(publicată în ARENA LITERARA nr. 10/2018)
– Mamă, ce înseamnă numele tău, în limba părinților tăi? tânăra prințesă o întreabă pe regina majestuoasă.
Aceasta răspunde, simțind în piept durerea că nu a fost lăsată să își învețe copiii limba ei maternă.
– Numele meu, Nausica, are marea în el, coama valurilor pe care le mână Poseidon, strămoșul nostru, și foamea pescărușului pentru ceva fără nume. Are aceeași rădăcină ca nautic, de exemplu.
Alții îl traduc “cea care arde corăbii”, însă ea nu recunoaște această variantă. A existat o singură corabie pe care și-ar fi dorit ca ochii ei s-o poată arde, cu pasiunea primei iubiri rănite, odinioară…
Regina are acum vreo treizeci și cinci de ani. În camera femeilor, este înconjurată de cele trei fiice. Se poate vedea pe chipul ei că a fost odată mai frumoasă decât ele. Seamănă cu ea, toate sunt drăguțe. Dar în privirea ei este o tristețe mută pe care nimic nu o poate șterge. O fi numai disprețul neîncetat al soțului ei, și persecuțiile sale, că nu și-a îndeplinit datoria de a-i dărui un fiu, moștenitor al tronului? Sau la acestea se adaugă durerea de a fi căsătorită cu un bărbat pe care nu l-a iubit niciodată, comparându-l veșnic cu singurul din inima ei?
Undeva afară, un bătrân rapsod cânta “Odiseea”. Cântecul vieții ei, fragmentul cu visul avut în tinerețea ei, a ajuns la urechile lor. Ochii reginei s-au umplut de lacrimi.
Într-adevăr, multă vreme după aceea nu mai rămăsese fecioară. Numai că nu totul se întâmplase ca în visele ei de fată. Soțul mândru pe care îl promisese zeița Athena în vis se dovedi a fi regele bătrân și puternic al unei insule din depărtări, ales de tatăl ei. Nausica îi înțelesese motivele. Mulți feaci nobili îi ceruseră mâna; dacă unul dintre ei i-ar fi devenit soț, cei respinși s-ar fi răzbunat, pornind un război civil. De aceea a trebuit să fie măritată departe. Ea sperase să aibă alt soț, pe acel marinar frumos.
Când spăla rufele la râu, împreună cu prietenele ei, o arătare sălbatică le ieșise înainte: un bărbat gol, murdar, trezit de gălăgia lor. Fetele, speriate, fugiseră care încotro. Demnitatea ei de prințesă îi ceruse să rămână. Poate și puterea visului, la care se adăuga puțină curiozitate, fiindcă străinii nu li se înfățișau astfel. Știa că, spălând rufele în ziua aceea, va câștiga un soț bun.
Arăta atunci mai jalnic decât un cerșetor, însă vorbele îi erau dulci, politicoase și nobile. A știut că nu era un om obișnuit. Nu l-a putut refuza. El i-a mulțumit urându-i ca Cerul să îi îndeplinească toate dorințele: un soț bun, un cămin prosper, fericit. Ce ironie! Șaisprezece ani mai târziu, se vede cu totul altfel: soțul ei este bogat, bun pentru oricine în afară de ea. Casa îi este prosperă, pașnică, dar fericirea nu este nicăieri. O viață lipsită de iubire nu poate fi fericită.
– Este cântecul tău, mamă? întrebă cea mai mică dintre fiice.
Regina dădu din cap afirmativ. Își pierduse vocea, înecată în lacrimi. Luă o înghițitură de apă din ulcior, gata să-l scape din mână auzind vorbele fiicei celei mari:
– Chiar l-ai iubit pe Ulisse?
Fiica cea mare este frumoasă. Are o claie de păr negru, domesticit în două cozi groase. O cheamă Agape. Toată lumea spune că mama i-a dat numele după ce îi lipsea, dorind să își învăluie măcar fiica în iubire. De ce să o mintă? Este logodită; în câteva luni își va părăsi surorile să plece cu soțul ei, pe o altă insulă. Povestea va continua. Spre deosebire de Nausica, ei îi place soțul dat de tatăl ei. S-ar fi luptat cu soțul ei, regele, ar fi șantajat și ar fi făcut orice să nu-și mărite fetele după bărbați pe care ele nu-i voiau. Regina știe foarte bine că uneori este suficient să vezi o singură dată un om ca să îl iubești o viață.
– Da, l-am iubit. M-am îndrăgostit de el când s-a întors, curat și îmbrăcat în hainele pe care i le dădusem. Nu era la fel de tânăr ca unii dintre pretendenți, însă era mândru și impunător. Strălucea ca un leu. A fost respectuos, nevoind să fiu văzută cu el pe drumul spre oraș, așa cum, la început, le spusese fetelor să plece ca el să se poată spăla. Reputația noastră însemna mult pentru el. De aceea l-am plăcut, și eu și tata, zâmbi ea amintirii frumosului străin cu care ar fi vrut să se căsătorească.
