Prietenii dreptății – Cea care plânge

la-llorona-31

 

(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)

Când am auzit primele acorduri ale “Agustinei”, pe Joe l-am prezentat Consuelei, rugând-o să-l înveţe să danseze, iar pe Chris, al doilea dintre cei mai mici de pe Yukon Street, l-am invitat eu la dans. Privirile lor disperate mă amuzaseră la culme, n-o să le uit multă vreme!

În jurul nostru, invitaţiile la dans se bazau, în mare majoritate, pe cunoştinţele, oricât de vagi, din şcoală: Dennis o invitase pe Sofía, că doar mă mai văzuse cu ea prin pauze, Esteban pe Doris…

A urmat un rock de-al lui Elvis, apoi un chotis, la care a apărut şi José, s-o invite pe Rosie… Îi spusesem dinainte că ea şi cu Lily sunt cele mai bune dansatoare, cu şanse să prindă repede. Şi lui Chris începuseră să-i placă piruetele de tot felul… Parcă îi mai trecuse sperietura.

După o melodie country, Simón şi José pregătiseră “Cântecul negresei”, ceea ce nu mă mira deloc, ştiind cât de mândri sunt de Jalisco natal, apoi un huapango din Sonora… Eu îl lăsasem pe Chris surorii celei mici a lui Enrique, Maremy, preferându-l pe Mark, să înveţe şi el dansurile şi să nu facă crize de gelozie că Doris dansa cu mexicanii, că doar îl cunoşteam destul, iar pe Dennis îl prezentasem Dianei, că şi ea era una dintre cele mai bune dansatoare.

– Tu, cu reflexele tale de bun sportiv, vei învăţa repede să dansezi, nu te speria degeaba! i-am spus eu înainte. Doar să nu te îndrăgosteşti tocmai de ea, că peste câteva săptămâni n-o să mai fiu lângă tine, doctor pentru inimi sfărâmate! Dacă vei avea chef de vorbă, la un moment dat, află că şi ea joacă baschet pentru Pierson… şi îi plac luptele de tauri.

Ritmurile s-au schimbat din nou spre rock… şi apoi o pauză de dans, pe o melodie pe care eu o ştiam cu Joan Baez.

José prezentă nu doar titlul original – “La Llorona” şi traducerea lui în limba engleză – “Cea care plânge”, ci începu cu relatarea legendei pe care se baza cântecul.

– Legenda diferă dintr-o regiune în alta. În Jalisco, de unde mă trag eu, se spune că Llorona era o văduvă cu doi copii. Într-o zi, o ghicitoare i-a spus că va muri şi ea, şi copiii, şi în aceeaşi noapte a venit o furtună mare, care a făcut să se reverse râul. Casa a fost luată de viitură, cu copiii în ea. Llorona a pornit pe malul râului să-şi caute copiii, dar fiindcă a murit fără să-i găsească, sufletul ei nu se poate odihni, şi fantoma ei apare în apropierea râurilor, jeluindu-se şi câutându-şi copiii. Dacă întâlneşte vreun copil în cale, sau chiar şi un călător adult, crede că este al ei şi îl ia cu ea, înecându-l…

– Alţii spun că este o legendă indiană, preciză Esteban, şi o pun fie în legătură cu Cihuateteo, zeiţele totonace în care se transformau femeile care mureau la naştere, fie cu o indiancă îndrăgostită de un cavaler spaniol, cu care a avut trei copii, dar el nu s-a căsătorit cu ea. Peste câţiva ani, când el şi-a ales o soţie spaniolă, nobilă, indianca a înnebunit de durere, şi-a aruncat în râu cei trei copii, ca să nu crească fără tată, după care s-a înecat şi ea. Ba chiar, după unele interpretări, indianca este chiar Malinche, iubita lui Hernán Cortéz, cea care i-a fost şi traducătoare atâţia ani, şi pe care cronicile conquistei o numesc Marina.

Toţi îmi spun negrul, înlăcrimato,

Negru, dar plin de dor,

Eu sunt ca ardeiul verde, înlăcrimato,

Picant, dar gustos…

Ieşeai într-o zi din Casa Domnului, înlăcrimato,

Frumos veşmânt aveai,

Erai atât de frumoasă, înlăcrimato,

Că am crezut că eşti Fecioara Maria.

