit ceva pe măsură, astfel încât la căderea serii am redevenit akla.

Dansatorii au băut din licoarea pregătită de bătrână. Focurile s-au aprins în cerc. Undeva, în mijlocul cercului, eram eu, împreună cu trei fete din sat. Nici nu ştiam ce am de făcut. Ele îmi zâmbeau încurajator. O clipă, gândul îmi zbură spre Oderay şi Coillur, dar ele se numeau Juana, Mariquilla şi Pepita.

Eu nu băusem nici măcar chicha, însă emoţia mă adusese în aceeaşi stare de euforie ca a celorlalţi. Dansul nostru semăna cu cele din templu. Zâmbetele fetelor dovedeau că mă descurcam.

Priveam chipurile tovarăşilor mei de expediţie, abia ghicite printre flăcări, şi deodată mi se păru că văd pe chipul lui Sylvio strălucirea ochilor de miere întâlniţi odinioară… aceleaşi trăsături fine…

L-am tras de mână şi l-am adus în mijlocul cercului, fără să mă pot elibera de sub vraja privirilor ce mă urmăreau din adâncul veacurilor. Melodia semăna cu alta pe care o mai auzisem… Inima mi s-a umplut, şi am început să cânt în papiamiento:

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcele meu iubit!”

Nimeni nu părea mirat nici de cunoştinţele mele de quechua, nici de îndrăzneala mea, în afara lui Sylvio, care nu s-ar fi dorit vedetă.

După ce muzica aceea dulce a încetat şi noi ne-am retras, a urmat un dans războinic, iar prin alegerea mea, Sylvio a rămas să-l întruchipeze pe Atahualpa.

Sub un copac, unde mă aşezasem să mă odihnesc şi să pot privi de la distanţă ceremonia, Miguel continuă discuţia întreruptă la amiază:

– Vezi tu, Emilia, lupta continuă. Numai că acum este vorba despre o luptă economică şi politică, iar conquistadorii vin din nord. Iau cafeaua, iau fructele… iau totul. Şi comorile, pentru colecţiile lor de antichităţi. Suntem liberi, dar sclavi; săraci în ţară bogată. Ştii foarte bine că noi doi suntem indieni şi ne mândrim cu numele de Yamqui, fiindu-ne strămoş un viteaz cacique. Gabriel şi cu mine am ales o formă de luptă la fel de bună: învăţăm istoria, să putem explica apoi, în calitate de profesori, copiilor din sate cine sunt ei – fiindcă acum, din păcate, pe platouri, puţini copii se duc la şcoală. E mai rău decât pe vremea incaşilor, atunci şcoala era obligatorie!

Cuvintele lui mă legănau. Am aţipit fără să-mi dau seama.

A doua zi, Land Rover-ul roşu al lui Victor, reparat, avea să înghită din nou distanţele. Vom părăsi satul în care am trăit experienţa unei vieţi, drumul ciudat în istorie. Poate la Nazca voi avea ocazia să particip la dezgroparea vreunei comori. Poate… De ce tocmai eu?

Acum îmi revenea în minte mirarea bătrânei… cuvintele lui Inca Tupac-Amaru despre rostul pe care îl avea acest drum în istorie în care soarta mă trimisese.

De ce eu? De ce Sylvio mi se pare că ar semăna cu Inca Tupac-Amaru?

Simt căldura amuletei de peruzea şi mă întreb dacă nu cumva Coillur avusese dreptate. L-am iubit, oare, pe Fiul Soarelui, ştiind că istoria nu mi-l poate reda? Mi-am pierdut oare dragostea pe râul fără de întoarcere al istoriei?

 martie – mai 1991

Drum în istorie – partea 4

Bătăliile erau încă în favoarea asupriţilor. Mă temeam că roata se va întoarce în curând, fiindcă sfârşitul îl cunoşteam.

Şi, într-adevăr, marile scoici marine numite turututu anunţară într-o zi apropierea duşmanului.

