Identitate

Identitatea este, conform dicționarului, concepția și expresia individualității unei persoane, determinată, printre altele, și de afilierile persoanei la diverse grupuri: identitate culturală, națională, socială. Aceasta depinde, în plan psihologic, de imaginea de sine, stima de sine și individualitate, iar în plan sociologic se corelează cu rolul social și comportamentul persoanei. Mulți oameni câștigă stimă de sine datorită grupurilor cărora le aparțin, acestea conferindu-le identitatea, determinând, în plus, un sentiment de apartenență, de comunitate.

În general, identitatea unei persoane nu este unică. Pe lângă faptul că un om poate fi, în același timp, de o anumită religie, cetățenie și origine etnică (uneori diferită de cetățenie), fiu, soț, tată, văr, frate, inginer, student la un master de management, aceasta evoluează pe parcursul vieții – de la schimbări radicale ale carierei la evoluții legate de vârstă (nu poți rămâne licean sau student o viață întreagă, la un moment dat devii părinte sau bunic, etc.) până la schimbarea identității de gen sau a identității naționale, prin emigrare sau prin alte evenimente politice (unire, secesiune, etc.).

Sentimentul de identitate etnică este specific fiecărei persoane, intim, după cum interiorizează reperele identitare comune: limba vorbită acasă, practici sociale, religioase, simbolistica locală, cultura, muzica, bucătăria, istoria. Dar și acesta, în perioada contemporană, trece prin mutații importante.

S-ar putea să fie nevoie de redefinirea conceptului de identitate etnică, în contextul în care comunitățile etnice numără bătrâni care se identifică cu toate cele de mai sus, dar și tineri sau copii proveniți din familii mixte, care nu mai vorbesc limba respectivă, cunosc istoria comunității numai parțial, din amintirile bunicilor, cultura în măsura în care citesc sau ascultă muzică, iar de religie i-au îndepărtat, pe părinții lor, deceniile de materialism dialectic și ateism științific băgate în cap cu sila.

Cel mai des auzim, în funcție de generație, „Sunt pe jumătate grec, sau evreu, sau turc” – ori „Am un bunic, străbunic armean, ungur, grec, sau evreu”. Asta, în cel mai fericit caz, în care știu despre identitatea etnică a acestuia și o recunosc – fiindcă alții nu i-au apucat, nu au decât minime informații despre ei ori au fost învățați s-o ascundă, de părinți ori bunici care au suferit de pe urma naționalismului xenofob sau a perioadei când, dacă aveai rude în străinătate, erai în atenția Securității. De altfel, nu toți copiii și tinerii cresc lângă bunici, cu aceștia implicați în educația lor – ca să nu pomenim de cazurile, mai triste, când un părinte nu își lasă socrii să-și învețe nepotul despre cultura sau religia din care face parte…

Cel mai adesea, ne preocupă identitatea – inclusiv cea etnică – fie în adolescență, fie mult mai târziu, într-o clipă de cotitură a vieții. Iar proverbialul bunic nu mai trăiește demult, să ne fie alături în călătoria spre izvoarele identității etnice. Părinții, dacă mai trăiesc, pot fi indiferenți la această dimensiune umană… ori o pot nega, convinși de experiențe negative din copilăria sau tinerețea lor că asimilarea și conformismul total la valorile majorității sunt singura posibilitate de dezvoltare personală.

Identitatea etnică și moștenirea culturală pot avea importanță sau nu pentru o persoană ori alta, depinde dacă are interese spirituale sau dorința de a cunoaște. Poți fi mândru că aparții, în același timp, unor popoare distincte (două sau mai multe), fiecare cu propria istorie și propriii eroi, cu tradițiile sale, care, în unele familii, au fost amestecate într-un mod deosebit, propriu. În alte familii, au fost trecute sub tăcere și cufundate deja în uitare când s-a născut a treia, a patra generație.

Iar pentru cei pe care chiar îi preocupă, sunt dornici să învețe, să înțeleagă, să participe la viața culturală, religioasă, socială a comunității pentru că așa simt, cât mai contează, în momentul actual al istoriei, dacă e vocea sângelui sau alt imbold din străfundul sufletului? Putem extrapola spre diverse situații speciale, aproape unice (fiindcă întotdeauna mai există, pe undeva, prin lume, o experiență similară, două, trei).

