Petrecere cu tobe

Publicată în nr. 8/2020 al revistei literare ASTRALIS

Andrea nu se aștepta la fervoarea sărbătorii ce avea să urmeze. Concha îi spusese să-și ia mandolina cu el și să participe, oferindu-i Sfintei Fecioare a Regulii cântecele lui, dar tânărul navigator crezuse că va vedea un festival obișnuit, ca cele din Port de Paix sau din Marsilia.

După cele câteva ore necesare pregătirii hranei și aducerii băuturii – în special garapiña, un vin din fructe proaspete, făcut de femeile din sat din mango, ananas și alte fructe disponibile, uneori întărit cu un strop de rom – petrecerea începu. Majoritatea bărbaților aveau hainele de duminică, albe, doar cu brâuri și legători colorate. Purtau pe cap pălăriile de paie obișnuite ale zonei. Femeile își acopereau capetele cu eșarfe sau basmale mari, iar rochiile lor erau viu colorate, cu ornamente din mărgele multicolore. Unii, bărbați și femei deopotrivă, purtau măști interesante.

Tobele, așezate lângă un tron de perne și flori, în mâini pricepute, invitară lumea la dans, fiecare după inspirația proprie. Lui Andrea i s-a spus, simplu, să nu le întoarcă niciodată spatele. La început, marcară numai ele ritmul, după care fluiere și tot felul de zornăitori făcute din nuci de cocos, dovleci și tărtăcuțe li se alăturară melodios.

Viața însemna mai mult decât lacrimi și suferințe. Putea fi binevoitoare uneori, plină de speranțe, așa cum uneori era mai întunecată decât cea mai neagră cafea. Astăzi era o nouă zi, menită bucuriei, eliberării. La o privire a Conchei, Andrea se așeză printre muzicieni și își înstrună mandolina.

Nu întâmplător îl convinsese să cânte pentru sfinți și, la momentul potrivit, urma să-l împingă la dans. Ea știa că tobele sacre, cu cântecul lor, aveau proprietăți vindecătoare pentru cei care credeau și voiau să fie vindecați. Trupul se îmbolnăvea când sufletul nu mai cânta și nu mai dansa, în special în cinstea spiritelor. Cântecele și dansurile sărbătorii numite guemilere, o celebrare a spiritelor – adică a sfinților, cum erau cunoscute sub vălul catolic, al creștinării forțate de către stăpânii de plantații cu un veac, două înainte, erau cea mai sănătoasă metodă de eliberare de tot răul.

Mai mult decât atât știau doar cei inițiați în santeria – că melodia tobelor sacre avea darul de a chema spiritele să comunice cu ei. Unii erau bântuiți de spirite, alții doar transmiteau mesaje importante. Pentru santeros, posesiunea era o experiență pozitivă, binevenită, dar epuizantă – plecarea temporară a sufletului persoanei ca să facă loc spiritului care îi alesese trupul ca vas. Era o formă de sacrificiu al energiei proprii, nu mult diferită de ceea ce Biblia pomenea ca vorbire în limbi. Spiritele consolau, binecuvântau și vindecau întreaga comunitate prin apariția lor. Dar nu toți santeros erau posedați de spirite. Unii nu voiau să își cedeze trupurile, pe alții spiritele nu îi considerau suficient de merituoși sau interesanți.

Concha, Goyo și alții din sat ieșeau în fața tobelor, unul câte unul, ca într-un fel de procesiune, închinându-se cu fruntea la pământ, apoi către tobe, atingându-le cu fruntea într-o ordine anume, în timp ce se auzea un cântec african, căruia i se alăturau, la fiecare strofă, din ce în ce mai multe voci. Concha cânta împreună cu toți celialți, cântecele fiind de tip strigare și răspuns. Ea era unul dintre conducători, ceea ce presupunea o concentrare puternică, pentru a da noi ritmuri și a recunoaște schimbările de ritm date de ceilalți.

Andrea încerca să adapteze sunetul mandolinei la fiecare schimbare de ritm. Vocea îi murmura, timidă, linia melodică, pentru conformitate. Unii știau cântecul, alții doar improvizau, mișcați de necesitatea de a-și elibera sufletul și de a găsi vindecarea suferințelor. Concha spera ca Andrea, prins în cântec, să obțină același lucru.

Copiii și bătrânii dansau în primele rânduri, alături de instrumente, iar tinerii în rândurile din spate. Aici, în partea Cubei cu rădăcini africane, dansurile erau libere, fără succesiunea de mișcări precise, reglementate, ale dansurilor populare europene, pe care Andrea le învățase și îi plăceau. Rolul lor era ca oamenii să își exprime sentimentele fără opreliști și să primească o nouă energie, să simtă bucuria și beatitudinea de a fi în comuniune cu sfinții, prin cântec și dans.

După părerea lui Andrea, unii dintre cântăreți și dansatori erau posedați. Poate aveau vreo viziune în timpul dansului, așa cum auzise zvonuri despre o anumită sărbătoare din sudul Italiei, pe care nu știa dacă să le creadă sau nu. Acelora, în timp ce cântau li se schimonoseau fețele, ochii li se măreau, iar atunci tobele răspundeau cu și mai mare forță.

Dansul Conchei, în fața tobelor, se oferea spiritelor. Era puțin îndoită de reacția lui Andrea, ca neinițiat, știind că unii străini pot fi oripilați de cele văzute, pe când alții, dimpotrivă, erau fascinați și experiența le era benefică. Mișcările ei complicate, unduitoare, deveniră convulsive după un timp. Se scutura și striga, cu ochii larg deschiși, simțind semnele că a fost aleasă de un spirit. Nu era prima dată. Din acel moment, până la deșteptare nu avea să-și amintească nimic din ce se întâmpla.

Goyo îi sfătui pe cei din jur să se adune lângă ea, cântând, dansând și strigând spiritului versuri încurajatoare. El, ucenicul ei, știa că a fost ritmul Oyei când s-a întâmplat; deci sora cea mică, stăpâna vânturilor, uraganelor, schimbării, afacerilor, cimitirelor și morții o poseda. El a pus pe umerii Conchei o mantie vișinie, în timp ce alți ucenici unduiau panglici multicolore în jurul capului ei. Bătrâna a primit ghirlande de flori albe, portocalii și maronii, cu câte nouă flori din fiecare culoare la rând, și coliere făcute din mărgele maro dungate în diferite nuanțe, cu câte o mărgică neagră și una albă alternând de nouă ori.

Concha luă o mască, întinsă de unul dintre cei aleși. Acesta îi oferi și brățări făcute din nouă monede de cupru, apoi o altă femeie îi dădu două biciuri împletite din coadă de cal, împodobite cu panglici și cu mărgele de aceleași nuanțe ca și colierele. În dansul ei războinic, reprezentând vântul, Concha le unduia rapid deasupra capului, cu mișcări circulare, și cânta împreună cu ceilalți o melodie africană. Încetase a fi o bătrână dolofană. Pașii ei erau rapizi, frenetici, mișcările abrupte și violente. Fustele îi zburau în jur, în ritmul dansului, făcând-o să semene cu un vârtej. Mișcarea circulară a celor două bice era obositoare, implicând rotirea spatelui, a umerilor, a brațelor și pumnilor în ritmul tobelor. Apoi, într-o mișcare, aduse ambele mâini și bice în jos, de parcă ar fi îngropat, simbolic, spiritele în pământ. Cu următorul pas, se apropie de Andrea, spunându-i, de parcă acestea ar fi fost versurile cântecului pe care dansa acum:

– Trecutul este îngropat. Învață să te eliberezi de el, să-l lași în urmă – fără să uiți ceea ce te-a învățat. Dansează ca o furtună! Vino cu noi! După uragan, este nevoie de schimbare, pentru a reconstrui. Fii schimbarea! Distrugerea face loc pentru o nouă creștere, fie ea a iubirii sau a norocului. Dansează, pentru a trece peste circumstanțe dificile și emoții apăsătoare! Înalță-te în dans și eliberează-te! Prin câte furtuni ai trecut și ai ieșit un alt om? Simte energia uraganului, învârtindu-te, aplecându-te, fierbând, curățând tot ce nu este bun în sufletul tău și arătându-ți tăria. Schimbarea în bine va veni, când i te deschizi!

Într-adevăr, furtunile, naufragiile, bătăliile, fiecare luase o bucățică din el, transformându-l, prin experiențele trăite. Andrea o luă de mână, încercând să-i copieze o parte din mișcări, când primi invitația la dans. Auzise, în drumurile lui, că unele dansuri și cântece puteau vindeca.

Vocea ei suna altfel decât o auzise până acum – mai profundă, cu o rezonanță deosebită. Concha continuă să danseze, înconjurată de Andrea, Goyo și alții, până căzu la pământ, epuizată. Se aplecă s-o ridice, dar Goyo se interpuse între ei doi. Era ucenicul ei; știa ce să facă. Îi dădu să bea ceva dintr-o ploscă și femeia se ridică din nou, așezându-se între instrumentiști. Andrea veni din nou spre ea. Ea luă plosca de la flăcăul de lângă ea, întinzându-i-o. Sorbi, însă nu știa sigur ce băuse.

– Hai, du-te în mijlocul celorlalți, îi spuse ea. Te miști frumos. Lasă viața să te cuprindă din nou. Și Maica Domnului, a adormit, dar e vie, în cer și printre noi! încercă bătrâna să-i explice mistere pentru care îi lipseau cuvintele potrivite.

Andrea îi urmă sfatul, nu chiar unde-l trimisese ea, ci mai la margine. Se ondula energic, în ritmul tobelor și al fluierelor, găsind vocea și mișcarea părților sălbatice ale sufletului lui. I se spusese să danseze cu furtuna; devenise furtuna, deschizându-se spre nou prin magia melodiei accentuate de ritmurile africane.

O mulatră sau zamba cu piele arămie, cu flori albastre în părul negru, ușor ondulat, împodobit cu o eșarfă aurie și cu brățări aurii din mărgele zornăindu-i pe încheieturi, se apropie de el, cu mișcări seducătoare. Dansară împreună, transformând în mișcare grațioasă tot ceea ce îl bântuia, slăvind viața de după moarte și de după necazuri. Andrea simțea că odată cu fiecare schimbare de ritm care îi cerea să sară, să se învârtească sau să se scuture, scutura din trup și din suflet necazurile, suferințele, ghinionul și blestemele care probabil că îl urmăreau, tot ce era rău în el și în jurul lui.

Cam așa ceva, doar că personajele mele, el nu e mulatru și ea nu e însărcinată… încă! 🙂

Surpriza îi fu mai mare când dansatoarea îi oferi armele pe care i le lăsase Conchei în grijă cu câteva zile înainte. Sabia și pumnalul lui aveau acum mânerele frumos decorate cu mărgele multicolore. Le luă în mână, pe rând, să le simtă greutatea, balansul, totul. Mărgelele adăugau puțin la greutate, însă nu mult, fiind mici, iar prezența decorațiunilor nu îi influența strânsoarea. Putea să lupte cu ele la fel ca înainte. Aprecia frumusețea combinațiilor de culori, care le făcea unice.

– Mulțumesc foarte mult, sunt superbe! Tu le-ai lucrat?

Mânerul sabiei era bătut în mărgele verzi și negre, urmând un model anume. Pumnalul avea mânerul în formă de velă acoperit cu mărgele albe și albastre.

– Da, m-am ocupat numai de ele zilele acestea. Mă bucur că îți place rezultatul.

La un moment dat, după ce vraja tobelor o cuprinse și pe ea, rosti clar:

– Ai pierdut o iubire, se mai întâmplă. Ți-a fost luată de apă, și ai plâns-o amarnic. Va veni vremea să îți ștergi lacrimile și să înveți din nou să te bucuri de viață alături de o altă femeie care va purta numele și culorile Fecioarei din Regla. Tot ce îți ia marea, dă înapoi, într-un fel sau altul. Ți-a luat părinții, ai regăsit o mamă și un tată aici, la Regla. Cinstește-i și pe ei așa cum se cuvine, și vino mai des în fața Maicii Domnului a Regulii. Continuă să te rogi și să o cinstești, alături de sfinții tăi ocrotitori.

Pentru o clipă, Andrea se scutură. De unde știa ea de părintele Salvador? Dar de faptul că el se gândea la Concha ca la o mamă? Unele lucruri nici Conchei nu i le destăinuise. Nu cumva Sfânta Maria – sau Gorgona mărilor lui – vorbise prin ea și, mai devreme, prin Concha – cum auzise că se mai întâmplase sfinților câteodată?

Faptul că dansa cu o femeie, că se bucura de viață, nu însemna că o uitase pe Fiona. Nimic nu-i putea lua amintirile, însă, așa cum îi explicase Concha, moartea făcea loc pentru o nouă înflorire, când va fi momentul propice. El trebuia numai să i se deschidă. Petrecerea cu tobe îl ajuta în acest scop.

Noi speranțe i se strecurară în suflet. Într-adevăr, pelerinajul putea vindeca în mai multe feluri. Acesta și următoarele, fiindcă înțelesese că vor fi trei la număr până când sufletul i se va însenina complet.

IERNILE BUNICILOR de Andreea Cristea – recomandare de carte

IERNILE BUNICILOR

de Andreea Cristea

109 pagini

Editura Betta, București 2020

ISBN 978-606-015-133-3

Andreea Cristea este o tânără poetă, având la activ trei volume de poezie, care debutează în proză cu romanul Iernile bunicilor, beneficiind de prefața domnului Laurian Stănchescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Un roman concentrat, un bildungsroman, cu atât mai mult cu cât în procesul de maturizare al tinerilor țărani, personajul principal și cel secundar, Gheorghe și Ion, intervine războiul, făuritor de caractere, distrugător de suflete și atotnimicitor în general…

  Cei doi adolescenți care se pregăteau să meargă cu colindul, în ajunul Crăciunului anului 1940, primesc de la primar scrisoare de recrutare. Iarna maturizării – instrucție, în loc de colinde… Și cum i-a prins în armată începutul războiului, soarta i-a mânat pe cei doi prieteni, inseparabili, până la Cotul Donului, la Stalingrad și mai încolo, să vadă nevăzutele și să tragă netrasele… După Stalingrad, cad prizonieri, fiind duși în stepele kalmuce, în deșertul Kazahstanului, la muncă silnică, apoi în iadul subteran din minele de metale strategice ale munților Caucazului. Timp de nouă ani s-au luptat cu moartea, până când Crucea Roșie i-a adus acasă.