Vai de mine, înlăcrimato,

Tu, care plângi, du-mă la râu

Şi acoperă-mă cu şalul tău, înlăcrimato,

Fiindcă mor de frig.

Dacă te iubesc, înlăcrimato,

Vrei să te iubesc mai mult.

Dacă ţi-am dăruit deja viaţa mea, înlăcrimato,

Ce altceva mai vrei? Mai mult?

Dacă aş putea să urc până la cer, înlăcrimato,

Ţi-aş  coborî stelele

Şi luna aş pune-o la picioarele tale, înlăcrimato,

Cu soarele te-aş încorona.

Vai de mine, înlăcrimato,

Cu ochii de un albastru ca cerul,

Chiar dacă mă costă viaţa mea, înlăcrimato,

Nu pot să nu te mai iubesc!

Vai de mine, înlăcrimata,

Cea care plânge, de ieri şi de azi,

Ieri eram o frumuseţe, înlăcrimata,

Şi astăzi nici umbră nu mai sunt.

            Ori de câte ori se înserează, eu, înlăcrimata,

Cad pe gânduri şi îmi spun –

La ce-mi foloseşte patul, mie, înlăcrimata,

Dacă el nu doarme lângă mine?

Se spune că nu port doliu, eu, înlăcrimata,

Pentru că nu mă vede nimeni plângând.

Sunt morţi care nu fac zgomot, înlăcrimata,

Şi este mult mai mare suferinţa lor!

Vai de mine, înlăcrimato,

Încetează să mai plângi,

Să vedem dacă prin plâns, înlăcrimato,

Mi se poate linişti inima!”

Nici eu nu ştiusem legenda, chiar dacă eram fan Joan Baez şi îi cunoşteam toate cântecele. Iar acesta avea mult mai multe strofe decât alesese ea să cânte!

Mi se părea cea mai corectă presupunerea că ar fi încă din vremea precolumbiană, şi modificată uşor de-a lungul secolelor, fiindcă veşmântul pe care îl purta femeia în strofa în care ieşea din biserică era numit a fi tunica indiencelor din sud, “huilpil”, pe care şi acum o poartă, în sudul şi estul Mexicului, cele din triburile maya, nahuatl, zapotec.

Iar după ultimul acord al melodiei cântată în spaniolă… au cântat şi o versiune în engleză, pe o altă melodie. Îmi promisese cineva surprize şi mie, şi văd că se ţinea de cuvânt!

“Nu te du la râu, copile, nu te du singur,

Că femeia care plânge, udă şi sălbatică

Poate crede că eşti al ei!

Ea plânge când soarele e roşu de foc,

Jeleşte când luna scade,

După copiii ei morţi plânge,

Pe care i-a înecat în apa de gheaţă.

Părăsită de-un iubit necredincios,

Pradă urii şi fricii, i-a aruncat de pe stâncă.

Zi şi noapte le-a auzit ţipetele aduse de vârtej,

Feţele lor chinuite îi apăreau în vis,

Tulburându-i somnul.

Înnebunită de remuşcări şi de durere

Într-o noapte ploioasă s-a dus şi ea

 Să se înece în acelaşi râu.

Zi şi noapte îşi caută copiii,

Rătăcind, pierdută în frig.

Ea plânge şi geme în întuneric,

Un suflet chinuit, fără odihnă!”

Rudy şi Rosie se schimbaseră la faţă când auziseră cântecul american.

– Chestia asta se cânta în orăşelul de pe Rio Grande, unde locuiau bunicii şi mătuşa mea! se înfioră el. Cu ea ne speriau pe toţi cei mici să nu rămânem afară după ce se întunecă! Doar că pe acolo sfârşitul era puţin altfel – pe femeie o chema Maria, avea doi băieţi şi o fată pe care i-a înecat când iubitul ei s-a căsătorit cu alta, şi după ce s-a sinucis şi ea, a ajuns la poarta Raiului. Dumnezeu a întrebat-o unde îi sunt copiii, şi ea n-a recunoscut că ştie ce li s-a întâmplat. Dumnezeu i-a spus că nu va intra în Rai decât împreună cu copiii ei, pe care îi caută şi îi jeleşte până acum…

…Se cam lăsase linişte în sală… după atâta tristeţe, încă un chotis era nimerit!