Mai există, oare, vocea sângelui, în lumea actuală, a sângelui amestecat, a globalizării și multiculturalității? (Nu că multiculturalitatea ar fi ceva rău, dimpotrivă, când înseamnă acceptarea, cunoașterea și înțelegerea, fie și parțială, a tuturor pieselor de puzzle care îți compun unicitatea personală. Acesta ar fi chiar cazul ideal…)

Și atunci, cine contează mai mult pentru comunitatea pe care o reprezintă: fiul (sau strănepotul) rătăcitor, care nu știe și nu vrea să învețe despre cultura pe care o moștenește doar cu numele, nu-l interesează și mai recunoaște doar ca fapt divers că are legături genetice cu etnia respectivă (dacă recunoaște), sau cel care e, poate, rudă prin alianță, fără strop de sânge din etnia respectivă, însă cu inima hrănită la izvorul de cultură unic, care a învățat fără să i se ceară și vrea să dea înapoi comunității, după posibilități?

Poți să vrei să înveți, să pricepi – însă, chiar dacă o faci, unele răspunsuri nu pot fi obținute numai din cărți sau din vocea sângelui, cu atât mai relativă în vremurile noastre. Indiferent în ce măsură înțelegi unele dintre aceste aspecte și ești de acord cu ceea ce spun ele, nu știu în ce măsură le poți simți parte integrantă din sufletul tău, dacă nu ai fost învățat din copilărie să le simți. Și totuși, nu este imposibil nici pentru a patra generație înstrăinată, nici pentru cel îndrăgostit de o cultură, civilizație sau religie, dar care nu-și știe niciun strămoș aparținând etniei respective.

Din fericire, comunitățile etnice se deschid, organizând cursuri de limbă maternă, cursuri de dansuri, lansări de cărți, simpozioane culturale, vizionări de filme din cultura respectivă, pentru eliminarea ignoranței și promovarea cunoașterii, a înțelegerii. Ele îi ajută pe toți cei aflați în ambele situații menționate, pe cei dornici să se familiarizeze cu cealaltă parte a sufletului lor, ca și pe bunicii care mai știu ce însemna, în copilăria și adolescența lor, cultura și comunitatea, să-și înțeleagă și să-și construiască propria identitate unică.

Totul se bazează pe fundații deja existente, iar noi suntem fundația pentru cei ce vin după noi – urmași genetici sau urmași spirituali – consolidând sau subțiind viitorul prin faptele prezentului. Lumea nouă depinde de ceea ce învățăm, gândim și realizăm noi. Stă în puterea noastră ca această nouă lume să fie mai bună, mai tolerantă, mai frățească și mai dornică să înțeleagă – atât pe sine însăși, cât și pe ceilalți.

Cântec de jale

Text publicat în revista literară Agora Artelor nr. 16/2024

La aproape șaptesprezece ani, Maria era fiica cea mare a pescarului Joao Bras din Vila Real, un orășel aflat nu departe de vărsarea Guadianei în Golful Cadiz. Mai avea un frate de paisprezece ani și o soră de zece, la nașterea căreia le murise mama. Inițial, îi ajutase mătușa, nașa celei mici, însă de multă vreme preluase Maria grija casei. Era harnică și chibzuită.

Nu erau săraci, dar nici bogați. Tatăl lor pescuia și în golf, și pe râu. Peștele se vindea bine. Îl cumpărau și gospodinele, dar și cei care îl sărau în butoaie, hrană pentru marinarii care traversau Oceanul. Ce nu se vindea într-o zi, îl gătea Maria și își hrănea familia, ba împărțea și cu mătușa.

Sfântul Anton era patronul orașului și de hramul lui era sărbătoare mare. Veneau în pelerinaj din toată provincia Algarve, ba și din Spania de peste râu. Maria și sora ei aveau haine noi și făcuseră novena pentru Sfântul Anton. Tatăl și fratele lor nu erau acasă. Uneori pescuiau pe mare și se întâmpla să lipsească două, trei zile, ba chiar și patru, în funcție de vreme și de recolta din plase. Și de data aceasta speraseră că se întorc, să-și petreacă sărbătoarea acasă, dar nu reușiseră.

Fetele au hotărât să iasă, împreună cu mătușa și verii, la biserică și după aceea, la petrecere. Chitarele și fluierele se auzeau până departe. Veniseră la târg oameni din toată zona, ba chiar și câțiva de peste râu, din Spania, care puteau fi recunoscuți după jacheta scurtă, pantalonii strâmți și pălăria diferită de a localnicilor.

