(publicată în antologia de proză scurtă
AMPRENTE PE CERUL ÎNSTELAT, Editura Astralis, 2018)
Hangița se oferi să îi ghicească în cărți, chemând-o în camera ei, în secret.
– De ce ții secret faptul că știi să citești viitorul? întrebă fata. E ceva minunat!
– Fiindcă oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Trebuie să am grijă, străbunica mea a fost arsă pe rug pentru vrăjitorie.
– Povestește-mi, te rog, despre ea! Chiar era vrăjitoare?
– Sigur că nu! Era la fel ca mine, moștenitoarea darului din strămoși, de a ghici în cărți, în palmă, în bobi, și a vindeca boli.
* * *
Don Pedro Nuñez de Villavicencio era un tânăr nobil, cunoscut în Sevilla, fiul amiralului de Villavicencio. În loc să își urmeze tatăl în studii militare, dovedise înclinații artistice. Tablourile pictate de el erau apreciate. Venise la târg în căutarea unor scene pitorești pe care să le schițeze și a unor fețe interesante de oameni săraci, de toate vârstele, dornici să pozeze pentru o sumă modică. Ghicitoarea înconjurată de copii și de mulțime îi atrase atenția.
În zilele de târg din Sevilla, Jazmin ghicea viitorul doritorilor. Bănuții din părul ei negru și brățările de la mâinile grațioase sunau ispititor. Floarea albă, parfumată, de la ureche îi dezvăluia numele. Vorbele ei, cu accentul caló, erau dulci, melodioase.
La douăzeci de ani, era deja văduvă. Soțul ei murise acum aproape un an, de friguri, lăsând-o cu trei copii. Barnabé avea patru ani, Bartolomé doi, iar Marisol, fiica postumă, era prinsă într-un șal pe șoldul mamei. Cei doi băieți semănau la ochi și la zâmbet cu mama lor.
Tânărul i-a întins palma, oferindu-i mai mult decât plata obișnuită. Țiganca îi mulțumi, studiind liniile:
– Văd o viață lungă, plină de reușite. Aveți linia artei foarte pronunțată. Nu se arată nici o căsătorie. Linia dragostei se întrerupe brusc. Veți avea o decepție.
Suferința din dragoste nu îl încânta, în schimb prezicerile legate de artă și succes, da. Cine nu-și dorea faima? Se spunea că arta cere sacrificii. Privirile îi sclipiră cu interes:
– M-aș bucura să fie adevărat că nu mă căsătoresc. Tata încearcă să îmi aranjeze o alianță cu o familie de vază, oftă el.
Domnișoara cu pricina, plictisitoare și înfumurată, îl obosea. În schimb, îi plăcu țigăncușa cu iasomie în păr. Avea trăsături fine, deosebite, pe care don Pedro voia să le picteze. A durat o vreme până s-o convingă să se lase pictată, a doua zi.
– Poți să vii cu copiii, le voi găsi și lor loc în tablou. Iar cât nu pozează, le voi da cărbune, să încerce să deseneze.
Dragostea a prins rădăcini în ambele inimi, în timpul necesar finalizării tabloului. Lui nu-i păsa că ea era de origini umile, o văduvă cu copii. O iubea și o voia lângă el. Ea s-a lăsat vrăjită de cuvintele lui alese prin care îi lăuda frumusețea, de felul în care se purta cu ea și cu copiii ei. Primul sărut i-a fost furat într-un moment când cei doi băieți se jucau în curte, iar cea mică adormise. Amândoi au fost surprinși de flăcările pasiunii mistuitoare care i-a învăluit.
Până la urmă, a acceptat să-i fie amantă. Au urmat alte picturi, având-o ca model tot pe Jazmin. La rugămințile lui, ea s-a mutat în atelierul lui de pictură, o căsuță frumoasă. Deși el, oficial, locuia cu părinții, atât cât puteau, duceau o viață de familie liniștită. Cei mici înfloreau, supravegheați de ea și de o verișoară de doisprezece ani, care o ajuta în gospodărie.
Ai ei, deși nu le convenea, recunoscuseră că era o ocazie de nerefuzat, și acceptaseră situația. Nu era ideală, însă copiilor nu le lipsea nimic în noua casă. Jazmin își putea ajuta familia. Până când nobilul se va plictisi de ea, avea timp să își strângă o zestre bunicică, să își găsească alt soț ulterior.
Jazmin era fericită cu noua ei viață, cu dragostea lui, cu atenția pe care copiii ei o primeau de la el. Uneori prietenii lui, pictorii, veneau în atelier, la el, iar ea era servitoarea tăcută care le punea masa și le turna în cupe. Dar cât putea dura fericirea îndrăgostiților boemi?
Amiralul de Villavicencio nu accepta refuzul fiului său de a se căsători cu fata respectabilă pe care i-o găsise, și de al cărei tată avea nevoie. Dacă Pedro nu voia să urmeze cariera de ofițer căreia îi era destinat, preferând să picteze și să umble cu o țigancă, trebuia să o îndepărteze, ca să-și recâștige fiul. Alții ca el, aveau amante din popor, fără să le afecteze căsătoria bine chibzuită. Era sigur că țiganca îi făcuse farmece ca să-l țină lângă ea. Altfel cum să-și explice atracția băiatului pentru o văduvă săracă, cu trei copii, care nu avea nimic să-i ofere, când ar fi putut avea o fată mai tânără, mai frumoasă, sau oricâte voia?
