„Misterele Dunării”, TOP 10, locul 09… Lazii, un popor dobrogean uitat…

Nu-i așa că nu auziseți de lazi? De cerchezi știți, cu vestitele lor dansuri și costumele negre cu cartușiere de argint… Și frumoasele circaziene din haremurile turcești…

MISTERELE DUNARII

 

Top 9 sign with gold stars. Rating header.

laz-people-cca-1900-georgian-ethnography-museum-autor-dmitry-yermakov

Locul al 9-lea din topul articolelor „misterele dunării” este unul despre o comunitate la fel de misterioasă ca cea a scopiților,  a lazilor. Articolul a fost publicat pe 21 octombrie 2012. Un număr de 4833 de cititori l-au lecturat cu plăcere de-a lungul anilor, sentiment care vi-l doresc și dvs.

Unul dintre cele mai misterioase popoare care au trăit în Dobrogea au fost lazii. Relativ puțin numeroși, aceștia au fost numiți generic „turci” de către populația creștină din Dobrogea, sau necredincioși, când erau supărați pe ei. Motiv pentru care și musulmanii îi numeau, la rândul lor, pe creștini ghiauri. Alături de tătari și cherchezi, lazii erau (și sunt) o etnie diferită de aceștia, avându-și obârșia pe coasta Mării Negre, provenind din două grupuri, unul constituit inițial în zona rusească, iar altul, între Turcia și Georgia. În timpul imperiului Bizantin, au fost creștinați, pentru ca, apoi, sub dominația Imperiului Otoman…

View original post 510 more words

Insula răzvrătiților

Fotografie simbol, nu reprezintă HMS Bounty

Povestea răzvrătiților de pe HMS Bounty și a urmașilor lor, publicată, în trei episoade, în revista literară online Opt Motive:

https://optmotive.ro/2021/49/art7/index.html

https://optmotive.ro/2021/55/art10/index.html

https://optmotive.ro/2021/59/art11/index.html

Din isprăvile lui Iepurilă Colorilă – agenda-3

Da, anul acesta am și agendă de colorat. Un fel de bullet journal… Primit de Moș Nicolae, și colorat conștiincios, când nu am inspirație pentru scris. (Și în ultima vreme, se întâmplă cam des…)

Așa arăta darul lui Moș Nicolae
Observ că fotografia arată toate imperfecțiunile pe care nu le văd cu ochiul liber…
Va urma….

10 Proven and Effective Ways to Overcome Writer’s Block

These might help some day…

Nicholas C. Rossis

Jayce | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book

This is a guest post by Jayce, the managing director of Seller Interactive, an Amazon marketing agency that offers Amazon SEO services to brands built on Amazon. With content marketing skills that have taken him to top brands such as GoDaddy and Toyota, he has cemented his knowledge and expertise in helping brands reach new heights.

10 Proven and Effective Ways to Overcome Writer’s Block

If you’ve ever experienced writer’s block, you know that it’s no laughing matter. It affects your work as a professional writer and impedes your writing for days — or worse, weeks. Instead of getting the work done, you sit and stare at your laptop all day.

You worry about how you’re going to transform the thoughts in your head into words, or you don’t know what to write about. As much as you want to ignore the problem and hope it goes away, you know…

View original post 1,579 more words

Din isprăvile lui Iepurilă Colorilă – agenda de colorat -2

Da, anul acesta am și agendă de colorat. Un fel de bullet journal… Primit de Moș Nicolae, și colorat conștiincios, când nu am inspirație pentru scris. (Și în ultima vreme, se întâmplă cam des…)

Așa arăta darul lăsat de Moș Nicolae
Și așa arată o parte din produsul finit…
Am mai fost întrebată: markere, carioci subțiri și creioane colorate, după cum cere fiecare desen

Va urma…

Gorgona cere jertfă

Publicată în revista ASTRALIS nr. 1 (9)/ 2021

Erau de două zile în drum spre Tortuga. Kevin, Neil și ajutoarele pe care și le aleseseră temporar, inclusiv căpitanul și navigatorul, făcuseră inventarul detaliat al bunurilor. Fusese calculată partea comodorului, cea pentru cufărul corăbiei, din care se făceau aprovizionările și se plăteau indemnizațiile pentru morți și răniți, cea pentru fiecare dintre membrii echipajului Săgeții, după rangul lor și conform prevederilor Articolelor convenite.

