Identitatea este, conform dicționarului, concepția și expresia individualității unei persoane, determinată, printre altele, și de afilierile persoanei la diverse grupuri: identitate culturală, națională, socială. Aceasta depinde, în plan psihologic, de imaginea de sine, stima de sine și individualitate, iar în plan sociologic se corelează cu rolul social și comportamentul persoanei. Mulți oameni câștigă stimă de sine datorită grupurilor cărora le aparțin, acestea conferindu-le identitatea, determinând, în plus, un sentiment de apartenență, de comunitate.
În general, identitatea unei persoane nu este unică. Pe lângă faptul că un om poate fi, în același timp, de o anumită religie, cetățenie și origine etnică (uneori diferită de cetățenie), fiu, soț, tată, văr, frate, inginer, student la un master de management, aceasta evoluează pe parcursul vieții – de la schimbări radicale ale carierei la evoluții legate de vârstă (nu poți rămâne licean sau student o viață întreagă, la un moment dat devii părinte sau bunic, etc.) până la schimbarea identității de gen sau a identității naționale, prin emigrare sau prin alte evenimente politice (unire, secesiune, etc.).
Sentimentul de identitate etnică este specific fiecărei persoane, intim, după cum interiorizează reperele identitare comune: limba vorbită acasă, practici sociale, religioase, simbolistica locală, cultura, muzica, bucătăria, istoria. Dar și acesta, în perioada contemporană, trece prin mutații importante.
S-ar putea să fie nevoie de redefinirea conceptului de identitate etnică, în contextul în care comunitățile etnice numără bătrâni care se identifică cu toate cele de mai sus, dar și tineri sau copii proveniți din familii mixte, care nu mai vorbesc limba respectivă, cunosc istoria comunității numai parțial, din amintirile bunicilor, cultura în măsura în care citesc sau ascultă muzică, iar de religie i-au îndepărtat, pe părinții lor, deceniile de materialism dialectic și ateism științific băgate în cap cu sila.
Cel mai des auzim, în funcție de generație, „Sunt pe jumătate grec, sau evreu, sau turc” – ori „Am un bunic, străbunic armean, ungur, grec, sau evreu”. Asta, în cel mai fericit caz, în care știu despre identitatea etnică a acestuia și o recunosc – fiindcă alții nu i-au apucat, nu au decât minime informații despre ei ori au fost învățați s-o ascundă, de părinți ori bunici care au suferit de pe urma naționalismului xenofob sau a perioadei când, dacă aveai rude în străinătate, erai în atenția Securității. De altfel, nu toți copiii și tinerii cresc lângă bunici, cu aceștia implicați în educația lor – ca să nu pomenim de cazurile, mai triste, când un părinte nu își lasă socrii să-și învețe nepotul despre cultura sau religia din care face parte…
Cel mai adesea, ne preocupă identitatea – inclusiv cea etnică – fie în adolescență, fie mult mai târziu, într-o clipă de cotitură a vieții. Iar proverbialul bunic nu mai trăiește demult, să ne fie alături în călătoria spre izvoarele identității etnice. Părinții, dacă mai trăiesc, pot fi indiferenți la această dimensiune umană… ori o pot nega, convinși de experiențe negative din copilăria sau tinerețea lor că asimilarea și conformismul total la valorile majorității sunt singura posibilitate de dezvoltare personală.
Identitatea etnică și moștenirea culturală pot avea importanță sau nu pentru o persoană ori alta, depinde dacă are interese spirituale sau dorința de a cunoaște. Poți fi mândru că aparții, în același timp, unor popoare distincte (două sau mai multe), fiecare cu propria istorie și propriii eroi, cu tradițiile sale, care, în unele familii, au fost amestecate într-un mod deosebit, propriu. În alte familii, au fost trecute sub tăcere și cufundate deja în uitare când s-a născut a treia, a patra generație.
Iar pentru cei pe care chiar îi preocupă, sunt dornici să învețe, să înțeleagă, să participe la viața culturală, religioasă, socială a comunității pentru că așa simt, cât mai contează, în momentul actual al istoriei, dacă e vocea sângelui sau alt imbold din străfundul sufletului? Putem extrapola spre diverse situații speciale, aproape unice (fiindcă întotdeauna mai există, pe undeva, prin lume, o experiență similară, două, trei).
Mai există, oare, vocea sângelui, în lumea actuală, a sângelui amestecat, a globalizării și multiculturalității? (Nu că multiculturalitatea ar fi ceva rău, dimpotrivă, când înseamnă acceptarea, cunoașterea și înțelegerea, fie și parțială, a tuturor pieselor de puzzle care îți compun unicitatea personală. Acesta ar fi chiar cazul ideal…)
Și atunci, cine contează mai mult pentru comunitatea pe care o reprezintă: fiul (sau strănepotul) rătăcitor, care nu știe și nu vrea să învețe despre cultura pe care o moștenește doar cu numele, nu-l interesează și mai recunoaște doar ca fapt divers că are legături genetice cu etnia respectivă (dacă recunoaște), sau cel care e, poate, rudă prin alianță, fără strop de sânge din etnia respectivă, însă cu inima hrănită la izvorul de cultură unic, care a învățat fără să i se ceară și vrea să dea înapoi comunității, după posibilități?
Poți să vrei să înveți, să pricepi – însă, chiar dacă o faci, unele răspunsuri nu pot fi obținute numai din cărți sau din vocea sângelui, cu atât mai relativă în vremurile noastre. Indiferent în ce măsură înțelegi unele dintre aceste aspecte și ești de acord cu ceea ce spun ele, nu știu în ce măsură le poți simți parte integrantă din sufletul tău, dacă nu ai fost învățat din copilărie să le simți. Și totuși, nu este imposibil nici pentru a patra generație înstrăinată, nici pentru cel îndrăgostit de o cultură, civilizație sau religie, dar care nu-și știe niciun strămoș aparținând etniei respective.
Din fericire, comunitățile etnice se deschid, organizând cursuri de limbă maternă, cursuri de dansuri, lansări de cărți, simpozioane culturale, vizionări de filme din cultura respectivă, pentru eliminarea ignoranței și promovarea cunoașterii, a înțelegerii. Ele îi ajută pe toți cei aflați în ambele situații menționate, pe cei dornici să se familiarizeze cu cealaltă parte a sufletului lor, ca și pe bunicii care mai știu ce însemna, în copilăria și adolescența lor, cultura și comunitatea, să-și înțeleagă și să-și construiască propria identitate unică.
Totul se bazează pe fundații deja existente, iar noi suntem fundația pentru cei ce vin după noi – urmași genetici sau urmași spirituali – consolidând sau subțiind viitorul prin faptele prezentului. Lumea nouă depinde de ceea ce învățăm, gândim și realizăm noi. Stă în puterea noastră ca această nouă lume să fie mai bună, mai tolerantă, mai frățească și mai dornică să înțeleagă – atât pe sine însăși, cât și pe ceilalți.
You must be logged in to post a comment.