Gheorghe, mai cu credință în Dumnezeu, i-a ținut curajul și lui Ion, care, altfel, ar fi cedat la cele mai grele încercări ale destinului. Ion, în schimb, cu vocație de cronicar în felul lui, a adunat de la toți camarazii de prizonierat, cei care au supraviețuit și cei căzuți în frig, foame și epuizare, scrisori către cei de-acasă, un cufăr întreg, păstrat ca o comoară.

  Iernile bunicilor sunt amintite, pe rând – cea a plecării la oaste, cele ale războiului și prizonieratului, cea de după întoarcerea acasă, cea de după formarea unei familii, cea când reprezentanții noii orânduiri sociale au trecut la colectivizarea forțată, luându-le tot ce aveau prin bătătură (ceea ce i-a fost fatal prietenului, Ion, și tatălui lui Gheorghe, fiecăruia în alt mod), cele în care i-au crescut copiii și cele ale vârstei înaintate.

  Nepoata preferată primește moștenire, de la bunic, în ultima sa iarnă, cufărul cu scrisorile soldaților. O adevărată comoară istorică, ce merită un loc într-un muzeu, spre beneficiul tuturor vizitatorilor, rude îndepărtate sau nu ale expeditorilor acelor scrisori ce n-au ajuns nicicând la destinație, ca mesajul lor să fie evitarea unei noi conflagrații.

Cuvintele autoarei sunt calde, măsurate, descrierile la obiect, unele teme abia sugerate. O felicit pentru măiestria literară de care dă dovadă și în proză, că în poezie am văzut-o deja!

Macii sunt întotdeauna roșii – Issabela Cotelin

Anasylvi a scris o recenzie deosebit de frumoasa despre cartea Issabelei. Merita citita de cat mai multi!

adropofinspiration

Pe Issabela Cotelin am cunoscut-o prin intermediul blogului său, scrisul ei charismatic m-a atras de la bun început și astfel am ajuns să o vizitez constant (pe blog 😀 ).

Faptul că tocmai a publicat o carte nu a fost deloc o surpriză pentru mine, mai ales că deja apăruse în diferite antologii și reviste cu texte sau poezii, cea mai recentă fiind în antologia de la editura SionoNuanțe de piper și ciocolată, unde are o povestire care mi-a plăcut mult – Poveste fără pereche.

Dar să revin la ce vă spuneam adineauri – noua carte, Macii sunt întotdeauna roșii, care are la bază însemnări de tip jurnal făcute de autoare în adolescență și prima tinerețe, alături de care apare vocea din prezent a autoarei, pe font îngroșat, cu reflecții și actualizări ale situației descrise. M-am simțit oarecum ca și când Issabela ar fi…

View original post 729 more words

The Spread of English

interesting to know…

Nicholas C. Rossis

Ivy Panda has created a World Map Timelapse of the spread of the English language from the 5th century to date. You can watch it in its entirety below or click on the links to jump to a specific time period:

I hope you enjoy it!

View original post

SĂGEATA și GALIONUL DE ARGINT (2)

Publicată inițial în antologia VIS CU NICHITA vol. XIII,
editată de revista literară APOLLON

4. Galionul de argint

O săptămână mai târziu, după ce ridicară ancora și lăsară Tortuga în urmă, Kevin sună din fluier chemarea la Consiliu. Sol oferi mai multe amănunte despre ținta pe care o urmăreau acum, ca toată lumea să știe la ce să se aștepte:

– În Spania, tonajul navelor și numărul soldaților și marinarilor este reglementat de legi. Astfel, știm că pe Madre de Dios sunt 26 de soldați și 18 marinari pentru fiecare 100 tone, deci ne așteaptă cel mult 91 soldați și 63 marinari. Escorta vine din Santiago de Cuba. Încă n-a văzut-o nimeni cum arată și cât de bine este înarmată. Putem lua în calcul cazul cel mai rău pentru noi, ca să fim pregătiți – totuși nu poate fi mai mare de gradul 3, aș zice chiar 4, datorită afurisitei de bariere de nisip din Cadiz. Multe nave din flota Indiilor și-au găsit sfârșitul în apele Guadalquivirului înainte de a ajunge în port. Noi vom aștepta prada aici, între insulițe, înainte de Inaguas. Cu puțin noroc, o putem despărți de escortă.

– Ce interes ar avea escorta să-i scape din ochi? întrebă Red Ben. Că altfel știu că am putea reuși. Am auzit de succesul lui Piet Hein[1], deci știu că s-a mai întâmplat.

– În labirintul acela de insulițe mici, netrecute pe hartă și schimbătoare de la un an la altul, nu e greu să pierzi partenerul de convoi. Noaptea este prea periculos de navigat printre ele. Se stă la ancoră prin golfulețe. Cine vede o licărire de lumină legănătoare, e convins că e partenerul, deja ajuns în golf, la ancoră, care îi semnalizează.

Ceilalți aprobară. Toți navigaseră prin zona aceea; îi cunoșteau pericolele.

– De unde lumină legănătoare? se miră Red Ben.

– De la caprele pe care le-am luat cu noi. Credeați că sunt exclusiv pentru hrana echipajului? Nu, sunt arma noastră secretă…

Andrea rânji, imaginându-și galionul de argint pus pe uscat. El îi povestise lui Sol despre trucul cu capre sau vite, folosit de pirații din unele insule grecești. Ce altceva se putea legăna la ancoră, într-un golf, la adăpost, cu luminile regulamentare aprinse? De obicei, felinarele nu creșteau în coarnele caprelor, care încercau să se elibereze din strânsoare.

Chispa asculta în liniște, gândindu-se ce rol ar putea avea tunurile lui.

– Aș aduce cele două tunuri lungi de nouă livre pe insulițele cu capre, nu chiar lângă ele, dar nici prea departe, ascunse în tufișuri. Când trece corabia care ne trebuie nouă – nu escorta, pe care o lăsăm în plata Domnului, dacă nu ne deranjează ea pe noi – îi dăm un semn în catarge, spuse el.

– Ai încurajarea mea și câți oameni din echipaj dorești pentru ele. Vom pune mâna pe argintul regelui!

– Fiecare echipă de tunari ar fi de șase oameni, spuse Chispa. Căpitani de tun, Georges Drouillard și Neil Donovan, făcu el lista repede. Vreau câțiva marinari puternici, pentru transportul tunurilor în bărci, manevrarea și montarea lor pe teren.

Sol, Kevin și Red Ben aprobară alegerea meșterului tunar, care mai propuse bărci incendiare, pentru blocarea navei în strâmtoare.

Călătoria spre locul de ancorare ar fi fost dificilă, dacă vântul n-ar fi fost de partea lor, ajutând Săgeata. Cârduri de delfini și pești zburători întovărășeau goeleta în anumite zone. Marinarii superstițioși le considerau semn bun.

Odată ajunși la destinație, Andrea și Sol au avut surpriza neplăcută de a constata diferențe între hărțile existente și realitatea de sub valuri și de pe insulițe. Nu era prima dată când li se întâmpla așa ceva. În Caraibe, fiecare navigator adăuga pe hărțile detaliate insulițele pe care le văzuse cu ochii lui. Acum era vremea lui Andrea să facă acest lucru. Păsări roz, cu gâtul lung, zburară, speriate de creaturile neobișnuite ce le tulburau paradisul.

Fiona râse de Jean-Pierre și caprele lui, toți trei zburdând cu aceeași bucurie pe insuliță:

– Pune-le botniță, să nu dea de gol nava!

Totul era pregătit. După toate calculele lor, seara decisivă sosise. De două zile făceau plajă pe insulița fără nume, așezând totul în ordine. Oamenii de veghe erau pe poziții, pe cealaltă insuliță, la trecătoarea periculoasă. Semnalul fusese convenit.

– Aranjați bărcile incendiare, îi ordonă Sol lui Chispa când se văzu semnalul. Jean-Pierre, vezi de felinare și capre!

Nu-l lăsă singur, ci cu unul dintre pirații care mai lucraseră cu animale în copilărie. Plecară împreună, să le lege la locul stabilit.

Jean-Pierre își petrecuse majoritatea timpului liber, până acum, împrietenindu-se cu cele două capre. După câteva zile de mituire cu felii de măr, morcovi și castraveți, animalele învățaseră să îl placă. Nici lui nu-i mai era frică de ele. Aventura avea un preț – trebuia să și rânească după ele. Nimeni nu zisese vreodată că viața e dulce alături de animale…

Azi explorase și insulița pe care erau. Văzuse cei doi copăcei în care fuseseră atârnate felinarele, după ce vântul stârnit în cursul zilei îi făcuse pe pirați să se răzgândească. Rolul zbaterii caprelor era doar să zgâlțâie suficient copăceii încât să se miște felinarul, mai natural decât dacă ar fi stat între coarnele lor. Exersase, sub supravegherea unui marinar, cum să lege caprele ca să nu poată fugi, nici măcar dacă ar încerca să roadă parâma. Știa ce avea de făcut, iar caprele, bine hrănite, cum nu mâncaseră niciodată până să fie cumpărate de pirați, acum câteva zile, nu se supăraseră că fuseseră legate, din moment ce primiseră premii gustoase de consolare.

Meșterul tunar făcuse destulă instrucție la rece cu ambele echipe, fără să irosească muniția, ceea ce i-ar fi putut și da de gol. Tunarii știau să se miște rapid când va fi dat ordinul să tragă și să țintească doar în greement.

– Aveți grijă, că Davy Jones nu dă nimic înapoi din ce primește! Mai bine abordăm noi nava și luăm ce ne place, le spusese tunarilor. Nu vrem să aprindem bărcile prea devreme, se întoarse apoi spre cei desemnați să le pregătească. Să nu vă prind că fumați pe lângă ele! Stropiți-le puntea din belșug cu smoală și catran, adăugați frunze uscate de palmier și zdrențe. Pavoun, ne-ai dat tot rumegușul din atelier?

Tâmplarul confirmă cu un gest din cap. Și el aștepta, nervos, ca ciudata stratagemă să funcționeze și galionul să-și schimbe direcția, oferindu-se jertfă cavalerilor norocului, cum avea Sol obiceiul să-și numească echipajul, în strâmtoarea dintre cele două insulițe nisipoase.

Deodată, felinarele sclipind la apus le-au dat semn că a apărut visul lor spaniol.

– Ridicați ancora în liniște și fiți gata de atac la ordin! ordonă Sol. Aveți armele la îndemână și, după ce bărcile incendiare le blochează ieșirea, abordăm! Angel, fii gata să ajungem repede la ei, evitând bancurile de nisip identificate ieri! Yunuen, Odon, Aruna, aveți săgețile de foc pregătite la comandă, să incendiați bărcile!

Cei trei arcași, doi cu piele neagră strălucitoare, celălalt de culoarea arămie a locuitorilor dintotdeauna ai Noii Spanii, schițară un salut, în semn de confirmare tacită.

5. O lumină la prova

Înaintau foarte încet, după părerea căpitanului galionului Madre de Dios, don Alfonso Escobar. Labirintul de insulițe și recife al Canalului Vechi din Bahamas nu era ușor de navigat pe timp de noapte. Întreaga flotă spaniolă știa lucrul acesta. De obicei, găseau un golfuleț în care să-și petreacă noaptea la ancoră, plecând în zori. Era mai sigur așa. Nava escortă a galionului, acum două seri, fusese gata să intre într-un recif pe care nu-l observaseră oamenii de veghe. Noroc că nu-și spărsese chila, iar Madre de Dios a putut-o remorca la adâncimea suficientă.

Pilotul – navele spaniole aveau pilot, nu navigator – ceruse doi marinari care să sondeze constant adâncimea apei pe ambele părți ale provei, schimbând ruta după necesități. După câteva ore, adâncimea începuse să se stabilizeze. Cârmaciul obosise. Spera să găsească în curând un golf unde să doarmă până dimineață, când va continua nebunia, pentru încă vreo două-trei zile, până treceau de Canal.

– O lumină în fața noastră! strigă unul dintre sondori.

– Unde? întrebă pilotul.

– Puțin la nord-est de prova.

O văzu și pilotul. Nu era niciun far pe acolo. Să fi fost escorta, care-și găsise un loc de popas pentru noapte?

Căpitanul era în cabina lui. La lumina felinarului, scria în jurnalul personal. Erau puține clipele când își permitea odihnă. Deși navă comercială, o conducea cu aceeași mână forte cu care comandase, înainte, o navă de război ce-și găsise sfârșitul pe un recif, într-un uragan, acum câteva luni. Dată fiind încărcătura de argint și alte obiecte de valoare din Indii, ceruse și soldați pe corabie, precum și șaisprezece tunuri. Nu strica niciodată să fii precaut, în mările acestea periculoase! Nu se temea de o bătălie, pe care o vedea ca o șansă de a obține din nou o altfel de navă.

– Dacă escorta are un căpitan care moare de frică, e problema lui, răspunse raportului pilotului. În apele astea, e periculos să ne oprim. Dacă aș fi pirat, aici aș ataca.

După el, nu ar fi trecut prin Canalul Vechi pentru nimic în lume… dar i se spusese că ruta cealaltă era blocată, ca urmare a războiului ce abia începuse. Alții spuneau că fuseseră blocaje și în urma uraganului care-i distrusese frumusețea de vas de război, odată cu reputația de căpitan respectabil – reputație pe care era pornit s-o recâștige cu orice preț.

– Cu tot respectul, căpitane, nici pirații nu-s nebuni să-și riște nava împotmolită pentru o toană! Navele lor nu sunt cu nimic mai grozave decât ale noastre, să facă față pericolelor mai bine.

Dacă ar fi fost pe o navă a Marinei, nu una comercială, pilotul nu s-ar fi exprimat atât de liber, gândi căpitanul. Nu-i ceruse nimeni opinia.

– Vin să văd! mârâi el, încingându-și sabia.