Remarcam câteva perechi de noi dansatori care prinseseră ritmul şi se roteau cu eleganţă: Rudy şi Lupita, Joe şi Consuelo, Joan şi Paquito, Dennis şi Diana. Şi mă bucuram să constat că “Los Mariachis del Palo Verde” erau la înălţime nu doar cu repertoriul de mariachis, ci cunoşteau şi destule melodii country şi rock, la modă, din care eu nu auzisem la ei decât câteva.

Un huapango din cele preferate de Rodrigo, cu ritmul lui nu atât de rapid ca al fraţilor din alte zone, nici atât de sonor ca cele din Sud, care se dansau pe foaie de tablă ca să răsune până departe, era tocmai potrivit ca să alunge orice fantomă a Celei care plânge!

I-am luat pe Dennis şi pe Philip de mijloc, spunându-le să fie atenţi la paşii mei şi ai celor din faţă.

– În afară de faptul că are alt ritm şi se dansează în trei, le-am explicat pe scurt, paşii sunt cam la fel ca cei de la huapango norteño de dinainte de „La Llorona”…

În faţa noastră, José le invitase pe Rosie şi Doris. Mai încolo, Lupita dansa între Rudy şi Mark, Chela între Ken şi Larry, Esteban o avea într-o parte pe Juanita şi în cealaltă pe Lily – culmea, se pare că ele două erau colege de clasă şi se bucuraseră că s-au reîntâlnit aici!

Nu era acelaşi stil de huapango care îi legase, de revelion, pe Juanita şi Esteban, pe Honorio şi Gloria, însă era la fel de graţios… şi în unele cazuri ar fi putut avea acelaşi efect.

Cei pe care îi aveam eu lângă mine prinseseră paşii, chiar dacă mai trăgeau cu ochiul şi la José. Tot la el mă uitam şi eu, de parcă cu el aş fi dansat, nu cu prietenii de pe Yukon Street, şi privirile noastre, obişnuite să se dueleze în felul lor la acest dans, îşi transmiteau multe… Nu doar o iubire infinită, ci şi bucuria pentru felul cum decurgea petrecerea de astăzi, ca şi regretul, nu atât de sfâşietor ca săptămânile trecute, că cel cărui îi plăcea cel mai mult acest stil, şi cu care îl dansasem de multe ori, nu mai este decât amintire în gândurile noastre.

Advertisements

Și a fost lansarea romanului “Prietenii dreptății”…

31167065_1657460364309236_3804843691428203815_n

Vă ofer alăturat câteva din alocuțiunile criticilor literari:

– Doamna Camelia Pantazi Tudor, editor, directorul Editurii Astralis, scriitoare și jurnalist

– Doamna Gabriela Banu, traducător din limbile spaniolă și portugheză, scriitoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România

– Doamna Ana Calina Garaș, scriitoare

– Domnul Lucian Gruia, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Domnul Geo Călugăru, scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Precizez și în scris, așa cum precizam în momentul când a fost făcută fotografia de mai sus, că pictura de pe coperta arătată îi aparține pictoriței contemporane mexicane Patricia Sanchez Saiffe, a cărei operă vă invit s-o admirați pe Facebook sau s-o căutați pe Instagram.

Pe acest blog sau pe pagina de scriitor Marina Costa primesc comentarii referitoare la oricare dintre romanele publicate până acum. Vă mulțumesc!

Prietenii dreptății- Cererea în căsătorie

vihuela y guitarron

(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)

Cu ajutorul Ambasadei Mexicului, „Los Nuevos Mariachis” a făcut rost până în toamnă de instrumentele specifice şi chiar de costume de spectacol, şi au debutat la Balul Bobocilor din Politehnică. Îmi amintesc şi acum cât de fericit a fost când a primit viola, pe care cei din Venezuela au recunoscut-o a semăna cu un instrument de-al lor „doar că are o coardă în plus”, iar mie cum mi-a dat o lacrimă furişă când l-am ajutat să despacheteze şi basul – pentru că, în sufletul meu, nu puteam asocia un guitarrón decât cu amintirea lui Rodrigo…

Înţelegerea dintre ei a fost să cânte muzică din repertoriul fiecărei ţări reprezentate – Mexic, Venezuela, Costa Rica şi Nicaragua – şi o melodie în româneşte, fiind aleasă, desigur, cea a Mariei Tănase. Şi au avut succes la public… Iar eu, în limita puţinului timp disponibil, puteam să asist nu numai la concerte, ci şi la repetiţii când voiam, că aici nu funcţionau legile cărora li se supuneau „Los Mariachis del Palo Verde”!