Printr-un coridor subteran ne-am refugiat din oraşul aflat sub asediu în fortăreaţa Sacsahuyaman. Inca aştepta întăriri de la poporul aymara şi de la cele din sud. Eu mă ferecasem în tăcere. Ne întâlneam în templu la fel ca odinioară, însă refuzam să-i răspund la întrebări.

– Ştiţi foarte bine ce va urma, am spus-o. Pe Jorge Gobea, metisul trădător, nu l-aţi găsit, nu l-aţi ucis înainte. Nu se putea, aşa e sortit să se întâmple. De ce să rostesc vorbe fără rost? Da-r-ar Dumnezeu să mă fi înşelat eu!

Fiul său şi doica plecaseră de mult spre Bolivia. Acolo urma să crească, pentru a prelua cândva buzduganul de aur al strămoşilor, însemn al puterii, şi llautu roşu de Fiu al Soarelui, împreună cu dorul de răzbunare împotriva spaniolilor.

Oştenii se îmbărbătau porinindu-şi acţiunile cu cântecul lui Atahualpa:

“În marele arbore huabo

Bătrânul cărăbuş

Cu lacrimi de sânge

Se tânguie amar.

            Şi sus, pe trunchiul drept

            Duioasa turturea

          De supărare grea

            Se tânguie amar.

Ca negura adâncă

Vin albii, val-vârtej,

De aur însetaţi

Se potolesc aici.

            Pe tatăl Inca-ndată

            Cu-asprime îl înhaţă,

            În pleavă îl trântesc

            Şi-l fac astfel să moară.

Cade grindina deasă!

O rază străluceşte

Şi-ascunsul soare, vai,

Se-ntunecă cu totul.

            Bărbaţii drepţi, vitejii,

            Sunt îngropaţi de vii,

            Iar biata ţară zace

            Sub un străin acum.

Să ne legăm cu toţii,

Fraţilor, să luptăm!

Pământu-nsângerat

De plânsete-i stropit.

            Din naltul cer, o, Inca,

            Părinte prea iubit,

            Pedeapsa noastră amară

            Apleacă-te, priveşte-o!

Văzând atâta jale

Nu-mi e sortit să mor –

Inimă nu mai am

Să pot încă trăi!”

De fiecare dată când îl auzeam, după ce Coillur mi-l tradusese, îmi venea să plâng. Povara întregii istorii îmi apăsa sufletul – la fel ca şi lui Inca Tupac-Amaru, care mă înţelegea pe deplin.

Cândva mă întrebase ce simt la apropierea spaniolilor, din moment ce ei erau “ai mei”.

– Ai mei nu sunt în nici un caz, mărite Inca. Sunt ai morţii şi ai aurului care-i stăpâneşte! Nu gândul meu i-a adus pe aceste meleaguri. Eu îi urăsc pe toţi cei ce seamănă sânge şi nedreptate în drumul lor.

– Vor mai exista războaie şi în viitorul pe care îl vezi? mă întrebă el altă dată.

– Din păcate, da. Unul mare, eliberând tot Imperiul Soarelui de sub coroana spaniolă – iar înainte şi după acesta, multe mici: răscoale, revolte de tot felul. Imperiul se va sfărâma în multe ţări ce se vor certa la nesfârşit pentru teritorii, iar în interiorul fiecărei ţări vor exista mereu conducători şi rebeli.

– Nu-i e dat poporului meu un strop de linişte în veacuri?

– Nu despre poporul quechua vorbesc acum, mărite Inca. Va exista un popor unic, denumit creol, păstrând în el ceea ce au mai bun ca neamuri spaniolii, quechua şi negrii.

– Negrii?

– Da. Există undeva, departe, un continent cu oameni negri, numit Africa, dacă ai auzit cumva prin mănăstire. De acolo vor aduce sclavi spaniolii, când bărbaţii quechua vor pieri în lupte sau în minele de argint şi aur, pentru a satisface setea de bogăţie a cotropitorilor.

