“Prometeu înlǎnțuit” din parcul Herǎstrǎu

O văzusem de atâtea ori și nu știam nimic despre ea… Mulțumesc, Nina!

Într-un gând, Eliza…

Sculptura din bronz ” Prometeu înlǎnțuit ” din parcul Herǎstrǎu este opera lui Jef Lambeaux.

Am observat detaliul semnǎturii artistului motiv pentru care redau cȃteva repere ale vieții şi activitǎții sale.

Prometeu… M-am obişnuit cu prezența sa dramaticǎ, privindu-l cu mirare şi compasiune în copilǎria marcatǎ de frumoasele “Legende ale Olimpului “povestite de Alexandru Mitru. Este un reper al zonei centrale terasate care face trecerea cǎtre lac în dreptul fostelor pavilioane cu flori alǎturi de statuia din bronz a curcanului pe care-l cǎlǎresc amuzați copiii.

Sculptorul Jef Lambeaux (Josef Lambeaux) s-a nǎscut în Belgia, la Antwerp la 14 ianuarie 1852.

A studiat la Academia de Arte Frumoase din oraşul sǎu natal, remarcȃndu-se alǎturi de un grup de tineri artişti, “Clica lui Van Beers”, printr-un comportament rǎmas în memoria oraşului drept excentric şi chiar obraznic datoritǎ preferinței acestora de a ieşi la plimbare costumați în ținute de epocǎ…

In 1871 expune…

View original post 165 more words

“Cutia cu suveniruri” – o carte imposibil de uitat

Despre Issabela Cotelin și Cutia ei cu suveniruri – mulțumesc, Poteci de Dor!

Poteci de dor

Pe Issabela Cotelin o ştiam deja, credeam eu că destul de bine, de pe blogul ei, atunci când am început să citesc Macii sunt întotdeauna roşii. Şi a fost o mare surpriză să o descopăr pe Issa adolescentă, cu talent vizibil de atunci, cu putere de analiză a evenimentelor din jur, cu ironie fină şi cu o doză de maturitate “peste limita de vârstă”. Completările ulterioare, lămuritoare, venite peste timp, dau un farmec aparte, ca o legătură strânsă între un “atunci” şi un “acum” care ajută la înţelegerea mai clară a frânturilor din trecut, cernute de timpul scurs peste ele. A urmat Ehmeya care cucereşte din primele pagini când porneşti la drum cu Lara, prin poveste, prin viaţa ei, prin a ta, între căutări, dezamăgiri, întrebări şi tristeţi.
Deşi ştiam cât de bine ştie Issa să scrie versuri, Câmpul cu narcise a fost o bucurie. Exact cum îi spune…

View original post 1,454 more words

Portret în titluri de cărți

Acum vreo trei ani a fost aceeași provocare în titluri de cântece. Acum, este în titluri de cărți… și nu mai acceptasem demult o provocare literară.

1)Ești femeie sau bărbat? – Femeia în alb, de Wilkie Collins

2) DescriereDomnișoara cu ochi verzi, de Maurice Leblanc

3) Ce simt persoanele care te cunosc?Cartea prieteniei, de Eugen Herovanu

4) Descrie relația ta precedentă50 cele mai frumoase scrisori de dragoste, de David H. Lowenherz

5) Descrie relația ta actualăUrsitul, de Ștefana Velisar Teodoreanu

6) Unde ai vrea să fii acum? – Livada de mango, de Robin Bailey

7) Cum te simți? – Liberă, de Cristina Lincu

8 ) Cum ai descrie viața ta? – Caruselul destinelor, de Mery Bencu Rovența

9) Ce ai cere, dacă ți s-ar putea îndeplini o singură dorință? – Am nevoie de pace, de Bana Alabed

Recomandare de carte – Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian

De ce tocmai trei mere? Fiindcă dacă la noi, poveștile spuse în sat, la clacă, se terminau întotdeauna cu Și-am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa, la armeni se termină cu Din cer au căzut trei mere: unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, ar al treilea pentru cine a ascultat.

Scriitoarea, născută în anul 1971 în Armenia, cu studii la Erevan și la Moscova, a primit numeroase premii literare pentru mai multe cărți, unele pentru copii. Aceasta, pe care o recomand, a fost tradusă în peste 20 de limbi, fiind un bestseller în Rusia, distins, în anul 2016, cu premiul Iasnaia Poliana.