Nu voia să se prezinte pe punte decât cu uniforma impecabilă. Luă un ochean și studie împrejurimile. Nu-i plăcură luminile acelea. Cu experiența de căpitan de navă, ar fi zis că nu se potriveau cu dimensiunile escortei…

– Mergem înainte. Să ancoreze fricoșii, dacă asta vor. Noi ne vedem de treabă. Pe lângă sondori, vreau un om de veghe pe platforma catargului mare!

Nu le rămânea decât să respecte ordinele, indiferent dacă le convenea sau nu. Un mus transmise ordinul mai departe. Un tânăr cu vederea bună se urcă pe catarg.

Pilotul se încruntă, auzind că vor continua să înainteze în timpul nopții. Era împotriva obiceiului și a bunei judecăți – un gest sinucigaș. Nu merita riscul. Puteau lua în plin, în chilă, orice banc de nisip, insuliță submarină în formare sau recif de coral. Experiența de ieri a escortei, în plină zi, dovedise acest lucru, pentru cei care aveau ochi să vadă și minte să priceapă. Lăudă cârmaciul, care o merita pe deplin, și le spuse sondorilor să fie atenți.

Noul om de veghe strigă:

– Căpitane, semnal de pericol pe lângă celelalte lumini!

Don Alfonso folosi din nou ocheanul. Într-adevăr, o nouă lumină se văzu printre celelalte. Clătină din cap, suspicios. De ce nu se arătase de la început și aceasta?

-Nu putem ignora cererea de ajutor a escortei noastre, comentă ajutorul de pilot.

Chiar toți credeau că-și pot da cu părerea la bordul navei comandate de el? Unde era disciplina? Don Alfonso se jură că va pune ordine pe galion chiar a doua zi. Până atunci, însă, trebuia să urmeze regulamentul naval. Dacă s-ar fi aflat că nu a făcut-o, era dezonorat pentru totdeauna.

– Prea bine, să-i ajutăm. Îndreptați cursul spre lumini, să vedem ce nu este în regulă cu escorta noastră!

Cursa piraților funcționase, până la urmă.

6. Atacul piraților

La bordul Săgeții, pregătirile de atac se finalizaseră. Tunarii erau la posturi, cei gata de abordare erau înarmați, pânzele fuseseră strânse în poziție de luptă. Gălețile anti-incendiu fuseseră umplute cu apă deja. Acum, pirații, în tăcere, turnau apă pe pânze, vergi, bărcile de la bord, hamace rulate și udau nisipul de pe punte. La ordinul lui Chispa, căpitanii de tun își luaseră cornurile cu praf de pușcă și fitilurile. Servanții aduseseră primele runde de muniție.

Kevin, cu ocheanul în mână, clătină din cap. Nu-i plăcea ce vedea.

– De ce naiba nu încetinește? Nu poate deosebi bancurile de nisip. Nu are încotro, decât să ancoreze.

Pirații se înarmaseră, așteptând comanda căpitanului.

– Sol, dacă am da încă un semnal de pericol, pe lângă cele existente? Poate i-ar convinge mai repede să ne asculte.

Căpitanul Săgeții aprobă imediat.

– O idee bună, Kevin! Poate înțelege vreun ofițer de pe galionul de argint că escorta îi avertizează că au în față bancuri de nisip și va cârmi spre noi.

Fu trimis un marinar, în goană, cu un felinar în mână, să i se alăture lui Jean-Pierre.

Când galionul de argint intră în capcană, Sol comandă arcașilor:

– Aprindeți întâi prima barcă incendiară, apoi și pe celelalte, pe rând! S-o înconjoare!

Flăcările bărcilor se împletiră pe cerul nopții într-un curcubeu amenințător, blocând retragerea spaniolilor. Dansul cu moartea abia începea.

– Chispa, dă semn tunarilor de pe uscat!

Nu se opintiseră degeaba să care tunurile în puncte strategice. Neil și Georges, fiecare pe una dintre insulițele întunecate, văzură semnalul. Știau ce aveau de făcut. Trebuiau să dărâme catargele și greementul galionului, pe de o parte, și să le scoată tunurile din circulație, ca să nu aibă cu ce riposta atacului.

Era o sarcină grea. Un căpitan de tun mai puțin experimentat decât Neil Donovan nu ar fi dus-o cu bine la capăt. Din poziție greșită, ar fi putut lovi nava între vânt și apă, cum se spunea pentru lovitura de grație în mijlocul bordajului, vinovată, în marea majoritate a cazurilor, de scufundarea acesteia. Ei sigur nu voiau să piardă argintul Spaniei… Dar, odată nimerit greementul în locul potrivit, tunarii spanioli nu-și mai puteau face datoria când le ploua în cap, în ochi și în alte locuri sensibile cu bucăți de lemn și de pânză.

– Încărcați tunul! Ochiți greementul! Foc! comandă irlandezul.

Explozia răsună, împrăștiind atât șrapnel, cât și așchii și pânză arsă. Arborele trinchet se prăbuși peste tunuri, în strigătele de durere ale victimelor.

Georges ezită. Neil lansase prima lovitură. Evident, aceasta își atinsese ținta. Dacă intervenea și el acum, risca să facă nava praf. Mai bine să aștepte reacția spaniolilor, să lovească în tunurile care scăpaseră întregi.

Sol avea alte probleme acum. Nu se recomanda să abordeze o navă în flăcări, să-și prăjească echipajul și visurile de bogăție…

– Fiți atenți la galion, să nu ia foc! Nu se mișcă atât de repede pe cât ar trebui, ca să evite bărcile incendiare, constată el.

Gândurile îi fură întrerupte de pleoscăitul unei ghiulele spaniole, căzută în mare, în imediata apropiere a Săgeții. Apa îi împroșcă pe Sol, Andrea, Fiona și pe încă vreo doi de lângă ei. Nu avea să fie ușor.

– Să coborâm bărcile! La abordaj!

Ca de obicei, Fiona fu printre primii în barcă, gata de luptă, înarmată cu două pistoale, sabie și cârlig de abordaj. Aici, tactica de atac îi despărțea. Andrea trebuia să rămână la urmă. Sarcina lui era să stea la cârmă, ducând goeleta până aproape de galion. Nu mergea abordarea corabie la corabie, datorită diferenței de dimensiuni, însă cu cât cărau bogățiile pe o distanță mai scurtă, cu atât mai bine. Avea și el o sabie cum îi plăceau, de model venețian, făcută la un meșter fierar din Tortuga.

Dintr-o barcă în alta, se auzi o provocare:

– Facem întrecere? Care barcă are oamenii primii pe galionul de argint, primește de băut de la ultima, în prima seară în Tortuga?

Pariuri și competiții se întâmplau mereu printre pirați. Fiona zâmbi:

– De acord!

Kevin răspunse, din barca lui, la fel, vorbele fiindu-i întrerupte de o canonadă care-i udă leoarcă pe cei ce scăpaseră nebotezați de cea anterioară.

– Vâsliți mai repede, ocoliți bărcile incendiare și feriți-vă de ghiulele! Dacă pierdeți vremea, vom primi doar fier, plumb și îmbrățișarea sirenelor, în locul argintului!

Pirații din barca Fionei și-au aruncat cârligele și s-au urcat primii la bordul galionului. Ai lui Kevin și Sol au fost primiți cu grenade de mână. Sol își făcu semnul crucii, văzând că oul de foc al galionului nu explodase, apoi îl aruncă înapoi printre marinarii spanioli. Căzu în apropierea muniției unui tun și explodă. În barca lui Kevin, însă, doi oameni fură răniți. Câți aveau să fie trecuți pe lista pierderilor pentru bogățiile galionului?

7. Dansul cu moartea

Madre de Dios pornise spre presupusa navă a Marinei Spaniole, care le asigura escorta. În realitate, aceasta trecuse demult, în tăcere. Don Alfonso se întreba de ce o fi ales cealaltă navă să ancoreze acolo. O fi eșuat? De aceea dăduse semnalul?

Noaptea era fără lună. Cei de la bord nu vedeau decât felinarele. Brusc, atenția sondorilor fu captată de un foc izbucnind în spatele lor. Pilotul înjură, înțelegând că fusese o capcană. Căpitanul își dădu seama că aveau de-a face cu bărci incendiare. Nu se puteau întoarce pe ruta obișnuită, iar golful era plin de atacanți necunoscuți. Englezi, francezi, că războiul abia începuse, ori pirați fără țară?

Urmară înjurături din mai multe guri odată, pe măsură ce marinarii erau zguduiți, aruncați unul peste altul sau dărâmați de comoție. Căpitanul se agăță de cârmă, ca să nu-și piardă echilibrul, ca ei.

– Chila a lovit ceva!

– Om peste bord! strigă altul, neauzit de nimeni.

Amărâtul trebui să se descurce singur. Spera să ajungă spre una dintre insulițele cu lumini.

– Virați spre babord, porunci căpitanul.

– Degeaba, căpitane, ne-am blocat!

– Toată lumea pe punte! Suntem atacați! continuară comenzile.

Își dorise o confruntare. O avea, iar corabia nu era în stare să vireze după dorința căpitanului…

Toboșarul soldaților bătu pentru toți chemarea la luptă. În clipa aceea, prima canonadă explodă în greementul galionului, împrăștiind haosul la bord, odată cu mitraliile și șrapnelul, care zburau pe toată puntea, plouând peste bieții tunari. Zgomotul sfâșie calmul nopții tropicale, urmat de țipetele de durere ale răniților.

Luminile exploziei dezvăluiră, la babord, silueta unei goelete apropiindu-se. Un marinar tânăr, deja îngrozit de sunetele scoase de chila înțepenită și de zgâlțâiala navei, primi peste față o vergă desprinsă de pe catarg și țipă. Pe la tribord, atacatorii reușiseră să se urce la bord, răfuindu-se cu muschetarii, care se străduiau, zadarnic, să-i împrăștie.

Don Alfonso era gata de luptă. El nu s-ar fi predat. Se considera mai bun și mai priceput decât o bandă de pirați – că asta îi văzuse a fi pe atacatorii blestemați. Insulițele erau nelocuite; cei care-i atrăseseră în capcana ingenios ticluită nu puteau fi altceva. Bărcile incendiare completaseră ideea. Dacă se gândea că era la comanda unui galion de argint, logic că vestea se răspândise și fuseseră așteptați…

– Toate tunurile, foc de voie asupra bărcilor și goeletei! Sergent, adună-ți toți soldații să respingă intrușii de la bord! Aruncați grenadele de mână!

Nu multe corăbii avea asemenea muniție. Grenadierii erau trupe de elită, din ce în ce mai puțin folosite, dar marinarii lui fuseseră instruiți în mânuirea grenadelor.

– Luptăm până la unul! continuă el. Să le arătăm vitejia mândrilor spanioli și vom învinge, ocrotiți de Santiago de Compostela!

Căzură și dintre pirați, și dintre muschetari, însă lupta abia începuse. Căpitanul zâmbi, încurajând soldații, care reușiseră să respingă un val de invadatori cu foc la distanță mică. Sigur blestemații nu se așteptaseră ca nava solitară să aibă soldați la bord! Rânji din nou când una dintre bărci primi un pumn de grenade, care își nimeriseră ținta. Marinarii lui făceau față haosului – unii se băteau cu pirații, alții aveau grijă de răniți, îi trăgeau de sub catargul și greementul prăbușit sau încercau să curețe puntea de toate resturile adunate. Pilotul spaniol era printre victimele canonadei, zdrobit de greement.

Zâmbetul îi îngheță când unul dintre tunuri explodă, nu departe de el, ca urmare a unei grenade aruncate înapoi. Înțelese că nu va fi atât de ușor pe cât credea să-i învingă pe nespălații care ochiseră argintul regal. Un nou val de pirați se scurse pe galion, țipând, împușcând, tăind cu săbiile, furioși pentru camarazii uciși sau răniți până acum.

– Puneți baionetele și atacați corp la corp! ordonă acesta muschetarilor, când numărul piraților ajunși la bord crescu. Scrâșnetul oțelului și pocnetul muschetelor sau pistoalelor răsunau până departe.

Sabia Fionei, ușoară, franțuzească, se încrucișă cu a unui marinar solid, destul de scund, cu barbă sură. Când marinarul se împiedică de trupul unui coleg de echipaj, prins sub greement, ea profită de ocazie, înfigându-și arma în gâtul lui. Ridică sabia ei și pe a celuilalt și continuă să înainteze spre bocaport[2].

Georges Drouillard urmărea, de lângă tunul lui, amplasat pe uscat, cum bărcile incendiare luminau drumul celor pline cu pirați, apropiindu-se de galion. Văzuse ce dezastru provocase lovitura bine țintită a lui Neil, de pe insula cealaltă, precum și explozia cealaltă, datorată grenadei. Rămăsese, totuși, un tun activ pe galion, care își făcea de cap inacceptabil. Dacă prima canonadă o ratase la mică distanță, cine spunea unde s-ar opri ghiuleaua sau șrapnelul următoarei? Fiind amplasat pe puntea principală, nu pe a doua, nu se temea că ar scufunda nava lovindu-l.

– Țintiți cinci grade spre prova, încărcați… foc! ordonă el, rugându-se în gând Sfântului Gheorghe, ucigașul balaurului și ocrotitorul lui, singurul care ar fi putut contribui la victorie.

Tunul de vânătoare al piraților bubui cu folos. Al spaniolilor, de șaisprezece livre, a pagubă, zburând în piese componente și măturând puntea de marinari în jurul lui.

Ambele punți ale galionului erau blocate de diferite grupuri încleștate în bătălie, exact cum erau obișnuiți pirații, când Andrea reuși să lase cârma în mâna altcuiva și să ajungă alături de ei. Deja erau pierderi mari de ambele părți.

Sol împușcase primul soldat spaniol care îndrăznise să i se opună. Își ridicase, apoi, sabia, să zboare din mâna unui gabier o cavilă de matisit[3], gata să-i răzbune pe membrii echipajului căzuți pradă focurilor de muschete și espingole[4] sau grenadelor. Alți câțiva își găsiseră sfârșitul de sabia lui, scurtă și ascuțită. Acum, îl căuta pe căpitan.