Iată-i, în seara din ajun de Sfântul Valentin (că în seara următoare aveau concert la Casa Studenţilor, şi eram şi eu invitată), pe toţi şapte trubaduri rebegiţi, între patru blocuri de opt etaje din cartierul Berceni, cântând, în zăpadă, sub o fereastră… Doar că până să apară prinţesa destinatară la geam, a apărut bătrâna ei gazdă şi vecinii din toate patru blocurile!

„În această noapte senină,

Când luna străluceşte mai tare,

Băieţii din formaţia studenţească

Au venit să-ţi facă o serenadă.

            Ascultă bine cântecele lor,

            Că este de tine îndrăgostit

            Unul din grupul de studenţi

Opriţi în poarta ta!

Sub fereastra ta cântă formaţia,

Ascultă ce spune inima mea!

Sub balconul tău se ţes vise de dor,

Cântecele noastre sunt sărutări

Pentru urechile tale.”

Nu ştiam cântecul acesta, probabil era adus de Tito din Venezuela, el povestea odată că acolo au moştenit direct din Spania medievală tradiţia serenadelor studenţeşti, „las estudiantinas”…

Sigur că, atunci când am înţeles că se cântă în spaniolă, m-am grăbit să ies în balcon, ştiind că era pentru mine!

„Tamburine şi chitări

Pentru frumoasa studentă din inima mea.

Când trece formaţia de studenţi, cântând cu înflăcărare,

Pe străzile din Valencia se deschid toate balcoanele

Şi după ce s-au oprit să intoneze acest cântec,

Unul dintre studenţi îţi oferă inima lui.

După serenada aceasta pe care ţi-o cânt

Amintirea acestei seri trebuie să-ţi rămână în suflet,

În aşteptarea zilei când, îmbrăcată în alb,

Te voi duce la altar…”

            Surpriza nu se terminase cu asta! În timp ce cântau, aşezaţi parcă în formă de V, ca păsările migratoare când zboară spre ţările calde, avându-l în mijlocul lor pe José, s-au dat la o parte la ultima strofă – iar în spatele lor, în zăpadă, José scrisese cu vopsea: „Vrei să fii soţia mea?”.

La terminarea ultimului acord al dedicaţiei, în aplauzele vecinilor, apariţia mi-a fost salutată de acordurile „Marşului nupţial”. La orice mă aşteptam, dar la asta nu!

Gazda mea, impresionată de gestul lor, nu a avut nimic împotrivă să-i invit să urce, să fac prezentările şi să le fac un ceai fierbinte.

– Mai ţineţi de vocile acelea, că vă trebuie şi mâine, la concert!

– Ştim că ne trebuie, şi le ungem cu ceai şi prăjituri de la tine, să se îndulcească! răspunse glumeţ Guayo, cel din Costa Rica. Dar trebuia să ne ajutăm prietenul, că doar o dată în viaţă vine să-ţi ceară mâna, nu? Şi la câte emoţii avea… ne-a fost teamă să nu se răzgândească şi să ia calea întoarsă! îl pufni râsul, iar ceilalţi se amuzară şi ei.

– Mă rog, eu n-aş zice că-i „doar o dată în viaţă”, fiindcă inelul de logodnă îl am deja pe deget… Aşa că nu avea de ce să-şi facă griji că n-aş apărea la balcon sau că l-aş refuza…

– Până e gata ceaiul, ne daţi voie să mai cântăm ceva? o întrebă José pe gazda mea.

– Desigur, răspunse ea, îmi place cum sună. Mai auzisem ceva casete asemănătoare, de la Emilia… În tinereţea mea, la ţară, de unde erau părinţii mei, în perioada sărbătorilor de iarnă erau colinde speciale pentru fetele de măritat. Cetele de băieţi veneau, cântau, erau bine primiţi…

Nu mă ascunsesem de ea că sunt logodită cu José, chiar dacă nu îl cunoscuse până acum decât din povestiri, şi nu avusese ce să reproşeze vreodată purtării mele. Ştiind că este prietenă cu tanti Cornelia, şi că tot ce fac sau spun ar putea ajunge la mătuşă-mea în vreo scrisoare, aveam grijă să nu fac de ruşine buna creştere primită de la părinţi şi de la rudele din America.