Din cer au căzut trei mere prezintă povestea unui sătuc de munte, uitat de lume, și a locuitorilor săi din ultimul secol. Din păcate, dacă înlocuim Vano cu Ion și alte nume armenești, cu rezonanțe exotice pentru noi, cu de-ale noastre, poate fi oricare cătun izolat de munte și de pe la noi, unde au mai rămas doar douăzeci, treizeci de familii în vârstă, ai căror copii ori au murit, în urgiile istoriei recente, ori au plecat la oraș, să-și facă un rost. Trebuie menționat că atmosfera este destul de optimistă pentru o carte care menționează atâtea decese și catastrofe naturale sau istorice.

Povestea începe cu Anatolia, cea mai tânără dintre locuitorii satului Maran, la vârsta de cincizeci și opt de ani, care, simțindu-se bolnavă, se pregătește de moarte fără să deranjeze pe nimeni. Își pregătește straiele cele bune, se așează în pat, convinsă că nu se va mai trezi… și totuși, se trezește. Viața din sat merge înainte, iar ea face parte dintre minunile viitorului. (Nu cred că este un mare spoiler dacă menționez că în postfață se sugerează că Anatolia ar fi străbunica cuiva din prezent, care pleacă în străinătate…)

Facem cunoștință cu povestea ei și a familiei căreia îi este unică supraviețuitoare, apoi cu poveștile vecinilor, începând cu generația bunicilor – marcate, toate, de valurile de istorie, de la Marele măcel (pogromul armenilor, 1915-1923) la Revoluția Socialistă din Octombrie, care i-a luat pământul lui Arșak-bek, moșierul local, făcându-l să plece peste mări și țări, la valurile de războaie, cutremure (știm cu toții că Armenia a avut parte de mai multe astfel de episoade seismice grave în ultimii cincizeci de ani, și de mai multe războaie decât România), secetă și foamete care au făcut ca cimitirul de pe coastă să fie mai mare decât satul, unde preotul vine să slujească doar la înmormântări și la sărbătorile importante.

Povestea curge lin, cu tristeți și bucurii, învelită într-un realism magic discret, presărat cu umor subtil – dar și la noi, prin unele sate, femeile cred în descântece, în babe ghicitoare, în vise și semne de la răposați… O recomand celor interesați de civilizația armeană (sau de colțurile exotice din Caucaz, în general), dar și celor cărora le place o saga de familie rurală, un roman de-al lui Gabriel Garcia Marquez, petrecut în legendarul Macondo, sau al Isabelei Allende.

Autoarea ne oferă, în fiecare pagină, un buchet multicolor de fraze naturale, meșteșugit împodobite cu metafore și comparații, lectura romanului transformându-se într-o plăcere deosebită.

Soarele s-a ridicat cu încetinitorul, fără chef, de-ai fi zis că se joacă de-a șoarecele și pisica: s-a rostogolitîntâi pe o parte, apoi pe alta, s-a acoperit cu un nor, a ieșit iar. În sfârșt, după ce s-a săturat de joacă, și-a luat avânt brusc de la capătul îndepărtat al orizontului, s-a înălțat în toată măreția lui și a inundat cerul cu raze de foc.

Valinka a făcut focul în sobă, a pus la fiert găina jumulită și eviscerată din ajun și s-a dus în pivniță după făină – era timpul să se apuce de frământat aluatul. Scrisoarea pe care i-o lăsase Mamikon îi adusese o veste bună: în sfârșit, avea să vină Tigran, și nu singur, ci cu familia lui.

Vă las să descoperiți cartea și s-o apreciați la justa ei valoare!

CONCURS de CREAȚIE LITERAR-ARTISTICĂ  ”PANAIT ISTRATI”, ediția a III-a, Convorbiri literar-artistice

Pentru toți cei interesați – duceți vorba mai departe!

Cafeneaua Interviurilor

ATENȚIE ELEVI!

CONCURS de CREAȚIE LITERAR-ARTISTICĂ ”PANAIT ISTRATI”, ediția a III-a

Revista Convorbiri literar-artistice anunță ediție a III-a a Concursului de Creație literar-artistică ”Panait Istrati”, începând cu 21 februarie 2022.

Valabil pentru : Clasele V-XII

Concursul va avea secțiunile:

Proză(scurtă)/Eseu

Poezie, epigramă/rondel

Grafică/Pictură

clasate pe două grupe: Clasele V-VIII; Clasele IX-XII.

Materialele pot fi trimise începând cu 21 februarie 2022, până la data de 25 martie 2022.

Jurizarea va avea loc intre 26 martie și 10 aprilie 2022.