Înainte ca muzicanții să dea semnalul de dans, s-a organizat, ca în fiecare an, un concurs de fado, cântecele triste, de dor. Toată lumea din Vila Real strigă, la un moment dat, să cânte Maria lui Joao Bras. Vocea ei era cunoscută și apreciată atât în biserică, cât și la petreceri.

– Vă ofer un fado, dacă vreți, însă astăzi voi începe cu un cântec dedicat sfântului nostru ocrotitor, spuse fata.

Era o onoare să cânți pentru Sfântul Anton… Când sfârși prima melodie și se gândi care să urmeze, se uită în jur, de parcă țărmul Guadianei ar fi ajutat-o să aleagă, iar privirea i se împleti cu a unuia dintre spanioli. Îi zâmbi, fără să vrea, vrăjită de profunzimile de antracit ale ochilor lui. Aceasta o inspiră să cânte despre râul ce-i despărțea…

Primi ovații unanime înainte de a se retrage, pentru a lăsa locul altei soliste cerută de public.

Când a răsunat primul corridinho, dansul din zona lor, Maria aștepta cuminte, lângă sora, verișoara și mătușa ei, să fie invitată. În minte răsucea toate posibilele scuze în cazul în care va fi invitată de fiul măcelarului. Nu-i plăcea deloc, dar el nu înțelegea că prezența lui pe lângă ea nu era dorită. Dar primul care se înclină în fața ei fu același tânăr spaniol de mai devreme. Convins că mătușa îi era mamă, rosti într-o portugheză șovăielnică, cu accent străin, însă inteligibilă:

– Doamnă, îmi permiteți să vă invit fiica la acest corridinho?

– Desigur, răspunse ea, văzând clar că nu fiica ei era, de fapt, cea vizată.

Maria roși, intrând în cercul dansatorilor, gata să se lase pradă ritmului amețitor. Se rotea, în brațele lui, gustând beția vitezei. Vântul se juca cu șuvițele rebele din părul ei. Mâinile lui emanau parcă un fior cald. Ochii lui mici, negri, se îngustaseră. Flacăra lor o pătrunse până în adâncul sufletului. Brațele lui puternice îi conduceau paşii, spre admirația fetei. Avea în fața ei un bun dansator. Cum se făcea că un străin nu numai că le vorbea limba, dar le știa și dansul? O fi fost și la ei ceva asemănător?

Melodia se schimbă. Era vremea piruetelor rapide. Spaniolul o privea, în timp ce, pe lângă ea, pașii lui răsunau mai îndrăzneț și mai deosebit decât ai celorlalți – fără îndoială, o improvizație de efect, împrumutată de la dansurile specifice de peste râu… Se regăsi din nou în brațele lui, pentru ultima parte a dansului. Bătăile inimii fiecăruia rezonau parcă într-ale celuilalt, încercând, în felul lor, să țină ritmul. Valuri de căldură se ridicau, odată cu praful, din pământul frământat de atâtea perechi… sau nu era numai atât?

– Pot să-ți ofer o limonadă? întrebă el, când dansul se sfârși. Sunt Tonio Herrera, secundul corăbiei Mariposa.

S-a prezentat și ea, dar el știa deja cum o chema de când o strigaseră să cânte. Au stat de vorbă cât s-au răcorit cu băutura. Parcă nu era destul… Aveau atâtea să-și spună!

După încă un dans, în care privirile strălucind de patimi mute ale celor doi parteneri se duelară, încercând să transmită doruri ce încă nu se puteau întrupa în vorbe, a adus-o din nou la rudele ei. Erau amândoi conștienți că nu se cuvenea să fie văzuți mai mult împreună, să nu ofere subiecte bârfitoarelor orașului. Pentru câte ar fi vrut să afle unul despre celălalt, exista o singură soluție: și-au dat întâlnire pe malul Guadianei, la apus.

* * *

Au stat de vorbă până aproape în zori. Cine să-i simtă lipsa acasă? Surioara dormea, fratele și tatăl erau cu barca, pe râu, la pescuit. Se ridicau aburi din focul arzând mocnit în trupurile lor și din pământul nopții tropicale de iunie, care-i învăluia. Îmbrățișarea, apoi săruturile, au venit de la sine, topind două suflete într-unul singur.