Aveau chiar și un doctor, don Guillen, luat pe jumătate cu promisiuni, pe jumătate cu amenințări de pe galionul spaniol. Pe multe nave de pirați nu existau doctori sau exista câte o persoană cu ceva cunoștințe de felcer și de buruieni de leac. Când reușeau să captureze unul de pe o navă, acela era bine tratat și avea o parte și jumătate, la fel ca navigatorul și meșterul tunar. Nici de muncă nu ducea lipsă, că molime, răniți în lupte, accidentați în cart umpleau infirmeria, pe rând. Odată ajuns în Tortuga și obținând bani din cufărul comun pentru prima trusă medicală navală, mai ușor decât i se întâmplase până acum, avea să se obișnuiască printre pirați. Cine dădea cu piciorul unei vieți frumoase?

Andrea făcuse ce știa mai bine: căutase, la bordul navei spaniole, nu comoara de argint și pietre prețioase, ci pe cea a pilotului: hărți, instrumente de navigație, jurnale de bord – ale pilotului și căpitanului. Le examinase și i le predase lui Sol. Ajutorul de pilot care li se alăturase se numea Nardo Serrano și se împrieteni repede cu el. Deocamdată era marinar de rând, cu atribuții suplimentare să-l ajute pe Andrea. Dacă ochiul superiorului și cel al căpitanului erau mulțumiți, urma să fie promovat, în curând, pe rolul de echipaj.

De aseară, însă, majoritatea sarcinilor de navigație rămăseseră în sarcina lui Nardo. Andrea îi spusese, inițial, lui Sol, că era un bun test ce putea omul. Era în regulă. Apoi, motivul real se schimbă: navigatorul piraților era de găsit sub punte, la infirmerie, la căpătâiul Fionei, căreia nu-i scădea febra cu nimic. Don Guillen era bucuros de un ajutor în plus.

Doctorul îi spălase rana corespunzător, o bandajase, îi dăduse chinină împotriva fierbințelii, însă degeaba. Multe răni generau febră; Andrea știa acest lucru. Nici el nu fusese scutit, în destule rânduri. Îi sugerase lui don Guillen împachetări cu oțet pentru a o combate, cu argumentul că la el funcționase întotdeauna, ceea ce determină, din partea medicului, o discuție despre diferitele umori și rolul lor în corpul uman. Ascultând cu prefăcută răbdare, obținu permisiunea.

Andrea o îngrijea pe Fiona cu devotament, însă ea era mai mult inconștientă, delirând de la fierbințeală și vorbind adesea în limbi pe care el nu le înțelegea. Când își revenea, pentru scurt timp, de obicei în urma compreselor cu oțet, cerea apă și îi șoptea:

– Stai cu mine! Nu mă lăsa singură!

– Sunt aici, draga mea, rămân cu tine! o strângea de mână, delicat, și o săruta pe frunte, după care îi răcorea fața cu un burete înmuiat în apă.

Uneori, Fiona îi cerea să-i cânte una sau alta dintre melodiile pe care i le dedicase de atâtea ori. O făcea, aproape în șoaptă. Când îl ajungea oboseala, Andrea picotea pe un colac de parâme, lângă patul ei, credincios promisiunii. Sol luase paturile marinărești ale ofițerilor de pe unele nave prădate, pentru a mobila cu ele infirmeria. Bolnavii grav aveau nevoie de confort, nu căpitanul sau contramaistrul!

Don Guillen, un om de vreo patruzeci de ani, nou venit la bord, avea propriile temeri. Încă nu știa sigur ce să creadă despre echipajul de pirați în care nimerise. Semnase articolele; îi surâdea să aibă o parte și jumătate, dacă expedițiile se dovedeau cu succes. În afara faptului că toți erau egali, ceea ce i se părea curios, și că avea de tratat negri, indieni și albi de toate națiile, inclusiv o femeie, cei care discutaseră cu el, în spaniolă ori franceză, păruseră să nu se deosebească cu mult de ofițerii de cart, cu care își petrecea timpul liber pe navele pe care servise înainte.

