Treisprezece dubloni de aur

Convorbiri

(Publicată în nr. 5/2018 al revistei CONVORBIRI LITERAR – ARTISTICE)

 

Nu sunt altceva decât o pungă cu bani. O pungă rotundă, cu șnur împletit la capătul superior, făcută din in și bumbac, pentru a păstra o mică avere. Dar, în același timp, am fost întotdeauna deosebită.

M-a croit o tânără nevastă de marinar, astfel ca soțul ei, departe, să aibă întotdeauna cu el o bucată din inima ei. M-a cusut și m-a brodat cu mărgele colorate din sticlă, în serile lungi de singurătate, așteptându-i întoarcerea. Am două inimi îngemănate brodate în mijloc. Florile colorate care le înconjoară proclamă frumusețea iubirii împărtășite. De fapt, sub șnurul împletit, frunzele verzi sunt tot atâtea inimi.

Timpul a trecut, și marinarul, cu corabia lui, au ajuns în Colonii. Într-un ceas rău, pirații au atacat nava și au prădat tot. Din fericire, el nu a fost ucis. A scăpat cu viață, întorcându-se la soția lui. Eu am rămas în buzunarul căpitanului de pirați, până m-a pus miză la un joc de cărți, într-un port, sperând ca roata norocului să se întoarcă de partea lui în ultimul moment. Nu a fost așa. M-a câștigat un contrabandist spaniol.

Nu m-a folosit în fiecare zi. M-a păstrat în cufăr, fascinate de broderia de mărgele. Probabil, aștepta să mă ofere, într-o zi, unei femei frumoase. Am ajuns, până la urmă, în mâinile uneia, însă nu iubita lui.

Într-o bună zi, contrabandistul a fost convins de o hangiță să îl ajute pe un tânăr pirat să își aducă iubita în Tortuga. I se promisese o răsplată consistentă pentru a ajunge în zori într-un anumit loc din golf și a ridica ancora în amurg; n-o făcuse doar pentru ochii ei frumoși. Când piratul și-a adus iubita la bord, contrabandistul a înțeles mai mult decât i-ar fi plăcut: fata era mulatră, și fugise de la stăpân. Dragostea se citea pe chipul celor doi fugari, prea inocenți pentru lumea în care trăiau.

– Cât credeți că va rezista iubirea voastră? Îl dojeni el pe tânăr. Ce i se va întâmpla ei, când îți vei găsi o soție albă, ca toți ceilalți care au iubite mulatre?

– Carmen va fi soția mea și nimeni altcineva. Vă rog să ne căsătoriți înainte să ajungem în Tortuga. Să fiu sigur că nimeni n-o poate lua de lângă mine.

Contrabandistul a încercat să îl facă să renunțe la ideea nebunească, dar în fața sentimentelor sincere a acceptat să îi ajute.

– Inel ai?

Piratul păli. Nu avea, fiindcă nu fusese plănuită din timp căsătoria. Contrabandistului i se făcu milă de el. Dacă tot era hotărât să se însoare cu mulatra lui, îl va ajuta, măcar de dragul hangiței care le pledase cauza cu atâta înflăcărare.

– Ai treisprezece dubloni de aur? l-a întrebat pe mire, care a răspuns afirmativ. Atunci voi oficia ceremonia de căsătorie în jumătate de oră, în fața întregului echipaj. Primește această pungă, cadou de nuntă din partea mea, și pune în ea cei treisprezece dubloni. Poți cumpăra un inel când ajungeți în Tortuga, însă jurământul de căsătorie este valabil dacă îi dai acum las arras, darul de nuntă. Numărul monedelor amintește de Isus cu cei doisprezece apostoli. Mirele i le oferă miresei, ca promisiune că el va asigura traiul familiei, iar ea va fi cea care va administra gospodăria și banii. Bunurile lui vor fi, din acel moment, și ale ei. Spune-i să păstreze punga plină pentru toată viața! Prosperitatea casei n-o cheltuiești niciodată.

