O NOUĂ VIAȚĂ
(Publicată în revista ASTRALIS nr. 5/2020)
Corabia care transporta marfă de la Havana la Santiago acostă în portul de destinație. Fiind în apropierea sărbătorii Sfintei Fecioare a Carității, căpitanul luase mai mulți pelerini, rotunjindu-și veniturile. Unora le ceruse prețul complet, în monede de argint. Altora, jumătate de preț și restul, contribuție la munca de pe vas. Andrea și Concha se numărau printre aceștia. Căpitanul fusese mulțumit când descoperise că se putea baza pe el la cârmă și pe vergi, la întins pânzele superioare. Cât despre Concha și încă două femei care trecuseră la bucătărie, scutindu-i pe marinari de grija asta, contribuția lor a fost apreciată de toată lumea, mâncând cu poftă.
Spre deosebire de alți pasageri, aflați la prima sau a doua călătorie, Concha nu avea rău de mare și putuse să se bucure de aventura în care pornise, spre slava lui Ochun, ascultând între timp și poveștile unora dintre marinari. Nu stătuse numai în bucătărie; avusese ocazia să admire de pe corabie țărmul pe lângă care treceau, minunându-se cât de mică părea lumea văzută de pe mare.
Când au trecut pe lângă Golful Nipe, marinarii au început să povestească despre La Cachita, cum se numea pe scurt Sfânta Fecioară a Carității. Cu vreo sută de ani înainte, doi frați, indieni taino, Rodrigo și Juan de Hoyos, și un negrișor numit Juan Moreno, veniseră să ia sare din Golful Nipe pentru măcelăriile din Barajagua, unde lucrau. I-a prins furtuna, și se rugau să îi apere Fecioara Maria. Rugăciunea lor a îndepărtat intemperiile, după care au văzut un obiect plutind pe valuri, la o oarecare distanță. Au vâslit spre el, curioși. Valurile l-au adus mai aproape. Era statuia Fecioarei Maria, cu pruncul în brațul stâng și cu o cruce în mâna dreaptă, complet uscată, cu toate că fusese în apă, iar dedesubt scria “Eu sunt Maica Domnului a Carității.” Ei nu știau să citească, însă episcopul, căruia i-au arătat-o, le-a explicat.
Episcopul a poruncit să se clădească o capelă în Barajagua în cinstea ei. A pus statuia acolo, însă, când a venit Rodrigo să se roage, statuia dispăruse. A căutat-o peste tot, degeaba. A doua zi dimineața, ea a apărut din nou în altar, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă episcopul a încuiat-o, statuia tot a dispărut de trei ori. Până la urmă, i s-a arătat în vis că statuia voia să fie dusă la Cobre, un sat de mineri populat de băștinași, creoli, negri care își răscumpăraseră libertatea după ani de muncă asiduă și oameni cu sânge amestecat. Acolo a fost primită cu multă bucurie și așezată în biserică, dar statuia tot dispărea și era găsită sus pe deal, între flori, în afara satului. I-au clădit acolo o capelă, devenită loc de pelerinaj.
Îmbrăcată într-o rochie galbenă și cu o eșarfă de aceeași culoare pe cap, legată ca un turban, Concha porni la drum alături de Andrea, pe care îl învățase, de asemenea, să poarte, cu această ocazie, brâu și legătoare galben – aurii. Ofrandele, purtate de Andrea într-un coș, fuseseră alese de ea pentru amândoi. Mergeau pe jos, așa cum se cuvenea unor pelerini umili, care se alăturaseră altei cete, pornită în aceeași direcție. Au înnoptat în mijlocul câmpului. Au aprins un foc și s-au așezat în jurul lui.
Andrea redeveni luptătorul protector, Îngerul cu Sabie. Hotărî să se repeadă până la focul următor, care se zărea în depărtare, să vadă dacă sunt tot credincioși în drum spre Cobre sau tâlhari la drumul mare, dintre cei obișnuiți să atace pelerinii, fiindcă auzise de acest pericol. Concha și alți câțiva i-au încurajat inițiativa.
Focul de care s-a apropiat, mult mai mic decât al lor, avea pe el un vas de metal cu apă. Adăpostea în jurul lui o căruță cu un bărbat indian și o femeie. Aceasta, întinsă pe o pătură lângă foc, gemea înfiorător.
– Ce s-a întâmplat? hotărî Andrea să se apropie și să întrebe. Vreo molimă? Sau e posedată de diavol și o duci la exorcism?
Avea motive să fie îngrijorat. Astfel de țipete nu mai auzise. Și dacă era doar o posedată de ocolit, nu era o problemă, însă o boală molipsitoare, ca ciuma sau altele care dădeau dureri îngrozitoare, își purta miasmele pe calea aerului și i-ar fi putut îmbolnăvi pe toți pelerinii.