Auzise că pirații erau cruzi, neciopliți, mincinoși, în toate felurile. Ce citise în articolele înțelegerii semnate și ce văzuse după terminarea luptei nu se reflecta așa. Rămânea de văzut dacă se va adapta printre ei. Gândindu-se drept, regulamentul piraților părea mai blând… dar exista și riscul să atârne în ștreang.

De la o vreme, grijile îi căpătară nuanțe noi. Ce putere avea navigatorul acesta la bord, de-și convinsese căpitanul să-l lase să ajute la infirmerie? Niciun căpitan, dintre cei mulți sub care navigase în vreo zece ani de când alesese marea, nu ar fi acceptat așa ceva. (E drept, nici piloții sau asistenții acestora nu s-ar fi oferit, nepricepându-se. Acesta, măcar, îi dovedise că putea fi, practic, de ajutor – și apoi, era direct interesat, femeia lui numărându-se printre răniți.)

Cum să-i spună unui iubit atent că aleasa lui va muri în curând? Dacă îl va costa și pe el viața, această îndrăzneală?

Din păcate, văzuse suficienți răniți cu fierbințeala irlandezei. Rana nu i se vindeca bine. Avea, înăuntru, umori otrăvite. Prinseseră plămânul. Doctorul făcuse tot ce știa, ca să echilibreze umorile și s-o scape. Îi lăsase sânge, îi dăduse purgative, degeaba. Starea femeii se înrăutățea. Iubitul ei se încăpățâna să spere, să nege inevitabilul. Putea fi el cel care să-l aducă la realitate?

Ieși puțin pe punte, la aer. Se lăsa amurgul. Spre norocul lui, căpitanul, căruia îi jurase credință de curând, era acolo. Îl întrebă:

– Cum se simt răniții?

– Mă tem că mai pierdem doi zilele astea. Femeia rănită în plămân și băiatul căruia a trebuit să-i tăiem piciorul nu rezistă, șopti el, sperând să fie auzit doar de căpitan. Iar dumneavoastră aflați primul, adăugă. Am făcut tot ce am putut. Dumnezeu are lista lui…

Sol se prinse de balustradă, de parcă vestea tristă ar fi fost gata să-l dărâme. Știa că niciun om nu poate șterge, nici adăuga, pe lista aceea, un nume scris în cer. Dar una era să moară omul pe loc, în luptă, și alta după câteva zile de negocieri cu cea cu coasa.

La Fiona ținea ca la o soră. Îi admirase dârzenia, dorința de răzbunare și puterea de muncă. Știa despre dragostea lui Andrea pentru ea. Îi părea rău c-o pierde și era îngrijorat de reacțiile posibile ale navigatorului.

Nu putea să-și arate emoțiile ca un om oarecare, însă îi va fi greu să oficieze ceremonia aceasta de înmormântare. El era căpitanul. Numărase sute de vieți tinere secerate, în timpul bătăliilor, după aceea sau în dueluri.

Agonia începu în ziua următoare. Durerea îi fusese foc nestins în plămâni de o zi și o noapte. Acum parcă se ostoise puțin, luând cu ea ultimele forțe ale Fionei. Înțelesese că va muri. În delirul fierbințelii, tatăl ei o voia lângă el, îi cerea ajutorul, iar ea se îndrepta spre el. Când își revenise, suficient cât să-și amintească unde se afla și cu cine, reținuse această parte a delirului.

Gândurile i se încâlciră în mijlocul rugăciunii pe care încercase s-o facă. Privirile i se împăienjeniseră. Acum răsufla cu greutate, în oftaturi. Inima îi bătea mai tare ca de obicei, parcă fără niciun ritm, cum îi era și respirația. Moartea nu era bună, primitoare, pașnică, precum crezuse în vremea prizonieratului la olandezi, când o invocase. Acum venise nechemată. Era la capul ei, îi simțea prezența, chiar dacă nu-i putea vedea proverbiala coasă, nici veșmântul negru.