Am auzit explicația și m-a bucurat noua mea misiune, la fel de mult ca primirea celor treisprezece monede. Tăinuiam pe vecie dragostea și legământul lor matrimonial. Am participat la ceremonie, în mâna mirelui. Mireasa strălucea de bucurie când m-a primit, mângâindu-mă timid în timp ce se ruga pentru o casă de piatră, cu spor în toate. Parcă nu-i venea să creadă că nu era vis ce i se întâmpla.

…Mirii au îmbătrânit. Căsnicia lor a fost fericită. Stăpâna casei are și inel de aur, și altul de la nunta de argint. Au cinci fiice, căsătorite la rândul lor, și doi fii. Eu, la loc de cinste în scrin, păstrez, pe lângă cele treisprezece monede, talisman al unei familii prospere, câțiva dinți de lapte, bucle de păr și alte amintiri.

 

 

DRAGOSTEA LA PRIMA VEDERE NU ȚINE MULT

Arena literara

(publicată în ARENA LITERARA nr. 10/2018)

 

– Mamă, ce înseamnă numele tău, în limba părinților tăi? tânăra prințesă o întreabă pe regina majestuoasă.

Aceasta răspunde, simțind în piept durerea că nu a fost lăsată să își învețe copiii limba ei maternă.

– Numele meu, Nausica, are marea în el, coama valurilor pe care le mână Poseidon, strămoșul nostru, și foamea pescărușului pentru ceva fără nume. Are aceeași rădăcină ca nautic, de exemplu.

Alții îl traduc “cea care arde corăbii”, însă ea nu recunoaște această variantă. A existat o singură corabie pe care și-ar fi dorit ca ochii ei s-o poată arde, cu pasiunea primei iubiri rănite, odinioară…

Regina are acum vreo treizeci și cinci de ani. În camera femeilor, este înconjurată de cele trei fiice. Se poate vedea pe chipul ei că a fost odată mai frumoasă decât ele. Seamănă cu ea, toate sunt drăguțe. Dar în privirea ei este o tristețe mută pe care nimic nu o poate șterge. O fi numai disprețul neîncetat al soțului ei, și persecuțiile sale, că nu și-a îndeplinit datoria de a-i dărui un fiu, moștenitor al tronului? Sau la acestea se adaugă durerea de a fi căsătorită cu un bărbat pe care nu l-a iubit niciodată, comparându-l veșnic cu singurul din inima ei?

Undeva afară, un bătrân rapsod cânta “Odiseea”. Cântecul vieții ei, fragmentul cu visul avut în tinerețea ei, a ajuns la urechile lor. Ochii reginei s-au umplut de lacrimi.

Într-adevăr, multă vreme după aceea nu mai rămăsese fecioară. Numai că nu totul se întâmplase ca în visele ei de fată. Soțul mândru pe care îl promisese zeița Athena în vis se dovedi a fi regele bătrân și puternic al unei insule din depărtări, ales de tatăl ei. Nausica îi înțelesese motivele. Mulți feaci nobili îi ceruseră mâna; dacă unul dintre ei i-ar fi devenit soț, cei respinși s-ar fi răzbunat, pornind un război civil. De aceea a trebuit să fie măritată departe. Ea sperase să aibă alt soț, pe acel marinar frumos.

Când spăla rufele la râu, împreună cu prietenele ei, o arătare sălbatică le ieșise înainte: un bărbat gol, murdar, trezit de gălăgia lor. Fetele, speriate, fugiseră care încotro. Demnitatea ei de prințesă îi ceruse să rămână. Poate și puterea visului, la care se adăuga puțină curiozitate, fiindcă străinii nu li se înfățișau astfel. Știa că, spălând rufele în ziua aceea, va câștiga un soț bun.

