DRAGOSTEA LA PRIMA VEDERE NU ȚINE MULT

Arena literara

(publicată în ARENA LITERARA nr. 10/2018)

 

– Mamă, ce înseamnă numele tău, în limba părinților tăi? tânăra prințesă o întreabă pe regina majestuoasă.

Aceasta răspunde, simțind în piept durerea că nu a fost lăsată să își învețe copiii limba ei maternă.

– Numele meu, Nausica, are marea în el, coama valurilor pe care le mână Poseidon, strămoșul nostru, și foamea pescărușului pentru ceva fără nume. Are aceeași rădăcină ca nautic, de exemplu.

Alții îl traduc “cea care arde corăbii”, însă ea nu recunoaște această variantă. A existat o singură corabie pe care și-ar fi dorit ca ochii ei s-o poată arde, cu pasiunea primei iubiri rănite, odinioară…

Regina are acum vreo treizeci și cinci de ani. În camera femeilor, este înconjurată de cele trei fiice. Se poate vedea pe chipul ei că a fost odată mai frumoasă decât ele. Seamănă cu ea, toate sunt drăguțe. Dar în privirea ei este o tristețe mută pe care nimic nu o poate șterge. O fi numai disprețul neîncetat al soțului ei, și persecuțiile sale, că nu și-a îndeplinit datoria de a-i dărui un fiu, moștenitor al tronului? Sau la acestea se adaugă durerea de a fi căsătorită cu un bărbat pe care nu l-a iubit niciodată, comparându-l veșnic cu singurul din inima ei?

Undeva afară, un bătrân rapsod cânta “Odiseea”. Cântecul vieții ei, fragmentul cu visul avut în tinerețea ei, a ajuns la urechile lor. Ochii reginei s-au umplut de lacrimi.

Într-adevăr, multă vreme după aceea nu mai rămăsese fecioară. Numai că nu totul se întâmplase ca în visele ei de fată. Soțul mândru pe care îl promisese zeița Athena în vis se dovedi a fi regele bătrân și puternic al unei insule din depărtări, ales de tatăl ei. Nausica îi înțelesese motivele. Mulți feaci nobili îi ceruseră mâna; dacă unul dintre ei i-ar fi devenit soț, cei respinși s-ar fi răzbunat, pornind un război civil. De aceea a trebuit să fie măritată departe. Ea sperase să aibă alt soț, pe acel marinar frumos.

Când spăla rufele la râu, împreună cu prietenele ei, o arătare sălbatică le ieșise înainte: un bărbat gol, murdar, trezit de gălăgia lor. Fetele, speriate, fugiseră care încotro. Demnitatea ei de prințesă îi ceruse să rămână. Poate și puterea visului, la care se adăuga puțină curiozitate, fiindcă străinii nu li se înfățișau astfel. Știa că, spălând rufele în ziua aceea, va câștiga un soț bun.

Arăta atunci mai jalnic decât un cerșetor, însă vorbele îi erau dulci, politicoase și nobile. A știut că nu era un om obișnuit. Nu l-a putut refuza. El i-a mulțumit urându-i ca Cerul să îi îndeplinească toate dorințele: un soț bun, un cămin prosper, fericit. Ce ironie! Șaisprezece ani mai târziu, se vede cu totul altfel: soțul ei este bogat, bun pentru oricine în afară de ea. Casa îi este prosperă, pașnică, dar fericirea nu este nicăieri. O viață lipsită de iubire nu poate fi fericită.

– Este cântecul tău, mamă? întrebă cea mai mică dintre fiice.

Regina dădu din cap afirmativ. Își pierduse vocea, înecată în lacrimi. Luă o înghițitură de apă din ulcior, gata să-l scape din mână auzind vorbele fiicei celei mari:

– Chiar l-ai iubit pe Ulisse?

Fiica cea mare este frumoasă. Are o claie de păr negru, domesticit în două cozi groase. O cheamă Agape. Toată lumea spune că mama i-a dat numele după ce îi lipsea, dorind să își învăluie măcar fiica în iubire. De ce să o mintă? Este logodită; în câteva luni își va părăsi surorile să plece cu soțul ei, pe o altă insulă. Povestea va continua. Spre deosebire de Nausica, ei îi place soțul dat de tatăl ei. S-ar fi luptat cu soțul ei, regele, ar fi șantajat și ar fi făcut orice să nu-și mărite fetele după bărbați pe care ele nu-i voiau. Regina știe foarte bine că uneori este suficient să vezi o singură dată un om ca să îl iubești o viață.