Crezuse că l-a găsit, însă, de fapt, încrucișase sabia cu secundul. Acesta atacase cu atâta furie, că săbiile lor se împletiră până la mâner. Căpitanul piraților trebui să facă un pas înapoi, parând jos, apoi fandând cu intenția de a-l prinde, ca pe un pui, în frigare. Erau doi oameni disperați, luptând fiecare după regulile proprii, combinând diversele tehnici de scrimă pe care le studiaseră în timp. Secundul nu se lăsă, atacând din nou, cu lovituri care aveau scopul de a-l desfigura, înainte de a-l ucide.

– Pe străzile Sevillei ai învățat să te bați? întrebă Sol, lămurit cu ce fel de stil avea de-a face.

Știa să se ferească, deși nu era ușor. Își dezarmă adversarul, folosindu-se de o deschidere pe care o făcu acesta când plonjă spre fața lui. Sabia acestuia zbură vreo douăzeci de pași spre stânga… exact unde avea nevoie de ea alt pirat la ananghie. Secundul se declară înfrânt, când era să devină din nou vânat la frigare.

Andrea își scoase sabia de cum ajunse pe punte, confruntându-se cu doi soldați înarmați cu baionete. Nu-i păsa dacă i-a omorât sau doar i-a rănit, atâta vreme cât îi scosese din circulație și erau grămadă, pe jos, prezentând singurul risc de a se împiedica vreun spadasin de ei. Alții apăreau, dornici să-i încerce tăișul. Îi secera, conștiincios, croindu-și drum spre cei adăpostiți sub punte. Când se opri, pentru câteva clipe, din lipsă de oponenți, strigă, în limba spaniolă, așa cum fusese învățat:

– Mai bine predați-vă! Nimeni nu plătește pentru viețile voastre atât de bine cât ați putea fi plătiți făcându-vă meseria pe cont propriu, în libertate! Veniți cu noi! Primim părți egale din pradă, fără să avem nevoie de aprobarea niciunui rege!

Îi plăcea să fie printre cei care strigau, în căutare de colegi de echipaj, astfel încât tot mai puțini de pe vasul atacat să li se împotrivească. Fiecare marinar gândea pentru el. Pe fiecare corabie atacată se găseau oameni dornici să li se alăture. Chiar și aici, unii lăsară săbiile și se uitară la el, convinși că, înțepeniți în bancul de nisip, la mila piraților, nu aveau altă șansă, în timp ce alții încă erau puși pe măcel.

– Ce facem, dacă vrem să te urmăm?

– Duceți-vă spre balustradă, neînarmați. Unul dintre noi vă va prelua, când ne liniștim puțin.

Ajutorul de pilot, un creol de douăzeci și cinci de ani, născut în Mexic, își văzuse șeful căzând. Nu-i putea fi de folos cu nimic, în schimb trebuia să-și apere propria piele, în duel cu un mulatru uriaș. Abia reușise să-l ucidă, când alt pirat se repezi spre el. Îl văzu căzând în fața lui, de glonte. Privi peste umăr și îi mulțumi căpitanului că-i salvase viața. Auzi strigătul piratului celui tânăr, însă, pe moment, nu-i dădu importanță. Avea alt dușman asupra căruia să se concentreze. După ce îl doborî pe flăcăiandrul din fața lui, mai tânăr decât el, își dădu seama că, indiferent dacă Madre de Dios câștiga bătălia sau nu – și părea că victoria ar înclina de partea piraților – tot făceau plajă, înțepeniți, pe un recif sau banc de nisip, departe de oricine le-ar putea întinde o mână. Iar marinarii care ar fi putut opinti să urnească nava de acolo, erau tot mai puțini – unii uciși de pirați, alții unindu-se cu ei de bună voie.

– Căpitane, dă ordin de capitulare. Nu ne putem permite să pierdem atâția oameni! strigă el, cu disperare în priviri.

Don Alfonso urmărea lupta ce se întindea pe toată corabia. Pirații erau de o ferocitate pe care oamenii lui n-o puteau egala. Erau mulți. Premoniția sfârșitului îl cuprinse. Dacă era să moară, se va stinge cu sabia în mână, așa cum se cuvenea unui hidalgo spaniol. Numai că nu toți oamenii lui aveau același spirit al onoarei. Cârmaciul le răspunsese piraților că se predă, ajutorul pilotului pomenea rușinosul cuvânt capitulare, de parcă propirul echipaj se întorsese împotriva lui și a tot ce fuseseră învățați.

– Câine trădător! strigă căpitanul, apropiindu-se de cârmaci prin spate și înfigându-i în inimă spada. Continuați lupta! Trebuie să rămânem credincioși regelui!

Ajutorul de pilot clătină din cap. Dacă don Alfonso voia să lupte până la moarte, era problema lui. Alții, evident, preferau să trăiască.

Andrea încerca să-și croiască drum spre bocaport când auzi răspunsul la strigătele lui. Erau oameni gata să-l urmeze. Le spuse ce aveau de făcut. Ca răspuns, un ofițer ucise cârmaciul care voia să se predea, sângele lui stropind pantofii din piele fină de Cordoba ai ofițerului. Navigatorul piraților profită de această ocazie să strige din nou:

– Marinari spanioli, vedeți că propriii ofițeri vă ucid? Asta nu s-ar întâmpla la bordul navei noastre. Astfel de ofițeri s-ar confrunta cu o revoltă a echipajului și ar fi demiși pentru fapte mai puțin grave. Veniți cu noi și fiți liberi, proprietari ai unei părți a corăbiei și cu un vot în Consiliu! insistă el, gata să se confrunte cu ofițerul setos de sânge.

Discursul acesta, la obiect, peste șocul de a-și fi văzut prietenul mort în fața lui, ucis de căpitan, nu de dușmani, îl convinse pe ajutorul de pilot să aleagă libertatea.

Între timp, sabia venețiană a navigatorului de pe Săgeata se încrucișă cu spada de Toledo a ofițerului.

– Poți să lupți drept, cu un dușman din fața ta, sau doar să înjunghii marinari pașnici, în spate? întrebă Andrea.

– Pot să te omor, cu siguranță, peonule! râse don Alfonso, prezentând spada cu dreapta.

Mâna stângă o dusese în spate, așteptând să primească încă un pistol încărcat, de la musul însărcinat cu aceasta. Așa ucisese mulți pirați. Acesta ar fi fost următorul… doar că pistolul nu mai veni. Musul fusese înșfăcat de Jean-Pierre și tras deoparte, unde negociau în spaniolă – unul cu accent francez, altul andaluz – și argumente contondente, cu pumnii, condițiile de predare. Căpitanul era singur, băiatul lăsându-se târât spre copastie, unde îl așteptau ceilalți, care se hotărâseră înaintea lui. Alții le urmară exemplul, convinși de gestul căpitanului lor, subliniat de tânărul pirat că, printre ei, nu se puteau aștepta la așa ceva.

Sub punte, Fiona pară orizontal o sabie de Toledo, așa cum o învățase Sol. Sabia lovi, iar ea împinse înainte, dezechilibrându-și adversarul. Omul se ridică, furios că tocmai o femeie era gata să-l dovedească, și continuă lupta. O pată de sânge se lăți pe cămașa Fionei, îndârjind-o. Cu o mișcare îndrăzneață, își înfipse sabia în burta spaniolului, făcându-l să se prăbușească definitiv.

– Du-te sus! Pierzi sânge, o certă Pavoun. Te vrem întreagă! Ne descurcăm aici și fără tine.

Fu nevoită să recunoască dreptatea tâmplarului. Îl ascultă, retrăgându-se. Luă cu ea, în barca vâslită de Paul, grupul de spanioli care se predaseră și declarau că vor să se alăture piraților. Musul și ajutorul de pilot erau printre ei. Trimise altă barcă pentru restul doritorilor și își căută meșterul, rugându-l s-o panseze.

– Vedem noi cine ucide pe cine, răspunse Andrea, deviind lateral o lovitură. Sunt fiu și nepot de căpitani de corabie. Nimeni din neamul meu n-a fost vreodată peon, se lăudă el.

Era adevărat. Tatăl lui fusese căpitanul Colombei, după bunicul matern, ultimul dintr-o linie de căpitani venețieni. La rândul lui, tânărul navigator avea să continue tradiția familiei cândva, devenind căpitanul Andrea da Colomba, lăsându-l în urmă pe Angel, piratul,odată cu navigația pe cont propriu.

Don Alfonso nu era laș. Înțelese că fuseseră învinși, că i se va îndeplini dorința de a muri cu spada în mână. Privea moartea în ochi, păstrându-și aroganța.

– Sunt norocos. Toți murim, mai devreme sau mai târziu, dar nu toți reușim să ne alegem clipa. Eu aleg aici, acum, răspunse el, semeț, atacându-și oponentul.

După cum era de așteptat, ca orice nobil, ofițerul fusese instruit, în tinerețe, în tainele tehnicii spaniole de scrimă. Andrea avusese noroc cu Sol, care îi explicase în detaliu în ce consta acest stil. Avea să fie interesant: scrimă franceză, formală, elegantă, cu mai puține mișcări și precizie înaltă, împotriva cercului invizibil spaniol, amestecând strategiile diferite, complicate, aflate în spatele fandărilor și parărilor care le caracterizau lupta. Nu era, totuși, nimic nou pentru Andrea. Înfruntase spanioli și altădată. Nu folosea stilul lor, însă știa ce înseamnă, cum să-i combată loviturile. De la toți camarazii învățase câte ceva prețios de adaptat la mișcările lui, așa că nu mai avea demult un stil pur.

Încercă să profite de deschidere pentru o lovitură joasă, înainte ca adversarul să-și ridice garda. Își amintea învățătura primului său instructor: cel ce ataca primul se punea în pericol mai mult – și acela era ofițerul spaniol. Își dădu seama că omul încerca ceva, fiind atent în spatele lui. Profită de acest lucru. Sabia venețiană trecu prin hainele elegante, pătrunzând în carne, însă, dat fiind că spaniolul se întoarse imediat spre el, tăișul lunecă pe coaste. O rană, într-adevăr, care începu să sângereze, dar una lipsită de importanță – o zgârietură care îl determină pe ofițer să atace mai furios.

Don Alfonso era un bun spadasin, chiar dacă îi lipsea exercițiul. Lamele se împleteau, adversarii dansau unul în jurul celuilalt, cu un scop precis. Spaniolul voia să-l atragă pe Andrea în cercul lui invizibil; el încerca să evite, ținându-l la distanță, la o lungime de lamă.

Lupta cu disperare, dorindu-și să moară onorabil. Dacă, prin absurd, ar fi supraviețuit, ce l-ar fi așteptat? Să se întoarcă în Spania fără argintul regelui, raportând că pirații i-au luat corabia? Ar cădea în dizgrație pentru vecie! Ar fi al doilea vas pierdut. Nimeni nu ar dori să-i fie în echipaj. Ghinionist sau laș, cum l-ar interpreta fiecare, tot avea situația pecetluită. Mai bine să moară luptând – poate va reuși să ucidă, la rândul lui, un dușman sau doi.

Chiar atunci, cuvintele unui marinar confirmară că cel cu care se duela venețianul era chiar căpitanul. Majoritatea i se întorceau împotrivă, după ce își omorâse cârmaciul. Tânărul se predase, pășind lateral, să-i ofere piratului mai mult spațiu, pentru a nu cădea în capcanele stilului spaniol de scrimă. Evitând lovitura celuilalt, Andrea încercă, cu următoarea fandare, să i se strecoare spre gât. Sângele curse. Don Alfonso făcu un pas înapoi, duse mâna la rană și se prăbuși, blestemând:

            – Putrezi-r-ați toți în ștreang!

Navigatorul piraților făcuse o nouă victimă.

– Căpitanul vostru a căzut! Orice rezistență este inutilă! le strigă Andrea celorlalți combatanți. Sol se feri de o suliță de abordare, înjunghiindu-l pe marinar din lateral. Pentru o clipă, se făcu liniște în jurul lui. Bătălia era pe terminate. Pirații învinseseră. Tocmai atunci se auzi strigătul lui Angel. Sol tresări, privindu-l, contrariat. Ar fi trebuit să se lupte cu el, căpitan la căpitan, însă destinul voise să le dea, fiecăruia, alți adversari. Acum era argint de cântărit, alte valori de luat… Săgeata avusese noroc în prima ei expediție.


[1] Pieter (Piet) Hein (1577-1629) corsar olandez în timpul Războiului de Optzeci de ani dintre Țările de Jos și Spania, ulterior a devenit vice-amiral al Companiei Olandeze a Indiilor și apoi amiral. A fost singurul care a reușit să captureze, în anul 1628, o parte importantă din Flota de Argint a Spaniei.

[2] Deschizătură în punte, prin care se intră sub punte, pentru a se încărca mărfurile în navă.

[3] Unealtă marinărească pentru despicat parâme, cu un vârf ascuțit, folosită, la nevoie, pe post de suliță. Una dintre armele predilecte ale revoltelor echipajului, fiindcă săbiile și muschetele erau încuiate, sub pază, în afara momentelor de luptă.

[4] Armă de foc primitivă din bronz, montată pe un pivot, folosită în artileria de marină a sec. XVI-XVIII.

O DUOLOGIE WESTERN de Dorin Nicolae Bârsan -recomandare de carte

Praf și pulbere, 140 pag.

ISBN 978-606-46-1043-0

Suflet de mustang, 115 pag.

ISBN 978-606-46-1264-9

Editura Hoffmann

Eu, în general, nu fac recenzii. Consider că nu mă pricep, și că alții pot vorbi mult mai frumos despre cărțile care mi-au plăcut și mie. Totuși, din când în când, câte o recomandare de carte îmi voi permite să fac. Majoritatea cărți românești, fiindcă trebuie să promovăm autorii mai puțin cunoscuți.

