What Are Your Anxiety Dreams Telling You?

I have the school-related ones too, and getting late. Very interesting!

Nicholas C. Rossis

As you may recall, much of my writing inspiration comes from my dreams and I have often written about dreams in my blog.

I recently came across an interesting article on Casper about so-called “quarantine dreams” or “coronavirus dreams.” These are anxiety-ridden dreams that can leave you feeling confused and anxious, long after you’ve woken up. Indeed, the proper way to label these dreams would be to call them anxiety dreams.

The infographic below covers 15 common anxiety dreams, what they mean, and the best ways to cope. I was shocked to realize that I’ve had seven of these (!) in the past months. Now I’m worried that I may be more stressed than I’ve realized! My only consolation is that I’m obviously not the only one…

What Are Your Anxiety Dreams Telling You?

View original post

Până treci puntea

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 16/2020)

Kevin urca dealul, făcându-și drum cu cuțitul printre vegetația luxuriantă, fără să știe ce-l aștepta la celălalt capăt al cărării abrupte. Avea impresia că tufărișul des nu prevestea nimic bun.

Corabia era ancorată în golfulețul din spatele lui. Erau izolați pe o insulă pustie, ca urmare a pagubelor aduse de uragan navei. Căpitanul îi poruncise:

– Du-te să cauți un izvor sau altă sursă de apă dulce, plus orice altceva folositor pe insulița aceasta uitată de Dumnezeu!

Intră în tufărișul des și se opri, la auzul unui grohăit. Își încărcă muscheta. În timpul acesta, mistrețul ieși din verdeață, protestând în felul lui la adresa intrusului. Era mare, cenușiu, păros. Ochii lui mici și roșii fixau cu cruzime invadatorul uman.

Kevin făcu un pas lateral pentru a ochi bestia, rugându-se ca glonțul să străpungă inima namilei. La mistreți, nu trebuia țintit capul. Creierul era prea mic, protejat de un craniu gros. Singura șansă ar fi fost o împușcătură în ochi. Altfel, ar fi avut de-a face cu un vier rănit, furios, hotărât să-și ucidă dușmanul.

Glonțul contramaistrului pătrunse în zona umărului, adânc, probabil în organele interne. Bubuitura răsună deasupra insuliței, anunțând echipajul că i se întâmplase ceva.

Mișcarea laterală, însă, fusese o idee proastă. Jivina, înnebunită de durere și de sângele care-i curgea gârlă, speriată de zgomot, îl văzu mai bine. Îl atacă, făcându-l să-și piardă echilibrul. Se întâmplase exact ce ar fi vrut Kevin să evite.

În următorul moment, pași scârțâiră pe crengile și frunzele uscate de palmieri de pe jos. Contramaistrul crezu, din nou, că era mistrețul, gata să-l calce și să-l ucidă. Simți pe obraz răsuflarea fiarei. Se lăsă să cadă într-o poziție convenabilă, înainte de a fi dărâmat. Aceasta îi permise un câștig de timp, să-și scoată hangerul din teacă. “Cel puțin, dacă mă omoară, am o șansă să mă răzbun și eu”, gândi el, înfigând lama în burta vierului care sărise pe el.

Doar că mistreții nu aveau puști… Se auzi un foc de muschetă. Vierul, cu burta răvășită atât de hanger cât și de glonț, căzu peste om, gata să-l strivească.

Curând, ceata de vânători se apropie de trofeu și găsi victima dedesubt, plină de sânge. Kevin înjură în gând, la vederea uniformei șoricii în care erau îmbrăcați salvatorii lui.

Însemna că, de cealaltă parte a insulei, în alt golf, o navă a marinei franceze căutase și ea adăpost împotriva uraganului blestemat. Dacă, după ce l-au salvat pe el, voiau să-i vadă corabia? Echipajul pestriț al Săgeții i-ar putea convinge că era vorba de o corabie de transport de mărfuri, nu de o navă de pirați, cum erau de fapt? Oricum, steagul negru era pe fundul oceanului, împreună cu catargul pe care fluturase. Cel puțin, acesta era un motiv serios pentru lipsa pavilionului.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața, rosti Kevin, într-o franceză fluentă, dar cu accent galez.

Ca pirat cu experiență, trebuise să învețe limbile din zonă. Vorbea atât franceză, cât și spaniolă, ba înțelegea și ordinele legate de navigație în olandeză.

