Greek carols for spring and March amulets

Two in one, wishes for a happy springtime… because besides the Greek traditions, there is also the link to the Romanian traditions about March Amulets, in English…

Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts

Helidoni

The story of March amulets is written here – that they are seen in Greece, Albania, Bulgaria, Romania, Moldova and even Northern Macedonia.

Today I am telling you about an interesting Greek custom, besides the traditional March amulet: the First of March carols/ springtime carols, which are called Helidonismata = swallow songs, because they are about the swallows arriving from the Black Sea, announcing the arrival of spring and that soon it will be Easter (as usually First of March is during Lent). They are sung by young children, mainly girls (but not only). Some have swallows made of paper, others flower crowns (now artificial flowers, since it is possible), announcing the arrival of spring.

Traditionally, they received eggs to keep for Easter (all the eggs laid during Lent were saved for Easter). Now, they receive sweets.

Welcome, springtime! Looking forward to see the swallows! A wonderful springtime for…

View original post 2 more words

Un port la răsărit

Toată lumea știe deja că sunt o admiratoare a scrierilor lui Radu Tudoran. Mulțumesc, Cafeluță, că mi-ai dat ocazia de a distribui astăzi și cititorilor mei această deosebită recomandare de carte!

Imaginary Coffee

Toate nenorocirile în viață vin de acolo că nu știm cum să ne potrivim pasul cu al celor din jurul nostru, sau că nu-i căutăm pe aceia care au pasul ca noi. ” (p. 59)

Citeam fără grabă, pagină după pagină, fără să mă gândesc o clipă că locul descris în romanul „Un port la Răsărit”, București, Arta grafică, 1991, părăsește trecutul și capătă o nouă istorie, reală și cumplită, chiar în momentul acesta. O stranie coincidență!

Limanul Nistrului, locul unde începe povestea, despărțea, pe vremea aceea, România de Rusia, iar astăzi aparține Ucrainei. În contextul de acum, cuvintele unui personaj din roman mă cutremură: „Aici este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi.[…] Pleacă de aici, până nu uiți drumul înapoi.” (p. 148)

Despre romanul „Un port la Răsărit”, autorul spune că e o carte de tinerețe, revăzută și…

View original post 678 more words

Dragobete

Photo by Mario Wallner on Pexels.com

Păsările cerului

zboară câte două,

îmbiind tinerii

să le imite.

Fetele aleargă pe dealuri,

cu grație de căprioare,

în așteptarea primăverii sufletului,

la unison cu cea a primelor flori.

Ghiocelul, toporașii, viorica

se lasă culese de mâini harnice

pentru a împodobi cosițe

și pălării.

Dragobetele sărută fetele –

fie el zburătorul năvalnic

sau mândrul după care au oftat

în taină, de o vreme.

Schimb de flori, de zâmbete

și de promisiuni

odată cu atingerea

sfioasă a buzelor.

De Dragobete, un buchețel timid,

după Sfântă Mărie, cununiile…

Năvalnicul zâmbește, bucuros

C-a mai ursit câteva.

Băncuța de argint

Printre troienele de zăpadă așternute peste întinsele câmpii ale colectivei din Șuvița, o sanie trasă de doi cai suri abia că mai putea să înainteze. Pe capră, vizitiul și inginerul agronom Vasile Iacobescu trăgeau lacomi din țigări. Din când în când, coborau, tropăind pe lângă sanie, să se mai dezmorțească. Ancuța Giroveanca, președinta gospodăriei, se uita la ei cu un zâmbet venit, parcă, de departe. Înfășurată într-un cojoc, năpădită de gânduri, nici că se sinchisea de ger. Nu lua în seamă nici cele ce se petreceau în jur. În minte-i apăreau frânturi din viață…

…Iarna anului 1942. Tot așa de geroasă și cu troiene la fel de înalte ca acestea. Înaintau ca și acum, înspre Șuvița, sănii cu zurgălăi care aduceau în casa lui Ion Maftei pe Măriuca, fata ei, gătită mireasă. Era primul drum al fetei spre Șuvița. Curând avea să se stabilească aici pentru totdeauna. În aceeași primăvară a lui ’42, când apele Motrului se scurgeau repezi la vale, ducând cu ele ghețușurile rupte din masivul Cloșani, Ion, bărbatul Măriucăi, a plecat pe front și dus a fost. A plecat, luând cu el liniștea și visurile Măriucăi. Primăveri de-a rândul, apele Motrului duceau la vale odată cu ghețarii masivului Cloșani și gândurile Măriucăi. Oare se mai întoarce Ion? O mai fi trăind? Frântă de neliniște și obosită de singurătate, fata a căzut la boală, dându-i de veste maică-sii să-și părăsească casa bătrânească și să vină alături de ea, la Șuvița.

O casă pe jumătate dărâmată, împrejmuită cu un gard de mărăcini, un coteț cârpit cu șipci în care n-a mai guițat porc de nu se știe când, un câine ciobănesc, un pogon de pământ aruncat undeva, pe o coastă stearpă de deal și câteva scule mărunte, cu care Ion Maftei meșterea linguri de lemn, fuse și albii. Iată avuția pentru care ginerele ei o pusese pe Măriuca să-i jure cu mâna pe icoană că nu se va mișca de aici, chiar dacă lui, ferească sfântul, o fi să-i rămână oasele în război.