Praf și pulbere și Suflet de mustang reprezintă un set de romane western (după părerea mea, un singur roman, în două părți, separate ca volume distincte, așa că eu îl voi trata în unitatea subiectului pe care îl tratează) – romanul de debut al scriitorului Dorin Nicolae Bîrsan, care a scris, înainte, o carte non-fiction, Jurnal spartan, cu tematică sportivă. Conform confesiunii publice a scriitorului, și acest roman western a fost inspirat de relația lui cu caii – ceea ce se desprinde și printre rândurile celor două volume (ba chiar și din titlurile ușor glumețe ale capitolelor, cum ar fi “Atunci când călărești, e mai bine să fii cel care lasă praf în urma sa, nu cel care vine din spate și îl înghite”, “Niciodată nu a fost un cal care nu a putut fi călărit și niciodată un călăreț care nu a putut fi aruncat din șa”, “Doar pentru că necazul vine în vizită, nu înseamnă că trebuie să îi și faci loc la masă”, etc.)

O aventură în Vestul Sălbatic, prin deșert și peste granița mexicană, în urmărirea bandiților care au jefuit o sumă mare de bani, are ingredientele unui conflict între bine și rău, cu urmăriri, crime și suspense – tot ce are nevoie un roman de acțiune, western, comercial. (Și eu nu spun cuvântul comercial cu disprețul unor anumiți scriitori și critici literari. Dimpotrivă, consider că fiecare gen literar își are cititorii lui și locul lui în panteonul literar). În România, acest gen a fost adus cu succes, pe plan literar, de Nicolae Frânculescu, de exemplu, în duologia Colții Șacalului și La sud de Rio Bravo, iar pe plan cinematografic de cunoscuta trilogie a Ardelenilor, după scenarii de Titus Popovici.

 Nu lipsesc scenele de călărie, desigur, personajul principal, Blake Logan, suferind după Bălțatul furat de bandiți odată cu banii, până reușesc să se regăsească, după o vreme, în urmărirea acestora – dar nici capturarea de către indieni și tortura la stâlpul caznelor, mexicanii buni și răi…

Ca orice roman de debut, nu poate fi perfect. Scriitorul mai are de învățat. (Spun același lucru și despre romanul meu de debut. Și, la fel, spun că exact din acest motiv există, la unele cărți, inclusiv ale mele, ediția a doua, revizuită și adăugită). Scrierea este ușoară, interesantă, i-aș reproșa numai unele mici neconcordanțe de timp (am avut și eu la început) și folosirea unor termeni gândiți în limba engleză, care ar fi putut fi înlocuiți cu alții, mai românești – de exemplu, noi folosim termenul de indieni mai mult decât cel politically correct de nativi, iar în românește canter e tradus cu galop ușor.

În ciuda micilor neajunsuri de stil, inerente începuturilor literare și care nu sunt de natură a afecta modul de percepere a scrierii și de cufundare în aventurile lui Blake Logan, această duologie se dovedește a fi o esență tare, în sticluțe mici – formatul de buzunar al volumelor amintindu-mi de alte serii western ale adolescenței mele.

Presar recomandarea cu câteva citate, în grafica folosită de autor pentru promovarea cărții pe pagina FB Suflet de mustang. Setul este disponibil pentru comenzi pe emag .

Duologia reprezintă o poveste interesantă, bine documentată, te transpune în mediu cu detalii cinematografice. Se citește ușor, putând fi gustată de o gamă largă de cititori. Felicitări autorului pentru aceste realizări!

SĂGEATA și GALIONUL DE ARGINT (1)

publicată în antologia VIS CU NICHITA, vol. XIII,
editată de revista literară APOLLON

1. Alianța Frăției de Coastă

Trecuse o săptămână de la întoarcerea în Tortuga. Sol se simțea mai obosit și mai nervos decât avea motive să fie. Frustrarea de a fi auzit anumite comentarii, la care ar fi trebuit să se aștepte, referitoare la ghinionul pe care îl avusese și la corabia pierdută, îi afectase starea de spirit. Să bați la porțile Raiului și să faci drumul înapoi nu era o experiență ușoară; putea să nu admită cât îl zdruncinase, dar nu mai era întrutotul cel de odinioară.

Cât fusese în apă și apoi în Hispaniola și pe drum, mintea i se axase pe supraviețuire. Să poarte de grijă celor care îi erau alături și să se întoarcă în Tortuga. Acum, că era din nou în singurul loc pe care îl putea numi acasă, în afara colibei părintești din Veracruz, pe care o părăsise pe furiș într-o noapte, acum zece ani, constată că nu prea mulți din fostul echipaj erau lângă el. Realitatea crudă îl copleși.

Prizonierii, încă nu le știa numărul, aveau soarta pecetluită deja; pe ei nu îi putea ajuta. De dimineață Sol fusese la biserică și se rugase, atât pentru ei, cât și pentru toți camarazii care nu se întorseseră încă și puteau fi în viață, liberi. O liturghie pentru sufletele celor duși avea să urmeze, când va ști exact cine supraviețuise. De asemenea, începuse o novenă de mulțumire pentru ajutorul primit de la Fecioara Maria până acum și pentru cel pe care îl spera în continuare.

Ca mulți alți pirați, Sol avusese, pentru o vreme, cartierul general la Nassau. Așa apucase de când se îmbarcase pe Nemiloasa, împreună cu Frank, fratele lui de cruce, odihnească-se în pace, acum vreo șase ani. Nassau devenise republica piraților, folosindu-se de oportunitățile oferite de așezarea strategică, aproape de rutele de navigație dinspre și spre Europa și de recifele periculoase pentru toți cei care nu erau marinari experimentați. Insulițele și atolii cu canale înguste erau ascunzători perfecte pentru pirați, unde navele capturate erau ușurate de încărcătură sau unde vasele de război, cu pescajul lor pretențios, nu putea ajunge. Mai erau, de asemenea, și false faruri, care păcăleau noaptea corăbiile, să se apropie de zonele periculoase și să se trezească puse pe recife.

Convențiile încheiate între căpitani și echipaj, semnate și jurate, reglementau comportamentul piraților pe navă. În Nassau, existau guvernatori, aleși dintre căpitani, pentru a reglementa conflictele dintre pirați aparținând unor echipaje diferite. La încheierea războiului de succesiune a Spaniei,,mulți dintre corsarii care se răfuiau cu inamicul s-au hotărât să lucreze pe cont propriu, adică să devină pirați. Unii au ales acest drum pentru că erau dintre iacobiții exilați, dornici să restaureze dinastia Stuart în Marea Britanie.

Mulți pirați erau marinari cu experiență și nu le conveneau condițiile de pe navele marinei, sau chiar și ale navelor de mărfuri, cu ofițeri și nostromi[1] tiranici. De aceea convențiile piraților nu semănau cu articolele de război ale marinei militare, fiecare marinar având drept de vot, împărțind prada egal și alegându-și căpitanul și contramaistrul prin vot. Câți sclavi din Indiile de Vest nu visau să devină pirați, singura soluție pentru a fi liberi!

Nassau devenise un oraș puternic, în care își găsiseră adăpostul, cât nu erau pe mare. Numărul lor ajunsese la peste o mie, depășind cu mult cei o sută de locuitori stabili ai orășelului. Așa reînvie Alianța Frăției de Coastă, inițiată cu peste cincizeci de ani înainte de bucanierii[2] care se alăturaseră unora dintre corsarii și pirații legendari, și pecetluită prin înțelegeri explicite, care promiteau sprijinul fraților de coastă pentru nava aflată în primejdie. Dacă țările semnau alianțe, de ce nu ar semna și căpitanii corăbiilor unite sub steagul cel negru, reprezentat, într-un fel sau altul, conform identității fiecărei nave? Era cel mai bun mod de a pune capăt unor rivalități păguboase.

Unii dintre pirați comandau mici flote, care puteau veni de hac unei fregate a marinei trimisă după ei. La fel ca în marina britanică, li se spunea comodori. Erau în Nassau, cu mai puțin de un an înainte de scufundarea Cormoranului Negru, vreo 15-20 astfel de comodori, dacă nu mai mulți. Majoritatea aveau 2-3 corăbii sub comandă, însă unii aveau și 6-8. Grupul lor era numit “Banda zburătoare”, iar acest nume inspira teamă și respect.

Venirea noului guvernator, Sir Woodes Rogers, în iulie 1718 și persecuțiile care au urmat, îi siliseră să caute țărmuri mai primitoare. Sir Woodes Rogers era mandatat să ofere iertarea regelui tuturor celor care se predau de bună voie. 300 de pirați se predaseră atunci, în primele zile, fiind apoi echipați să lupte împotriva foștilor lor frați de coastă. Corsarii deveniseră vânători de pirați, aceștia din urmă refugiindu-se care în Tortuga, care pe alte insule izolate din Bahamas, cum ar fi Andros sau Eleuthera. Așa ajunsese și Sol, cu ai lui, în Tortuga, acum câteva luni, alături de alți reprezentanți ai Frăției de Coastă. Era vremea să afle dacă alianța mai valora ceva în noile condiții.

Călcându-și pe mândria care încă deplângea pierderea corăbiei dragi, Sol se duse exact la cârciuma pe care știa că o preferă unul dintre acești foști membri ai “Bandei zburătoare”, un englez numit Hurricane Thad, care trecuse prin ochiul furtunii, de mai multe ori, scăpând cu viață. Se așeză la masa lui, comandă o rundă de bere pentru toți (că nimeni nu bea singur) și rosti clar:

– Îți propun o afacere. Încredințează-mi comanda goeletei pe care ai adus-o de curând ca pradă și te recunosc drept comodor. Ce cotă parte ceri în schimb?

Sol știa pe cine se poate baza. Rămăseseră câțiva oameni, dornici să își încerce norocul alături de el, dacă obținea din nou o corabie. Tortuga nu ducea lipsă de marinari gata să se îmbarce spre o nouă pradă. Orice comodor și-ar fi dorit un căpitan de nădejde pe nava–consoartă (fie ea a patra din colecție, cum era cazul cu Hurricane Thad), iar reputația lui profesională era nepătată.

Hurricane Thad îl cântări în liniște pentru câteva momente, gânditor. Avusese deja în vedere un om care îi era credincios, să îl numească la comanda navei, dar Sol Picador era mai priceput într-ale navigației. Se știa despre el că înainte de a fi secund, apoi căpitan, fusese ajutor navigator atât pe o corabie de contrabandiști, cât și pe Nemiloasa. Destui dintre Frații de Coastă navigaseră după hărți desenate de el, adunând informațiile din mai multe surse. Se spunea că este mai milos decât alți pirați, însă asta nu împiedica prăzi bune. Dacă lui Hurricane Thad îi plăcea să își numească echipajul “bandă de netoți” și lui Sol “cavaleri ai norocului”, era treaba fiecăruia. Important era profitul. Sol Picador putea să aducă profit companiei, așa cum numeau comodorii totalitatea echipajelor navelor de sub comanda lor.

– Frăția de Coastă a ajutat întotdeauna pe cei aflați la ananghie, spuse Hurricane Thad, simțindu-se generos. Aș fi bucuros să te știu căpitan al noii nave. Vei avea chiar onoarea să îi dai numele. Vreau un sfert din pradă, înainte de a începe socotelile. Și îți dau o parte din ofițeri, după obicei.

Sol suspină ușor. Știa să se tocmească, însă acest lucru nu îi folosea acum. Hurricane Thad avea pretenții mari, totuși nu inacceptabile. Dacă ar fi încercat să scadă cota parte, pierdea șansa de a obține o nouă corabie în locul celei scufundate. Alta ar putea veni mult mai târziu, în condiții aspre.

– Vei avea prada dorită, răspunse fără să clipească. Am contramaistru bun, însă ajutorul lui să fie omul tău. Am nevoie de un meșter tunar priceput și de un nostrom. Navigator, velier, tâmplar am.

– Atunci s-a făcut. Băiete, ceru el tejghetarului, adu două coli de hârtie și o pană! Avem o înțelegere de scris.

Cum nimeni nu ducea lipsă de invidioși, dușmani și bârfitori, câțiva de la masa de alături își exprimară îndoiala cât de norocos va fi comodorul care îl angajează. Sol se prefăcu că nu-i aude, atenția lui fiind îndreptată spre termenii înțelegerii pe care urma s-o semneze, însă îl durea tare.

– Crezi că Săgeata este un nume potrivit pentru o goeletă care navighează sub pavilionul tău? întrebă căpitanul căruia tocmai i se promisese o corabie.

Hurricane Thad zâmbi, plăcut impresionat că i se cerea părerea, deși îi spusese lui Sol Picador că avea mână liberă în această privință.

– Sigur că este. Iute ca ea să zboare pe apă, și mortală ca ea să fie pentru prada urmărită. Dă aldămașul și să fie într-un ceas bun!

Vreo două ore mai târziu, Sol se întoarse, zâmbind, La butoiul fermecat. Strigă să fie auzit în toată cârciuma:

– Maribel, un rând la toată lumea din partea mea, pentru noua corabie pe care o voi comanda. Mâine mergem, tot echipajul, s-o luăm în primire și să îi dăm un nou nume. Vom naviga sub pavilionul lui Hurricane Thad.

2. Săgeata

A doua zi de dimineață, conform înțelegerii, Sol și echipajul lui – adică Andrea și supraviețuitorii de pe Cormoranul Negru – se prezentară pe chei, la întâlnirea cu Hurricane Thad și oamenii lui. Viitoarea lor corabie era legată la chei și încă purta numele de Celestina. Era o goeletă frumoasă, de Bermuda, cu trei catarge, cu pânze în colțuri, specifică zonei acesteia, ușoară și rapidă, răspunzând prompt la manevre, care naviga, în vânt mediu, cu douăsprezece noduri. Avea suficient loc în cală pentru mărfuri. Chila de cedru era solidă, bună pentru valurile din largul oceanului. Era vasul ideal pentru pirați sau contrabandiști, greu de urmărit ori depășit.

La origine navă de mărfuri, Hurricane Thad îi comandase 16 tunuri de calibrul 12 și patru tunuri de vânătoare de calibrul 9, pentru pupa și prova. Acestea permiteau canonade concertate, mortale pentru inamic. Sol o examină cu atenție, făcând în mintea lui o listă de îmbunătățiri necesare.

– Uită-te bine, Pavoun, că vei avea de lucru s-o întărești și s-o aranjezi! îi spuse tâmplarului.