Maria nu era sigură ce să creadă despre toate senzațiile și emoțiile ciudate care o copleșeau în prezența lui, ba chiar mai mult, de când îi gustase sărutările înflăcărate și îi simțise bătăile inimii. Totuși, geana de lumină a zorilor le reamintea că sosise clipa despărțirii.

– Când mă întorc din călătorie, voi veni din nou să te caut. Ești iubită de marinar, roagă-te pentru mine! Și pun bani de-o parte să te cer de nevastă, așa cum se cuvine, de la tatăl tău.

Da, era iubită de marinar… și fiică de pescar. Știa ce înseamnă.

– Mă voi ruga și pentru tine, la fel cum mă rog pentru tata și pentru fratele meu! Sfântul Anton să te ajute… și Maica Domnului a Navigatorilor!

Îi oferi medalionul de la gâtul ei, cu Sfânta Fecioară. El i-l oferi pe al lui, să aibă ceva de la el, cât timp va fi plecat. Pentru amândoi, acest gest reprezenta legământul de logodnă.

* * *

Au trecut șapte, opt săptămâni până ca Mariposa să ancoreze din nou la Vila Real, timp în care cântecele de dor ale Mariei se auzeau tot mai des pe țărmul râului, nu în casă ori în altă parte – de parcă ar fi putut vântul să le poarte până la urechile lui Tonio…. Însă el nu o uitase. Însoțit de vărul lui, căpitanul corăbiei, a venit în pețit.

Tatăl fetei era acasă. Prima dată, a crezut că face parte dintre căpitanii dornici să cumpere pește pentru sărat, hrană în călătoriile mai îndelungate. După primele vorbe, s-a lămurit și a chemat-o pe Maria.

– Tu chiar vrei să te măriți printre străini? o dojeni el.

– Îl iubesc pe Tonio și este om de cuvânt. A promis că vine să mă ceară, după obicei. Și-a respectat juruința. Este singurul fiu la părinți, are tot ce-i trebuie… Pe mine m-ai învățat să am grijă de gospodărie, n-o să mă fac de râs în fața soacrei. Și nu e atât de departe, o să pot să vin să vă vizitez, de sărbători!

Rostul fetelor era să se mărite și să plece la casa lor. Joao Bras știa că va veni momentul acesta. Le-a dat consimțământul, și fata a plecat spre corabie, în cântecele suratelor.

* * *

Tonio fiind marinar, soția lui rămase acasă, cu mama și cele două surori. Mama lui a fost foarte nemulțumită că i-a adus noră străină, cu care de abia se putea înțelegea, și fără cine știe ce zestre, o simplă fată de pescar. Ar fi putut să ia fată de negustor, din oraș sau din Ayamonte, gândea ea, cu năduf, în locul ăsteia! Da, frumușică, nimic de zis, dar în rest… Oricât de harnică ar fi fost Maria, tot nu-i intra soacrei în voie. Cumnatele, desigur, își imitau mama, iar tânăra soție lăcrima pe furiș, cu gândul la dragul ei Tonio.

Abia trecuseră vreo patru luni de căsnicie când Mariposa ancoră în port… însă, în locul lui Tonio, la ușă ciocăni vărul lui, căpitanul.

– Îmi pare foarte rău că trebuie să vă aduc o veste tristă. Tonio nu a supraviețuit furtunii de săptămâna trecută. Eram în largul golfului și el a trebuit să strângă pânzele, să nu ne răsturnăm… Corabia a scăpat cu bine, dar pe el l-a smuls un val uriaș de pe vergă. L-au cerut tribut sirenele; nici trup neînsuflețit pentru înmormântare creștinească nu v-am putut aduce.

Au început să plângă cu toatele, dar, neașteptând nici măcar să plece omul, soacra sări cu gura pe Maria, să-și verse pe ea tot veninul din suflet:

– E numai vina ta! I-ai purtat ghinion, poate chiar i-ai făcut vrăji… Vrăji să te aleagă pe tine, o venetică, vrăji să-l piardă furtuna! Când te caută omul, tu cânți de jale pe malul râului… Incantații vrăjitorești trebuie să fie acestea! Te-am primit în casa mea pentru că te iubea fiu-meu. Dacă el nu mai este, tu să pleci unde oi ști!