– Andrea! Ești lângă mine? îi zâmbi ea slab, mâna rece bâjbâind după el.

Și-ar fi dorit să-l vadă din nou, dar amețeala care o cuprinsese nu-i permitea decât să-l ghicească. Îi auzise vocea nu demult; trebuia să fie acolo.

– Da, iubito, îi strânse el mâna.

– Să te rogi pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Fiona Maire, îi ceru ea. Eu mă duc… Aparțin mării și mă vrea înapoi Davy Jones sau zâna sirenă despre care îmi povesteai tu… Iubirea ta a fost soarele vieții mele. Îți mulțumesc!

– Nu vorbi așa! strigă, de durere, fără să-și dea seama, tânărul venețian. Cum să mori? Ai să te faci bine! Uite, ți-a scăzut febra, ești rece acum!

– Sunt rece pentru că am simțit deja îmbrățișarea Cavalerului Negru, cel pe care nu-l poți provoca la duel. Partea mea îți rămâne ție. Dă, cât consideri, pentru rugăciuni și pentru milostenie, cuiva care să se roage pentru mine. Restul, investește-i, ca, la momentul potrivit, să ai corabia ta, așa cum visam împreună. Pe mine mă așteaptă mama și tata, îi voi reîntâlni. Toată durerea rămâne în urmă… dar și dragostea ta, de care îmi pare rău. Pentru tine, n-aș fi vrut să fie așa… să îmbătrânim împreună!

– Ce mă fac fără tine, Fiona? Nu se poate să mori! Nu se poate ca viața să-mi răpească tot ce-am iubit vreodată!

– Roagă-te să găsești altă iubire, la vremea potrivită! Eu te voi veghea…

Andrea simțea un nod în gât, străjuind izvorul lacrimilor. Îi sărută din nou fruntea, ochii, obrajii și buzele, de parcă gura lui s-ar fi transformat în aripi delicate de fluturi. Începuse să creadă că iubita lui avea dreptate, iar el refuzase să accepte adevărul până în ultimul moment. Își dădea seama că ar putea fi ultimele sărutări pe care i le dădea cât era în viață.

Au fost ultimele cuvinte coerente ale Fionei. Andrea continuă s-o țină de mână, chiar dacă ea nu mai știa. După încă vreo oră de delir, Cavalerul Negru triumfă și i-o răpi, cu un oftat. Măcar nu se mai chinuia în durerile crâncene. Îi lăsase lui toată suferința.

– Don Guillen, s-a terminat aici, spuse el, cu o voce sfârșită. Mă duc să-l anunț pe căpitan.

Sol îl studie în tăcere. Ghicise mesajul înainte de a fi rostit. Trecuse prin astfel de suferințe, mai tânăr decât Andrea. Îl putea înțelege. Moartea logodnicei lui – în condiții violente, răzbunată de el – îl aruncase în brațele mării, pentru a o sluji o viață. Lăsase în spate un mandat de arestare pentru crimă, deși fusese duel cinstit, angajându-se pe prima corabie de contrabandiști aflată în portul vecin. Până să aleagă pirateria, fusese nevoie de un an în închisoare, în Charleston, în așteptarea judecății. De cealaltă parte a cătușelor de la picioarele lui, era un pirat jamaican, Frank, odihnească-se în pace! El l-a ajutat să evadeze înainte de proces.

Chipul navigatorului se întunecase, devenind cenușiu și fără viață. Ochii verzi nu mai sclipeau.

– Fiona s-a dus, rosti el în cele din urmă. Nu știu ce am de făcut, dar sunt gata să te ajut, s-o pregătesc, după cum mi se spune… Și pe urmă…? Eu ce rost mai am, fără ea? Nardo se descurcă în locul meu.

Trebuia să se aștepte. Oftă, căutându-și cuvintele potrivite pentru a-i ajunge la suflet.

