A long time ago, in a North Atlantic far far away…
Introduction
Earlier this week I was drawn into an enlightening discussion with my colleague Ben Frey about the complicated textual tradition that lies behind George Lucas’s “Star Wars,” which few outside the scholarly community realize is a modern rendition of an old Germanic legend of a fatal conflict between a father and his treacherous son. Below I present some remarks on the Old Icelandic version of the legend, with some spare comparative notes on the cognate traditions in other old Germanic languages.
The story as presented in George Lucas’s films represents only one manuscript tradition, and a rather late and corrupt one at that – the Middle High German epic called Himelgengærelied (Song of the Skywalkers). There is also an Old High German palimpsest known to scholars, later overwritten by a Latin choral and only partly legible to us…
Pentru ca Mexic, peones, mariachis… si La Llorona imbracata in huilpil, ca cea din cantecul Chavelei Vargas (sau al lui Nat King Cole, ca tot aceeasi este, nu chiar cea din legenda).
Există povești în această lume care ne schimbă, fac să ne tresalte ceva în inimă și lasă acolo o fărâmă de tristețe. Sunt poveștile unor oameni care și-au găsit și împlinit iubirea nu aici, pe pământ, ci dincolo de viață și de moarte. Sunt acele povești care ne învață iar și iar că dragostea fericită se încheie ”la adânci bătrâneți”, în timp ce iubirea sfâșietoare dăinuie dincolo de timp.
Îndrăgostiții din Telendos
Romeo și Julieta sunt doar doi eroi-prototip pentru o poveste tristă de iubire, în spatele lor ascunzându-se multe cupluri care și-au găsit alinarea înr-un alt mod decât o nuntă.
Pothea si Andronicus sunt doi astfel de eroi care au lăsat în bazinul Mării Egee urma iubirii lor.
În articolul precedent spuneam că Laskarina s-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu spetsiotul Dimitrios Ioannouza cu care a avut trei copii, Giannis, Giorgos și Maria. Din păcate, după doar nouă ani de conviețuire pașnică, femeia a rămas văduvă, soțul ei fiind ucis într-o confruntare cu pirații algerieni. Chiar dacă averea familiei le permitea un trai oarecum fără griji, statutul de văduvă la doar 26 de ani era unul dificil pentru Laskarina care, tânără, cu trei copii mici, era extrem de vulnerabilă.
Laskarina Bouboulina Sursa foto: Pinterest
Destinul a făcut ca ea să întâlnească un bărbat care i-a oferit nu numai protecția și sprijinul, dar și numele care a consacrat-o în istorie: armatorul Dimitris Bouboulis. Bun prieten cu Dimitrios Ioannouza, primul ei soț, Bouboulis fusese îndrăgostit de Laskarina încă din primul moment în care a văzut-o în casa prietenului său. Știa că nu o poate avea, așa că s-a…
După cum mă cunoașteți deja, vă așteptați să vă povestesc despre mariachis sau alte versiuni locale mai din sud, de limbă spaniolă și cultură latino. Desigur! Nu vă pot dezamăgi, claro que si!
Ceea ce și fac astăzi, sub semnul unei melodii din țara lor pe care au cântat-o menestrelii itineranți despre care vă scriu acum, fiindcă mi-a fost rușine să-i filmez, deși alții au făcut-o. Nici măcar nu i-am întrebat cum îi cheamă, deși am vorbit cu ei…
A fost odată ca niciodată o zi de început de martie, pe vremea când în România erau doar 3 cazuri de coronavirus, dintre care unul deja vindecat. O zi când lumea se plimba prin parcul Cișmigiu și înfloriseră ghiocei, toporași, gălbioare și brândușe acolo, spre deliciul citadinilor, altfel lipsiți de asemenea noutăți botanice.
Stăteam pe o bancă, împreună cu mama, având în fața noastră pajiștea înflorită sau, mai aproape, pe băncile de partea cealaltă a aleii, doi tineri care cântau, unul la chitară, unul la o tobiță deosebită. Nu de sistem african sau din Orientul Mijlociu, cum mai văzusem, ci una care părea să fi fost făcută din același tip de material ca o tamburină (și cam de aceleași dimensiuni și stil, doar că fără accesoriile zăngănitoare și cu ambele extremități acoperite). O priveliște destul de obișnuită în Cișmigiu. Mi-aș dori să am atâția bani câți tineri cu vreun instrument muzical, mai comun sau mai deosebit, am văzut în parc, în decursul anilor!
