(scenă inedită, care nu apare în versiunea finală, publicată)
Când am auzit primele acorduri ale “Agustinei”, pe Joe l-am prezentat Consuelei, rugând-o să-l înveţe să danseze, iar pe Chris, al doilea dintre cei mai mici de pe Yukon Street, l-am invitat eu la dans. Privirile lor disperate mă amuzaseră la culme, n-o să le uit multă vreme!
În jurul nostru, invitaţiile la dans se bazau, în mare majoritate, pe cunoştinţele, oricât de vagi, din şcoală: Dennis o invitase pe Sofía, că doar mă mai văzuse cu ea prin pauze, Esteban pe Doris…
A urmat un rock de-al lui Elvis, apoi un chotis, la care a apărut şi José, s-o invite pe Rosie… Îi spusesem dinainte că ea şi cu Lily sunt cele mai bune dansatoare, cu şanse să prindă repede. Şi lui Chris începuseră să-i placă piruetele de tot felul… Parcă îi mai trecuse sperietura.
După o melodie country, Simón şi José pregătiseră “Cântecul negresei”, ceea ce nu mă mira deloc, ştiind cât de mândri sunt de Jalisco natal, apoi un huapango din Sonora… Eu îl lăsasem pe Chris surorii celei mici a lui Enrique, Maremy, preferându-l pe Mark, să înveţe şi el dansurile şi să nu facă crize de gelozie că Doris dansa cu mexicanii, că doar îl cunoşteam destul, iar pe Dennis îl prezentasem Dianei, că şi ea era una dintre cele mai bune dansatoare.
– Tu, cu reflexele tale de bun sportiv, vei învăţa repede să dansezi, nu te speria degeaba! i-am spus eu înainte. Doar să nu te îndrăgosteşti tocmai de ea, că peste câteva săptămâni n-o să mai fiu lângă tine, doctor pentru inimi sfărâmate! Dacă vei avea chef de vorbă, la un moment dat, află că şi ea joacă baschet pentru Pierson… şi îi plac luptele de tauri.
Ritmurile s-au schimbat din nou spre rock… şi apoi o pauză de dans, pe o melodie pe care eu o ştiam cu Joan Baez.
José prezentă nu doar titlul original – “La Llorona” şi traducerea lui în limba engleză – “Cea care plânge”, ci începu cu relatarea legendei pe care se baza cântecul.
– Legenda diferă dintr-o regiune în alta. În Jalisco, de unde mă trag eu, se spune că Llorona era o văduvă cu doi copii. Într-o zi, o ghicitoare i-a spus că va muri şi ea, şi copiii, şi în aceeaşi noapte a venit o furtună mare, care a făcut să se reverse râul. Casa a fost luată de viitură, cu copiii în ea. Llorona a pornit pe malul râului să-şi caute copiii, dar fiindcă a murit fără să-i găsească, sufletul ei nu se poate odihni, şi fantoma ei apare în apropierea râurilor, jeluindu-se şi câutându-şi copiii. Dacă întâlneşte vreun copil în cale, sau chiar şi un călător adult, crede că este al ei şi îl ia cu ea, înecându-l…
– Alţii spun că este o legendă indiană, preciză Esteban, şi o pun fie în legătură cu Cihuateteo, zeiţele totonace în care se transformau femeile care mureau la naştere, fie cu o indiancă îndrăgostită de un cavaler spaniol, cu care a avut trei copii, dar el nu s-a căsătorit cu ea. Peste câţiva ani, când el şi-a ales o soţie spaniolă, nobilă, indianca a înnebunit de durere, şi-a aruncat în râu cei trei copii, ca să nu crească fără tată, după care s-a înecat şi ea. Ba chiar, după unele interpretări, indianca este chiar Malinche, iubita lui Hernán Cortéz, cea care i-a fost şi traducătoare atâţia ani, şi pe care cronicile conquistei o numesc Marina.
“Toţi îmi spun negrul, înlăcrimato,
Negru, dar plin de dor,
Eu sunt ca ardeiul verde, înlăcrimato,
Picant, dar gustos…
Ieşeai într-o zi din Casa Domnului, înlăcrimato,
Frumos veşmânt aveai,
Erai atât de frumoasă, înlăcrimato,
Că am crezut că eşti Fecioara Maria.
Vai de mine, înlăcrimato,
Tu, care plângi, du-mă la râu
Şi acoperă-mă cu şalul tău, înlăcrimato,
Fiindcă mor de frig.
Dacă te iubesc, înlăcrimato,
Vrei să te iubesc mai mult.
Dacă ţi-am dăruit deja viaţa mea, înlăcrimato,
Ce altceva mai vrei? Mai mult?
Dacă aş putea să urc până la cer, înlăcrimato,
Ţi-aş coborî stelele
Şi luna aş pune-o la picioarele tale, înlăcrimato,
Cu soarele te-aş încorona.
Vai de mine, înlăcrimato,
Cu ochii de un albastru ca cerul,
Chiar dacă mă costă viaţa mea, înlăcrimato,
Nu pot să nu te mai iubesc!
Vai de mine, înlăcrimata,
Cea care plânge, de ieri şi de azi,
Ieri eram o frumuseţe, înlăcrimata,
Şi astăzi nici umbră nu mai sunt.
Ori de câte ori se înserează, eu, înlăcrimata,
Cad pe gânduri şi îmi spun –
La ce-mi foloseşte patul, mie, înlăcrimata,
Dacă el nu doarme lângă mine?