Remarcă de asemenea că îi lipsea figura de la prova. Un arcaș s-ar potrivi pentru noul nume, gândi Sol, însă statuia se poate comanda și ulterior.

– Mă bucur că ai venit, îi spuse Hurricane Thad lui Sol Picador. Să-ți prezint noile tale ajutoare – el este Neil Donovan, ajutor de contramaistru, el este Chispa[3], meșterul tunar, și el Red Ben, nostromul. Echipaj ai spus că îți recrutezi singur.

Sol le strânse mâna fiecăruia. Îi cunoștea din vedere. Basse Terre nu era atât de mare încât pirații să nu se fi văzut între ei.

Neil Donovan era un irlandez bine făcut, de aproape treizeci de ani, care vorbea engleză cu un amestec de accent al limbii materne și accent colonial de Boston.

– Fă cunoștință cu contramaistrul nostru, Kevin Price.

Kevin, un galez de patruzeci și doi de ani, brunețel și osos, strânse mâna ucenicului lui.

– Să identificăm cabina în care ne vom stabili, îi spuse lui Neil.

Red Ben era un tânăr olandez cu ochi albaștri, ca marea cețoasă unde se născuse, și o coamă de păr creț, de culoarea morcovului. Părea de până în douăzeci și cinci de ani, deși, în realitate, avea douăzeci și opt. Îi salută într-o engleză aproape fără accent străin.

Cel care răspundea la pitorescul nume de Chispa era un basc de peste patruzeci și cinci de ani, cu mustață căruntă, răsucită, și păr ondulat, de aceeași nuanță. Mâinile și brațele purtau cicatrici de arsuri cu praf de pușcă în decursul anilor, însă anii îi lăsaseră sprinteneala. Se recomandă cu numele de Aitor Zabala.

Urcară cu toții la bordul corăbiei, să îi cunoască toate detaliile.

Andrea o mângâie ca pe o iubită, apoi își ridică privirea spre pânze, încercând să și le imagineze pe toate la locul lor. Aproape zece mii de coți de pânze, când erau toate întinse. Urmară discuții în grup cu privire la reparațiile și micile modificări de care avea nevoie goeleta. Hurricane Thad înțelese că atât Sol și Kevin, contramaistrul lui, cât și tâmplarul, velierul și navigatorul se pricepeau la ce aveau de făcut. Aprobă toate intențiile lor:

– Mă duc să vorbesc azi cu meșterii, să se apuce de lucru de mâine. Dacă echipajul dă o mână de ajutor, cred că lucrările vor fi gata într-o săptămână. Pe urmă sărbătorim, după obicei, schimbarea numelui!

Avea să-și recupereze cheltuielile din profitul primei expediții a lui Sol Picador. Bani intrați fără efort, fără a fi împărțiți cu echipajul, doar pentru că a capturat o corabie frumoasă, în stare bună, la momentul potrivit și a hotărât să nu o vândă, ci să o păstreze în escadra sa.

Într-adevăr, zilele următoare au fost de muncă intensă, atât pentru meșterii angajați pentru reparații, cât și pentru echipajul care îi ajuta. În același timp, a fost o ocazie bună ca membrii echipajului, vechi și noi, să se cunoască mai bine.

Fiona și meșterul velier, Vidal Ventura, un om de vreo patruzeci de ani, negricios, slăbuț, cu mustață căruntă, sârguincios și tăcut, examinau velele. Nu se mulțumeau să le repare, ci primiseră învoiala să croiască și să coasă, după ele, pânze de rezervă. Doamne ferește de vreun uragan în larg – că doar era anotimpul lor.

Meșterul tunar era săritor, priceput la o mulțime de lucruri migăloase și nu se dădea în lături să îi ajute pe tâmplari. Era destul de solid, însă foarte flexibil și puternic pentru vârsta lui. Tinerii îl admirau deja.

Neil fusese întotdeauna un om muncitor, pe care se puteau baza. Cam iute de pumni uneori – îi sărea țandăra repede, în special dacă zicea cineva de rău de irlandezi, dar, altfel, un prieten de nădejde. Avea și cunoștințe de tâmplărie, ceea ce îi câștigă aprecierea lui Pavoun. Firimitura de franceză, învățată de la camarazii de pe corăbiile pe care navigase, îl ajutase să se împrietenească, în timpul săptămânii de șantier la bord, cu Pavoun și cu navigatorul, poreclit Angel, deși Fiona îi spunea Andrea.

Se dusese vestea prin cârciumi și pe chei că Sol Picador va comanda una dintre navele lui Hurricane Thad. Începuseră să-l caute oameni dornici să se înscrie în echipaj. Era semn bun. Kevin le citi articolele convenției de bord și vreo doisprezece marinari semnară până în ziua sorocită ceremoniei. Andrea își pusese numele printre primii, împreună cu Fiona și ceilalți camarazi ai ei de pe Cormoranul Negru. Chiar dacă nu era încă echipajul complet, era oricum suficient pentru o primă expediție. Iar de va fi cu noroc, nu vor lipsi noi solicitări de angajare, gândeau Sol și Kevin.

3. Botezul navei

Nu toți pirații avuseseră ocazia să vadă până acum modul în care se schimbă numele unei corăbii, în așa fel încât să nu aducă ghinion. Andrea, cel puțin, nu văzuse și era curios. I se deschidea în față o cale nouă, cu privire la care era entuziasmat doar pe jumătate. Se bucura că va fi împreună cu Fiona; se împrietenise cu Sol, Pavoun și alți câțiva vorbitori de spaniolă și franceză; dar ideea în sine de a nu avea o acoperire legală în acțiunile împotriva altor nave nu-l încânta în mod deosebit. În schimb, avea ocazia de a-și demonstra cunoștințele și de a fi meșter navigator, la o vârstă la care nu mulți depășiseră stadiul de ajutor.

Sol fusese la biserică încă din seara dinainte de ceremonia schimbării numelui, la ultima slujbă, să vorbească cu preotul paroh pentru binecuvântarea steagului și sfeștania corăbiei. Nu toți pirații erau credincioși, însă, paradoxal, unii erau. Părintele Jacques Bonnet se obișnuise să nu pună prea multe întrebări celor care veneau la liturghie, făceau parastase, dar nu se spovedeau și nu se împărtășeau. Nu era prima sfințire de steag sau sfeștanie de corabie pe care o făcea, în cei vreo douăzeci și cinci de ani de când servea la biserica Notre Dame de la Nativité din Basse Terre.

Tradiția Frăției de Coastă cerea ca steagul piraților să fie pictat sau brodat pe o pânză neagră ori roșie ca focul, cu o emblemă specifică – a comodorului, dacă era cazul, sau a căpitanului. Aceasta cuprindea, adesea, spre intimidarea dușmanului și conștiința propriei mortalități, un cap de mort sau un schelet. Noua Săgeata avea semnul lui Hurricane Thad – un cap de mort rezemat pe un vârtej de vânt simbolizând uraganul – și o săgeată alături. Din respect pentru căpitan, deasupra capului de mort și a săgeții fusese adăugat un soare stilizat. Aducea cu cel purtat de Sol la cercel.

Numele vechi fusese șters de pe copastia navei, de la pupa și de pe bărci, în timpul lucrărilor de modernizare. Clopotul cu numele goeletei Celestina fusese înlocuit cu altul, inscripționat cu noul nume. La fel și ancora.

Tot echipajul noii corăbii, precum și Hurricane Thad și ceilalți căpitani din escadra lui veniseră de dimineață în port, știind că ceremonia avea mai multe etape. Kevin și Neil aduseseră la bord suficient vin, rom, un pocal special pentru toast, și orice altceva prevedea ceremonialul.

Hurricane Thad făcu un pas înainte, binecuvântând vechiul nume și aruncând în mare, pe rând, ancora veche, clopotul vechi, precum și un jurnal de bord mai vechi al navigatorului spaniol, care nu fusese luat de foștii proprietari, în graba de a părăsi vasul. Această ofrandă a fost însoțită de o sticlă cu vin roșu, și de adresarea ceremonială:

– În numele tuturor celor care au navigat în trecut pe această navă și în numele tuturor celor care vor naviga în viitor, ne rugăm Sfintei Fecioare și sfinților Mihail, Nicolae, Petru, Clement, protectorii marinarilor, mulțumindu-le pentru toate binecuvântările de care a avut parte această corabie cât a călătorit sub numele de Celestina.

Sol și Chispa se amuzară puțin când remarcară eforturile de memorie pe care le făcuse comodorul și ezitările pentru a-și aminti numele tuturor sfinților patroni ai marinarilor. Cu siguranță Hurricane Thad nu era dus la biserică, dar era prea superstițios să nu facă totul cum se cuvenea.

– Suntem recunoscători că goeleta noastră a găsit întotdeauna adăpost de furtuni și a ajuns cu bine în port. De asemenea ne rugăm pentru odihna sufletelor tuturor celor ce și-au pierdut viața la bordul ei, în diferite împrejurări, fie de glonț, de fier, de foc, de boală, de accident sau din ce altceva poate veni moartea. Ne mai rugăm ca numele cu care goeleta a fost cunoscută până acum, Celestina, să fie șters și îndepărtat din toate pomelnicele, în afară de cele bisericești pentru pomenirea morților. Fie ca la prezentarea spre binecuvântare cu un nou nume, să fie recunoscută de mări și oceane și de toți sfinții protectori, acordându-i-se aceleași privilegii de care s-a bucurat până acum și chiar mai multe, pentru a fi ferită de neajunsuri în bătălie, de răzvrătire și scufundare.

Neil era în spatele comodorului, cu un coș, în care erau mai multe căni obișnuite de cositor și un pocal de argint frumos fasonat, cu o corabie pe el. Un butoiaș de rom era așezat strategic în apropiere. Irlandezul asculta invocațiile – sau rugăciuni, el nu se hotărâse ce anume să le considere – cu inima îndoită, rugându-se, la rândul său, pentru protecția tuturor sfinților și odihna sufletelor celor duși. Nu voia să aibă somnul tulburat de vreo fantomă, deși știa că, spre deosebire de alte corăbii, aceasta se predase fără luptă – deci, pe sabia lui nu era sângele niciunuia dintre marinarii spanioli pomeniți.

Se întreba, de asemenea, cum se va înțelege cu noul echipaj. Ca ajutor de contramaistru, ar avea nevoie de sprijinul oamenilor, însă, dat fiind că pe el îl numise Hurricane Thad, nu va fi privit chiorâș? Totuși, dacă Hurricane Thad a avut încredere în loialitatea lui, sigur nu îl va dezamăgi. Contramaistrul cu care lucra părea a fi om de treabă.

Hurricane Thad, cam ateu de felul lui, fiind crescut, inițial, în religia anglicană, își suprimă o mică strâmbătură, ori de câte ori era vorba de sfinții protectori. Mai curând credea în Davy Jones, în sirene și în Olandezul Zburător, dar nu era să recunoască asta în fața tuturor fraierilor catolici pe care-i comanda. Își drese glasul și continuă, după un semn făcut lui Neil, să înceapă umplerea cupelor. Primi pocalul argintat, cu rom în el, ceva mai puțin de jumătate, că urmau și alte libații. Primiră și ceilalți câte unul de cositor, cu același conținut.

– Pentru toate aventurile Celestinei și pentru toți oamenii care au navigat cu ea! toastă Hurricane Thad.

Toți cei prezenți ridicară cănile și băură, neuitând să verse întâi câțiva stropi pe punte, pentru sufletele răposaților, sigilând astfel trecutul goeletei.

După aceea, Hurricane Thad a dat ordinul de împrăștiere, urmând să se întoarcă, cu toții, la ora două după amiază. Red Ben deja pregătise oamenii care aveau să picteze noul nume al corăbiei, oriunde era cazul. Avusese noroc că numele era scurt, deci treaba se va termina relativ repede.

Pe una dintre bărci îl scrise Sol, pe alta Andrea. Soarele tropical usca vopseaua fără întârziere, așa că, la ora stabilită, goeleta, care avea acum inscripționat numele de Săgeata, era gata să primească preotul pentru sfeștanie.

Se adunaseră cam aceiași oameni ca și de dimineață. Părintele Jacques Bonnet avea în mână o cădelniță cu tămâie, iar Jeannot, băiatul care îl ajuta, un recipient cu aghiasmă și busuioc. Rugăciunile au început cu Ave Maria și Salve Regina, părintele cădelnițând de-a lungul și de-a latul navei și punând mâna pe catarge, pe cârmă, în semn de binecuvântare, apoi stropindu-le cu aghiasmă. Puntea și prova au avut parte de același botez, ca și bărcile, adăpostite la locul lor. A lăsat pe punte și bucățele de busuioc înmuiat în apă sfințită, după care părintele i-a cerut lui Sol pocalul și vinul. Erau două pocale la fel, unul din care băuse Hurricane Thad, pe care Neil l-a umplut acum, și altul menit pentru Sol, care, după câte înțelesese Neil, se va umple mai târziu.

Se făcuse liniște când părintele Jacques Bonnet a spus, turnând vin și apă sfințită la prova și la pupa navei:

– Această corabie se va numi Săgeata, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Rededicăm mării și sfinților protectori această corabie, știind că va fi întotdeauna supusă legilor vânturilor și valurilor, și oferim, de bună credință, rugăciunile noastre pentru ea, consfințind pactul conform ritualului marinăresc, cu un pahar în cinstea sfinților noștri protectori. Fie ca ea să aducă vânt bun și noroc tuturor celor îmbarcați pe ea!

Jeannot îi dădu preotului cădelnița, luând găletușa cu apă sfințită, mai puțin trebuincioasă acum, când o parte fusese deja amestecată cu vinul. După ce mirosul de tămâie s-a răspândit pe toată corabia, preotul luă o înghițitură din vinul amestecat cu aghiasmă, apoi vărsă puțin lichid pe punte, având grijă ca sticla să rămână pe jumătate plină când, legată cu o parâmă, o balansă peste bord, zdrobind-o de copastie, ca vinul să înroșească atât chila, cât și valurile înspumate.

Pentru mulți dintre marinarii superstițioși din asistență, în special cei care nu erau catolici și slujba de sfeștanie, deși desfășurată mai mult în franceză decât în latină, în acest caz, le era străină, sticla cu vin se dusese să îmblânzească sirenele și pe crudul Davy Jones. Protecția lor era mai importantă pe mare decât a sfinților.