Vărul, care îi fusese cavaler de onoare la nuntă și martor când plecase în pețit în Vila Real, se simți vinovat. Nu știuse niciodată cât de rea putea fi mătușă-sa. În condițiile date, tinerei i-ar fi fost mai bine printre rudele ei…

– Maria, dacă vrei să te întorci la ai tăi, ia-ți zestrea și vino pe corabie. Stau să te ajut să-ți aduci bagajele la bord și mâine te duc acasă!

Proaspăta văduvă se uită la el cu ochi de câine bătut, recunoscător pentru o vorbă bună. Da, trebuia să plece de acolo. Fără Tonio, nu avea de ce să le îndure pe aceste scorpii… Indiferent ce mai aveau de zis, ele o goniseră, iar ea nu făcea decât să le asculte. Renunța la drepturile de văduvă pentru liniștea ei, mai ales că aflase de curând că era însărcinată. Nu voia să-și crească pruncul între certuri veșnice, dacă tot îi fusese dat să rămână fără tată.

Odată ajunsă la bordul corăbiei, căpitanul îi spuse:

– Noi te-am luat de acasă, eu te duc înapoi. Și nu te întorci cu mâna goală. Partea lui Tonio din expediția aceasta ți-o dau ție. S-o investești în ceva care să-ți îmbunătățească traiul… De exemplu, în hanul unchiului și mătușii tale. Dar s-o faci oficial, cu contract la notar! N-o fi mult, dar tot îți va fi de ajutor…

* * *

Maria și cântecul ei de jale, care se aude seara pe malul râului Guadiana, din Vila Real până la Ayamonte, în Spania, au intrat în legendă. Se spune că și-a jelit iubirea pierdută până la moarte, continuând să aibă grijă de gospodăria tatălui ei, apoi a fratelui, când a moștenit-o acesta. Se mai spune că fiica ei, numită Antonia, a învățat de la ea să cânte fado. Avea vreo zece ani când a trecut pe acolo un muzician renumit, care a auzit cântecul fetei și a rămas fermecat de vocea ei.

– Copila aceasta are o șansă! spuse el. Dacă mi-o încredințați ca elevă, în doi – trei ani va cânta la Lisabona, la curtea regală!

Maria îi privi pe rând, gânditoare, pe muzician și pe fată.

– Tu vrei, Antonia, să devii o cântăreață renumită? Ești gata să faci toate eforturile pentru aceasta?

– Da, mamă!

– Atunci du-te, cu binecuvântarea mea, și să-ți fie mai bine printre străini decât mi-a fost mie!

…Nu numai întreaga Lisabona a auzit-o pe Antonia cântând, ci și nobilimea din Madrid și din Paris. A devenit o mezzosoprană renumită. Iar de fiecare dată când i se cerea un bis, în locul ariilor care o făcuseră vestită, cânta fado, același care îl făcuse pe tatăl ei să se îndrăgostească de Maria…

For your writerly needs – The Emotion Amplifier Thesaurus

Some of you may know Angela Ackerman and Becca Puglisi of Writers Helping Writers. Well, they are releasing a new book on 13-th of May, and I’m part of their street team.
Why do we need an Emotion Amplifiers Thesaurus? Characters who are in control of their emotions rarely slip up, which makes for boring reading. To avoid that pitfall, channel your dark side and introduce stress that will make it harder for them to think clearly.
Your weapon of choice? An amplifier. Pain, arousal, dehydration—conditions and states like these make it difficult for a character to emotionally self-regulate, setting them up for overreactions, misjudgments, and (hopefully) colossal mistakes they’ll have to fix and learn from.

Inside The Emotion Amplifier Thesaurus, you’ll find:
• A deep dive into cognitive and emotional dissonance and how psychological discomfort steers a character’s reasoning and impacts their ability to make decisions
• Information on emotional stress as a trigger for self-awareness and personal growth, which makes amplifiers powerful levers to help steer story structure and character arc
• Lists of body language cues, internal sensations, thoughts, and other descriptives to show the effects of more than 50 amplifiers
• Brainstorming help on how to use each amplifier to generate tension and complication, apply everyday pressure, and make a character emotionally volatile
• Fifty-two bonus writing tips to help you wield amplifiers with skill and precision, taking your scenes from good to great

Push your characters. Give them no quarter. Use physical, cognitive, and psychological strain to force them to face their mistakes, acknowledge their true feelings, and work through the contradictions at the heart of every inner struggle.