Textele cele mai valoroase vor fi premiate, pe fiecare secțiune, (premiul I, II, III și mențiune), precum și un premiu special al juriului.

Premiile vor consta în cărți și diplome.

Toate materialele admise la concurs vor fi publicate într-o Antologie sub egida Convorbiri literar-artistice, dacă părinții elevilor vor subscrie/dori.

Revista Convorbiri literar-artistice va organiza o gală de premiere.

REGULAMENT de participare:

  1. Participarea este deschisă elevilor din clasele V-XII; Tematica o…

View original post 346 more words

Cutia cu suveniruri – Issabela Cotelin

Din nou despre Issabela Cotelin și cărțile ei – o foarte frumoasă recenzie marca Ana Sylvi…

adropofinspiration

Ideea acestui roman s-a născut din anumite povestiri postate pe blogul Issabelei, un fel de ping-pong inspirațional datorat lui Jo (da, există o Jo reală, care iată, a devenit un fel de muză pentru Issabela în această situație), dar care s-au concretizat într-un mod cât se poate de edificator. Sau așa am înțeles eu, dacă e altfel, scuzele de rigoare pentru dezinformare, nu e cu intenție și nici măcar cu direcție.

Se ia una bucată bloc, un bloculeț oarecum singurel, izolat pe un teren înconjurat de alte clădiri, dintr-o capitală europeană nenumită, dar al cărei nume îl știm bine cu toții. Nu e unul dintre acele blocuri care nu se mai termină, cu enșpe mii de scări și etaje, e un bloc micuț, cu patru etaje și o singură scară, cu un rând de apartamente și unul de garsoniere. Astfel, în prima parte, fiecare capitol prezintă câte un locatar al…

View original post 653 more words

Tech Tips for Writers #173: Easily Translate a Webpage

I think it is very useful for my readers who cannot read Romanian…

Thank you!

tech tips for writersTech Tips for Writers is an occasional post on overcoming Tech Dread. I’ll cover issues that friends, both real-time and virtual, have shared. Feel free to post a comment about a question you have. I’ll cover it in a future tip.

Over the years, I get more and more views on this blog from nations that don’t speak English. I always drop in to visit those who visit me, and no surprise, their blogs are in their native language (as mine is in mine). Sometimes they have the Translate feature, but not always. That stymied me for a long time. I had to copy the text into another webpage to translate it.

Then I discovered this.

To translate a webpage:

Right click on the page

Select ‘Translate’

A box pops up and you select your language.

Here’s a before and after:

Ever since I found that, I’ve gotten even more…

View original post 128 more words

Fata cârciumarului

Era în ajunul Sfântului Andrei. Ion, sărarul, care aducea sare de la Târgu Ocna și o vindea, prin așezările din drumul căruței sale, până la Focșani, se oprise la cârciuma lui Bucur, de pe malul Trotușului. Nu era prima oară când trăgea acolo și plătea cu o oca de sare. Îi convenea; prețul era cinstit, mâncarea și băutura neviclenite. Câțiva oameni, cunoscuți de Bucur de o vreme, considerați de încredere, puteau rămâne peste noapte. Ion se număra printre ei, iar vremea aceasta de sărbătoare era momentul potrivit pentru a cere găzduire.

Știa toată lumea că noaptea Sfântului Andrei nu aparținea oamenilor, ci lupilor și morților neodihniți, ce se întorceau pe pământ, prin locurile cunoscute, furând mințile oamenilor, mana vacilor și rodul livezilor celor cu care nu se avuseseră bine. Era primejdie mare pentru cine îndrăznea să plece la drum în cap de iarnă, odată cu lupăria.

Bucuroaia terminase treaba la bucătărie pe ziua aceea și tocmai frecase cu usturoi, spre apărare împotriva duhurilor rele, porțile, ușile și geamurile cârciumii, grajdurile și cotețele. Candela era aprinsă la icoane. Așa, puteau fi siguri că nimic necurat nu va pătrunde în gospodăria lor. Drobul de sare primit azi de la Ion, sărarul fusese și el descântat și îngropat sub grajd, pentru protecția animalelor. De Sfântul Gheorghe, la primăvară, avea să fie dezgropat și dat oilor și vacilor.

La mese serveau două fete – a doua și a treia ale lui Bucur – și fratele dintre ele, de vreo cincisprezece ani. Cea mare ajuta la bucătărie. Sărarului îi plăcea a doua fată, Dobra. Nu era o frumusețe răpitoare, cum mai văzuse altele, dar era drăguță, cu trăsături regulate, mărunțică. Avea părul castaniu închis și o scânteie șăgalnică în priviri. Era isteață, găsea replica potrivită întotdeauna, cu bună-cuviință.