În clipa aceea, din spatele unei coloane a templului apăru Marele Preot, cu tunetul în glas şi fulgere în priviri.

– Blasfemie! Nu crezi în victoria marelui Inca Tupac-Amaru împotriva invadatorilor? Te încăpăţânezi în profeţii absurde? Drept pedeapsă, mâine în zori vei fi jertfită pe altarul lui Viracocha pentru victoria poporului quechua!

Inca încercă să protesteze, să-i ceară îndurare, însă în van. Marele Preot, duşmanul meu, avea putere deplină în templu.

Am fost lăsată să mă pregătesc, la asfinţit. Inca mi-a promis că va veni mai târziu să mă vadă, şi că va rămâne alături de mine până la sfârşit, cu regretul că nu a putut împiedica această execuţie.

Coillur şi Oderay m-au împodobit plângând. Mantia grea de pene, bijuteriile din pietre preţioase mă apăsau. Îmi venea să plâng, însă reuşeam să mă abţin. Oare acesta era rostul pentru care fusesem trimisă aici? Să cad jertfă unei victorii iluzorii?

În inima templului, în sala cea mare, am vegheat toată noaptea, avându-l alături pe Inca Tupac-Amaru. În ochii lui străluceau câteva perle de lacrimi, ascunse: ţinea la mine, într-un fel sau altul; şi la soţia lui ţinuse, în alt fel; pe amândouă ne pierdea în favoarea morţii, la puţin timp una după alta… Dacă ar fi existat vreo posibilitate de salvare, m-ar fi scăpat de la moarte; aşa, singurul lucru pe care l-a putut face a fost să nu mă lase singură în ultimele clipe.

– Măcar dacă ar folosi la ceva această jertfă! am oftat eu. Dacă viaţa mea ar putea întoarce soarta bătăliei, sau astupa gura trădării, n-aş avea nici o părere de rău.

– Deci şi zilele mele sunt numărate?

– Începând cu asediul, steaua izbânzii vă apune în favoarea duşmanilor.

Tremuram, deşi emoţia care mă cuprinsese nu se putea numi întrutotul frică, mai curând orice altă reacţie nervoasă.

Inca mă strânse în braţe ca pe un copil lipsit de apărare. Cu o voce caldă, începu un cântec în graiul creol ce abia se forma, numit papiamiento. Melodia părea a fi un cântec de leagăn, însă de la primele versuri în spaniolă mi-am dat seama că m-am înşelat: era de dragoste şi de moarte. Eram jelită încă înainte de martiriu:

“Llipiacushpami tutayan

Mi dulce dueña, mi amor!

Alan! Imata tucunt

Con tan funesta dolor?

            Ya me deja, ya se va,

            Causag cristianonie ayayan;

            Adios, lumbre de mis ojos –

            Llipiacushpami tutayan!

Callepambapi saquispa

Sin escuchar mi clamor,

Puyushinami chingarin –

Mi dulce dueña, mi amor!”

L-am rugat să mi-o traducă. Mi-a răspuns că o va face abia în zori, înainte de a-mi începe dansul ritual al morţii.

Mi-a prins apoi la gât o amuletă mică, sculptată în piatră. La lumina flăcării de pe altar, răsfrântă de strălucirea odoarelor de aur şi argint, nu-mi puteam da seama despre ce fel de piatră era vorba – probabil, una semipreţioasă.

– Tradiţia spune că aceasta ar fi amuleta-salamandră, care apără de puterea focului. E singurul lucru care te-ar putea ajuta.

A doua noapte petrecută alături de un bărbat, într-un decor romantic, fără un cuvânt de dragoste – în schimb, dovedindu-ne unul celuilalt încredere neţărmurită. Cine ar auzi, poate n-ar crede.