Chitaristul, brunețel, cu părul ondulat. părea să aibă între 18 și 20 de ani. Era frumușel. S-ar fi potrivit să fie unul dintre mariachis din poveștile mele. Toboșarul, tuns foarte scurt, cu fața de același alb-roz ca și mine, avea o figură comună, însă ochii albaștri-verzui erau vii, strălucitori. Aveau în fața lor un recipient în care lumea pusese câte un leu, câte cinci lei – din nou, nimic neobișnuit aici. Eu am pus 10 lei, fiindcă m-am gândit că erau doi și cântau frumos, o melodie salsa la modă.
I-am crezut români, până când i-am auzit vorbind între ei în spaniolă. Învinsă de curiozitate (sau, mai curând, dornică de a folosi o limbă care îmi place mult, uitată, în ultima vreme, din lipsă de ocazii pentru conversație) i-am întrebat, în primul rând, din ce țară sunt. Erau columbieni.
Alta în locul meu ar fi făcut gafa de a asimila Columbia cu el diablo verde, și ar fi spus Medellin, dacă nu cumva ar fi rostit vreun nume de personaj principal al unor filme inspirate din realitatea acestui oraș, la fel cum multă lume, când aude de România, spune Dracula sau Ceaușescu. Iritată de asemenea dovezi de cunoaștere a unor elemente specifice ale țării, le-am spus, în schimb, că Gabriel Garcia Marquez este scriitorul meu preferat. Și al meu! a răspuns toboșarul, care m-a întrebat, la rândul lui, câți ani am studiat spaniola. Am vorbit și despre telenovelele marca Estudios Caracol, văzute în tinerețe, despre Rudy Rodriguez și Simon Bolivar, venezuelean, dar eliberator și al Columbiei.
Erau în România de o lună. Ca mulți alți sud-americani (ba și nord-americani, acum vreo 15 – 20 de ani, când bântuiam Europa cu trenul, în excursii organizate de sindicat, ne întâlneam prin trenuri și cu studenți din SUA, aflați în vacanța de vară prin Europa, cu sacul de dormit în spate, și când rămâneau fără bani spălau vase într-un bar dintr-un oraș până strângeau suficient să-și continue călătoria) porniseră într-un tur al Europei. Îmi povestiseră că le fusese destul de greu să se obișnuiască cu frigul. Deși Columbia are climă montană, cu zăpadă, ei veneau mai de la căldură, în special chitaristul, dintr-un port la mare. Spuneau că le este greu că în Europa toate prețurile sunt mai mari decât la ei în Columbia. Îi cred…
La un moment dat, un student la conservator s-a apropiat, s-a așezat pe banca de lângă a lor și și-a scos vioara. A prins melodia pe care o cântau ei și au început să cânte împreună, după care au stat de vorbă în engleză. Au mai cântat o melodie împreună, apoi studentul i-a cerut chitara cu împrumut, cântând, în engleză, un Negro spiritual pe ea. Au făcut poze toți trei (nu m-au rugat pe mine să le fac, ceea ce înseamnă că le-au și ieșit pozele, eu le scot mișcate!), după care studentul și-a împachetat vioara și a plecat spre facultate.
*****
Nu pot să nu mă gândesc ce or face acum, dacă mai sunt în București, dacă i-a prins aici carantina și închiderea granițelor, sau dacă, Doamne ferește, au ajuns în vreo țară cu număr și mai mare de îmbolnăviri.