Ion a mâncat, a închinat un pahar de vin în sănătatea tuturor celor de față și stătea la povești cu ceilalți, la lumina pâlpâindă a lămpii. Se uita cu coada ochiului la fetele care, într-un moment liber, puneau grâu în câte o strachină, cu modele diferite, să și le recunoască fiecare, la încolțit. Puseseră și pentru părinți, și pentru fratele plecat la armată.

Se întunecase demult când Ion ieși, îndreptându-se spre grajd, să vadă dacă Roibu avea tot ce îi trebuia. În curte și în grajd nu era cu primejdie să stai, înainte de miezul nopții, fiindcă fuseseră protejate cu usturoi.

La fântână era o siluetă căreia îi vedea doar albul poalelor. Dacă o fată sau o femeie avea nevoie de apă la ora aceea și el tot era afară, ar fi trebuit s-o ajute, gândi el, apropiindu-se. Când ajunse lângă ea, auzi descântecul fetei:

Sfinte Andrei,

Scoate-i chipul în faţa apei,

Ca în vis să-l visez,

Aievea să-l văz!

Se aplecă deasupra fântânii, curios, constatând că în găleată era o lumânare aprinsă, licărind, destul de aproape de nivelul apei, în care se oglindeau… chipurile lor. Nu știu ce să creadă.

– Ai reușit? o întrebă, prefăcându-se că pentru el, apa rămăsese întunecată. Credeam că ai nevoie să umpli o căldare, două și venisem să te ajut.

Dobra – că ea era – scoase un țipăt ușor, de surprindere. Era să scape găleata în fântână, dar Ion puse mâna pe cumpănă și nu se întâmplă necazul. Oare omul de lângă ea să-i fie hărăzit? Nu că ar fi de lepădat… Dimpotrivă! Deși, poate nu are atâta avere cât ar dori taică-su pentru un viitor ginere… Dar oare lui îi plăcea? Nu greșise sfântul, nu era o întâmplare oarecare?

– Da, cred că mi-am zărit ursitul, se înroși ea. Mata nu ai văzut nimic?

– Nu erau două chipuri acolo, în fântână? Dacă ai avut aceeași nălucire ca și mine… hai să ne rugăm la Sfântul Andrei să ne mai dea un semn. Promit să-l urmez, cu voia ta!

Fata era tulburată, atât de ce-i arătase apa, cât și de felul cum îi vorbise el. Se hotărâse să-l cheme pe Sfântul Andrei în ajutor, fiindcă începuse să se ia de griji. Avea douăzeci de ani și, după legile pământului, șanse să fie considerată fată bătrână. Totuși, nu se putea mărita înaintea surorii mai mari, care era logodită, dar mândrul ei era la armată și nu se întorsese încă, deși plecase înaintea fratelui lor, iar alții de-un leat cu el veniseră deja acasă. Nu fuseseră în același loc, să aducă vești despre el. Poate fratele, care urma să se libereze peste câteva luni, să știe ceva despre el, că erau prieteni.

Pe Dobra puteau s-o promită unui bărbat, dar nu s-o mărite înaintea celeilalte. Pe de o parte, lumea știa asta, fiind motivul pentru care nu primise pețitori, când mai toate de vârsta ei se măritaseră de vreo doi ani. Pe de altă parte, se temea că tatăl ei ar fi putut să-i aranjeze vreo partidă bună, cu un cunoscut de-al lui, pe care ea nici nu-l știa. De aceea a vrut să-și vadă ursitul, cu ajutorul Sfântului Andrei.

Nu se gândise că acesta va fi tocmai sărarul, însă nu-i displăcea. Era un flăcău mândru, harnic. Trecuse de vârsta armatei, deci nu era în pericol ca ea să pățească la fel ca soră-sa, să-l aștepte cu anii. Ion avea o meserie, nu era luat de la coarnele plugului. În toate satele și târgurile era întotdeauna nevoie de sare, în bucătărie și la grajduri; va avea căutare mereu. Câte o lună, două, Dobra l-ar fi așteptat, cu credință, că el pleca, la deal sau la vale, cu căruța. Nu era dintre cele cu ochi alunecoși.