Arăta atunci mai jalnic decât un cerșetor, însă vorbele îi erau dulci, politicoase și nobile. A știut că nu era un om obișnuit. Nu l-a putut refuza. El i-a mulțumit urându-i ca Cerul să îi îndeplinească toate dorințele: un soț bun, un cămin prosper, fericit. Ce ironie! Șaisprezece ani mai târziu, se vede cu totul altfel: soțul ei este bogat, bun pentru oricine în afară de ea. Casa îi este prosperă, pașnică, dar fericirea nu este nicăieri. O viață lipsită de iubire nu poate fi fericită.

– Este cântecul tău, mamă? întrebă cea mai mică dintre fiice.

Regina dădu din cap afirmativ. Își pierduse vocea, înecată în lacrimi. Luă o înghițitură de apă din ulcior, gata să-l scape din mână auzind vorbele fiicei celei mari:

– Chiar l-ai iubit pe Ulisse?

Fiica cea mare este frumoasă. Are o claie de păr negru, domesticit în două cozi groase. O cheamă Agape. Toată lumea spune că mama i-a dat numele după ce îi lipsea, dorind să își învăluie măcar fiica în iubire. De ce să o mintă? Este logodită; în câteva luni își va părăsi surorile să plece cu soțul ei, pe o altă insulă. Povestea va continua. Spre deosebire de Nausica, ei îi place soțul dat de tatăl ei. S-ar fi luptat cu soțul ei, regele, ar fi șantajat și ar fi făcut orice să nu-și mărite fetele după bărbați pe care ele nu-i voiau. Regina știe foarte bine că uneori este suficient să vezi o singură dată un om ca să îl iubești o viață.

– Da, l-am iubit. M-am îndrăgostit de el când s-a întors, curat și îmbrăcat în hainele pe care i le dădusem. Nu era la fel de tânăr ca unii dintre pretendenți, însă era mândru și impunător. Strălucea ca un leu. A fost respectuos, nevoind să fiu văzută cu el pe drumul spre oraș, așa cum, la început, le spusese fetelor să plece ca el să se poată spăla. Reputația noastră însemna mult pentru el. De aceea l-am plăcut, și eu și tata, zâmbi ea amintirii frumosului străin cu care ar fi vrut să se căsătorească.

Îl hrănise, îl îmbrăcase și îl învățase să ceară mila mamei ei, cu speranța că va rămâne la curte. Îl auzise lăudându-i frumusețea. Știa că nici ea nu-i era indiferentă.

– Te-ai îndrăgostit la prima vedere? întrebară fetele.

– Da. Învățați din lacrimile mele, fetelor: dragostea la prima vedere este puternică, vine pe neașteptate și nu ține mult, răspunse ea.

Mândrul marinar câștigase ospitalitatea părinților Nausicăi și inima tinerei prințese. Când regele Alcinous a bănuit că ar putea fi un locuitor al Olimpului, el a negat, spunând că era un simplu muritor. Totuși regele l-a admirat și i-a oferit să rămână acolo, să-i fie ginere, primind ca zestre o casă și un domeniu.

– Te-a părăsit, deși erai mai tânără și mai frumoasă decât Penelopa? s-a mirat fiica cea mijlocie.

– Ea îi era soție și mama fiului lui. Eu nu-i puteam oferi ce avea deja. Așa că zeița Athena m-a înșelat, favorizând-o pe ea, răspunse regina cu amărăciune, fără să admită că el își încălcase promisiunea și ar fi plecat pe ascuns dacă ea nu i-ar fi ieșit în cale în zori, când el și escorta dăruită lui de tatăl ei erau gata să ridice ancora.

De la plecarea lui Ulisse, ea nu a mai putut aduce ofrande nici Athenei, nici Afroditei. În curând a plecat, ca femeie măritată, ocrotită de Hera. Aceasta i-a dăruit tot ce își dorise, în afară de dragostea și înțelegerea soțului ei.