Penumbra îi scotea în evidenţă trăsăturile fine şi ochii strălucitori de miere veche. Data trecută, sub făclia stelelor, fusese rândul meu să-l ocrotesc, să-l consolez; acum, focul sacru ne lumina chipurile, iar rolurile ni se inversaseră.

Ceea ce mi-a fost dat să ascult în noaptea aceea a fost un fel de testament politic: gândurile unui rege care era convins de realitatea prezicerilor mele. Eu îi vorbeam despre lucruri pe care cu greu le putea înţelege, descriindu-i popoarele Anzilor după jumătatea secolului XX: tot lupte, tot frământări politice, într-un destin istoric asumat de la înaintaşi.

Chiar dacă spusele mele nu erau deosebit de încurajatoare, demonstrau totuşi că tradiţia luptelor seculare luase o nouă înfăţişare, ce avea să ducă la izbândă, iar în calitatea sa de rege, Inca Tupac-Amaru nu putea decât să fie mulţumit de ceea ce auzea.

Zorile se apropiau. Inca îmi cântă încă o dată melodia aceea de dragoste şi moarte, potrivită clipelor pe care le înfruntam alături. Îşi aminti că trebuia să-mi traducă versurile quechua:

“Cum străluceai azi-noapte,

Dulcea mea iubită!

Ce voi face eu, nefericitul,

Cu o durere atât de apăsătoare?

            Deja mă părăseşte, iată –

            Ieri încă trăia, azi numai pare.

            Adio, lumină a ochilor mei –

            Cum străluceau azi noapte!

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcea mea iubită!”

Vocea lui caldă, strălucirea ochilor… parcă le mai întâlnisem la altcineva… La cine? Când? Nu reuşeam să-mi amintesc. În îmbrăţişarea lui mă simţeam ocrotită, gândurile mi se topiseră într-o căldură ciudată. Nu-mi mai era teamă.

…Deodată se iviră zorile! Marele Preot era la uşă, savurându-şi răzbunarea.

“Măcar să aibă ce vedea!” gândi probabil Inca, şi mă sărută sub ochii lui.

M-am ridicat, cu podoabele zornăind în dansul ritual:

“Soseşte moartea,

soseşte dansul!

Când vine dansul

trebuie să dansezi,

când vine moartea

nu există leac…

            Ah! Ce rece e vremea,

ce vânt rece bate!

Recele vânt al morţii

mă umple de fiori…”

Pe de altă parte, mă apropiasem de foc, dogorindu-mi trupul. Preoţii sacrificatori au pus tot felul de buruieni în flăcări, ridicând un fel de ceaţă fumegândă. M-am aruncat în mijlocul rugului, păstrând în memorie ochii mari ai lui Inca Tupac-Amaru.

Flăcările erau roşii, negre, galbene… Pe altar era în acelaşi timp cald şi rece… Oare aceasta să fie moartea?

Drum în istorie – partea 3

Într-o zi, Inca se arătă trist, îngândurat:

– Soţia mea este bolnavă. La amiază va fi adusă în templu. Oderay şi Coillur, împreună cu tine, veţi avea grijă de ea în vreme ce eu voi îndeplini cele cuvenite. Poţi să-mi spui, Emilia, dacă se va face bine?

– Nu, mărite Inca, nu pot să ştiu sigur. Aveţi copii?

– Un fiu în vârstă de opt luni. De ce întrebi, i-ai văzut cumva soarta?

– Lui, da. Să-l trimiţi undeva, departe, să fie îngrijit de oameni de încredere, pe platourile unde suflul războiului nu poate ajunge. Vor trece două sute de ani până ce un urmaş al lui va lua numele pe care l-ai umplut de glorie în lupte, ridicând poporul quechua din nou împotriva spaniolilor.

– Va izbândi, cel puţin?

– El, nu. Trădarea îl va arunca în flăcări. Însă alţii vor izbândi, câteva zeci de ani mai târziu. Sub alte nume, împărţit în mai multe ţări, Imperiul celor patru vânturi se va elibera de sub gheara leului Castillei.