*****
Și fiindcă titlul este MENESTRELI ITINERANȚI, nu ar trebui să fie vorba numai de ei, ci și de peruanii care cântau la mare, imitând formațiile deja cunoscute în București, La Raza și Sin Fronteras, ultima și cea mai veche amintită și în finalul romanului meu PRIETENII DREPTĂȚII. Întotdeauna m-am oprit să vorbesc cu ei, să cumpăr un CD sau o casetă (mai demult) ori un obiect de artizanat, dacă vindeau și din acestea. Cei care aveau instrumente specifice primeau întrebări referitoare la acestea. Așa am învățat despre quena și zampona și despre tipurile de chitări…
Am cunoscut, acum 20 de ani, în avion spre Bruxelles, un ecuadorian cu trăsături incașe, numit Juan-Antonio. Am vorbit cu el tot drumul (cam o oră, pentru mine zborul fusese cu schimbare de avion în alt oraș european, o fi fost Munchen, o fi fost Amsterdam, cine mai știe, pe el l-am avut vecin de scaun în această a doua parte a călătoriei). Pe vremea aceea vorbeam spaniola mai fluent, aveam consultanți PHARE spanioli… El cânta la zampona si mi-a povestit destule de la el din țară.
Mă întreb acum, despre toți ca ei, prizonieri în câte un oraș al Europei astăzi închise. ce or fi făcând? Cum s-or fi descurcând în momentele când glasul instrumentelor tace?
What’s that you say, it was an iceberg which sank the Titanic? Sure, but why did the iceberg cut through the ship’s steel like it was hot butter? Senan Molony, Titanic expert and author of Titanic: why she collided, why she sank, why she should never have sailed, believes he has the answer: a fire that burned for days, possibly weeks, inside the ship had weakened the hull and bulkheads.
Amazingly enough, this fire was still burning when the Titanic sailed. Even worse, the ship’s crew knew of this but was under intense pressure to sail anyway… and they did.
A fatal shot
As History 101 explains, the new information was unearthed by Molony in 2017, when a photo album was discovered in an attic that held never-before-seen photographs of the Titanic before its maiden voyage. As he spoke to photo album owner, Titanic enthusiast Steve Raffield, Molony saw…
Empatia este ceva care se învață. Încă de mic. Sau chiar și la vârstă înaintată, dacă ești deschis pentru lucrul acesta. Pentru cei mici, voi lăsa mai jos o poveste care s-ar putea să le fie de ajutor părinților când vor să le vorbească despre cum se pot înțelege cu cei din jur.
Pentru cei mari, o scurtă amintire: luni, 10 iunie, este prima celebrare a empatiei în România. Contribuim împreună la construcţia empatiei în comunitatea noastră.
Conferinţa „Building Empathy in my Community” (începând cu ora 14) are ca obiectiv să aducă mai multe perspective despre impactul empatiei în diferite comunităţi: perspective din antreprenoriat, leadership, HR, customer care, educatie, parenting şi nu numai.
Participarea este gratuită; vă puteți înscrie aici.
Fans of books and writing will be thrilled to learn of this rare find: a newspaper published on December 28, 1774, accidentally discovered in a New Jersey Goodwill facility! As The Washington Post reports, Mike Storms was walking among the crowded shelves of the New Jersey Goodwill facility where he works when something yellow and faded caught his eye. He paused and pulled from the thrift-store jumble a framed sheet of newsprint, dense columns of tiny text topped by a small engraving of a dismembered snake.
The Pennsylvania Journal and Weekly Advertiser, it read. The date? Dec. 28, 1774.
A Worthless Reproduction?
It had been sitting there for months, ignored or dismissed as a worthless reproduction.
It took Storms only a few minutes of searching “Unite or Die masthead” in Google to learn that such an edition of the paper, if genuine, could fetch upward of $18,000 on…
This is a guest post by Allan Bishop, a mid-twenty-something writing hack, and yuppie professional somewhere in the Greater Boston area. He laments the passing of bacon, enjoys long walks on back roads, and provides irreverent but affectionate takes, guides, and discussions on science-fiction, fantasy, and the mechanics of writing. His life, unfortunately, has been hijacked by Al-Bawk the Undying, a sentient storytelling chicken.
Black Dogs: A Guide On Select Mercenaries (Real and Fictional) Throughout History
The Black Company, The Golden Company, Outer Heaven. Mercenaries have fascinated readers in fantasy and science-fiction for as long as both genres have existed. More organized and ruthless than your lovable rogue, the mercenary serves often as an antagonist or a protagonist, depending on what purpose they serve in…
Marina didn’t know about pagan gods, who had been buried into oblivion by the Christianism in Greece, and about the heroes, there were legends circulating from an island to another. These legends were her favourites, but they were far simpler than the original ones, of course. And the one about the mermaid in whom all the Greek sailors believed was the one reminding her about “Colomba” and her family.