– În sala cea mare, unde tatăl meu dăduse o petrecere în onoarea lui, noi, femeile nobile, nu puteam intra. Am putut asculta totul din spatele unei perdele. Prin deschizătura acesteia vedeam puțin în jur. L-am văzut pe cel pe care îl iubeam plângând la cântarea Iliadei și am înțeles că fusese la asediul Troiei. Apoi, frații și pețitorii mei l-au provocat la întreceri. I-am văzut pe chip hotărârea de a se întoarce acasă când a auzit că Penelopa avea pețitori.

– Ultima dată când am ascultat povestea aceasta, nu amintea de Penelopa, spuse fiica cea mijlocie.

– Rapsozii spun multe lucruri când cântă această legendă. Nu există doi să povestească la fel. Din gură în gură, faptele se schimbă. Eu zic ceea ce am trăit.

De fapt, o parte din ce trăise. Nausica nu le putea mărturisi fiicelor secretul ei. Taina unei nopți întunecate, înainte ca străinul cel frumos să admită că el era Ulisse și că îl aștepta o soție și un fiu în Ithaca. Dacă Demodocus rapsodul nu i-ar fi spus despre pețitorii Penelopei, să-i trezească gelozia, poate că el ar fi rămas cu ea, așa cum îi promisese în noaptea aceea, printre mângâieri și sărutări pasionate. Singura ei noapte de fericire cu mândrul marinar.

Poate rapsodul orb avea un simț aparte, să-i dezvăluie ce se întâmplase, altfel nu ar fi cântat la petrecere despre dragostea dintre Ares și Afrodita, și mânia lui Hefaistos. În casa regelui Alcinous nu exista nici un soț încornorat; doar un tată dezonorat, încă neștiutor.

Ulise nu primise numai darurile celor doisprezece prinți ai feacilor și pe cel al regelui Alcinous. Primise dragostea Nausicăi, fecioria ei, totuși ar fi fost gata s-o părăsească fără un cuvânt.

Noroc, prietene! Și sper ca, ajuns în țara ta, să-ți amintești de mine câteodată, fiindcă în primul rând mie îmi datorezi viața ta, îi spusese ea cu voce tremurătoare, văzându-l gata să se îmbarce.

Nu va putea uita niciodată, nici cele rostite de ea, nici răspunsul lui:

Nu voi înceta să te ador până la sfârșitul zilelor mele, deoarece tu, domniță, ai fost cea care mi-a dăruit din nou viața.

Într-un fel, o iubise, însă își preferase soția și fiul crescut în lipsa lui, în locul tinerei care îi oferise totul, și al fiicei pe care nu va ști niciodată că o zămislise. Doica devotată a Nausicăi, care o însoțise, după căsătorie, în acest colț de lume, era singura care ar fi putut spune, dar n-ar fi făcut-o niciodată, cu înțelepciunea moașelor bătrâne, că văzuse destui copii născuți la șapte luni după nuntă, ca Agape, însă mici, fragili și toți fără păr.

Nici o mirare că Agape voia să asculte din nou “Odiseea”. Surorile mai mici erau de acord cu ea. A fost chemat rapsodul. Dacă ea ar fi fost cea care să spună povestea, Nausica ar fi spus-o altfel…

Everybody Fails!

Failure is human. But one has to get up and try again…

Arwen Louise Nutrition

Three months ago, I started a new job.  I was full of excitement and eagerly anticipated the challenge.  Last week, I handed in my notice.  The role wasn’t what I expected it to be, and the practices were hitting off my triggers.  For lots of other reasons, which are too dull to go in to, I decided it wasn’t for me.  This was an impossibly difficult decision to make.  I hate walking away from anything, especially when I don’t feel like I have given it a proper try.  Even though I know it’s irrational, and though I am fairly sure I am doing the right thing, I still feel like I have failed.