Prima melodie pe care mi-au dedicat-o fără să aibă drept spectatori tot cartierul a fost, cum mă aşteptam, „Las Chiapanecas”, doar fusese prima lui scrisoare de dragoste:

       „Frumoasă floare de aprilie,

Ia această garoafă

Pe care ţi-o dedic cu toată pasiunea.

Nu mă refuza, că taina iubirii mele

Este pe buzele tale!”

Cum şi în cazul acesta trebuia să-i dau un răspuns, îmi povesti după aceea, pe scurt, ce-i spusese don Armando, în timp ce bătrâna profesoară se lăsa fermecată de cântecele celorlalţi.

Bineînţeles că nu ştiam că era nevoie de aprobare specială ca să mă căsătoresc cu un cetăţean străin, dar el se interesase despre tot ce ne trebuia, şi din întâmplare copii legalizate după actele necesare aveam amândoi, doar ne trebuiseră şi la facultate, şi avusesem prevederea de a legaliza mai multe exemplare.

– Sigur că vreau să îmi petrec toată viaţa alături de tine, chiar dacă deocamdată nu mă simt pregătită să-mi asum răspunderi de soţie… dar am înţeles că va mai dura oricum. Din moment ce avem tot ce ne trebuie, nimic nu ne împiedică să depunem cererea chiar mâine, şi fie ca Sfântul Valentin, ocrotitorul îndrăgostiţilor, să se îndure şi de noi!

– Dragostea noastră o ocrotesc chiar toţi sfinţii, altfel n-ar fi reuşit să învingă toate obstacolele! Cât despre responsabilităţi… unii nu sunt pregătiţi niciodată, şi cred că le vom face faţă, împreună, aşa cum vin… Oricum aici nu ne avem decât unul pe celălalt…

Chotis din nordul Mexicului nu ştiau ei să cânte, dar o melodie din Costa Rica se potrivea dansată în stilul acesta, singurul acceptabil într-un apartament de bloc, şi sigur că îşi plănuiseră repertoriul dinainte, aşa că am fost invitată la dans…

După ce au băut ceaiul şi au gustat din prăjituri, Tito, care era în anul trei deja şi ştia româneşte cel mai bine dintre ei, i-a dedicat gazdei ultima melodie.

Când a auzit cum suna în interpretarea instrumentelor lor şi a vocilor cu accent spaniol, care reţinuseră totuşi toate strofele, „Aseară vântul bătea”, a zâmbit!

-Bravo vouă, băieţi! Dacă aş fi avut şi eu elevi ca voi…

Au pornit înapoi tot cu cântec, spre deliciul vecinilor, care în alte ocazii ar fi aruncat diverse obiecte contondente sau… lichide spre alţii ca ei, dar de data aceasta se mulţumiseră să aplaude. Nici o mirare că acesta urma să fie subiectul fierbinte de discuţie al întregului cartier o săptămână de-acum încolo!

„Stelele de pe cer vor să te privească,

Luna vrea să-ţi dăruiască toată strălucirea ei,

Şi pe stradă răsună cântecele noastre,

Ducând spre inimi visurile noastre de dor.

Vocile noastre se vor stinge în lumina ei tăcută,

Acum că urmele cântecelor noastre ţi s-au imprimat în inimă.

Mantiile noastre zboară împreună cu panglicile

Care ar vrea încă să rămână aici.

Băieţii care au venit să-ţi facă serenada,

Din păcate, trebuie să plece.

În această noapte cu lună, zvonul serenadelor

Este doar glasul dorului meu!”

După ce am depus cererea şi am sărbătorit cu plăcintă dobrogeană şi bere, am discutat ce îşi doreşte fiecare dintre noi pentru nuntă – şi i-am spulberat îndoiala că aş fi putut refuza onoarea de a-l avea ca naş pe don Armando, care făcuse atâtea pentru noi.

Interviu privind “Prietenii Dreptății”

Urmăriți înregistrarea emisiunii “Portret de autor – Mihail Grămescu”, difuzată la Radio Shalom România în data de 18.04.2018:

Portret de autor – Marina Costa

Mulțumiri moderatoarei, Camelia Pantazi-Tudor, lui Alecs Brucher la pupitrul tehnic, și soțului meu pentru procesarea înregistrării în film youtube.

Precizez că acesta este al treilea roman lansat și, prin urmare, al treilea interviu la Radio Shalom.  Cele anterioare au fost:

Portret de autor Marina Costa 2016, în care prezentam romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”, și

Portret de autor Marina Costa 2017, în care prezentam romanul istoric “Vieți în vâltoare”.