Din asistență răsunară câteva fluiere, marcând momentul cu începutul unui imn. Preotul recunoscu și intonă Psalmul 107, invocat de marinari la restriște. Pentru moment, se pare că părintele Jacques Bonnet se aștepta la aceasta, netulburându-i discursul:

– Astăzi frumoasa goeletă este redenumită Săgeata și este rededicată mării, să fie ocrotită, împreună cu echipajul și căpitanul ei, de toți sfinții protectori ai marinarilor. Fie binecuvântat numele ei, și apăr-o, Doamne, împotriva toanelor mării, ajut-o să treacă toate strâmtorile și dificultățile, și permite-i să se întoarcă în siguranță cu echipajul și încărcătura la țărm, spre slava lui Dumnezeu și a tuturor sfinților.

Sol asculta predica în liniște. Își făcu semnul crucii, invocând în gândurile sale toți sfinții care îl ocroteau. Voia din toată inima să reușească, voia să dovedească ce poate și că scufundarea Cormoranului Negru nu fusese din vina lui.

Cu un semn făcut instrumentiștilor din echipaj, preotul începu să cânte alături de ei:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adîncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei. Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat, şi zădarnică le era toată iscusinţa. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit.

Hurricane Thad, care nu da două parale pe toată slujba de sfințire, dar știa că fără ea o navă cu un nume nou nu putea porni la drum, se făcea că asculta, hotărând că, în acest moment de pauză între două etape ale slujbei, el era gata să încredințeze goeleta noului ei căpitan.

– Să îl prezint pe Sol Picador, căpitanul goeletei Săgeata, noului echipaj al vasului, mării, căpitanilor navelor-surori și întregii companii. I-am acordat încrederea mea și comanda navei. Echipajul i-a jurat credință, așa cum și el mi-a jurat mie credință, iar ofițerii și echipajele navelor-surori trebuie să îi acorde sprijinul lor în momente de restriște, conform convenției semnate zilele trecute.

Toată lumea îl cunoștea, de mai multă sau mai puțină vreme, pe căpitanul proaspăt numit la comanda goeletei. Auziseră diverse bârfe despre el.

– Trăiască Sol Picador! Să ne conducă spre noi victorii! se auziră ovații din rândul echipajului.

Pavoun, Andrea, Fiona, Vidal și Kevin strigaseră și ei, entuziasmați – ca și Jeannot, ajutorul preotului, întotdeauna dornic de povești frumoase de vitejie.

Preotul mustăci, surprins de întrerupere. Îl stropi cu apă sfințită (fără vin, de data aceasta) și îl binecuvântă pe căpitanul pe care îl cunoștea, fiind unul dintre cei care, în răgazul dintre două expediții, își amintea de cele sfinte. Sol, îmbujorat de emoție la neașteptata dovadă de credință a echipajului, se închină și sărută mâna preotului, de parcă ar fi fost la el acasă, la Veracruz, cu mulți ani în urmă, aruncând în găleata cu aghiasmă un real și un scud.

Părintele Jacques Bonnet binecuvântă moneda de argint și o așeză sub cârmă. Hurricane Thad rânji, puțin disprețuitor. Tradiții prostești, o monedă irosită. Corabia mai avea una sub marele catarg, tot spaniolă, fără îndoială, pusă la ceremonia de numire și lansare la apă, de către primul proprietar, să îi poarte noroc și ca nava să știe că va fi îngrijită și respectată. Dacă Sol Picador era atât de înfumurat încât să creadă că, prin faptul că i s-a acordat comanda și partea cuvenită, corabia era un pic și a lui, vrând să adauge propriul ban odată cu numele ales de el, treaba lui. Asta nu schimba lucrurile cu nimic.

Preotul își continuă netulburat rugăciunea, știind că moneda de aur e a bisericii și a lui. În asemenea condiții, să tot faci sfeștanie de corabie! O pereche mai săracă nu dădea atât la o nuntă.

– Ne rugăm Sfintei Fecioare și sfinților Mihail, Nicolae, Petru, Clement, protectorii marinarilor, să îi dea tărie acestei corăbii să meargă înainte, învingând furtuni și dușmani, și să se întoarcă cu bine în port. În numele tuturor celor care au navigat la bordul ei în trecut și în numele celor care vor naviga la bordul ei în viitor, le oferim mulțumirile noastre pentru protecția acordată goeletei până acum, suntem recunoscători că întotdeauna ea a găsit adăpost de furtuni, întorcându-se cu bine în port, și fie ca întotdeauna să se întâmple așa!

La un semn, Neil turnă vin în cele două pocale, unul fiind în mâinile preotului și unul în ale lui Hurricane Thad, și rom în cănile tuturor celorlalți. Conform tradiției, primul toast era al preotului, care făcu mai întâi semnul crucii asupra pocalului:

– Să înălțăm pocalul în cinstea Maicii Domnului, protectoare a marinarilor, a sfinților Petru și Nicolae, care au salvat multe corăbii din furtună, a sfinților Mihail și Clement, cărora li se roagă toți marinarii, cu rugămintea de a ne binecuvânta astăzi și a ne ocroti, și în cinstea goeletei Săgeata, care a primit astăzi un nou nume și, cu voia tuturor sfinților, o soartă nouă, mai bună. Toastăm în cinstea acestor sfinți, fie ca ei să protejeze întotdeauna goeleta Săgeata!

Red Ben stătea sub noul clopot al corăbiei și, de fiecare dată când era rostit numele nou al acesteia, o bătaie de clopot îl marca. El era protestant (ori, cel puțin, așa fusese botezat, înainte să creadă în ceva); toată ceremonia asta l-ar fi lăsat rece, dacă nu ar fi știut că era totuși o formă de a negocia – fie cu sirenele și cu Davy Jones, dacă nu cu Dumnezeu și sfinții săi – norocul navei, de care depindea și norocul lui personal.

La ultimul sunet, părintele Jacques aruncă în valuri cupa argintată, pe jumătate plină, din care băuse. Toți ochii îi urmăriră traseul.

Era rândul lui Hurricane Thad să ridice pocalul, să ia o înghițitură, apoi, la fel de simbolic, să i-l ofere lui Sol. Comodorul nu era amator de vin, ci de rom, dar acum trebuia să păstreze tradiția.

Sol luă cupa, mulțumind cu o înclinare din cap, la fel cum luase și comanda corăbiei. În gând, se rugă fierbinte sfinților lui ocrotitori să aibă noroc la comanda acestei corăbii, să dovedească ce poate și să își facă un nou renume pe puntea ei. La rândul lui, o ridică într-un nou toast, pecetluind preluarea:

– Ridic pocalul în cinstea goeletei Săgeata, fie ca Sfânta Fecioară din Regla și toți sfinții să o ocrotească și să își poarte cu bine echipajul pe multe mări, de unde să se întoarcă cu încărcătură prețioasă. În sănătatea comodorului Hurricane Thad, care mi-a făcut onoarea de a-mi încredința comanda navei, și, în final, în sănătatea voastră a tututror, cu mulțumiri pentru că ați ales să sărbătoriți împreună cu noi acest eveniment. Fie ca Dumnezeu, Fecioara Maria, sfântul Nicolae și toți sfinții să vă binecuvânteze!

Luă o înghițitură și, cu toate că era un vin bun, care de obicei îi plăcea, acum i se păru că are un gust metalic. Gustul ghinionului anterior, al singurătății, al oceanului în care se scufundase Cormoranul Negru. Căpitanul răspundea de viețile întregului echipaj, de încărcătură și de integritatea corăbiei. Aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va avea soarta celeilalte…

Toți veniră să ciocnească cu el, felicitându-l. Kevin, Neil, Angel printre primii. În ochii lor citea încredere și optimism molipsitor, care îi alungară gândurile negre ce îl năpădiseră preț de o clipă. Lăsă vin în pocal, vărsând câțiva stropi pe punte și câțiva peste copastie. Marea avea nevoie de picături de vin roșu; mai bine decât picături de sânge roșu.

Hurricane Thad se întoarse către unul dintre oamenii lui, care îi înmână un caiet legat în piele.

– Acesta îți este noul jurnal de bord, căpitane! Îți doresc să fie consemnate numai lucruri bune în el.

Știau cu toții că nu putea fi cazul. Furtuni și alte evenimente mai puțin norocoase erau scrise în viața marinarilor. Dar urarea era din toată inima, având în vedere că avea o parte serioasă din profit.

Sol luă jurnalul, îi strânse mâna comodorului, constată că numele navei era gravat pe copertă și îi zâmbi, uitându-se în ochii lui.

– Mulțumesc foarte mult. Să te audă Dumnezeu! Eu promit să am grijă de corabie și de echipaj, să îmi ajut frații de coastă la nevoie și să îți ofer ceea ce-ți dorești de la mine.

Era o formulă mai delicată de recunoaștere a subordonării sale. Îi jurase credință când semnase convenția; nu o făcuse în public, era prea mândru pentru aceasta. Totuși, trebuia să recunoască acest lucru de față cu toți, și găsise modalitatea potrivită.

Andrea primise un jurnal destul de asemănător de la Sol zilele trecute, când acceptase să îi fie navigator. Acum, când numele corăbiei era oficial, avea să îl scrie pe prima pagină a jurnalului, pe care deja îl personalizase cu desene.

Preotul, care se pregătea să se retragă, schiță din nou semnul crucii asupra lor și îi stropi cu apă sfințită. Plecă și comodorul, cu ceilalți căpitani, însă rămaseră pe chei, uitându-se la frumoasa goeletă.

– Ridicăm ancora? zâmbi Sol către ceilalți.

Mai era un ultim detaliu al ceremoniei de îndeplinit, iar echipajul știa acest lucru, așteptându-l cu nerăbdare.

– Ridicați ancora! comandă Red Ben.

Mai mulți marinari, inclusiv Pavoun și Vital, se repeziră la cabestan, învârtind cu sârguință, în tonul unui cântec vesel. Spre deliciul celor de pe țărm, corabia își întinse pânzele în vânt, ca o egretă elegantă, ieși din radă, se opri brusc, apoi începu să navigheze cu spatele pentru câtva timp, “ca să își șteargă numele vechi de pe răbojul mării”. Nu era deloc o manevră ușoară, necesitând vântul din direcția potrivită, cu valuri pe măsură, și navigator priceput. Acum, Andrea era la cârmă, iar Sol dădea ordinele.

Acestea fiind îndeplinite, în câteva minute corabia se întoarse la țărm. Ritualul era complet. De acum Săgeata putea naviga oriunde, oricând, fără teamă de ghinion. Cât despre echipaj, la întoarcerea în port îi aștepta o petrecere la han. Desigur, Hurricane Thad și căpitanii lui erau invitați de onoare.

Rămânea în sarcina căpitanului să găsească o țintă potrivită pentru prima expediție pe cont propriu a noii lui corăbii.


[1] Șef de echipaj al unei nave comerciale sau de război, care răspunde și de buna întreținere a navei, a utilajelor și a inventarului ei.

[2]Bucanierii erau, în secolul al XVII-lea, vânători de mistreți și alte animale mari, din Tortuga, Hispaniola și alte insule din Indiile de Vest, care afumau vânatul pe un cadru de lemn înainte de a-l vinde. Erau buni țintași și buni cunoscători ai locurilor. Odată cu împuținarea vânatului, au fost racolați de pirații și corsarii din zonă, iar numele de bucanier a ajuns sinonim cu cel de pirat.

[3] Scânteie (în limba spaniolă)

Căzăcița cu ochi negri

Nu stiu daca traducerea corespunde, dar sunt superbe si versurile blogului, si cantecul.

Al Phagora

Leonid Haritonov și Corul Alexandrov al Armatei Roșii…

Căzăcița cu ochi negri
calul mi l-a potcovit;
când a fost vorba de plată,
prea puțini bani a dorit.

Spune-mi, fată, cum te cheamă?
și fata mi-a zis așa:
când copitele răsună,
numele mi-l vei afla…

Am plecat eu pe uliță
și-n galop pe drumul lat;
pe cărări, printre stânci sure,
călăream îngândurat.

Mașa, Zina, Dașa, Nina?
parcă niciuna nu-i ea…
Katia, Katia! –din potcoave
prinse drumu-a răsuna!

De atunci, la pas cu calul
și-n galop când trec pe drum,
Katia, Katia, Katerina,
eu întruna îmi tot spun.

Ah, neghiob ce sunt, că altă
mândră am! Dar ce mai pot?
Katia-mi este dulce cântec,
din suflet n-am cum s-o scot.

Căzăcița cu ochi negri
calul mi l-a potcovit;
când a fost vorba de plată,
prea puțini bani a dorit.

Spune-mi, fată, cum te cheamă?
și fata mi-a zis așa:
când copitele răsună,

View original post 19 more words

„Macii sunt întotdeauna roșii” – ⋞recenzie⋟

Despre cartea Issabelei, cu Naty…

La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

„MACII SUNT ÎNTOTDEAUNA ROȘII”
Issabela Cotelin

roman-confesiune (240 pag)
Editura File de lumină
București, 2020

„Unii oameni lasă urme pe unde trec. Dâre luminoase după care alte suflete se pot ghida la răspântii.”

Omul. Viața. Amintirile.

Omul se naște și trăiește.
Toate clipele trăite de el îi alcătuiesc viața – cu bine și cu rău, cu momente frumoase și interesante sau triste și mai puțin plăcute.

Dar “E mai bine să fii detestat pentru ceea ce ești, decât să fii iubit pentru ceea ce nu ești.” André Gide

Dar toate, trecute fiind, se transformă în amintiri care îl reprezintă.

Amintirile…
Ce sunt astea? Cum sunt ele? Cât de importante sunt și cum pot fi toate acestea păstrate în memoria noastră (dacă ne dorim acest lucru) ținând cont de faptul că evenimente, odată cu trecerea timpului, sunt tot mai multe și mai multe?

Și atunci în ajutor ne vine jurnalul.