Recomandare de carte: O de la Olga de Cătălina Pană

O de la O!ga

– Zodia ispitei, cartea a treia –

de Cătălina Pană

Editura Petale Scrise, Nojorid 2023

Nu vă așteptați ca eu, cea pudică, să recomand o carte 18+ – totuși, pe aceasta o recomand, pentru ceea ce reprezintă dincolo de erotism, în sfera psihologică, romantică și chiar… polițistă.

Am fost întotdeauna de părere că este bine ca omul să citească, din când în când, și în afara zonei de confort. Uneori poate descoperi perle literare cărora nu le-ar fi dat atenție altfel, datorită genului căruia îi aparțin, sau chiar poate înțelege, prin asociație de idei, lucruri la care s-a gândit cândva, și care îi sunt revelate de o lectură din cu totul alt domeniu. Un roman erotic, sau thriller, sau din mai știu eu ce alt gen etichetat drept „comercial” poate conține aspecte psihologice cu care cititorul să rezoneze și să-i deschidă căile spre înțelegerea unor evenimente din trecutul propriu sau al altor persoane cunoscute.

Nici de data aceasta nu am făcut excepție de la ceea ce recomand altora, deși mi se întâmplă rar să abordez o carte 18+. Nu am nimic împotriva existenței lor (înfierată de unii scriitori, ca și de anumite societăți, care au interzis acest gen). Sunt necesare în gama largă a lecturilor disponibile, pentru ca fiecare cititor să găsească ceva ce-i place. După cum afirma scriitoarea Anaïs Nin, „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, însă nu toți cititorii doresc să se cunoască din acest punct de vedere, iar eu, pur și simplu, nu fac parte din publicul țintă al genului. Eu pot aprecia o carte interesantă, chiar și în ciuda aspectelor care nu mi se potrivesc (dar ar fi gustate de alți cititori, fiindcă sunt convinsă că fiecare carte din lume își are cititorii pe care să-i bucure). „O de la O!ga” intră în această categorie și nu îmi pare rău că am citit-o!

Cât despre titlul deosebit, fără a fi o greșeală de tipar, cum ar fi părut la prima vedere, acesta este explicat prin primele capitole ale relației protagoniștilor:

„- Acea Olga? întreabă mirat.

– Chiar ea, zâmbesc obraznic.

– Ooo… murmură vizibil amuzat.

– O, ce?

– O de la Olga! Numele tău ar trebui să vină la pachet cu un semn de exclamare.”

Ultima pagină revine la ideea de mai sus:

„- Într-o zi, micuțule, am să-ți povestesc cum numele mamei tale trebuia să vină cu semnul exclamării la pachet. Da, da! E plină de surprize Olga mea!”

Găsim în roman o poveste de dragoste puternică, cu aspecte fizice, pasionale, dar și psihologice, între Olga și Răzvan, fiecare încercat de soartă în felul său.

De fapt, cartea începe cu un prolog în care ea, o adolescentă care a fost abuzată de un adult din familie este considerată vinovată pentru acest abuz, mama, în loc s-o înțeleagă și s-o ajute, făcându-și griji cine ar accepta o soție care nu mai e virgină. Odată ce ea respinge o căsătorie cu singurul care „ar lua-o și așa”, mama vrea să alunge rușinea de la casa ei – singura soluție fiind ca fata să fie trimisă departe, la o mătușă. Nu mult după aceea, mama chiar se căsătorește cu violatorul fiicei.

Capitolul întâi o regăsește peste zece ani, o creatoare de modă care se ciocnește de un informatician, din ale căror întâlniri ies scântei… O femeie al cărei suflet a rămas cu răni adânci și a cărei sexualitate a fost profund afectată de acel abuz. Și totuși, informaticianul timid, timorat de o mamă-zmeu, de o narcisistă care îl sufocă cu grija exagerată și dorința de a-i controla viața, care l-a despărțit de toate iubitele, este impresionat profund de frumoasa ispită apărută în calea lui. Nu-i va fi ușor să o cucerească, iar când se va întâmpla acest lucru, mama lui nu se va da la o parte de la nimic pentru a o înlătura din cale…

„Sunt alta acum. Fata aceea rotunjoară și introvertită a dispărut odată cu sângele vărsat, lăsând locul unei femei instabile, nesigure, ce și-ar fi vândut și sufletul pentru un strop de iubire. Apoi am învățat să mă iubesc, să îmi admir cu mândrie cicatricile în oglinda vieții, să îmi lipesc la loc, pană cu pană, aripile smulse cu atâta brutalitate. Căderea liberă mi-a dat curajul să zbor, pentru că alternativa ar fi fost bezna suferinței, așa că mi-am întins brațele și le-am transformat în aripi, mi-am întărit sufletul și l-am baricadat împotriva durerii. M-am prăbușit de multe ori, am pierdut pe drum bucăți din mine și sunt conștientă că niciodată nu voi mai fi întreagă. Mereu va fi ceva de reparat la mine, dar, iată, am întâlnit o persoană care nu doar mă acceptă cu toate defectele mele, dar mă și iubește. Simt asta prin toți porii.”