– Mulțumesc pentru ajutor. Nu credeam că avem colegi de suferință, aruncați pe insulița asta. Sunt Kevin Price, contramaistru pe o goeletă comercială, se prezentă el.

Avea motive să nu ofere de la început numele navei: nu știa sigur dacă Săgeata, dobândită cu puțin timp înainte, era deja pe lista neagră din porturi sau nu. Cel puțin, din câte știa el, numele lui nu se afla pe lista urmăriților, pentru piraterie sau altă fărădelege. Știa, totuși, că, până la urmă, francezii vor afla de pe ce corabie era.

Omul cel mai aproape de el îi dădu o mână puternică, ajutându-l să se ridice de sub pulpa mistrețului.

– Cu plăcere. Sunt Thierry Vounos, tunarul de pe L’Amazone. Urmărim uriașul ăsta de ceva vreme.

După ce se asigurară că mistrețul era, într-adevăr, mort, francezii studiară a cui armă îl ucisese. Piratul oftă, ținându-se deoparte.

Erau mai numeroși cei din Marină. Vor pretinde vânatul pentru ei. Mai bine să nu și-i facă dușmani.

– Hangerul tău putea să-l fi omorât la fel ca și glonțul nostru, admise un tânăr ofițer, probabil recent promovat ca locotenent.

– O navă de război are mai multe guri de hrănit decât goeleta noastră, așa că renunț la orice pretenții asupra lui, răspunse Kevin. Cum se resimte vasul după uragan?

După o sută de ani sau mai mulți de războaie, acum francezii și englezii erau aliați împotriva spaniolilor. Deci, aparent, starea ambarcațiunii nu ar fi trebuit să fie un secret.

– A noastră și-a pierdut marele catarg și câteva dintre vergile arborelui trinchet. Tâmplarul face inventarul tuturor pagubelor, adăugă piratul.

– Noi ne-am pus pe stânci. Celelalte pagube sunt încă în curs de examinare, oftă tânărul locotenent. Putem să vă dăm un catarg de rezervă, dacă ne remorcați de pe stânci la ora fluxului.

Propunerea era interesantă. Kevin spera să obțină aprobarea căpitanului. Povestea se va împrăștia în valuri în crâșmele din Tortuga, cum un vas de război francez nu a avut habar că a fost ajutat de pirații pe care trebuia să-i vâneze.

– Îi voi transmite căpitanului propunerea dumneavoastră. Suntem prinși aici cu toții și trebuie să ne supunem legilor mării, adăugă contramaistrul.

Locotenentul zâmbi. Suna bine să primească tot mistrețul, însă, de dragul colaborării născânde, trebuia să-l împartă cu ceilalți. Fă-te frate cu dracul până treci puntea, își aminti el proverbul, fără să știe că galezul nutrea gânduri similare privind diplomația necesară. Sau, mă rog, până treci marea, în cazul lor…

– Să tăiem vierul în două! Îți dau doi oameni să te ajute să-ți cari partea. Se vor întoarce cu răspunsul căpitanului tău. Vor ști să se întoarcă la voi cu catargul, de asemenea.

Kevin îi mulțumi tânărului ofițer. Într-adevăr, colaborarea va fi mai bună, odată începută cu un dar. Spera că vor reuși, până se vor despărți, în largul mării, să păcălească Marina Franceză că erau marinari cinstiți, loviți de același ghinion.

Citind-o pe Marina Costa. Cartea “A doua cursă”!

O noua recenzie la A DOUA CURSA. Multumesc, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Marina Costa (pe numele real Lelia-Elena Vasilescu) este născută în Bucureşti, în anul 1968. În anii de gim- naziu s-a remarcat în cadrul cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Haşdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor, făcându-și debutul literar în revista acestuia, în anul 1978, cu „Poem interminabil”. Absolventă a Facultăţii de Management a Academiei de Studii Economice, şi-a luat doctoratul în economie mondială în anul 1996. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care „Managementul proiectelor cu finanţare internaţională”, în 1999. Meandrele vieţii profesionale au dus-o pe tărâmul cifrelor, însă scrisul i-a rămas o pasiune constantă. A debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul istoric, de aventuri, intitulat „Pribegii mărilor”. Urmată de„Soarta Mercenarului și alte Destine”,  „Farmecul mării”,  „Ocrotiți de sirene”„Prietenii dreptății V-I”, „Prietenii dreptății V-II”, „Echipajul”și ultima citită de mine “A doua cursă”, unde îl…

View original post 827 more words

JOCUL DE ȘAH

Publicată în Antologia Metafore – Ana Podaru, Editura Inspirescu 2020

            Prietenul francez, André, împreună cu care fusese găsit, în deșert, în pragul morții, de către soldați belgieni, își amintea mai multe, însă nu suficient. El îi spusese că-l chema Rashid. Repetat de câteva ori, în comparație cu alte nume, acesta îi părea familiar.