Se pare că și el avusese parte de aceeași imagine, a lor împreună, chiar dacă nu-i spusese de-a dreptul, ci îi recomandase să se roage ca amândoi să primească încă un semn. Și alți credincioși, martori ai unor minuni, făcuseră același lucru. Iar Dobra știa cum să se lămurească.

– Ai dreptate. O să-ți dau patruzeci și una de boabe de grâu într-o batistă, mai cu fereală, să nu ne știe toți înainte să aflăm ce ne spune sfântul. Pune-le sub cap la noapte și vezi ce-i visa. Dar să știi că mie mi-o fi rușine să-ți spun ce am visat…

– Lasă că știu eu ce să te întreb mâine, zâmbi el, luând-o de mână. Și mă bucur să primesc ceva de la tine. Până mâine, mă gândesc și eu ce să-ți ofer.

Fata nu se împotrivi. Un val de căldură neașteptat îi cuprinse pe amândoi. Părea că toate grijile li s-ar fi evaporat. Ca să se desprindă din această vrajă, cu cealaltă mână, Dobra atinse din nou cumpăna.

– Vreau să iau o căldare în casă, dacă tot sunt aici. Sper să nu se mire prea tare ceilalți că am zăbovit.

– Te ajut.

* * *

Dobra se rugă fierbinte sfântului Andrei să-i spună dacă într-adevăr Ion era ursitul ei. Puse sub pernă legătura cu cele patruzeci și una de boabe de grâu, sperând că nimeni nu văzuse când îi strecurase și lui batista plină. Luă din găleata proaspăt adusă de la fântână de ei doi, într-o strachină, nouă ceșcuțe de apă și puse strachina la icoana Sfintei Fecioare cu pruncul, murmurând aceeași rugăciune.

Desigur că, gândindu-se la el, îl visă. Nu că i-ar fi luat grâul, ci în vis o ținea de mână, așa cum se întâmplase cu câteva ore înainte, și îi spunea ceva, dar ea nu mai știa ce anume când se trezi. Se închină, se spălă pe față și se duse la icoană, să măsoare din nou apa din strachină. Prima ceșcuță o bău. Le numără și pe celelalte și îi mai rămase un strop de apă în vas. Avea noroc! Zâmbi. Dacă a primit toate trei semnele, înseamnă că Sfântul Andrei chiar i-l hărăzise de soț pe Ion, sărarul.

Nu mulți rămăseseră peste noapte la cârciuma lui Bucur. Cei ce locuiau în apropiere, se grăbiseră să-i prindă noaptea lupilor acasă, în siguranță. Ion, însă, aștepta ocazia să poată vorbi cu Dobra. După ce se trezise, pusese în chimir batistuța cu boabe de grâu. Văzuse că marginea era tivită frumos și, într-un colț, era brodat un D, să știe surorile și frații cui aparține. Se gândise, între timp, ce să-i dea și cum s-o întrebe – nu ce a visat, ci, simplu, dacă îl vrea de bărbat.

Dobra îi oferi o cană cu apă – nu știa el că era, de fapt, din apa sfințită, sub icoană, toată noaptea.

– Mulțumesc. A fost bine că m-am rugat Sfântului Andrei, rosti Ion cu voce tare. Spune-mi că vrei și vin în pețit, așa cum se cuvine, până de Bobotează! șopti el.

Dobra trase aer adânc în piept, simțind că se sufocă. Auzea bine? Așa cum promisese aseară, nu-i ceruse să povestească ce visase, dar îi dăduse de înțeles că primise și el același semn. Nu-i răspunse, doar clătină din cap afirmativ, căutându-i privirea. El îi strecură în mână cel mai prețios dar pe care-l avea:

– Ia cruciulița asta de la mine, zălog că mă țin de cuvânt. E de la Mânăstirea Bogdana, primită în zi de hram. Să te apere de rele.

Atingerea mâinilor o străfulgeră din nou, plăcut. Îi mulțumi și fugi, să nu zică nimeni că a stat de vorbă cu el mai mult decât îi cerea rostul de a servi la masă.

* * *

Ion le-a spus părinților că vrea s-o pețească pe fata cârciumarului. S-au îmbrăcat de sărbătoare, au pregătit daruri pentru viitorii cuscri, conștienți că Bucur s-ar putea lăsa greu convins, dat fiind că fiica cea mare trebuia să se mărite mai întâi. S-au așezat în jurul mesei, de vorbă, în sală. Tatăl lui Ion și-a prezentat familia, a povestit despre flăcău, că terminase armata de câțiva ani, că nu sărea la bătaie și era harnic, că, pe lângă neguțătoria de sare, avea și ceva pământ, inclusiv un loc de casă pe deal, la Coțofănești, după care i-a cerut mâna Dobrei pentru Ion.