– Doamne apără și păzește, își făcu cruce bărbatul, adunându-și cuvintele. Nu e nimic din toate astea. Au apucat-o durerile nașterii înainte de vreme și nu știu ce să fac. Mă gândeam să caut, la focul acela din zare, vreo femeie pricepută, dar e prea departe și nu o pot lăsa singură în câmp, în starea aceasta. Nu vreau s-o pierd, izbucni el în plâns, nemaiputând să se abțină. Prima mea soție tot la naștere a murit…
Andrea se cutremură de durerea celuilalt. Știa că, de obicei, copiii născuți înainte de termen nu supraviețuiau. Uneori mureau și mamele odată cu ei. Lui i se povestise că fusese născut în mijlocul mării agitate, fără nicio altă femeie la bordul navei. Noroc că tatăl lui, în adolescență, în sat, asistase la nașterea unor miei și iezi.
– Aduc eu o moașă bună, îi spuse el și plecă în goană.
Auzind despre ce era vorba, Concha își luă bagajele, pe care le căra acum Andrea, se despărți de ceilalți și se grăbi spre femeia care se chinuia.
– Fiind prima naștere, poate să mai dureze. Andrea, dă-mi câteva fructe din coș, ceru ea, hrănind lăuza cu bucăți de papaya. Hai, ia, să prinzi puteri, că ai de împins. Cu ajutorul Maicii Domnului și a tuturor sfinților, vei avea un prunc sănătos. Sunt lângă tine, să te ajut.
Se rugă la Ochun și Yemaya, în timp ce îi masa femeii pântecul. Când avea nevoie de ceva, îi striga pe cei doi bărbați. Întâi i-a trimis după apă, să umple toate recipientele disponibile. Pe urmă, Andrea îi făcu un ceai viitorului tată, îi ținu companie și îi află povestea.
Diego era indian ciboney, satul lui fiind situat pe țărmul mării, nu departe de Golful Nipe. Își câștiga existența recoltând și vânzând sarea din golf, ca aceia care găsiseră primii statuia Sfintei Fecioare a Carității. Doar că el avea o căruță trasă de un măgăruș și mergea dintr-un sat într-altul. Nu era o meserie menită să aducă bogăție, însă punea pâine pe masa unei familii.
Când îi murise prima soție, crezuse că viața lui s-a terminat. Dar, peste vreo trei ani, s-a îndrăgostit din nou, de o fată săracă, dintr-un sat în care vânduse sare. Au dansat împreună la târgul de Sânziene, s-au plăcut, i-a spus să vină cu el. Ea l-a urmat, convinsă că e soțul dat de Sfântul Ioan. Consuelo, fiind străină, nu se adaptase în sat, cu soacra. Preferase să își urmeze soțul și să îl ajute cum putea. Se înțeleseseră ca după această călătorie, totuși, să rămână acasă, fiindcă se apropia vremea nașterii. Dar copilul se grăbise să vină pe lume. Acum, mamă și prunc nenăscut aveau nevoie de toate rugăciunile posibile și de o minune din partea Sfintei Fecioare a Carității, fiindcă nu mulți prunci născuți la șapte luni supraviețuiau.
În zorii zilei de 7 septembrie, Concha ridică în brațe un băiețel mititel și negricios, care țipa din toți plămânii.
– Felicitări, aveți un băiat. Taie tu cu sabia, la două degete distanță, buricul copilului, îi ceru Concha lui Andrea, iar acesta ascultă, după ce își trecu lama sabiei prin foc. Între timp, tată, dă-mi cu ce să înfăș copilul.
Diego avea o cămașă de sărbătoare; i-o întinse moașei, încă șocat de apelativul tată. Între legatul buricului, cu o ață pe care o avea ea într-un buzunar și înfășat, pruncul trebuia spălat.
– Cum îl va chema? întrebă Concha. Hotărâți-vă acum, fiindcă, dacă vreți să aibă o șansă la viață, trebuie să fie sub ocrotirea sfinților patroni.
Diego nu era surprins de cererea bătrânei, ci numai Andrea. În sate se știa că moașele aveau dezlegare de la preoți să boteze în apă și în vânt pruncii abia născuți, aflați în pericol de moarte. Prin chemarea asupra lor a numelui Domnului, al Fecioarei Maria și al tuturor îngerilor, unii supraviețuiau. Dacă trăiau, numele sfântului patron era binecuvântat. Dacă mureau, măcar aveau loc în cimitir, alături de toți cei din familie, fiindcă, după legea bisericească, pruncii nebotezați nu erau primiți să odihnească împreună cu creștinii.
Diego se uită la Andrea, întrebându-l cum se numește. I se prezentă, scurt. Tatăl hotărî imediat:
– Îi punem numele Andrés, ca el, să crească flăcău în putere; Ángel, să aibă îngerul păzitor de partea lui și Mariano, că e născut în ajun de sfânta Maria. E drept să fie sub ocrotirea Maicii noastre a tuturor. Andrés Mariano Ángel.