            Niciunul dintre ei nu mai știa cum ajunseseră acolo, în ce fel soarta îi legase și le pecetluise prietenia, nici de ce Rashid, dezbrăcat, purta haina și însemnele lui André. Una din multele ciudățenii ale fiecărui război, rămase fără răspuns.

            Sanatoriul, situat în munţii Vosgi, în apropiere de Colmar, era renumit în regiune. Cei doi prieteni fuseseră cazați într-o rezervă cu două paturi, a cărei fereastră dezvăluia un parc, acoperit generos cu o pătură groasă de nea. Culoarea încăperii, identică decorului hibernal exterior, primea un plus de luminozitate.

Pe Rashid, frigul lui februarie îl speriase puţin. Pentru el, totul era nou, o experienţă nemaipomenită. Vedea troienele din munţii Alsaciei pentru prima oară. Îşi lăsă gândurile să fie purificate de spectacolul inedit al Zânei Albe.

Își amintea vag, de demult, o ninsoare firavă, pe jumătate lapoviţă. Băieții cartierului se adunaseră să se joace afară, cu ea. Care cartier? Al cărui oraș? Întrebări fără răspuns.

Cele mai multe lucruri despre el nu și le amintea. Nici măcar numele, data nașterii sau de unde era. Vorbea araba nativ și engleza bine. Atât. La sanatoriu descoperise că înțelegea și ceva italiană, chiar dacă nu avea curajul de a o vorbi.

Memoria lui părea o făptură de fum, capricioasă, cu o voință proprie și intenția de a-l necăji, mai ceva decât o seducătoare profesionistă. Când credea că a cucerit-o, măcar pentru o clipă, îi lăsa în mâini un văl subțire și dispărea din nou. Descoperea în fiecare zi că știe unele lucruri, fără cel mai mic indiciu cum și când le învățase. Iar ceea ce nu învățase încă – limba franceză, de exemplu – se străduia s-o înțeleagă.

            În sala de mese, un maior italian şi un locotenent francez de aviaţie îşi petreceau majoritatea timpului jucând şah. Rashid le urmărea jocul, căutând variante mai bune pentru fiecare mutare. Însemna că jucase și el, altădată. Era frustrant să descopere, pas cu pas, ce știa să facă, în loc să-și amintească, pur și simplu, cum învățase.

            Într-una din zile, când locotenentul francez dormea, Rashid îl provocă pe maiorul italian la o partidă. Nu era nevoie de cuvinte pentru doi jucători buni, de naţionalităţi diferite.

Câştigă. Bucuria victoriei nu-i ilumina chipul, însă orgoliul împlinit îi umplea pieptul, fără să se exteriorizeze. Era o luptă a minţii şi a atenţiei, lipsită de vărsare de sânge, din care ieşise învingător, în timp ce războiul de pe teren îi furase trecutul. Nu lipsise mult să-i ia și viața.

            După câteva partide, ale căror lauri au înclinat ba spre italian, ba spre arab, Rashid își reaminti o legendă. Bănuia că o învățase odată cu primele mișcări pe tabla cu şaizeci şi patru de pătrate.

Se spunea că, având o neînţelegere asupra unui teritoriu, rajahul Indiei şi şahul Persiei, ambii pasionați de acest joc, hotărâseră să nu-şi desfăşoare oştile, ci diferendul să fie soluţionat la masa de şah, convinși că cel mai bun strateg va conduce spre succes la fel de bine o bătălie adevărată, ca şi una cu armate din lemn sau din piatră. Șapte zile şi şapte nopţi au jucat, aproape fără să mănânce şi să doarmă, iar victoria nu favoriza pe niciunul. Abia în zorii celei de-a şaptea zile, şahul Persiei a câştigat. De atunci, jocul a rămas renumit în toată lumea ca un joc al înţelepţilor și al generalilor.