In all honestly, the last 12 months or so have been pretty disastrous work wise.  It started going down hill this time last year, when a promotion I was promised fell through.  The promotion involved spending a lot…

View original post 703 more words

DARUL DE LOGODNĂ

Convorbiri

(Publicată în nr. 4/2018 al revistei CONVORBIRI LITERAR – ARTISTICE)

 

A fost odată un rechin alb, tânăr și curios, care a vrut să vadă îndeaproape un obiect uriaș, de o formă nemaiîntâlnită în scurta lui viață. Din nefericire pentru el, obiectul nou și strălucitor se dovedi a fi o corabie. Unul dintre marinari, priceput în mânuirea harponului, fusese vânător de balene înainte să ajungă atât de departe de casă, printre corsarii rebeli care supraviețuiseră unei revolte la bord.

În consecință, rechinul alb a devenit cina echipajului, iar dinții lui ascuțiți, triunghiulari, trofeul vânătorului. Marinarul a extras dinții cu grijă, întâi câțiva, pe urmă și alții. Până la sărbătoarea de Sânziene, de peste câteva săptămâni – Focurile Sfântului Ion de Vară, cum se chema prin insulele acelea – a avut timp să prelucreze, să curețe și să găurească numai câțiva. În acest scop, a împrumutat unealta cea mai fină a meșterului tâmplar, a trecut-o prin flacără, fiind atent să nu crape dinții. O fâșie fină de piele a fost trecută prin găuri, pentru a definitiva salba. În țara lui, acesta era darul de logodnă al vânătorilor de balene. Nici unul nu era considerat bărbat viteaz, gata să își întemeieze un cămin, dacă nu se luptase cu rechinul și nu îi putuse oferi fetei trofeul.

Iată-mă, sunt salba din dinți de rechin, meșterită cu dragoste pentru o fată deosebită. I-am fost dăruită în sfânta zi de Sânziene, lângă focul Sfântului Ion, împreună cu promisiunea că, la sfârșitul războiului, se vor căsători. Nici un inel de aur cu pietre scumpe, strălucitoare, nu a fost vreodată mai prețios pentru ea. Scânteia din ochii ei verzi, când admira măiestria logodnicului ei, oglindită în realizarea salbei, nu avea asemănare. Obrajii i s-au înroșit și inima a început să-i bată mai tare când a auzit cuvintele simple redând scena de vânătoare a rechinului alb. “Mă bucur să am ceva făcut de el, nu cumpărat,” gândi ea, purtând-o cu mândrie, după ce l-a rugat să i-o lege la gât. Era o bucată din sufletul lui, șlefuită cu gândul la ea, în zile de dor, pe marea necuprinsă.

– Rechinul ne-a purtat noroc, îi spuse el. Corabia obținută ca pradă și-a luat numele după el, iar eu, fiindcă am reușit să îi hrănesc pe rebelii flămânzi, am fost ales căpitanul “Rechinului alb”. Ești logodnica unui căpitan de corsari!

– Eu te iubeam și când erai simplu marinar, răspunse ea modestă, însă mă bucur pentru tine. Sunt fericită că, acum, am ceva în comun cu corabia ta. Ambele tale iubiri sunt legate prin rechinul alb și trofeele lui. Voi purta tot timpul salba, așteptându-te cu credință.

Sunt prețuită; stau pe pieptul ei, amintindu-i de logodnicul despre care tocmai a aflat că a căzut în luptă. Mândrul vânător de balene, căpitanul “Rechinului alb”, nu va veni s-o ia de nevastă la sfârșitul războiului, așa cum promisese. Se odihnește printre sirene, pe fundul oceanului, împreună cu tot echipajul: dușmanul a scufundat nava în crâncenă bătălie.

Am rămas singura amintire concretă pe care o are de la el – darul de logodnă. Primind vestea tristă, suferința fetei a fost mai ascuțită decât dinții din care sunt eu făcută.