– Condoleanțele mele! Am fost și eu în situația aceasta teribilă, întunecată, îi spuse Sol, atingându-l pe umăr. Vom discuta pe îndelete, în fața unui foc, pe malul mării, nu departe de han, cu un pahar în mână, pe care să-l bem în amintirea roabelor lui Dumnezeu Benita și Fiona și în amintirea robului lui Dumnezeu Frank. Până atunci, trebuie să fii tare. Vrei tu s-o îmbraci cu ce are mai frumos și s-o coși în hamac? Dacă nu poți, îl rog pe meșterul Vidal.

De ce ar fi lăsat pe altcineva s-o atingă, s-o îmbrace, când putea s-o facă el? Câteva momente de rămas bun alături de cea pe care o iubise, erau binevenite.

– Pot, căpitane. Va fi gata înainte de răsăritul soarelui.

Andrea a îmbrăcat-o fără niciun ajutor, cu rochia elegantă cumpărată de el, pe care o purtase la sărbători, la biserică și în drumurile spre Cap Français ori Port de Paix, unde îl însoțise. Lacrimile îi curgeau în voie. Nimeni nu-l deranja. Îi vorbea acum Fionei în limba lui, pe care n-o înțelegea nimeni, spunându-i pentru ultima oară vorbe dulci, bocete șoptite, sau exprimându-și disperarea. Atâtea amintiri ale momentelor frumoase petrecute împreună îl sufocau.

A cusut hamacul cu mâna lui – primul de care avea grijă – punând două greutăți în el. La cât de slabă era ea, nu contau pentru marinarul solid care avea s-o prăvălească peste copastie. N-o putea răni cu acul. Știa ce făceau alții, din teamă de strigoi. El nu era în stare să urmeze tradiția. În cel mai rău caz, dacă nu-și găsea odihnă în fundul mării și venea să-l bântuie, ce altceva i s-ar fi putut întâmpla decât să vrea să-l ia cu ea? Ar fi acceptat, senin. Împreună în viață și în moarte… De ce nu?

A luat în brațe trupul astfel sigilat pentru odihnă veșnică. Se așeză lângă el, pe puntea goală, fără să-i pese de nimic, încercând să uite că, lângă el, Fiona era fără viață.

Găsea numeroase asemănări între noaptea întunecată, fără stele, și propria stare de spirit, la fel de cernită, lipsită de orice speranță ori țel. Avea un gol în stomac, de parcă acolo s-ar fi adunat toți norii care acopereau cerul. Îl durea însuși gândul că Fiona nu mai era. Totul părea atât de anapoda și confuz. Navigatorul care îmbunătățea hărțile primite și nu se temea de locurile periculoase, cu echipajul potrivit, nu se descurca în hățișul propriei vieți, al propriilor sentimente.

Gorgona îi ceruse jertfă de lacrimi. Venise sorocul să-și plătească datoria. Începu să plângă, cu suspine amare, singur în noapte. La înmormântare, nu fu în stare să spună nici Ave Maria, nici De profundis împreună cu ceilalți. Stătea, mut, să se uite cum hamacul cusut de el era aruncat în mare.

– Și eu? îl întrebă, pierdut, pe căpitan.

Acesta își aminti în ce stare era puștiul de aproape optsprezece ani, când bunicul Benitei, vraciul satului, îi dăduse calul lui și îi explicase, cu blândețe, că trebuia să fugă pe mare, fiindcă va fi urmărit pentru uciderea violatorului, unul dintre notabilitățile satului.

– Când vom ajunge în Tortuga, vei plăti o slujbă pentru odihna sufletului ei. Facem o novena împreună. Pe urmă, poate găsești o corabie de contrabandiști, să te ducă la Regla în zi de sărbătoare, să te rogi sfintei patroane a marinarilor, pentru tine și pentru ea, în egală măsură. Pelerinajele vindecă. Am făcut mai multe până să scap de umbra Benitei.

Andrea dădu din cap. Ar fi plecat oriunde, departe, în locuri care să nu-i amintească de Fiona. Desigur, după ce va face cele cuvenite în Tortuga. Exista vreo rugăciune, vreun sfânt, să-i ajute?