Amiralul a găsit cea mai bună soluție să-i despartă: a plătit câteva persoane cu o bună reputație în societate să o denunțe pe Jazmin ca vrăjitoare. Au declarat că le-a ghicit în cărți și în palmă. Unii au pârât-o că ar fi afirmat că însuși Diavolul îi era amant. Iar Inchiziția abia aștepta astfel de denunțuri.
Nepoata și băieții nu erau acasă când au venit gărzile s-o aresteze. Erau în vizită la familia ei, cu care au plecat din oraș după dezastru. Pe Jazmin au luat-o împreună cu fetița, care avea acum un an și ceva. Marisol a fost dată în grija călugărițelor și nu s-a mai știut nimic de ea. Dacă a supraviețuit până la maturitate, a devenit, la rândul ei, călugăriță, rugându-se pentru iertarea păcatelor mamei ei.
Jazmin a fost acuzată de vrăjitorie. După ce a spus că îl iubea pe don Pedro și dragostea nu era un păcat, s-a adăugat acuzația de blasfemie împotriva celor Zece Porunci, dat fiind că era vinovată de păcatul curviei. Au început să caute dovezi că era vrăjitoare, în felul în care o făcea Inchiziția, reinterpretând totul. I-au găsit “semnul diavolului,” o pată pe trup în formă de cireașă. Mulți oameni se nasc cu un semn oarecare. Avea acasă o pisică pe care o hrănea, și se știa că pisicile îi țineau tovărășie Necuratului. Avea cărți de tarot și bobi. Pe lângă denunțătorii inițiali, o altă vrăjitoare a recunoscut, sub tortură, că au participat împreună la invocații drăcești. În cazne, toți spuneau ce voia Inchiziția să audă.
La rândul ei, în același mod, după câteva zile de chinuri groaznice, biata Jazmin a recunoscut toate acuzațiile, inclusiv că s-a culcat cu un demon care lua forma lui don Pedro Nuñez de Villavicencio, din moment ce pe adevăratul nobil lumea îl știa că era un stâlp al societății, de o virtute exemplară. Aceasta a fost găselnița Inchiziției pentru evitarea scandalului. Spasmele și delirul în limba maternă au fost de asemenea considerate dovezi că era posedată de diavol și vorbea “în limbi demonice”. A fost condamnată la ardere pe rug, într-un act public de credință, așa că i-au fost transmise cuvintele generațiilor următoare.
S-ar crede că don Pedro Nuñez de Villavicencio, nobilul pictor, a scăpat de scandal prin confesiunea că n-ar fi fost el implicat, ci un demon, însă nu a fost chiar așa. Judecata inchiziției nu i-a păcălit pe cei care știau că femeia trebuia îndepărtată ca tânărul să își urmeze drumul stabilit în societate. Lumea a continuat să bârfească. Nu putea rămâne în Sevilla, urmărit de amintirea Jazminei, de umbra iubirii pierdute, de bârfe și de insistențele tatălui.
Pradă suferinței, don Pedro a considerat că nu-și putea răscumpăra greșeala de a nu o fi putut apăra și lașitatea tăcerii ulterioare decât prin acte deosebite de penitență. În același an, 1661, a intrat în Ordinul Cavalerilor Ioaniți, un ordin militar de călugări luptători, pronunțând jurămintele de castitate și sărăcie, împreună cu pocăința pentru toate păcatele anterioare. A plecat în Malta, unde era sediul Ordinului. A petrecut mulți ani în străinătate, devenind un pictor renumit în slujba lui Dumnezeu. S-a întors, la bătrânețe, să moară în Sevilla. Multe dintre tablourile lui au fost dăruite regelui și celor de la curte.
* * *
– Mă întreb dacă și cele în care o pictase pe Jazmin. Cum s-o fi simțit să își vadă iubita executată și să nu își poată exprima durerea? Cât i-o fi apărut, după aceea, în visele de tânăr călugăr, ispitindu-l? O mai fi pictat-o, din memorie, mistuit de dor?
– Și eu aș fi vrut să știu. Trebuie că a iubit-o cu adevărat, dacă s-a certat cu tatăl lui pentru ea, nu a vrut să renunțe la ea, nici să se căsătorească, preferând jurămintele monahale. Băieții l-au mai văzut când s-a întors?
– Nu. Familia Jazminei a plecat la Granada. Barnabé Heredia și fratele lui au învățat să crească și să antreneze cai. Barnabé a avut zece copii. Fiica lui cea mai mare a fost mama mea. Toate fetele familiei au moștenit darul de a citi viitorul și de a folosi ierburile de leac. De asemenea, au fost învățate să aibă grijă unde ghicesc, să nu o facă în public, ca nu cumva să fie acuzate de vrăjitorie, ca sărmana Jazmin. Flăcările trădării ard până departe.
– Știi dâra de lumină care se vede uneori pe cerul nopții înstelate? Unii îi spun Drumul Robilor, alții Drumul Sufletelor. Eu cred că o scânteie înălțată din flăcările rugului a ajuns până acolo, sus, și străbunica ta, Jazmin, este una dintre luminițele pe cerul înstelat, printre celelalte suflete ce-și caută calea, ocrotindu-te de acolo, pe tine și pe ceilalți urmași.