 

Short Story/Serial Monday – Another Day In Paradise

A fun short story… and yes, consulting is HELL!

Author Don Massenzio

Well, it was fun to have three back-to-back serials. I thought I would write a standalone short story this week just to prove I could. This story is a bit strange, but for those of you that share my daytime profession, it might make you smile and cringe at the same time.

If you want to catch up on my other short stories and serials you can click on the links.

For now, please enjoy the short story, Another Day in Paradise


Elevator with opened doors What a party. Sid Abernathy woke up at 4:15 AM in the bed of his Pasadena hotel room with an alternating feeling of needing to vomit and needing to urinate. The project was a success and the partner had taken the team out for a celebration. The alcohol had flowed freely and Sid drank an uncharacteristically large number of gin and tonics.

All he could remember was a…

View original post 2,083 more words

FLĂCĂRILE IUBIRII ȘI ALE TRĂDĂRII

Amprente 22-06-2018 n

(publicată în antologia de proză scurtă

AMPRENTE PE CERUL ÎNSTELAT, Editura Astralis, 2018)

 

Hangița se oferi să îi ghicească în cărți, chemând-o în camera ei, în secret.

– De ce ții secret faptul că știi să citești viitorul? întrebă fata. E ceva minunat!

– Fiindcă oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Trebuie să am grijă, străbunica mea a fost arsă pe rug pentru vrăjitorie.

– Povestește-mi, te rog, despre ea! Chiar era vrăjitoare?

– Sigur că nu! Era la fel ca mine, moștenitoarea darului din strămoși, de a ghici în cărți, în palmă, în bobi, și a vindeca boli.

* * *

            Don Pedro Nuñez de Villavicencio era un tânăr nobil, cunoscut în Sevilla, fiul amiralului de Villavicencio. În loc să își urmeze tatăl în studii militare, dovedise înclinații artistice. Tablourile pictate de el erau apreciate. Venise la târg în căutarea unor scene pitorești pe care să le schițeze și a unor fețe interesante de oameni săraci, de toate vârstele, dornici să pozeze pentru o sumă modică. Ghicitoarea înconjurată de copii și de mulțime îi atrase atenția.

În zilele de târg din Sevilla, Jazmin ghicea viitorul doritorilor. Bănuții din părul ei negru și brățările de la mâinile grațioase sunau ispititor. Floarea albă, parfumată, de la ureche îi dezvăluia numele. Vorbele ei, cu accentul caló, erau dulci, melodioase.

La douăzeci de ani, era deja văduvă. Soțul ei murise acum aproape un an, de friguri, lăsând-o cu trei copii. Barnabé avea patru ani, Bartolomé doi, iar Marisol, fiica postumă, era prinsă într-un șal pe șoldul mamei. Cei doi băieți semănau la ochi și la zâmbet cu mama lor.

Tânărul i-a întins palma, oferindu-i mai mult decât plata obișnuită. Țiganca îi mulțumi, studiind liniile:

– Văd o viață lungă, plină de reușite. Aveți linia artei foarte pronunțată. Nu se arată nici o căsătorie. Linia dragostei se întrerupe brusc. Veți avea o decepție.

Suferința din dragoste nu îl încânta, în schimb prezicerile legate de artă și succes, da. Cine nu-și dorea faima? Se spunea că arta cere sacrificii. Privirile îi sclipiră cu interes:

– M-aș bucura să fie adevărat că nu mă căsătoresc. Tata încearcă să îmi aranjeze o alianță cu o familie de vază, oftă el.

Domnișoara cu pricina, plictisitoare și înfumurată, îl obosea. În schimb, îi plăcu țigăncușa cu iasomie în păr. Avea trăsături fine, deosebite, pe care don Pedro voia să le picteze. A durat o vreme până s-o convingă să se lase pictată, a doua zi.

– Poți să vii cu copiii, le voi găsi și lor loc în tablou. Iar cât nu pozează, le voi da cărbune, să încerce să deseneze.