Dacă Rashid se zbătea între coșmaruri și imposibilitatea de a-și aminti cine era, pe André încercările pentru care nu fusese pregătit sufletește îl afectaseră altfel. Pe lângă somnul rebel, bântuit de fantomele luptelor, și pauzele, mai mici, de memorie, referitoare exclusiv la zile din lunile de război, pe el îl copleșise apatia. Privea, adesea, pe fereastră, ore întregi, fără să facă sau să zică ceva.

Rashid încercă să-l ajute cum putea. Era prietenul lui. Își erau datori cu o viață unul celuilalt. Îl invită la o partidă de șah.

– Nu sunt bun, ca maiorul Cecconi, însă, dacă vrei, putem încerca o partidă, răspunse el, indiferent.

După câteva mutări, Rashid îi povesti despre războiul dintre şahul Persiei şi rajahul Indiei.

– Eu citisem că șahul fusese inventat în Grecia Antică, înainte de războiul troian. Că sunt amfore pe care Ajax și Ahile sunt gravați jucând șah. Unii spun că Ulysse l-a inventat, alții că zeul Ares, oferindu-l unei nimfe pentru a-i câștiga dragostea.

– Se poate să fi fost un joc asemănător, strămoș al șahului, al tablelor și al altora, spuse Rashid, apoi continuă, în timp ce-i lua piesă după piesă: Logic să fie creația zeului, fiindcă războiul este un joc de şah cu piese vii. Atât. Tu suferi fiindcă ai fost martor dezastrului, dar doctorul Lefèvre ne spunea că niciun om cu conştiinţă nu poate ieşi curat din lupte.

– E adevărat că sunt un ucigaş şi mă simt ca atare. Că noaptea îmi apar în faţă soldaţi şi civili, fiindcă nu ştiu pe cine şi câţi am ucis. Că nu-mi pot răscumpăra în nici un fel păcatul…

– Din acest punct de vedere, cred că va trebui să te sfătuieşti cu un preot, răspunse Rashid, cu înţelepciune. Până atunci, trebuie ca singur să-ţi dai seama că vina nu o porţi tu, biet pion condamnat la ascultare, ci cei care au hotărât războiul. Ce vină are nebunul care ţi-a luat pionul? Dar turnul care ţi-a luat calul? Şah la regină! Singurul responsabil este strategul, creierul hotărâtor, mâna care le-a mutat. Piesele au îndeplinit ordinul, fiindcă asta se aştepta de la ele prin legile militare.

– Războiul nu este decât o uriaşă partidă de şah, în care cei doi jucători mută pionii după formulele care li se par convenabile, oftă André. Ce importanţă are sacrificiul unui pion, dacă în schimb se poate obţine un turn sau un cal? Cine îi cere părerea pionului? Este mutat, şi gata! Dacă ajunge la capătul celor opt câmpuri, este avansat şi decorat ca erou. Dacă nu, cu atât mai rău pentru el! O victimă în plus… Cum de marii generali şi preşedinţi n-au somnul bântuit de fantomele celor care le-au căzut victimă, nici fii pe front, a căror lipsă să o plângă? Ei sunt numai maşini militare… în loc de inimă, au un blindat!

– Ai dreptate. Atunci, tu de ce să iei asupra ta o parte din crimele celor lipsiţi de conştiinţă? Ai aceeași vină ca bomba distrugătoare. Tu ai îndeplinit ordinul, ea a făcut ce se aștepta de la ea.

André îi duse gândul mai departe:

– Din păcate, pe câmpul de luptă nu se folosesc treizeci şi două de piese, ci milioane de oameni. Sângele curge, vieţile apun, iar mulţi dintre soldaţii – pioni nu ştiu măcar pentru ce. Dacă se revoltă, totul e în zadar. Dacă cred în cauza pentru care luptă şi sunt cuprinşi de ură, nici asta nu le foloseşte. În șah ambii jucători cunosc amplasamentul armatelor, nefiind loc de ambuscade. Nu poți muta o piesă în afara regulilor. De câte ori luptele se bazează pe noroc, surpriză sau trădare? Pe tabla cu pătrate, regele nu-și înșeală regina niciodată, calul nu e troian și pionul capturat nu trădează. Haosul și hazardul războiului sunt total opusul jocului liniștit de șah.

Avea dreptate, se înfioră arabul. Atent la ce spunea celălalt, nu se concentră suficient la mișcările următoare, piesele lui devenind pradă ușoară.