Sentimentele personajelor sunt descrise cu talent de psiholog, iar situațiile, cu acuratețea jurnalistului aflat în miezul multor povești de viață, triste și violente. În ciuda tuturor relațiilor toxice menționate, autoarea nu le găsește scuze niciodată, promovând iubirea împărtășită și relațiile sănătoase, spre deosebire de alte romane din categoria 18+.

Baza acțiunii este un conflict între generații și personalități – soacrele fiind personajele negative din zorii snoavelor folclorice până astăzi, în toată lumea, însă cea din carte duce la extreme aceste caracteristici – menit să pună la încercare iubirea personajelor. Printre acestea, presărați, pentru o rețetă de succes, prieteni care să le stea alături protagoniștilor în drumul lor printre obstacole, unii cunoscuți cititorilor celorlalte romane ale Cătălinei Pană, și un umor bazat pe situații care li se pot întâmpla multora – fiindcă suferințe ca ale Olgăi sunt nenumărate numai în România, darmite la nivel mondial. Fete minore sunt umilite, violate de oameni în care toată familia are încredere, dezamăgite de rudele cele mai apropiate, care o repudiază în loc s-o protejeze, purtând răni psihice (uneori și cicatrici fizice) toată viața.  

„Voi doi îmi aduceți aminte de începuturile mele cu Toni, doar că eu eram o pânză goală, gata să fie pictată de bărbatul perfect, pe când pânza Olgăi a fost mânjită, mâzgălită, aproape distrusă. Îi e frică, Răzvan. Frică de ceea ce ar putea declanșa încă o dezamăgire. Are nevoie de stabilitate, iar eu nu sunt sigură că îi poți oferi așa ceva, nu câtă vreme maică-ta îți dă toată viața peste cap și îți dictează fiecare respirație,” îi spune lui Răzvan prietena lor comună.

Nu mă așteptam la finalul cu tente polițiste și întorsături de situație, care dovedește încă o dată măiestria autoarei.

Cătălina Pană este una dintre scriitoarele contemporane, cu studii de jurnalism și marketing, care a îndrăznit să abordeze un stil erotic explicit, însă responsabil. Într-un interviu de acum câțiva ani, scriitoarea declara că urmărește să „construiască o idilă în care erotismul este explozie sau alinare, un fel de tobogan care să preceadă un pasaj greu de digerat, un catalizator al sentimentelor care nu pot refula altfel decât fizic.” Romanul „O de la O!ga”, apărut în anul 2023 la Editura Petale Scrise, reprezintă întruchiparea acestei profesiuni de credință.

Un bonus, pentru mine, este că vocabularul vulgar, deși există, nu abundă, ci este judicios presărat, exclusiv pentru a revela personalitatea celui care vorbește/ gândește. La fel și scenele picante, sunt doar câteva și descrise doar cât este necesar, concentrându-se mai mult pe ceea ce se petrece în mintea și în sufletele partenerilor. Mi s-a mai întâmplat să citesc câteva romane 18+ în viața mea, inclusiv în engleză și franceză, dar acelea erau mult mai explicite.

O călătorie inedită în Japonia

Călătorul și umbra sa

Mulțumesc mult, Diana!
Mai mult decât călătoria în sine, în compania unui scriitor rus, Konstantin Simonov, m-a impresionat faptul că nu știusem, până acum, că a fost altceva decât corespondent de război și poet. Un poet deosebit, ale cărui versuri (devenite și romanță) au devenit motto-ul romanului meu Echipajul:

„Așteaptă-mă și mă voi întoarce,

Numai așteaptă mereu!

Așteaptă când te cuprinde tristețea

Ploilor aurii de toamnă…”

The Emotion Amplifier Thesaurus – SOON

This book, useful for all writers, will help you shine a spotlight on your character’s emotional state. It will be released on 13th of May.