Soţia lui Inca Tupac-Amaru, Caya, avea vreo douăzeci de ani. Dacă ar fi fost Jimena alături de mine, mi-ar fi spus de ce boală suferă. Eu nu-mi puteam da seama.

Au culcat-o alături de un iepure negru, pe care l-a înjunghiat la miezul nopţii însuşi Inca. Marele Preot a citit în măruntaiele jertfei că moartea este aproape, cerându-şi victima. Iepurele a fost incinerat, pentru a ucide spiritul rău al bolii.

– Va trebui să sacrifici o lama roşie pe altarul Soarelui şi poate că Supai, zeul morţii, se va îndura s-o mai lase, spuse Marele Preot.

Din camera în care eram, puteam auzi rugăciunea de sacrificiu, pe care Oderay mi-o tradusese.

“O, puternice Viracocha!

Atoateştiutor Viracocha!

Tu, care eşti pretutindeni acelaşi deasupra pământului,

Tu, care eşti de la începutul lumii până la sfârşitul ei,

Tu, care faci toate şi le însufleţeşti,

care ai grijă de oameni cât trebuie să trăiască sănătoşi, în pace,

Tu, care eşti în cele mai înalte ceruri

şi printre norii de furtună,

îngăduie-i o viaţă lungă

şi primeşte acest sacrificiu,

O, Creatorule!”

Totul a fost zadarnic, Caya a murit a doua zi. La îmbălsămare nu am putut asista, ci doar la ceremonia funerară a darurilor şi onorurilor. În jurul moartei au fost puse vase cu mâncăruri alese, podoabe, unelte cotidiene cu care ţesuse sau brodase. Preotesele s-au prins într-un dans ritual pe care eu trebuia să-l învăţ din câţiva paşi.

Participanţii se apărau de influenţa nefastă a zeului morţii golind patru cupe de chicha, ceea ce-i aducea într-o stare de beţie rituală. A trebuit să beau şi eu. Se jucau zaruri confecţionate din oscioare de lama roşie, numite huayru, speciale pentru astfel de ocazii. Fiindcă răposata era femeie, doar femeile aveau dreptul să joace, câştigând podoabe sau veşminte care-i aparţinuseră acesteia.

Eu m-am refugiat în grădina de aur, nedorind să particip la această parte a tradiţiei. Acolo m-a găsit Inca.

– Tu nu joci huayru împreună cu celelalte?

– Nu pot… Am fost crescută în alte tradiţii, şi mi se pare o impietate. În străfundurile sufletului rămân creştină. În plus, de oameni beţi mi-a fost frică întotdeauna, şi am impresia că unii participanţi au dublat numărul cupelor băute…

– Te înţeleg. Pe mine m-au educat într-o mănăstire, pentru a deprinde toate secretele spaniolilor şi a putea lupta împotriva lor de la egal la egal. Atahualpa şi Manco nu au înţeles lucrul acesta, de aceea au fost învinşi. Iar din intoleranţa preoţilor la tot ceea ce nu corespundea convingerilor lor, am învăţat că trebuie să respecţi şi ceea ce nu poţi înţelege. La tine am găsit această calitate. Eşti altfel decât ei. Până şi vorba îţi este alta…

(Fără îndoială că, numai după doi ani de filologie, n-aveam cum să fiu familiarizată cu toate arhaismele anilor 1570, a căror limbă literară păstra încă asemănări şi mai mari cu portugheza).

Inca îşi continuă gândul:

– Nu te pot obliga să faci ceea ce nu ţi se potriveşte, atâta timp cât respecţi legile templului. Îţi dăruiesc însă o agrafă – pe care altfel poate că ai fi câştigat-o, tu sau alta, la huayru.