– Da, l-am iubit. M-am îndrăgostit de el când s-a întors, curat și îmbrăcat în hainele pe care i le dădusem. Nu era la fel de tânăr ca unii dintre pretendenți, însă era mândru și impunător. Strălucea ca un leu. A fost respectuos, nevoind să fiu văzută cu el pe drumul spre oraș, așa cum, la început, le spusese fetelor să plece ca el să se poată spăla. Reputația noastră însemna mult pentru el. De aceea l-am plăcut, și eu și tata, zâmbi ea amintirii frumosului străin cu care ar fi vrut să se căsătorească.

Îl hrănise, îl îmbrăcase și îl învățase să ceară mila mamei ei, cu speranța că va rămâne la curte. Îl auzise lăudându-i frumusețea. Știa că nici ea nu-i era indiferentă.

– Te-ai îndrăgostit la prima vedere? întrebară fetele.

– Da. Învățați din lacrimile mele, fetelor: dragostea la prima vedere este puternică, vine pe neașteptate și nu ține mult, răspunse ea.

Mândrul marinar câștigase ospitalitatea părinților Nausicăi și inima tinerei prințese. Când regele Alcinous a bănuit că ar putea fi un locuitor al Olimpului, el a negat, spunând că era un simplu muritor. Totuși regele l-a admirat și i-a oferit să rămână acolo, să-i fie ginere, primind ca zestre o casă și un domeniu.

– Te-a părăsit, deși erai mai tânără și mai frumoasă decât Penelopa? s-a mirat fiica cea mijlocie.

– Ea îi era soție și mama fiului lui. Eu nu-i puteam oferi ce avea deja. Așa că zeița Athena m-a înșelat, favorizând-o pe ea, răspunse regina cu amărăciune, fără să admită că el își încălcase promisiunea și ar fi plecat pe ascuns dacă ea nu i-ar fi ieșit în cale în zori, când el și escorta dăruită lui de tatăl ei erau gata să ridice ancora.

De la plecarea lui Ulisse, ea nu a mai putut aduce ofrande nici Athenei, nici Afroditei. În curând a plecat, ca femeie măritată, ocrotită de Hera. Aceasta i-a dăruit tot ce își dorise, în afară de dragostea și înțelegerea soțului ei.

– În sala cea mare, unde tatăl meu dăduse o petrecere în onoarea lui, noi, femeile nobile, nu puteam intra. Am putut asculta totul din spatele unei perdele. Prin deschizătura acesteia vedeam puțin în jur. L-am văzut pe cel pe care îl iubeam plângând la cântarea Iliadei și am înțeles că fusese la asediul Troiei. Apoi, frații și pețitorii mei l-au provocat la întreceri. I-am văzut pe chip hotărârea de a se întoarce acasă când a auzit că Penelopa avea pețitori.

– Ultima dată când am ascultat povestea aceasta, nu amintea de Penelopa, spuse fiica cea mijlocie.

– Rapsozii spun multe lucruri când cântă această legendă. Nu există doi să povestească la fel. Din gură în gură, faptele se schimbă. Eu zic ceea ce am trăit.

De fapt, o parte din ce trăise. Nausica nu le putea mărturisi fiicelor secretul ei. Taina unei nopți întunecate, înainte ca străinul cel frumos să admită că el era Ulisse și că îl aștepta o soție și un fiu în Ithaca. Dacă Demodocus rapsodul nu i-ar fi spus despre pețitorii Penelopei, să-i trezească gelozia, poate că el ar fi rămas cu ea, așa cum îi promisese în noaptea aceea, printre mângâieri și sărutări pasionate. Singura ei noapte de fericire cu mândrul marinar.

Poate rapsodul orb avea un simț aparte, să-i dezvăluie ce se întâmplase, altfel nu ar fi cântat la petrecere despre dragostea dintre Ares și Afrodita, și mânia lui Hefaistos. În casa regelui Alcinous nu exista nici un soț încornorat; doar un tată dezonorat, încă neștiutor.

Ulise nu primise numai darurile celor doisprezece prinți ai feacilor și pe cel al regelui Alcinous. Primise dragostea Nausicăi, fecioria ei, totuși ar fi fost gata s-o părăsească fără un cuvânt.

Noroc, prietene! Și sper ca, ajuns în țara ta, să-ți amintești de mine câteodată, fiindcă în primul rând mie îmi datorezi viața ta, îi spusese ea cu voce tremurătoare, văzându-l gata să se îmbarce.

Nu va putea uita niciodată, nici cele rostite de ea, nici răspunsul lui:

Nu voi înceta să te ador până la sfârșitul zilelor mele, deoarece tu, domniță, ai fost cea care mi-a dăruit din nou viața.