Era un nume mare pentru un prunc așa micuț, gândi Andrea. Dacă noul născut va supraviețui, pentru Diego va fi o binecuvântare. Într-adevăr, cu credință în Dumnezeu și cu noroc, putea exista speranță, o nouă dragoste și o nouă familie, chiar și după moartea cuiva drag. Poate și pentru Andrea exista, undeva în viitor, o nouă dragoste, menită să dureze, și o familie, chiar dacă își pierduse logodnica în luptă.
– Sunt onorat să-i fiu naș. Veniți cu noi la Cobre. Diego, poți să te rogi acolo pentru viața, sănătatea și norocul mamei și al copilului. Noi îl vom boteza cum se cuvine, în capela Sfintei Fecioare a Carității, spuse Andrea. Eu plătesc slujba, îl țin în brațe și Concha ține lumânarea, se uită el la tovarășa lui de drum. Astfel, pentru câteva zile, mama și copilul vor fi în atenția Conchei.
Recunoscură că era o alegere bună.
Drumul spre Cobre era din ce în ce mai aglomerat. Era marea sărbătoare dedicată Fecioarei Maria a Carității și, mai mult decât de Buna Vestire sau de Adormirea Maicii Domnului, se adunau pelerini din toate colțurile Cubei… ba chiar veniți din Santo Domingo, din Puerto Rico sau de pe continent. Majoritatea mergeau pe jos de la Santiago de Cuba, să se roage sfintei lor ocrotitoare, aducându-i ofrande și implorând un miracol, sau mulțumind pentru binecuvântările primite. Unii urcau dealul în genunchi, alții mergeau desculți, îmbrăcați în pânza de sac a penitenților. Pe marginea drumului, locuitorii din satele învecinate vindeau miere, dovleci, trandafiri galbeni, floarea soarelui, rozmarin, gălbenele, papaya, portocale și nuci de cocos. Concha le-a spus celor doi bărbați să cumpere din fiecare și să le așeze în căruță.
Frumusețea munților Sierra Maestra în depărtare și aerul proaspăt, cu parfum de pin și chiparos, îl fermecau pe Andrea, mai obișnuit cu marea și țărmul decât cu munții, dealurile și așezările interioare. Concha, cu micul Andrés Mariano Ángel în brațe, fredona un cântec african – o rugăciune potrivită pentru Cea către care se îndreptau.
Statuia Maicii Domnului a Carității era adăpostită deasupra altarului, într-o capelă mică, în mijlocul unei păduri de palmieri, pe vârful dealului, pe care credincioșii îl urcară pieptiș, pe lângă căruța trasă de măgăruș. Au intrat în capelă cu respect. Slujba de după-amiază din ajun era în curs.
– Nu surprinde pe nimeni că doliul începe cu lacrimi bune și sfârșește cu cele rele. Este, însă, de lăudat dacă lacrimile firești sunt îndrumate să devină lacrimi spirituale. Adunându-ne sub protecția Fecioarei Maria și amintindu-ne că este Maica Domnului a Carității, să ne rugăm ca virtutea milosteniei să se reaprindă în inimile noastre, astfel încât să mărturisim dragostea lui Iisus în lume. Tată Ceresc, ai oferit lumii pe Preasfânta Fecioară, ca să ne fie model al iubirii și să ne conducă pe drumul spre rai.
Îi făcu bine lui Andrea să audă înțelepciunea predicii. La el, doliul pentru Fiona începuse cu lacrimi rele și jurăminte de răzbunare. Fusese îndrumat să plece în pelerinaj, apoi, acolo, întâlnirea cu Concha și cu părintele Salvador i le schimbase în spirituale. Dacă se gândea bine, fusese martor iubirii Maicii Domnului și a Fiului Sfânt pentru lume. Văzuse că nu întotdeauna întorsături ale sorții crude reușeau să despartă oamenii pentru vecie.
– Să ne rugăm ca toți să devenim umili purtători ai milei lui Dumnezeu, rosti preotul. Pentru biserică, să strălucească razele milosteniei lui Christos în lume, în special în locurile blestemate cu război, ostilități, sărăcie și foamete. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru Sfântul Părinte, Papa Clement al XI-lea, să fie întărit de Sfântul Duh și să fie martor al carității tuturor.
Demonstrase Andrea, oare, virtutea creștină a milosteniei? Da, nu numai în ultima vreme, în timpul călătoriei neobișnuite în Cuba. Dar era suficient? Cum putea să-și arate credința?
– Doamne, auzi rugăciunea noastră! repetă mulțimea și, odată cu ceilalți, Andrea, Concha și Diego.