Dragostea a prins rădăcini în ambele inimi, în timpul necesar finalizării tabloului. Lui nu-i păsa că ea era de origini umile, o văduvă cu copii. O iubea și o voia lângă el. Ea s-a lăsat vrăjită de cuvintele lui alese prin care îi lăuda frumusețea, de felul în care se purta cu ea și cu copiii ei. Primul sărut i-a fost furat într-un moment când cei doi băieți se jucau în curte, iar cea mică adormise. Amândoi au fost surprinși de flăcările pasiunii mistuitoare care i-a învăluit.

Până la urmă, a acceptat să-i fie amantă. Au urmat alte picturi, având-o ca model tot pe Jazmin. La rugămințile lui, ea s-a mutat în atelierul lui de pictură, o căsuță frumoasă. Deși el, oficial, locuia cu părinții, atât cât puteau, duceau o viață de familie liniștită. Cei mici înfloreau, supravegheați de ea și de o verișoară de doisprezece ani, care o ajuta în gospodărie.

Ai ei, deși nu le convenea, recunoscuseră că era o ocazie de nerefuzat, și acceptaseră situația. Nu era ideală, însă copiilor nu le lipsea nimic în noua casă. Jazmin își putea ajuta familia. Până când nobilul se va plictisi de ea, avea timp să își strângă o zestre bunicică, să își găsească alt soț ulterior.

Jazmin era fericită cu noua ei viață, cu dragostea lui, cu atenția pe care copiii ei o primeau de la el. Uneori prietenii lui, pictorii, veneau în atelier, la el, iar ea era servitoarea tăcută care le punea masa și le turna în cupe. Dar cât putea dura fericirea îndrăgostiților boemi?

Amiralul de Villavicencio nu accepta refuzul fiului său de a se căsători cu fata respectabilă pe care i-o găsise, și de al cărei tată avea nevoie. Dacă Pedro nu voia să urmeze cariera de ofițer căreia îi era destinat, preferând să picteze și să umble cu o țigancă, trebuia să o îndepărteze, ca să-și recâștige fiul. Alții ca el, aveau amante din popor, fără să le afecteze căsătoria bine chibzuită. Era sigur că țiganca îi făcuse farmece ca să-l țină lângă ea. Altfel cum să-și explice atracția băiatului pentru o văduvă săracă, cu trei copii, care nu avea nimic să-i ofere, când ar fi putut avea o fată mai tânără, mai frumoasă, sau oricâte voia?

Amiralul a găsit cea mai bună soluție să-i despartă: a plătit câteva persoane cu o bună reputație în societate să o denunțe pe Jazmin ca vrăjitoare. Au declarat că le-a ghicit în cărți și în palmă. Unii au pârât-o că ar fi afirmat că însuși Diavolul îi era amant. Iar Inchiziția abia aștepta astfel de denunțuri.

Nepoata și băieții nu erau acasă când au venit gărzile s-o aresteze. Erau în vizită la familia ei, cu care au plecat din oraș după dezastru. Pe Jazmin au luat-o împreună cu fetița, care avea acum un an și ceva. Marisol a fost dată în grija călugărițelor și nu s-a mai știut nimic de ea. Dacă a supraviețuit până la maturitate, a devenit, la rândul ei, călugăriță, rugându-se pentru iertarea păcatelor mamei ei.

Jazmin a fost acuzată de vrăjitorie. După ce a spus că îl iubea pe don Pedro și dragostea nu era un păcat, s-a adăugat acuzația de blasfemie împotriva celor Zece Porunci, dat fiind că era vinovată de păcatul curviei. Au început să caute dovezi că era vrăjitoare, în felul în care o făcea Inchiziția, reinterpretând totul. I-au găsit “semnul diavolului,” o pată pe trup în formă de cireașă. Mulți oameni se nasc cu un semn oarecare. Avea acasă o pisică pe care o hrănea, și se știa că pisicile îi țineau tovărășie Necuratului. Avea cărți de tarot și bobi. Pe lângă denunțătorii inițiali, o altă vrăjitoare a recunoscut, sub tortură, că au participat împreună la invocații drăcești. În cazne, toți spuneau ce voia Inchiziția să audă.