Îl hrănise, îl îmbrăcase și îl învățase să ceară mila mamei ei, cu speranța că va rămâne la curte. Îl auzise lăudându-i frumusețea. Știa că nici ea nu-i era indiferentă.
– Te-ai îndrăgostit la prima vedere? întrebară fetele.
– Da. Învățați din lacrimile mele, fetelor: dragostea la prima vedere este puternică, vine pe neașteptate și nu ține mult, răspunse ea.
Mândrul marinar câștigase ospitalitatea părinților Nausicăi și inima tinerei prințese. Când regele Alcinous a bănuit că ar putea fi un locuitor al Olimpului, el a negat, spunând că era un simplu muritor. Totuși regele l-a admirat și i-a oferit să rămână acolo, să-i fie ginere, primind ca zestre o casă și un domeniu.
– Te-a părăsit, deși erai mai tânără și mai frumoasă decât Penelopa? s-a mirat fiica cea mijlocie.
– Ea îi era soție și mama fiului lui. Eu nu-i puteam oferi ce avea deja. Așa că zeița Athena m-a înșelat, favorizând-o pe ea, răspunse regina cu amărăciune, fără să admită că el își încălcase promisiunea și ar fi plecat pe ascuns dacă ea nu i-ar fi ieșit în cale în zori, când el și escorta dăruită lui de tatăl ei erau gata să ridice ancora.
De la plecarea lui Ulisse, ea nu a mai putut aduce ofrande nici Athenei, nici Afroditei. În curând a plecat, ca femeie măritată, ocrotită de Hera. Aceasta i-a dăruit tot ce își dorise, în afară de dragostea și înțelegerea soțului ei.
– În sala cea mare, unde tatăl meu dăduse o petrecere în onoarea lui, noi, femeile nobile, nu puteam intra. Am putut asculta totul din spatele unei perdele. Prin deschizătura acesteia vedeam puțin în jur. L-am văzut pe cel pe care îl iubeam plângând la cântarea Iliadei și am înțeles că fusese la asediul Troiei. Apoi, frații și pețitorii mei l-au provocat la întreceri. I-am văzut pe chip hotărârea de a se întoarce acasă când a auzit că Penelopa avea pețitori.
– Ultima dată când am ascultat povestea aceasta, nu amintea de Penelopa, spuse fiica cea mijlocie.
– Rapsozii spun multe lucruri când cântă această legendă. Nu există doi să povestească la fel. Din gură în gură, faptele se schimbă. Eu zic ceea ce am trăit.
De fapt, o parte din ce trăise. Nausica nu le putea mărturisi fiicelor secretul ei. Taina unei nopți întunecate, înainte ca străinul cel frumos să admită că el era Ulisse și că îl aștepta o soție și un fiu în Ithaca. Dacă Demodocus rapsodul nu i-ar fi spus despre pețitorii Penelopei, să-i trezească gelozia, poate că el ar fi rămas cu ea, așa cum îi promisese în noaptea aceea, printre mângâieri și sărutări pasionate. Singura ei noapte de fericire cu mândrul marinar.
Poate rapsodul orb avea un simț aparte, să-i dezvăluie ce se întâmplase, altfel nu ar fi cântat la petrecere despre dragostea dintre Ares și Afrodita, și mânia lui Hefaistos. În casa regelui Alcinous nu exista nici un soț încornorat; doar un tată dezonorat, încă neștiutor.
Ulise nu primise numai darurile celor doisprezece prinți ai feacilor și pe cel al regelui Alcinous. Primise dragostea Nausicăi, fecioria ei, totuși ar fi fost gata s-o părăsească fără un cuvânt.
– Noroc, prietene! Și sper ca, ajuns în țara ta, să-ți amintești de mine câteodată, fiindcă în primul rând mie îmi datorezi viața ta, îi spusese ea cu voce tremurătoare, văzându-l gata să se îmbarce.
Nu va putea uita niciodată, nici cele rostite de ea, nici răspunsul lui:
– Nu voi înceta să te ador până la sfârșitul zilelor mele, deoarece tu, domniță, ai fost cea care mi-a dăruit din nou viața.
Într-un fel, o iubise, însă își preferase soția și fiul crescut în lipsa lui, în locul tinerei care îi oferise totul, și al fiicei pe care nu va ști niciodată că o zămislise. Doica devotată a Nausicăi, care o însoțise, după căsătorie, în acest colț de lume, era singura care ar fi putut spune, dar n-ar fi făcut-o niciodată, cu înțelepciunea moașelor bătrâne, că văzuse destui copii născuți la șapte luni după nuntă, ca Agape, însă mici, fragili și toți fără păr.
Nici o mirare că Agape voia să asculte din nou “Odiseea”. Surorile mai mici erau de acord cu ea. A fost chemat rapsodul. Dacă ea ar fi fost cea care să spună povestea, Nausica ar fi spus-o altfel…