Se spune că nu port doliu, eu, înlăcrimata,
Pentru că nu mă vede nimeni plângând.
Sunt morţi care nu fac zgomot, înlăcrimata,
Şi este mult mai mare suferinţa lor!
Vai de mine, înlăcrimato,
Încetează să mai plângi,
Să vedem dacă prin plâns, înlăcrimato,
Mi se poate linişti inima!”
Nici eu nu ştiusem legenda, chiar dacă eram fan Joan Baez şi îi cunoşteam toate cântecele. Iar acesta avea mult mai multe strofe decât alesese ea să cânte!
Mi se părea cea mai corectă presupunerea că ar fi încă din vremea precolumbiană, şi modificată uşor de-a lungul secolelor, fiindcă veşmântul pe care îl purta femeia în strofa în care ieşea din biserică era numit a fi tunica indiencelor din sud, “huilpil”, pe care şi acum o poartă, în sudul şi estul Mexicului, cele din triburile maya, nahuatl, zapotec.
Iar după ultimul acord al melodiei cântată în spaniolă… au cântat şi o versiune în engleză, pe o altă melodie. Îmi promisese cineva surprize şi mie, şi văd că se ţinea de cuvânt!
“Nu te du la râu, copile, nu te du singur,
Că femeia care plânge, udă şi sălbatică
Poate crede că eşti al ei!
Ea plânge când soarele e roşu de foc,
Jeleşte când luna scade,
După copiii ei morţi plânge,
Pe care i-a înecat în apa de gheaţă.
Părăsită de-un iubit necredincios,
Pradă urii şi fricii, i-a aruncat de pe stâncă.
Zi şi noapte le-a auzit ţipetele aduse de vârtej,
Feţele lor chinuite îi apăreau în vis,
Tulburându-i somnul.
Înnebunită de remuşcări şi de durere
Într-o noapte ploioasă s-a dus şi ea
Să se înece în acelaşi râu.
Zi şi noapte îşi caută copiii,
Rătăcind, pierdută în frig.
Ea plânge şi geme în întuneric,
Un suflet chinuit, fără odihnă!”
Rudy şi Rosie se schimbaseră la faţă când auziseră cântecul american.
– Chestia asta se cânta în orăşelul de pe Rio Grande, unde locuiau bunicii şi mătuşa mea! se înfioră el. Cu ea ne speriau pe toţi cei mici să nu rămânem afară după ce se întunecă! Doar că pe acolo sfârşitul era puţin altfel – pe femeie o chema Maria, avea doi băieţi şi o fată pe care i-a înecat când iubitul ei s-a căsătorit cu alta, şi după ce s-a sinucis şi ea, a ajuns la poarta Raiului. Dumnezeu a întrebat-o unde îi sunt copiii, şi ea n-a recunoscut că ştie ce li s-a întâmplat. Dumnezeu i-a spus că nu va intra în Rai decât împreună cu copiii ei, pe care îi caută şi îi jeleşte până acum…
…Se cam lăsase linişte în sală… după atâta tristeţe, încă un chotis era nimerit!
Remarcam câteva perechi de noi dansatori care prinseseră ritmul şi se roteau cu eleganţă: Rudy şi Lupita, Joe şi Consuelo, Joan şi Paquito, Dennis şi Diana. Şi mă bucuram să constat că “Los Mariachis del Palo Verde” erau la înălţime nu doar cu repertoriul de mariachis, ci cunoşteau şi destule melodii country şi rock, la modă, din care eu nu auzisem la ei decât câteva.
Un huapango din cele preferate de Rodrigo, cu ritmul lui nu atât de rapid ca al fraţilor din alte zone, nici atât de sonor ca cele din Sud, care se dansau pe foaie de tablă ca să răsune până departe, era tocmai potrivit ca să alunge orice fantomă a Celei care plânge!
I-am luat pe Dennis şi pe Philip de mijloc, spunându-le să fie atenţi la paşii mei şi ai celor din faţă.
– În afară de faptul că are alt ritm şi se dansează în trei, le-am explicat pe scurt, paşii sunt cam la fel ca cei de la huapango norteño de dinainte de „La Llorona”…
În faţa noastră, José le invitase pe Rosie şi Doris. Mai încolo, Lupita dansa între Rudy şi Mark, Chela între Ken şi Larry, Esteban o avea într-o parte pe Juanita şi în cealaltă pe Lily – culmea, se pare că ele două erau colege de clasă şi se bucuraseră că s-au reîntâlnit aici!
Nu era acelaşi stil de huapango care îi legase, de revelion, pe Juanita şi Esteban, pe Honorio şi Gloria, însă era la fel de graţios… şi în unele cazuri ar fi putut avea acelaşi efect.
Cei pe care îi aveam eu lângă mine prinseseră paşii, chiar dacă mai trăgeau cu ochiul şi la José. Tot la el mă uitam şi eu, de parcă cu el aş fi dansat, nu cu prietenii de pe Yukon Street, şi privirile noastre, obişnuite să se dueleze în felul lor la acest dans, îşi transmiteau multe… Nu doar o iubire infinită, ci şi bucuria pentru felul cum decurgea petrecerea de astăzi, ca şi regretul, nu atât de sfâşietor ca săptămânile trecute, că cel cărui îi plăcea cel mai mult acest stil, şi cu care îl dansasem de multe ori, nu mai este decât amintire în gândurile noastre.
How often do you tell people to go fuck themselves?