 

Other people’s opinion

Well said… Live your life, don’t be crippled by fear. My mother is the one crippled by fear, if it was for her I would stay at home, barely leaving for shopping and for visiting her. I have heard so many times, “Don’t go! What if…?” “Don’t do it! What if…?” (an apocalyptic scenario following. The latest is wanting to go on a one day pilgrimage to a church I love and I haven’t visited for at least 10 years (I bet there are many more in truth). “There are so many traffic accidents, don’t go!” (250 km or so). I am still going. I think one can’t avoid destiny, and being crippled by fear means not living your life.

Cristian Mihai

How often do you tell people to go fuck themselves?

If me using the word “fuck” makes you feel uncomfortable, ask yourself why.

Why do you do what you do? Why do you earn the money that you earn? Why are you happy? Or not? Why do you have the addictions that you have and others don’t? Or you don’t and others do.

It’s been years since I’ve wanted for people to define their hopes and dreams and wants and needs on their own terms, to figure out their why, to figure out what makes them feel alive and do that over and over again until they can’t keep their eyes open. And then, the next day, do that again.

I don’t care about the excuses and lies you keep telling yourself about why you don’t have what you want. I really don’t.

I need you to care enough about…

View original post 543 more words

Half a century

Forty is the old age of youth; fifty the youth olf old age.

Victor Hugo

Yes, I am turning half a century old. My soul is still a teenager, my bones are ancient and often painful.

It’s Good Saturday, Easter Eve. When I was born, it was Sunday of Palms, and I made my entry at 10:45 or 11:45 am. My mother gave me, in different moments, any of these two hours. Yes, it hinders with the calculation of the rising star, that’s different for each of these two possibilities. But I can live without a detailed horoscope.

She was waiting for me 2 weeks later, but I decided early in the morning that the Sunday of Palms was a better day for my arrival (yes, I heard that girls usually come sooner than boys). 50 years ago there was no echograph. Doctors guessed the baby’s gender by other signs, and my mother was told she was having a boy. She decided to name me Andrei and therefore as a newborn I grew up in blue clothes.

My doctor was away fishing, since Palm Sunday is a day when traditionally people eat fish. It wasn’t far from Bucharest, though, so he was brought back in emergency to perform the c-section which was needed in my mother’s circumstances. To my doctor’s and my mother’s surprise, I was a girl. So my mother found me a rare Latin origin name, and her best friend, who came 2 days later to visit her, advised her to give me also a saint’s name, reasoning: “She’s a girl; when older, she might not want to tell anymore how old she is, so give her a patron saint, to celebrate her name’s day. Call her Gabriela, for example, it’s in fashion.” (Yes, I had in my class, all through school, 4-5 Gabrielas, 4-5 Danielas and 3-4 Cristinas, these being my generation’s popular names). My mother said then that if it is to choose a saint’s name, I’ll bear her mother’s name, Elena. And I love it more.

Also, in most of my stories I have always written, I had a brother named Andrei.

50 years later, I can say I have got a nice life. Not everything was good and bright; I think nobody’s life is brilliant and spotless. I had disappointments, but I had also achievements. When calculating everything in balance, it has been all right. I have known professional success, including a PhD in World Economics. I have contributed, with my small possibilities, to my country’s European integration. I have taught several people.

I have lifetime friends and newer ones, I have known love and I have a husband who understands, supports and respects me (I do love, support, understand and respect him too). Lately, I have started to know writing success too. I have been writing for a lifetime, and I want to keep writing. It would be interesting how to interact with my readers now, though…

I have seen most of the European countries. Outside Europe, I saw Ceuta (part of Spain, but on the Morocco side) and Israel. I might see more, later… I have met lots of interesting people of various nationalities, ages, professions. Now, I am stepping into a new part of my life, and I am decided to live it to the fullest.

Age is no barrier. It’s a limitation you put on your mind ….. ~ (Jackie Joyner-Kersee)

I want no regrets in life. To do everything I can, while I can. I am not ashamed of my age, I will never pretend I am younger, and I am ready to embrace my next half century with a smile. (And a Greek dance, why not?)

 There is a fountain of youth.  It is your mind, your talents, the creativity you bring to your life and the lives of the people you love. When you learn to tap this source, you will truly have defeated age. ~(Sophia Loren)