Soția lui, lăuză, rămăsese afară, să se odihnească în căruță, la umbra unui palmier.
– Pentru împlinirea rugăciunilor pe care le purtăm în inimă, Domnului să ne rugăm, continuă preotul, primind același răspuns.
Andrea, după răspunsul tradițional, își deschise inima în fața Sfintei Maria a Carității, cu privire la tot ceea ce îi apăsa sufletul. Ochii îi erau la altarul de unde statuia, înaltă de un cot, cu capul sculptat din lut acoperit cu un strat fin de pudră albă, ceea ce îi dădea un ten de culoarea cuprului exploatat în zonă, ca al metiselor, îi binecuvânta.
Sfânta Fecioară era îmbrăcată într-o rochie bogată, aurie, impresionantă, de aceeași nuanță ca rochia și eșarfa Conchei, ca brâul și legătoarea lui Andrea. Mulți alți pelerini aveau ceva de culoarea aceea. O diademă cu pietre prețioase o încununa. Purta cercei atârnători și multe alte bijuterii prețioase, donate de pelerinii recunoscători, peste ani. Picioarele ei se odihneau pe o lună strălucitoare, iar deasupra îngerii își deschiseseră aripile aurii pe un nor argintiu. Pruncul Isus își ridicase mâna dreaptă, binecuvântând pelerinii, iar în mâna stângă ținea un glob de aur. Deasupra capului ei, pe nișa care o adăpostea, scria în latină Mater Caritatis Fluctibus Maris Ambulavit. Un preot tradusese în limba poporului – Mama Carității care a mers pe drumul mării furtunoase.
Înainte de a îngenunchea în fața altarului sfintei, Concha și Andrea au aprins cele cinci lumânări aurii, lăsând buchetele de flori la altar. Diego le urmă exemplul. Concha a pus acolo și un evantai din pene de păun, un coral și o carapace de broască țestoasă, știind că Ochun aprecia acestea.
Andrea se prosternă cu credință în fața sfintei. Deodată, auzi distinct o voce de femeie, adresându-i-se direct în limba lui maternă:
– Uită-te în jurul tău; totul îți arată că există viață după durere și după moartea cuiva drag. E timpul să te vindeci și să privești înainte, nu în urmă! Dacă ai ochi să vezi, îți vei ști drumul în viață, deschis de rugăciuni. Acum ai motive să trăiești și să te bucuri de viață. Vei afla încă două, în curând. Multe guri se roagă pentru tine. Fă-o și tu! Cinstește sărbătorile, citește Sfânta Scriptură și găsește mângâiere în faptul că suferința deschide calea pentru noi binecuvântări. Vei ști la momentul potrivit ce altceva trebuie să împlinești.
Avea nevoie să se regăsească pe sine, să facă pace cu propriul suflet zbuciumat și să descopere un motiv de a continua să trăiască, în afară de nevoia echipajului să aibă un navigator. Să urmărească noi vise, să aibă o realizare de care Fiona ar fi fost mândră. Nu era ușor, însă nici imposibil. Tocmai dobândise un finuț, cu a cărui familie voia să păstreze legătura, să îl viziteze din când în când și să se bucure cum crește.
Lângă el, Diego îngenunchease, lăsându-și fiul ca ofrandă la picioarele Maicii Domnului. Andrea auzise, în puțina lui educație religioasă din copilărie, că Biblia cerea să îți oferi primul născut Domnului; Fecioara Maria și însuși Isus, la vremea lor, fuseseră oferiți, doar în alt fel. Era cea mai bună idee, ca Maica Domnului a Carității și pruncul Isus să îl aibă sub ocrotirea lor pe copilul venit pe lume înainte de vreme.
Clopotul răsună, întrerupându-i gândurile. Unul dintre preoți se apropie. Primi o parte din ofrande: o eșarfă de mătase aurie, o țesătură de bumbac vopsită cu șofran, un borcan cu miere, cinci portocale, cinci papaya, scorțișoară și rozmarin. Andrea îi spuse povestea nou-născutului aflat acum la picioarele Sfintei. Scoase suficienți dubloni de aur din buzunar cât să-l impresioneze.
– Voi oficia mâine, între două liturghii, sfântul botez. De fapt, consfințirea acestuia, explică el, din moment ce moașa și-a folosit harul cu care a fost binecuvântată, pentru astfel de momente de restriște.
Diego, la rândul lui, oferi cinci măsuri de sare, ca, timp de 40 de zile, să se înalțe rugăciuni în capelă pentru sănătatea, prosperitatea și norocul în viață al robilor lui Dumnezeu Andrés Mariano Ángel, Consuelo și Diego, precum și a nașilor, Andrea și Concepción. Pelerinajul la Cobre marca o viață nouă și în familia lui Diego, și în drumul sorții tânărului naș.
Sursa foto: pinterest 