– Nu am fată de dat! Întâi se va căsători sora ei mai mare, se împotrivi tatăl ei, supărat. Luați-vă fiul și duceți-vă de unde ați venit, chiar dacă ar fi să găsesc alt sărar să îmi aducă drobii necesari!

Dar nici Ion nu se lăsă cu una, cu două:

– Sfântul Andrei ne-a arătat și ei, și mie, cu două semne diferite, nu numai unul, că ne-a sortit să fim împreună. Dacă nu mi-o dați după cuviință, se poate și altfel. Ca sărar, știu destule locuri îndepărtate unde ne-am putea ascunde o vreme, dacă o fur, și nunta am face-o abia după ce venim la împăcăciune! Totuși, mi-aș dori să nu se ajungă la asta. Vă respect familia și vreau să ne înțelegem omenește, să împlinim toate tradițiile și să stabilim nunta înainte de Postul Mare.

            Era rușine mare ca o fată să fie furată, dar se întâmpla uneori. În multe cazuri, cu voia ei, ca să nu fie măritată de părinți cu altul. Cârciumarul chibzui puțin. Se gândi că, dacă tânărul era atât de pornit, ar putea scăpa cu mai puțină zestre. Avea încă o fată de înzestrat, după ea… Și, decât să-i facă Dobra pocinogul, da, mai bine o dădea de bună voie… Chiar aveau și binecuvântarea sfântului Andrei? N-ar fi de mirare, că sărarului i se spunea Ion al lui Andrei…

Au chemat-o pe fată, au întrebat-o, iar ea povesti ce se întâmplase în noaptea de sărbătoare. Înainte de Bobotează se rostui logodna fetei cârciumarului cu sărarul. Nunta avu loc la sfârșitul iernii, în februarie, iar Dumnezeu și toți sfinții le dăruiră o căsnicie frumoasă, binecuvântată cu opt copii care să crească mari.

PRIMUL SĂRUT, de Marina Costa

Mulțumesc, Antoaneta, că ai găsit loc și pentru poveștile mele marinărești în revista Convorbiri literar-artistice!

Cafeneaua Interviurilor

Caroline reușise să scape de guvernantă. Nesu­ferita de băbătie adormise exact când voia să-i mai predea o lecție plictisitoare de gramatică. Bucuroasă că avea o jumătate de oră, sau poate chiar o oră liberă, Caroline se strecură afară.

Vremea era frumoasă, grădina înflorită… cui îi ardea să stea în casă și să învețe? Îi plăcea să admire trandafirii luxurianți, multi­co­lori și florile tropicale, cum nu mai văzuse până acum câte­va luni, când se mutaseră în colonii. Dintr-o margine a grădinii se putea vedea o bucată de stradă animată. Treceau tot felul de oame­ni. Observându-i de la distanță era modul ei de a învăța despre viață, în condițiile în care părinții o izolaseră, într-o lume mult prea strâmtă pentru curiozitatea ei.

– Frumoasă grădină ai! îi întrerupse gândurile o voce de băiat. Știi cumva cum să ajung la docuri? M-am rătăcit…

Caroline se uită la cel ce i se adresase atât…

View original post 1,052 more words

DOJANA

Mulțumesc, Antoaneta, că îmi publici poveștile nu numai în revistă, ci și pe blog!

Cafeneaua Interviurilor

Autor Marina Costa

Contraamiralul Raoul Duval se bucura că salvase viața unui om – a unui tânăr care avea toată viața înainte. Norocos puștiul, că el fuse­se acolo la momentul potrivit și înțelesese ce urma să se întâm­ple. Poate avea să conteze în favoarea lui la Judecata de Apoi, să com­pen­seze pentru câteva dintre păcate.

Nu-i trecuse prin minte atunci că acest lucru se întâmplase pe corabia pe care o comanda, în văzul întregului echipaj, ceea ce sigur va contribui la creșterea popularității lui; se gândise doar că Phenix pierduse prea mulți oameni de când ajunsese în Caraibe. Pentru el nu conta că fuseseră destule bătălii, furtuni și o ticăloasă de epide­mie care să justifice pierderile.

Nu erau Antilele de vină pentru asta. Era război și în Europa. Dacă nu ar fi fost trimiși aici, Phenix nu ar fi fost nava amiral a Indiilor de Vest, ci ar fi avut…

View original post 746 more words