Dacă e Buna Vestire, e Grecia! La mulți ani, Ellada!

Și un fragment din romanul meu ECHIPAJUL, exact despre această sărbătoare de Buna Vestire…

De Buna Vestire, la ora opt dimineaţa, eram cu to­ţii pregătiţi de plecare: Electra cu soţul ei, Miltos, Caliopi, Leftheris şi cu mine. Admiram zumzetul populaţiei gre­ceşti a oraşului, care se îndrepta în aceeaşi direcţie ca noi.

– Azi îi vei cunoaşte pe toţi din comunitatea noas­tră, îmi spuse Caliopi. De dimineaţă mergem la biserică, fiind zi de hram, iar după-amiază, la petrecere.

În curtea catedralei greceşti “Buna Vestire” ne a­dunasem cu toţii. Leftheris m-a dus în colţul unde erau palicarii noştri. Printre ei se aflau şi fete. Le văzusem doar la serbările de 1 Mai şi de Sânziene. Altfel, surorile prietenilor noştri găseau altceva de făcut decât să asculte poveştile noastre. Numai Asteriţa, sora lui Theodoros, reuşise să-şi convingă mama s-o lase cu noi când ne adu­nam “echipajul”. Se împrietenise cu Lemoni şi cu Nastea, iar noi o declarasem ajutorul bucătarului. Cealaltă soră a lui, Hrisanthi, avea cincisprezece ani. Era cea mai frumoa­să din familie, ba chiar una dintre frumuseţile cartierului. Mie, însă, nu-mi plăcea.

Într-o sală mare, de petrecere, am regăsit acelaşi furnicar de la biserică: lume care nu se văzuse de săptă­mâni sau luni avea prilejul să se întâlnească şi să schimbe câteva vorbe, să afle veşti despre cunoscuţi. În cealaltă ca­meră se întinsese un bufet rece numai cu delicatese gre­ceşti, udate cu uzo, retsina şi vin dulce din insule. Pentru copii era limonadă. Cei mici, dacă nu se jucau pe afară, în curticică, se ascunseseră sub masă, ronţăind migdale, năut şi stafide.

Difuzoarele împrăştiau sunete de buzuki şi voci de tenori, biruind zumzetul discuţiilor. Tineretul n-a aşteptat mult până să întindă hora. Îmi găsisem un loc aproape de difuzor. Ascultam cântece frumoase. Îmi plăcea atmosfera de aici. Leftheris mă trezi din reverie:

– Ai rămas lângă perete, cu bătrânii? De ce crezi că te-am învăţat dansurile noastre? Vino unde ţi-e locul!

După fiecare dans se produceau mişcări în şir: unii ieşeau, în coadă se ataşau alţii. Până la urmă, m-am trezit în capul horei. Ştiam ce am de făcut, însă eram în dificul­tate: fiind răcită, batista mea avea cu totul altă întrebuin­ţare decât o cerea dansul. 

– N-ai o batistă curată, Leftheris?

 Mi-a oferit-o. Am putut conduce dansul, fluturând batista lui, de parcă aş fi fost un pescăruş ce se înălţa spre cer. După aceea… surpriză! Nu mai auzisem până atunci ca grecii să aibă tangouri.

– Nu dansezi?

– Nu ştiu tango. Dacă încerc acum, toţi or să se ui­te la mine când mă încurc şi te calc!

Văzând că l-am refuzat, o invită pe Hrisanthi.  Petrecerea s-a sfârşit târziu. Am zăvorât în inimă bucuria acestei zile.


Din isprăvile lui Iepurilă Colorilă – agenda-1

Da, anul acesta am și agendă de colorat. Un fel de bullet journal… Primit de Moș Nicolae, și colorat conștiincios, când nu am inspirație pentru scris. (Și în ultima vreme, se întâmplă cam des…)

Și cum arăta când am primit agenda, de Moș Nicolae

Iepurilă Colorilă vă mai oferă pagini colorate de agendă și semne de carte, pe măsură ce le termină! Cu coloratul, sunt în avans față de săptămâna calendaristică din agendă….