– Nu te mai frământa pentru asta, André! Cei care au pornit războiul sunt singurii care poartă vina pierderilor și cei cărora le pasă cel mai puțin de ele. Aşa a fost dintotdeauna. Ai înţeles?

– Am înţeles, prietene! Şah şi mat! Unde e maiorul Cecconi, să mă vadă?

            – Ai câştigat și altceva, în afara partidei?

            – Încredere în viitor. Îţi mulţumesc, Rashid!

– Noi doi, împreună, suntem suficient de puternici pentru a nu ne lăsa ucişi de forţele răului. Am dovedit acest lucru o dată, în deșert. O vom mai dovedi. Nu-i aşa, André?

            – Ba da, răspunse acesta, înseninat.

Şahul a fost îngropat în sertar, odată cu amintirea apăsătoare a vărsărilor de sânge. Pentru a-i abate gândurile de la acest subiect, Rashid îl rugă să-l înveţe franceza. André, ca viitor profesor, acceptă cu plăcere ca prietenul lui să-i fie primul elev.

            Rashid visa la clipa când își va aminti cine era și se va întoarce în patrie, oricare ar fi fost aceea, însă nu-şi făcea planuri. Era prea devreme pentru ele. Deocamdată, trebuia să profite de soarta care îl azvârlise, pe negândite, într-o ţară străină, pentru a-şi însenina și îmbogăţi sufletul, cultura, viaţa, răvășite de conflictul armat.

Viitorul, atât de simplu până acum câteva luni, începuse să aibă meandre din ce în ce mai complicate, a căror învingere însemna mai mult decât un război, dar avea încredere în prietenul dat de destin. Împreună, formau un tandem invincibil.

            André obţinu de la medicul şef învoirea de a coborî în satul vecin, în prima duminică. Maşina uneia dintre asistente îl lăsă în faţa bisericii, la ora liturghiei. Se întoarse abia la lăsatul serii, într-o stare de spirit mai bună.

            – Am găsit la librăria din sat un roman istoric, despre viața poetului persan Omar Khayyam, îi povesti, entuziasmat, lui Rashid. Îmi place cum scrie; am mai citit cărți de Amin Maalouf.

Deschise volumul la întâmplare și, șocat de catrenul poetului medieval, pe care îi căzuseră ochii, încercă o traducere cât mai exactă pentru Rashid:

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă

Şi-apoi în cutia neantului ne-aruncă.

Citind-o pe Marina Costa. Cartea “Echipajul”!

Multumesc mult, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Marina Costa (pe numele real Lelia-Elena Vasilescu) este născută în Bucureşti, în anul 1968. În anii de gim- naziu s-a remarcat în cadrul cenaclului “Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie “Iulia Haşdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor, făcându-și debutul literar în revista acestuia, în anul 1978, cu “Poem interminabil”. Absolventă a Facultăţii de Management a Academiei de Studii Economice, şi-a luat doctoratul în economie mondială în anul 1996. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care “Managementul proiectelor cu finanţare internaţională”, în 1999. Meandrele vieţii profesionale au dus-o pe tărâmul cifrelor, însă scrisul i-a rămas o pasiune constantă. A debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul istoric, de aventuri, intitulat “Pribegii mărilor”. Urmată de„Soarta Mercenarului și alte Destine”, „Farmeculmării”, „Ocrotiți desirene”, „Prietenii dreptățiiV-I”, „Prietenii dreptățiiV-II” și ultima citită de mine, “Echipajul”.
Prezenta ediție a doua a romanului pentru tineret

View original post 1,323 more words

Thunder and Lightning, Very, Very Frightening

Very interesting Bulgarian legends. Greeks and Albanians have also Lamia, the female dragon.

Discover the Magic of Bulgaria

When I was younger, I loved to sit on the porch during a summer thunderstorm, hearing the rain pound on the roof and watch the lightning spit across the sky. This was especially enjoyable right after a steamy day, as the rain brought with it a cool breeze.

Long ago in Bulgaria, thunder and lightning once were thought to represent dragons fighting in the sky. Zmey (the good male dragon) would fight against Hala or Lamia (both bad female dragons). Lamia would stop the water from flowing and bring drought, while Hala would bring hail that destroyed the crops. She was also known to steal the fertility of the land. She’d carry it from one place to another in her huge ears. Wherever she dropped her stolen goods, the land would prosper.