To find out more about The Emotion Amplifier Thesaurus, here’s a list of amplifiers that will make it harder for your character to control their emotions (followed by a writing tip): https://writershelpingwriters.net/emotion-amplifiers-master-list-of-entries/

O nouă recenzie pentru Pribegii mărilor

fotografie de Nati Budu Grati

Doamna Georgeta Drăguș, o profesoară de limba română din Timișoara, mi-a făcut bucuria de a scrie foarte frumos despre romanul meu de debut, „Pribegii mărilor”. (Urmează și spoilere, totuși!)

Mulțumesc foarte mult!

,,Pribegii mărilor”, plăsmuire artistică de excepție a maestrei Marina Costa, este un roman polifonic care depășește tiparele genului. Melancolia scandinavă este împletită cu ,,tristețea bizantină” și cu exotismul amerindienilor (totelcilor).

Într-o lume a Evului Mediu timpuriu, această creație este un roman de aventuri, roman istoric și mitologic cu importante referințe culturale (mitice, simbolice, etnologice, lingvistice), roman de dragoste și despre prietenie, roman romantic și poetic. Este o creație literară călăuzită de suflet și de fantezie, în care proza are o sonoritate ca o halucinație unică, seducându-ne și ademenindu-ne ca să ne lăsăm atrași de acest ,, amestec” stilistic poetico-prozaic.

,,Peste tot lumea aparținea bărbaților. Totuși, Marina cea sălbatică și răzvrătită se întorcea împotriva întregii lumi.”(p.60) Printre rânduri, resimțim dorul viking de aventură și dorul aspru al iubirii, care ne amintește de trilogia lui Sigrid Unsedt. Pe de altă parte, apar elemente de ”cortezia” sau de ”amour courtois” mistic ca o sublimare, o spiritualizare a elanului elementar. Castitatea se opune tiraniei poftei, încurajând la maximum dorința curtenitoare, amintind de catari sau de trubaduri: ,,Dacă vrei să câștigi dragostea unei femei,/Astfel încât să-ți bucure inima,/ promisiunile să-ți fie drepte și să le ții” (p.77, din ,,Cuvintele celui Prea Înalt”- parte din ”Edda” n.a. ).

Sigurd, Lars, Rholf Jarl adoptă acest comportament în fața fecioarelor răpite (deși roabe): Marina, Loretta, Carmela și Graziana. Ca orice viteji pasionali, ei iubesc senzația de putere, riscul și jocul cu moartea. Solveig și Lars o salvează pe eroină de Iwar, cel înjunghiat, care încercase să încalce regulile iubirii curate. Rholf Jarl este omorât de Iwar unealtă a lui Knut Erlendsson, care voia să pună mâna pe întreaga insulă.

De-a lungul acțiunii, Marina își păstrează puritatea, credința și cunoașterea prin suferință, deoarece ea manifestă o îndrăzneală cvasi-masculină în toate încercările prin care trece. Ea cultivă simțul prieteniei și al onoarei, se face soră de cruce cu păgânul Lars și este iubită de noii săi prieteni. În ,,noua patrie”, ținutul aztecilor, ,,popor puternic de războinici și constructori”, se îndrăgostește de prințul Tezcatlipoca. Nunta lor are fast și grandoare, dar cei doi țin în templu cele patru zile de post și de rugăciune pentru o viață fericită. Cântecul focurilor și jocurile focurilor reprezintă un ritual de purificare și de alungare a duhurilor rele.

Secarea râului de sânge – simbol al vitalități- este semnul morții mirelui din vina lui Xolotl. Este o moarte sacră, deoarece în Tezcatlipoca era încarnat zeul războiului. Viața liniștită a Marinei, prezisă de Ruth se împlinește alături de Dionisos, soț bun, prieten și tată pentru copilul prințului ucis, odraslă care avea să se nască în vremea secetei. Este vorba de o iubire inteligentă (nu pasională) a unor oameni obișnuiți, eliberată de obsesii sau de dorințe pătimașe.

Romanul este pătruns de atmosfera romantică medievală, cu întreaga ei culoare locală: dorința de a săvârși fapte vitejești, de a trece prin aventuri pline de necunoscut, mister și mistică de diferite orientări și culte religioase, castitate și supunere, iubire pasională versus iubire pământeană, care își acceptă limitele sale firești, pline de smerenie și de împlinire lumească.