Pe malul Rhinului, în Bacharach, trăia o fată fără seamăn de frumoasă, numită Loreley. Tatăl îi murise când era mică. Ea obișnuia să spună că fluviul este tatăl ei, fiindcă el îi dădea pești, apă pentru gătit și udat grădina, iar în valurile lui găsea alinare după o zi lungă și obositoare. De un an și ceva îi murise și mama. Aceasta fusese cunoscută în zonă ca moașă și vindecătoare, învățându-și fiica să culeagă și să prepare plantele medicinale. Logodnicul fetei plecase în cruciadă. Nu mai știa nimic de el de trei ani şi amarnic suferea de dor.
Prin ţinut îi mersese vestea că ar fi vrăjitoare, fiindcă oricine o vedea, se îndrăgostea fulgerător de ea. Iar ea, scăldându-se în Rhin, fără teamă și rușine, cum obișnuia aproape zilnic, cu cămășuța transparentă udă, își lăsa farmecele astfel la vedere, zăpăcindu-i pe trecători. Deja avuseseră loc o serie de dueluri mortale, pentru ea, dar frumoasei Loreley nu-i păsa de atenţiile cavalerilor. Surorile, fostele logodnice sau soţii, mamele celor ucişi au făcut plângere la episcopul de Koln. Acesta a chemat-o la judecată.
– Nu fac vrăji, se apără ea de învinuirile celor care o pârâseră. Ierburile culese din valea Rhinului vindecă multe boli, însă, dacă aş fi vrăjitoare, în primul rând norocul meu l-aş ursi, să mi se întoarcă logodnicul înstrăinat.
– Loreley, legea îmi cere să te osândesc să fii arsă pe rug, însă frumuseţea şi tinereţea ta mă îndeamnă să te iert, mai ales că dovezile date de pârâșii tăi nu au fost concludente. Vino pentru o săptămână la castelul meu, după care liberă eşti să te duci încotro vrei!
Fata se scutură violent la auzul propunerii indecente și își făcu cruce. Era destul de înțeleaptă, totuși, să nu dorească să-și facă așa un dușman puternic. Încercă o doză de diplomație:
– Sfinția voastră mă ispitește, pentru a-mi încerca credința. Nu sunt vrăjitoare, sunt credincioasă catolică și n-aș îndrăzni vreodată să sugerez cuiva să-și încalce jurămintele preoțești. Este un păcat de moarte, pe lângă cel al desfrânării, pe care l-aș comite eu!
Văzând că îl refuză, episcopul, deşi se supară, nu se îndură s-o condamne la moarte. Chemă trei cavaleri cu lăncii s-o escorteze la mănăstire:
– Îți vei ispăși păcatele, dedicându-te Fecioarei Maria, și ai canon să te rogi pentru odihna sufletelor celor răpuși în dueluri, în fiecare zi! îi porunci, ascunzându-și sub această decizie orgoliul rănit.
Pentru mândra Loreley, crescută în valea râului, liberă ca o căprioară, aceasta însemna mai mult decât moartea. Decât prizoniera unei mănăstiri, mai bine moartă! Ajunsă pe malul râului, își făcu un plan.
– Lăsaţi-mă să mă uit o dată pe vale, se rugă ea de cavaleri, să îmi văd casa din vârful stâncii, înainte de a-mi îngropa tinereţea în mănăstire!
Cavalerii îi dădură voie. Erau trei, nu ar fi putut să fugă de ei, dacă ar fi încercat. Ea se apropie de malul Rhinului, se urcă pe stânca ce-i fusese adesea loc de odihnă, își scoase de la gât o salbă de chihlimbar și o aruncă în râu, strigând:
– Tată Rhin, grăbește-te să-mi trimiți armăsarii tăi albi, să mă îndepărtez de aici cu valurile și vântul!
Două valuri albe înspumate veniră spre stâncă.
O clipă, cavalerii o priviră uimiţi cum îşi despleteşte părul de aur, iar în următoarea clipă, Loreley dispăru, purtată pe spatele bidiviilor de spumă. Ei îi spuseră episcopului că fusese înghiţită de râu, neștiind sigur dacă a alunecat sau s-a aruncat de bună voie.
Sub ocrotirea fluviului, care i-a devenit casă, Loreley s-a transformat în sirenă. De sute de ani, corăbiile ce trec pe Rhin trebuie să fie foarte atente când se apropie de stânca unde a fost casa frumoasei Loreley. În amurg, ea se aşează pe stâncă, pieptănându-şi părul cu un pieptene de aur, şi cântă un sfâşietor cântec de dor. Cârmaciul îşi uită cârma, toţi marinarii uită de manevre, vrăjiţi de cântec şi de frumuseţea fetei, iar corabia este purtată de curenţi şi zdrobită de stânci.
Legenda ei a fost întrupată în cântec de Blackmore’s night , Djindjis Chan și Heinrich Heine, printre alții. Și Guillaume Appolinaire i-a dedicat o poezie, preferata mea.
Legendele altor sirene din cultura lumii – nu Loreley, însă Gorgona grecească, Melusine franceză, Yemaya afro-cubaneză și braziliană, Yara a amerindienilor tupi-guarani de pe Amazon, La Llorona – precum și povești marinărești de pe vremea corăbiilor cu pânze, preferatele mele, veți găsi în volumul meu de proză scurtă, intitulat OCROTIȚI DE SIRENE, a cărui lansare va avea loc sâmbătă, 21 decembrie 2019, la ora 11, la Muzeul Național al Literaturii, din str. Nicolae Crețulescu (în spatele Bisericii Albe de vizavi de hotelul Radisson Blue/ București).