The lightning was the Zmey’s fiery arrows, and the thunder was him crashing against his enemies. Often, his…

View original post 301 more words

MARINA COSTA: PRIBEGII MĂRILOR – RECENZIE

O nouă recenzie la PRIBEGII MĂRILOR.

Multumesc foarte mult, Oana!

Crâmpeie de suflet

Nu sunt la prima întâlnire cu cărțile Marinei Costa, cu forța cuvântului ei și cu modul ei de a prezenta faptele istorice, așa că eram sigură că voi iubi și această poveste. Are dulceața aceea de scriere clasică și extrem de multă documentare, care se simte și te poartă cu gândul direct în vremurile descrise de către autoare: direct în perioada în care vikingii furau fecioare și le duceau în propriul lor teritoriu, unde deveneau sclave. Am ales Pribegii mărilor pentru coperta extraordinar de artistică și de plină de culoare, care mă poartă cu gândul spre locurile mai însorite ale globului la care nu am acces în acest moment și care nu știu când vor deveni din nou accesibile pentru călătorit. Tocmai de aceea, m-am așezat comod cu o cafea în față, cu prăjituri și ciocolată alături și am zis să citesc doar câteva rânduri, ceea ce inevitabil a…

View original post 933 more words

The Highs and Lows of Writing Books

Every writer can resound with these…

Nicholas C. Rossis

This is a guest post by Arslan Hassan. Arslan is an electrical engineer with a passion for writing, designing, and anything tech-related. His educational background in the technical field has given him the edge to write on many topics. He occasionally writes blog articles for Dynamologic Solutions, a software development company

The Highs and Lows of Writing Books

Writing | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book

For a writer, a book is not only a manifestation of their imagination but an entity with a life of its own. By writing and publishing a book, the writer hopes for a sense of pride and accomplishment.

These highs, unfortunately, are almost always accompanied by lows such as writer’s block and self-doubt. Even if your manuscript is downright amazing, it could be years before a publishing house agrees to publish your book. Eight publishing houses rejected J.K.Rowling, reigning queen of authors, before the first Harry Potter book was published.

If writing…

View original post 819 more words

Sousta, dansul Mării Egee (II)

Iubim Grecia

Elementele distincte ale dansului Sousta

Dansul este ușor recongnoscibil prin săriturile sale sprințare care se execută în insulele din tot bazinul Egeei. Pașii sunt mărunți și rapizi, cercetătorii fiind de părere că numele dansului derivă chiar din italianul ”susta” care se traduce prin ”salt, elan, săritură”.

Dat fiind acest lucru, este de la sine înțeles că sousta este un dans mai potrivit tinerilor decât adulților, întrucât durata semnificativă a dansului și mișcările solicitante nu prea ajută seniorii să reziste. Tocmai de aceea, dansul a devenit unul specific vârstei tinere, simbolizând vitalitatea, energia și, nu în ultimul rând, curtoazia.

Dansul cinstei

Nunțile din insula Rhodos nu se pot concepe fără acest dans, care, pe lângă valențele artistice, a primit și rolul de a apropia tinerii și de a forma cupluri. Din această cauză, sousta a primit numele de ”τιμητικός χορός” (dans al cinstei, dans al onoarei), pentru că el ”legaliza” cuplurile…

View original post 413 more words

Top 8 autoare dragi mie, din Romania (RO)

Ma bucur sa ma numar printre preferatele tale.

rairammsbooks - opinions

Heeeei, aici rairamm..

Citesc din placere, cam de 5 ani (sau 6🤔), iar wattpadul m-a ajutat mult la asta.

Am descoperit acolo, multi autori minunati, atat romani, cat si straini, si, am citit unele dintre cele mai frumoase carti. Carti care merita sa fie citite de foarte multi oameni, scrise de autori care merita sa fie cunoscuti de lumea intreaga.

Si, am sa incep topul, cu o autoare foarte draga mie. O stiu de pe wattpad, si de pe Facebook, din grupurile ei.

1. Georgiana Sandu

Femeia asta mi-a ‘mancat’ zile si nopti din viata, dar, pot sa spun ca o iubesc mult. Am facut atat de multe nopti albe ca sa ii citesc cartile, incat eram si eu uimita, de mine. Tin minte cum citeam Dangerous Love, si zi, si noapte. Adormeam cu telefonul in mana, noaptea, iar dimineata, primul lucru pe care il faceam cand ma trezeam, era…

View original post 744 more words