La rândul ei, în același mod, după câteva zile de chinuri groaznice, biata Jazmin a recunoscut toate acuzațiile, inclusiv că s-a culcat cu un demon care lua forma lui don Pedro Nuñez de Villavicencio, din moment ce pe adevăratul nobil lumea îl știa că era un stâlp al societății, de o virtute exemplară. Aceasta a fost găselnița Inchiziției pentru evitarea scandalului. Spasmele și delirul în limba maternă au fost de asemenea considerate dovezi că era posedată de diavol și vorbea “în limbi demonice”. A fost condamnată la ardere pe rug, într-un act public de credință, așa că i-au fost transmise cuvintele generațiilor următoare.

S-ar crede că don Pedro Nuñez de Villavicencio, nobilul pictor, a scăpat de scandal prin confesiunea că n-ar fi fost el implicat, ci un demon, însă nu a fost chiar așa. Judecata inchiziției nu i-a păcălit pe cei care știau că femeia trebuia îndepărtată ca tânărul să își urmeze drumul stabilit în societate. Lumea a continuat să bârfească. Nu putea rămâne în Sevilla, urmărit de amintirea Jazminei, de umbra iubirii pierdute, de bârfe și de insistențele tatălui.

Pradă suferinței, don Pedro a considerat că nu-și putea răscumpăra greșeala de a nu o fi putut apăra și lașitatea tăcerii ulterioare decât prin acte deosebite de penitență. În același an, 1661, a intrat în Ordinul Cavalerilor Ioaniți, un ordin militar de călugări luptători, pronunțând jurămintele de castitate și sărăcie, împreună cu pocăința pentru toate păcatele anterioare. A plecat în Malta, unde era sediul Ordinului. A petrecut mulți ani în străinătate, devenind un pictor renumit în slujba lui Dumnezeu. S-a întors, la bătrânețe, să moară în Sevilla. Multe dintre tablourile lui au fost dăruite regelui și celor de la curte.

* * *

– Mă întreb dacă și cele în care o pictase pe Jazmin. Cum s-o fi simțit să își vadă iubita executată și să nu își poată exprima durerea? Cât i-o fi apărut, după aceea, în visele de tânăr călugăr, ispitindu-l? O mai fi pictat-o, din memorie, mistuit de dor?

– Și eu aș fi vrut să știu. Trebuie că a iubit-o cu adevărat, dacă s-a certat cu tatăl lui pentru ea, nu a vrut să renunțe la ea, nici să se căsătorească, preferând jurămintele monahale. Băieții l-au mai văzut când s-a întors?

– Nu. Familia Jazminei a plecat la Granada. Barnabé Heredia și fratele lui au învățat să crească și să antreneze cai. Barnabé a avut zece copii. Fiica lui cea mai mare a fost mama mea. Toate fetele familiei au moștenit darul de a citi viitorul și de a folosi ierburile de leac. De asemenea, au fost învățate să aibă grijă unde ghicesc, să nu o facă în public, ca nu cumva să fie acuzate de vrăjitorie, ca sărmana Jazmin. Flăcările trădării ard până departe.

– Știi dâra de lumină care se vede uneori pe cerul nopții înstelate? Unii îi spun Drumul Robilor, alții Drumul Sufletelor. Eu cred că o scânteie înălțată din flăcările rugului a ajuns până acolo, sus, și străbunica ta, Jazmin, este una dintre luminițele pe cerul înstelat, printre celelalte suflete ce-și caută calea, ocrotindu-te de acolo, pe tine și pe ceilalți urmași.