”I promised you a story too, and I’ll tell you my favourite one, about a mermaid. Once upon a time, there was a great king in my country, you’d name him Alexander. King Alexander conquered almost all the world, this is why people called him THE GREAT. He gathered all the wise men from the occupied lands and asked them if they knew a solution that he could live longer and keep his strength, because he still had some countries to take over, and all of them to be converted into an unitary empire, each nation learning from the other.
The wise men looked at each other, because only a few chosen ones knew the answer: it was difficult, but not impossible for such a brave king. He needed to obtain the Immortal Water from the edge of the world, in the place where two mountains were endlessly moving, actually fighting like two rams, head to head. Many princes and knights had attempted to get it and failed, dying caught between the two fighting mountains. And if they succeeded to cheat the mountains, they were killed by the one-hundred-eyes sleepless dragon who guarded the water spring.
King Alexander did not need any other challenge, he decided to try his luck and obtain it. He had a cherished good horse, as quick as the wind, and riding it, armed with his best weapons, he arrived to the edge of the world, where the mountains were fighting, opening and closing their heads so suddenly that no bird could fly between them. But his strong horse succeeded, however without his tail, which remained caught between the mountains. Then he prepared his bow and quickly sent the arrows to the dragon’s eyes, giving afterwards the finishing coup with his sword. So he killed the dragon, took water in his cask, watered his horse and washed his face from the beast’s blood. The mountains, on the road back home, weren’t as dangerous anymore.
The wise men had told him to keep the water for when he is hurt in a battle, for a miraculous recovery to impress all his enemies. Perhaps this was his mistake, because when he went home, he kept the cask with Immortal Water without telling anybody what was there.
His sister, Gorgona, found it and drank it. When the king checked, after a while, the cask was empty, so he got angry and asked what happened. His sister confessed. Mad on her, he threw her out of the window. The castle had view at the sea, so she got into the water. But she couldn’t die anymore, as she had drunk the Immortal Water. From princess of the conquered world, in her brother’s shadow, she became the princess of the sea, its ultimate ruler. She has a big palace on the bottom of the sea, full with treasures, and the most beautiful guards. From having spent so much time in the water, swimming quickly from a corner to the other of oceans and seas, her beautiful feet got transformed into a fish tail, or maybe a dolphin’s.
At sunset, after a storm, the sailor on watch of any ship on any sea might see her on a rock, or rising from a wave, combing her hair with a gold comb, and looking into a gold-plated mirror. Good seamen, pray do tell me, is King Alexander still alive? Is my brother still the King of the World? she asks with a sweet voice.
Sometimes, the sailor laughs with contempt, telling the truth: I have heard of no King Alexander in this world. He died more than one thousand years ago. Then, in deep anger, Gorgona throws her comb, moves her tail, and the waves grow, the storm starts again, with greater fury, and the biggest wave sinks the ship, not giving back any man or goods aboard. She takes everything.”
Marina looked at him and ended her story with the optimistic part:
“Sometimes the sailor on watch knows what to answer, and he bows in front of her respectfully: Hail, o, Princess of the Seas, your brother is ruling in peace for many happy years, but unfortunately his country has no seas. Then, the uncomforted sister gets happy, extends her arms to embrace the ship and save it, lets her black hair free on the water and the wave is appeased. The whole crew hears her beautiful song of praise for her brother, and they are protected from any sea-related harm.”
Marina stopped again, sighing. Gorgona took all her family, and not even in exchange of the wrong answer. Little Dora was now her companion, her brother, her father and uncles among her guards… Was aunt Lena the leading cook there too?
“She might take any sailor she wants, even without asking. No question was asked to anyone aboard “Colomba”, my family’s ship,” she said with a choking voice. “She is the queen of the seas, she has this right and sometimes she uses it just because.”
Laskarina Bouboulina Sursa foto: Pinterest 
Empatia este ceva care se învață. Încă de mic. Sau chiar și la vârstă înaintată, dacă ești deschis pentru lucrul acesta. Pentru cei mici, voi lăsa mai jos o poveste care s-ar putea să le fie de ajutor părinților când vor să le vorbească despre cum se pot înțelege cu cei din jur.
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 
You must be logged in to post a comment.