Într-un fel, o iubise, însă își preferase soția și fiul crescut în lipsa lui, în locul tinerei care îi oferise totul, și al fiicei pe care nu va ști niciodată că o zămislise. Doica devotată a Nausicăi, care o însoțise, după căsătorie, în acest colț de lume, era singura care ar fi putut spune, dar n-ar fi făcut-o niciodată, cu înțelepciunea moașelor bătrâne, că văzuse destui copii născuți la șapte luni după nuntă, ca Agape, însă mici, fragili și toți fără păr.

Nici o mirare că Agape voia să asculte din nou “Odiseea”. Surorile mai mici erau de acord cu ea. A fost chemat rapsodul. Dacă ea ar fi fost cea care să spună povestea, Nausica ar fi spus-o altfel…

A Greek legend

Gorgona

Marina didn’t know about pagan gods, who had been buried into oblivion by the Christianism in Greece, and about the heroes, there were legends circulating from an island to another. These legends were her favourites, but they were far simpler than the original ones, of course. And the one about the mermaid in whom all the Greek sailors believed was the one reminding her about “Colomba” and her family.

”I promised you a story too, and I’ll tell you my favourite one, about a mermaid. Once upon a time, there was a great king in my country, you’d name him Alexander. King Alexander conquered almost all the world, this is why people called him THE GREAT. He gathered all the wise men from the occupied lands and asked them if they knew a solution that he could live longer and keep his strength, because he still had some countries to take over, and all of them to be converted into an unitary empire, each nation learning from the other. 

The wise men looked at each other, because only a few chosen ones knew the answer: it was difficult, but not impossible for such a brave king. He needed to obtain the Immortal Water from the edge of the world, in the place where two mountains were endlessly moving, actually fighting like two rams, head to head. Many princes and knights had attempted to get it and failed, dying caught between the two fighting mountains. And if they succeeded to cheat the mountains, they were killed by the one-hundred-eyes sleepless dragon who guarded the water spring. 

King Alexander did not need any other challenge, he decided to try his luck and obtain it. He had a cherished good horse, as quick as the wind, and riding it, armed with his best weapons, he arrived to the edge of the world, where the mountains were fighting, opening and closing their heads so suddenly that no bird could fly between them. But his strong horse succeeded, however without his tail, which remained caught between the mountains. Then he prepared his bow and quickly sent the arrows to the dragon’s eyes, giving afterwards the finishing coup with his sword. So he killed the dragon, took water in his cask, watered his horse and washed his face from the beast’s blood. The mountains, on the road back home, weren’t as dangerous anymore. 

The wise men had told him to keep the water for when he is hurt in a battle, for a miraculous recovery to impress all his enemies. Perhaps this was his mistake, because when he went home, he kept the cask with Immortal Water without telling anybody what was there. 

His sister, Gorgona, found it and drank it. When the king checked, after a while, the cask was empty, so he got angry and asked what happened. His sister confessed. Mad on her, he threw her out of the window. The castle had view at the sea, so she got into the water. But she couldn’t die anymore, as she had drunk the Immortal Water. From princess of the conquered world, in her brother’s shadow, she became the princess of the sea, its ultimate ruler. She has a big palace on the bottom of the sea, full with treasures, and the most beautiful guards. From having spent so much time in the water, swimming quickly from a corner to the other of oceans and seas, her beautiful feet got transformed into a fish tail, or maybe a dolphin’s. 

At sunset, after a storm, the sailor on watch of any ship on any sea might see her on a rock, or rising from a wave, combing her hair with a gold comb, and looking into a gold-plated mirror. Good seamen, pray do tell me, is King Alexander still alive? Is my brother still the King of the World? she asks with a sweet voice.

Sometimes, the sailor laughs with contempt, telling the truth:  I have heard of no King Alexander in this world. He died more than one thousand years ago. Then, in deep anger, Gorgona throws her comb, moves her tail, and the waves grow, the storm starts again, with greater fury, and the biggest wave sinks the ship, not giving back any man or goods aboard. She takes everything.”

Marina looked at him and ended her story with the optimistic part:

Sometimes the sailor on watch knows what to answer, and he bows in front of her respectfully: Hail, o, Princess of the Seas, your brother is ruling in peace for many happy years, but unfortunately his country has no seas. Then, the uncomforted sister gets happy, extends her arms to embrace the ship and save it, lets her black hair free on the water and the wave is appeased. The whole crew hears her beautiful song of praise for her brother, and they are protected from any sea-related harm.”

Marina stopped again, sighing. Gorgona took all her family, and not even in exchange of the wrong answer. Little Dora was now her companion, her brother, her father and uncles among her guards… Was aunt Lena the leading cook there too?

She might take any sailor she wants, even without asking. No question was asked to anyone aboard “Colomba”, my family’s ship,” she said with a choking voice. “She is the queen of the seas, she has this right and sometimes she uses it just because.”

– THE END –