Era o agrafă din argint, cu stele încrustate în metal. Îmi plăcea. Nu-mi aminteam dacă o văzusem sau nu în părul Cayei. Inca mi-o prinse chiar el în păr. Dacă ne-ar fi văzut acum Marele Preot, ce ură i-ar fi scăpărat în priviri!

Mă săturasem de duşmănia lui ascunsă, fiindcă nu făcusem nici un rău, nimănui. Altă prizonieră model ca mine, neregretându-şi trecutul şi starea actuală, nu cred că mai întâlniseră printre spanioli. De fapt, neînţelegând cum nimerisem eu în acel timp ce-mi era străin, aşteptam cu interes fiecare zi, cu orice mi-ar fi adus ea, convinsă că aceeaşi putere magică mă va reîntoarce, cândva, în secolul XX.

Ceea ce mă lega de Inca Tupac-Amaru nu era dragoste, după cum credeau unii, ci un sentiment ciudat, mult mai înalt, mult mai puternic, o punte între gânduri, de absolută sinceritate, de ambele părţi.

În noaptea aceea, departe de participanţii la ritualul funerar, ameţiţi cu chicha, Inca îmi povesti viaţa sa zbuciumată.

Pe Caya o iubise. Fiind considerat fiu al Soarelui, trebuia oricum să se căsătorească numai cu una dintre surorile sale, pentru a păstra în vinele urmaşilor sângele divin. Sora cea mai apropiată de vârstă, cu care era căsătorit încă din leagăn, se numea “sora – stea”. În afara ei, îşi putea alege oricâte alte soţii, din rândul “fetelor alese” şi al fiicelor de căpetenii din ţinuturile imperiului.

Ca urmare a consangvinităţii repetate, incaşii mureau adesea tineri, lăsând puţini urmaşi la tron, în schimb, o puzderie de bastarzi lipsiţi de drepturi, care se puteau afirma doar prin valoarea proprie. În ceea ce priveşte fetele, era mai uşor: prinţesele fără drept de moştenire, numite ñusta, îşi găseau soţi de vază. Altele erau educate în templu, pentru a deveni preotese, precum Oderay şi Coillur. În schimb, băieţii se războiau mereu între ei, şi de aici începuse tragedia poporului quechua, de la Huascar şi Atahualpa…

Gândurile mi se amestecau. Convingeri istorice înrădăcinate în mine de pe vremea când citeam “Tradiţiile” lui Ricardo Palma începeau să se clatine.

Am ascultat tot ce-mi spunea Inca Tupac-Amaru sub strălucirea stelelor şi a pietrelor preţioase, lăsând pentru mai târziu ordonarea ideilor şi a sentimentelor. În clipele acelea încetase a fi un rege, era doar un om lovit de soartă, iar eu, printr-un miracol alături de el, aveam menirea să-l încurajez.

În zilele următoare, când eram singură la apă ori când împodobeam lama aleasă pentru sacrificiu cu cercei sacri din aur cu ciucuri coloraţi şi coliere de scoici, îmi revenea în minte tot ce auzisem.

Deci nici vestitul Atahualpa nu fusese un rege fără pată, precum îl zugrăviseră cronicarii! “Condorul Anzilor” îşi sfâşiase propriul frate, deşi era bastard, fiu al “Marii Doamne din Quito”, şi nu s-ar fi cuvenit să fie Inca.

Iar Tupac-Amaru, nepot al lui Huascar, fusese crescut în fortăreţele de pe platouri până la vârsta de zece ani, ca şi tatăl său, pentru a nu-i fi cunoscută originea. Fusese dat apoi în grija lui Paullu, unul dintre bătrânii săi unchi, pentru a fi prezentat în Oraşul Regilor şi educat după voia spaniolilor, într-o mănăstire. Căuta să înveţe totul, iar viceregelui îi părea om de încredere. Nimeni nu bănuia că imnul lui Atahualpa îi răsună în suflet, împreună cu ura faţă de cotropitori, aşa că ridicarea la luptă a fost o surpriză.