„Am…

View original post 872 more words

Mirele

Vrăjitoarea îl scrută pe tânărul din fața ei. Voia o nevastă, la fel ca mulți alții ca el, ajunși la o anumită vârstă, dar singuri, pe care părinții îi băteau la cap că vor o noră și nepoți. Ușor de zis, însă în țara unde, până de curând, politica de stat se băga în patul perechilor, impunându-le, cu rare excepții, un singur copil, căsătoria tinerilor devenise o problemă serioasă.

Familiile își doriseră un fiu, sprijin la bătrânețe, și, în multe cazuri, după prima ecografie, luaseră măsuri să scape de potențialele fiice. Rezultatul se vedea abia acum: un dezechilibru demografic serios, cu mulți tineri sortiți celibatului din lipsa unei partenere. Vrăjitoarea, care, cu ani în urmă, făcuse de atâtea ori operația interzisă, în ultimii ani promitea farmece de dragoste tuturor celor dornici să-și întemeieze o familie, dacă aveau cu ce plăti.

– Adu-mi un liliac peste trei zile. Vii în ziua următoare, să-ți fac un leac și un talisman din el, și, peste încă o lună, vei fi mire! îi promise ea.

Han Bei se înclină respectuos și plecă. Avea încredere în ea. Vărul lui primise, de la ea, un farmec împotriva impotenței, și devenise tată. Alt prieten ceruse un talisman pentru succes profesional. Era o vrăjitoare renumită.

            Se duse la piața de animale din oraș. Într-un colț anume, se vindeau delicatesele culinare, sau, mai curând, alimentele magice, care trebuiau consumate într-un anume fel pentru succesul dorit. Cumpără animalul cerut, i-l aduse, iar a doua zi bău cana de supă picantă de liliac și primi un colț de aripă și oasele unei gheruțe, învelite, împreună cu ceva plante magice, într-o punguță de mătase, roșie ca veșmântul nupțial.

            – Porți talismanul la gât și, dacă ți se ivește în cale o fată, intră în vorbă cu ea, nu fi timid! îi spuse vrăjitoarea. Am privit în frunzele de ceai și te-am văzut în costum de mire. Yuelao va găsi glezna cui să fie legată de a ta.

            Chiar și în lumea modernă, destui mai credeau în zeul pețitor. Han Bei zâmbi, se înclină respectuos în fața ei și plecă, cu gândurile senine.

* * *

Drumul spre fabrica de autoturisme în care lucra traversa orașul; în zilele frumoase, înlocuia metroul cu bicicleta. Cum la început de decembrie era o vreme neobișnuit de caldă chiar și pentru acest oraș subtropical, era păcat să nu se bucure de puțină mișcare în aer liber. Multă lume folosea acest mijloc de transport nepoluant și ieftin.

            Han Bei circula regulamentar. La o intersecție, din senin, un alt biciclist îi tăie calea. Ambii zburară din șei, rostogolindu-se, grămadă, unul peste celălalt. Noroc că purtau casca de protecție. Tânărul căzu pe moale. Se ridică imediat, deși îl durea puțin piciorul prins dedesubt. Îl ajută să se ridice pe celălalt, dându-i o mână.

            – Ai pățit ceva?

            – Nu știu… Mă dor toate cele, însă cred că n-am nimic rupt. Nu e grav, spuse o voce firavă, de fată. Nu de spital, vreau să spun. Pot să cânt şi cu o vânătaie, două. Iartă-mă că am uitat să mă asigur. Tu te simți bine?

            – Cred că mai bine decât bicicleta mea. Să vedem pagubele! răspunse el, brusc înmuiat de glasul ei dulce.

            Ar fi vrut s-o certe, să-și verse nervii pe ea, dar era atât de frumoasă, rușinată și tristă pentru problemele pe care le crease, încât ce să-i mai zică? Se retraseră la marginea șoselei și verificară bicicletele, constatând o oglindă ruptă, o aripă îndoită, vopsea sărită pe ici, pe colo – nimic grav. Conveniră ca, dacă nu se autosesizau autoritățile, să nu le implice. Își puteau permite să le repare fiecare fără să apeleze la asigurări.

Într-un târziu, își amintiră că trebuiau să se prezinte și să schimbe numere de telefon, în caz că totuși ar fi fost luați la întrebări. Pe fată o chema Chen Hee și cânta în corul Operei. Se grăbea, fiindcă întârziase la repetiții. Va fi penalizată… Măcar aşa, avea scuza unui accident… Motiv mai serios decât ceasul…

            – Să ne ducem fiecare astăzi la doctor, la un control general, și vorbim diseară despre rezultate, propuse Chen Hee.

            – Bine, când termin serviciul, trec pe la dispensar.

            Se despărțiră aproape prieteni. Bicicleta lui își putea continua drumul. Dacă făcea abstracție de durerea de picior și pedala mai repede, ajungea la timp la serviciu.

            Oare Yuelao greșise, legându-le bicicletele una de alta, înainte de a le lega gleznele? se întrebă Han Bei, în aceeași seară, când se surprinse nerăbdător s-o sune, să audă din gura ei confirmarea că accidentul minor fusese fără urmări.

            – Ce ți-a zis doctorul? Cum a fost?

            – Doar vânătăi. Am avut noroc că purtam echipament de protecție.

            – La mine se pare că s-a sucit un mușchi. Masaj, cremă și trece. Vrei să ducem mâine după amiază bicicletele la același atelier? E unul cu meșteri buni și prețuri acceptabile, lângă Piața Mare…

            – Mulțumesc de idee, da! Eu nu știam pe cine să întreb unde s-o repar. Am cumpărat-o de curând, de la o prietenă care a plecat în străinătate.

            Han Bei nu crezuse în dragoste la prima vedere… până s-o cunoască pe Cheng Hee. Se surprinse gândindu-se la ea în fel și chip până la ora reîntâlnirii. Cât le-au fost reparate bicicletele, ei au luat masa împreună. Și-au găsit unele pasiuni comune, altele diferite, suficient cât să nu se plictisească împreună.

            – Vii poimâine la premiera de la Operă? Ți-am adus invitație, spuse ea, scoțând un cartonaș din geantă. Să mă vezi pe scenă, alături de celelalte fete din cor.

            – Mulțumesc foarte mult. Vin. Recunosc, spre rușinea mea, că la operă nu am fost niciodată, deși am ascultat, la radio și la televizor, câteva.

* * *

            Experiența operei a fost inedită. La sfârșit, chiar dacă Chen Hee era o simplă coristă, a așteptat-o cu un buchet de flori, cerându-i autograf pe program. I se făcuse deodată gol în minte, neștiind ce să scrie. I l-a dat, până la urmă, cu litere tremurate de emoție.

A fost rândul lui s-o invite în oraș, în ziua următoare. Au stat de vorbă ore întregi. Nu se îndurau să se despartă. Programul ei nu-i permitea să se poată vedea în fiecare zi, între repetiții și spectacole, însă vorbeau la telefon zilnic.

Ea avea umor. El povestea frumos. Cu fiecare privire și vorbă, se țesea între ei o plasă nevăzută. Han Bei își adună curajul să-i mărturisească:

            – De când te-am cunoscut, viața mea s-a schimbat. Ai reușit să-mi cucerești gândurile și inima. Când mă băteau la cap părinții să-mi găsesc o soție, nu credeam că îmi va ieși în cale o fată de o frumusețe simplă, suavă, ca tine, cu care să-mi facă plăcere să-mi petrec tot timpul. Dacă și tu consideri că ai putea fi fericită alături de mine, poate îmi dai o șansă!

            Chen Hee își pierdu răsuflarea. Bătăile inimii o asurzeau. Roșise. Întâi îl luă de mână, incapabilă să-i dea un răspuns articulat, apoi, când o ascultară cuvintele, rosti:

            – Mi-aș dori să fim împreună tot restul zilelor. Să vedem cum ne înțelegem în continuare. Dacă totul merge bine între noi, ar trebui să aflăm când sunt momentele propice să împlinim tradițiile cuvenite.

            Și ei îi sugeraseră părinții că ar fi vremea să se așeze la casa ei, să-și găsească un soț cu salariu bun, să-și întemeieze o familie… Han Bei corespundea numai parțial, însă el era cel lângă care se imagina îmbătrânind. Știuse zeul Yuelao ce legase cu lanțurile de la biciclete!

* * *

            Din moment ce hotărâseră să rămână împreună, Han Bei o invită la vrăjitoare, să le calculeze compatibilitatea și zilele potrivite pentru logodnă și căsătorie. Era, în plus, o formă de a-i mulțumi bătrânei pentru talismanul cu noroc.

            – Mama nu vă poate primi, le spuse o femeie îmbrăcată în verde. Nu se simte bine. Cu ce problemă ați venit?

            Tânărul îi spuse. La cererea femeii, scrise pe un bilețel numele lor și datele de naștere, urmând să se întoarcă, pentru răspuns, după prânz. Din casă răsuna tusea uscată, persistentă, a bătrânei. Li se făcu milă de ea.

            Luară masa împreună, într-un fast-food din apropiere, se plimbară și ajunseră la timp înapoi, ca să primească informațiile solicitate și o amuletă pentru fată. Cu puțin noroc, de Anul Nou urma să aibă loc logodna, și peste șase săptămâni, nunta.

            – Îmi zisese că într-o lună mă vede îmbrăcat în mire. Se potrivește pe jumătate, fiindcă te-am întâlnit pe tine și Yuelao ne-a legat gleznele cu lanț de bicicletă, râse el. Voi face rost de costum între timp – de la vărul meu, care are o căsnicie fericită. Însă într-o lună nu avem timp nici pentru aranjat logodna. Oricum, important este că ne-am cunoscut și suntem împreună.

            Fata zâmbi, timidă. O strângere de mână și o privire strălucitoare erau modul în care exprima că îi împărtășea opiniile. Nu se cuvenea mai mult. Ei nu erau actorii filmelor occidentale, din care văzuse câteva, aduse din turnee.

* * *

            La următoarea întâlnire, Han Bei, venit direct de la serviciu, nu se simțea prea bine. Răcise; tușea și parcă avea febră. Băură împreună un ceai, stătură de vorbă puțin și Chen Hee îl trimise acasă:

            – Du-te, fă-ți un ceai, dă-ți cu alifie de camfor și ai grijă de tine, să te faci bine! Ar trebui să practici Qi Gong, ca mine. Ajută și la creșterea imunității, nu numai la îmbunătățirea vocii și dicției, pentru ce le fac eu.

            A doua zi și ea era puțin răgușită. Fu scutită de repetiții câteva zile și sări o reprezentație, însă nu tușea la fel de rău ca el. Se trată acasă.

Trei nopți mai târziu, ambulanța îl luă pe Han Bei la spital, unde primi diagnosticul de pneumonie severă. Abia reuși să-i dea un mesaj iubitei, să-i spună unde era internat.

Aceeași veste scurtă ajunse și la părinți. Mama lui veni, din alt capăt de țară, cum reuși să-și ia concediu. Îl găsi în terapie intensivă, inconștient. Doctorii îi comunicară ce aflase, de curând, și logodnica îndurerată: avea puține șanse să scape.

* * *

            La o lună de când îi prezisese că va fi îmbrăcat în mire, trupul lui Han Bei, întins în sicriu și pregătit pentru incinerare, era înveșmântat în straiul roșu cu fir auriu și împodobit cu ghirlande de flori – nu roșii, de nuntă, ci albe, de doliu. Una dintre ele, cea mai mare, fusese trimise de colegi și șefi. Tot în alb, nu în roșu, era îmbrăcată și cea care promisese să-i fie mireasă, veghindu-l cu credință, la templu, cele șapte zile prevăzute de tradiție. Îi pieptănase părul, plângând, așa cum ar fi trebuit să-i fie pieptănat la nuntă, în rostirea cântecelor de binecuvântare, nu a bocetelor.

            Nu așa visase să-i cunoască mama. Trebuia să intre în familie cu cinste, ca noră, nu s-o consoleze de pierderea unicului moștenitor, în timp ce și ei i se rupea sufletul. Ea nu avusese noroc de cel de care se îndrăgostise; dar el, care fusese lipsit de viață cu totul, la vârsta când ar fi trebuit să aibă viitorul înainte? De ce nu-i fusese dat să se stingă la o vârstă înaintată, soț și tată de familie, să aibă un copil (sau doi, că acum legile permiteau) care să-i aranjeze, după datină, funeraliile? În condițiile date, colegii de serviciu și ea, logodnica încă neoficială, erau cei cărora le revenea această răspundere. Conform tradițiilor, cei mai în vârstă nu puteau să arate respect celor tineri, nici măcar în clipa morții. De aceea părinții lui nu-i luaseră trupul neînsuflețit acasă, ci rămăsese la templu.

            Veghea se sfârșise. Mirele, lipsit de mireasă, era dus la incinerare. Chen Hee plânse amarnic iluzia fericirii pierdute și tinerețea lui netrăită. Ea avea să trăiască și pentru Han Bei. După cele 100 de zile de doliu, pe care le va păstra, deși nu fuseseră logodiți în fața părinților încă, orice bucurie va avea, i-o va închina, în gând, lui. Iubitul ei fără noroc va trăi în adâncul sufletului ei. Fiecare succes muzical, fiecare petrecere, fiecare dans ori hohot de râs le va împărți cu decedatul. Era singurul omagiu pe care i-l putea aduce și unicul mod în care o suferință din dragoste cernită se putea alina.

            Încă nu fusese identificat virusul ucigaș, nici toate victimele sale inițiale – fiindcă vrăjitoarea, prima victimă neștiută, le dăduse multora talismane, leacuri și le calculase zilele norocoase de când îi făcuse supa de liliac lui Han Bei până când pneumonia o doborâse. Unii ajunseseră în spitalele din zonă, alții se trataseră acasă, la fel ca bătrâna și, probabil, cu același “succes”, de umpluseră cimitirele.

Abia peste câteva săptămâni, când numărul de cazuri crescu îngrijorător, analizele de laborator dovediră că era un virus nou, mutant, care, în mod neobișnuit, trecuse de la liliac la om. Curând primi și un nume: SARS-COV2. Epidemia nebună de pneumonie virală abia începea. Han Bei, prima victimă internată, rămăsese în afara statisticilor.