În căscioara sărăcăcioasă de la marginea Șuviței începură de-acum să-și ducă traiul două femei văduve, mama și fiica. Două mâini de lucru mai mult pentru boierul Cioată. Ancuța, mama Măriucăi, intrase la curtea boierului ca spălătoreasă, iar fata, pentru că avea o oarecare deprindere de la Maftei, prinse a lucra în “atelierul rudarilor”. Așa numea boierul atelierul în care rudarii lucrau în parte albii, fuse, solnițe, putinele, linguri și altele. Și lucrau oamenii pe nimica toată. Din cinci albii, patru erau ale boierului.

Frânturile de viață continuau să se perinde prin fața Ancuței. Se perindau asemeni salcâmilor de pe marginea drumului troienit, în urma saniei ce aluneca, pe nesimțite. I-apare o clipă în față femeia lui Ion Marcel, lepădând, în spălătoria cucoanei Frusina, copilul mic și firav, cu buricul sângerat, pe care ea, Ancuța, l-a înnodat și tăiat așa cum s-a priceput. Parcă se vede și acum înșfăcând un cearceaf dantelat de-al cucoanei, proaspăt călcat, cu care a înfășat copilul, scoțându-l la lumina zilei. După asta, au urmat sudalmele cu nemiluita din partea moșieriței și alungarea lor de la conac. Rămase fără niciun căpătâi, au adunat și ele de prin casă ultimile fuse, albioare și linguri rămase de la Maftei și au pornit cu ele să le vândă prin îndepărtatele cătune de munte.

Hai la linguri de vânzare!

Pe făină și pe boabe…

Asta era în vara lui 1944.

Întoarse acasă târziu, în prag de toamnă, au găsit casa căzută în brânci, cu acoperișul de trestie, putred, agățat într-o parte de un perete ce se încăpățâna să se mențină tare, deși trecuse peste el mai mult de-un veac. N-au plâns și nici nu și-au vorbit una alteia. Erau prea amărâte.

– Ați rămas fără adăpost, dodă Ancuță – le-a zis, de peste gard, vecinul lor, Ion Marcel, căruia Ancuța îi moșise copilul în spălătoria lui Cioată. Până una, alta, haideți la noi și om face cum om putea. N-o să stați mult. Punem cu toții mâna și ridicăm o casă mai acătării. S-a dus dracului șandramaua boierilor de teapa lui Cioată. Păcat că n-ați fost în sat, să-l fi văzut cum și-a luat tălpășița când a aflat că vin sovieticii. De acum o să fie bine, dodă. Ascultă! Auzi? O să fie bine…

Promoroaca îi acoperise broboada, gulerul cojocului, îi năpădise sprâncenele și genele, scuturându-se în steluțe argintii pe obrajii înroșiți de ger. Ancuța își depăna mai departe firul amintirilor. Sunt lucruri săpate adânc în inimă și-n minte, lucruri pe care nu le poate uita niciodată: primirea în partid, adânca înțelegere a cuvântului tovarăș, prima bucurie a unei munci împlinite. Vede ca acum cămăruța aceea mică, unde-și avea sediul celula de partid. Când s-a pus la vot primirea ei și-a unui rudar, pe nume Constantin Ardei, în celula de partid din sat nu erau decât cinci comuniști. Secretarul celulei era Ion Marcel. Ceilalți, țărani care munceau în pădure, au votat în unanimitate. La cuvânt, unul dintre ei, Vasile Cojan, om spătos, cu fața brăzdată de cute adânci, i-a spus, grav, că una din îndatoririle de seamă ale membrului de partid este aceea de a învăța necontenit. Și de la viață, și din cărți. Tot atunci i-a întins o cărticică, învelită cu grijă într-o hârtie roșie.

Prin fața Ancuței se perindau mai departe amintirile: alfabetizarea ei, întoarcerea Măriucăi de la școala profesională de tâmplărie, înființarea colectivului de prelucrare a lemnului pe lângă cooperativa de consum din sat. Apoi inaugurarea colectivei, în ’50. Oamenii au propus-o pe ea în consiliul de conducere, iar pe Măriuca responsabilă a atelierului, trecut acum pe lângă gospodărie.

Sania se afundă într-o groapă și caii o smuciră, sforăind. Ancuța tresări, speriată. Își șterse cu o basma promoroaca de pe față și oftă adânc.

– Măă, fir-ar să fie, că le-ai dormit, dodă Ancuță – îi zise vizitiul.

– Da, nea Antoane, am ațipit. Ăsta-i semn că sunt bătrână. Ei, da’ câte n-am visat eu în somnul ăsta! Cum, am și ajuns la parazăpezi?

Și apoi, către tânărul care se oprise să-și aprindă din nou o țigară:

– Ce zici, inginerule, câtă sfeclă om scoate aici la hectar?

– Păi de, știu eu? După părerea mea, scoatem pe puțin 40.000 kilograme.

Un om și jumătate, flăcăul ăsta, gândi Ancuța despre inginer. Tot de vârsta lui ar fi fost și băiatul meu, dacă…

– Să ne grăbim, dodă Ancuță – a schimbat vorba inginerul. Măriuca o fi îngrijorată.

Seara, în clubul din pădure, la șezătoarea tăietorilor de lemne, s-au spus ghicitori, snoave și povestioare. Oamenii râdeau, cântau, făceau glume.

– Acum e rândul Măriucăi – strigă rudarul Constantin Ardei. Hai, Măriuco, neică, ia mai spune-ne tu cum ai plecat în lume și strigai:

Hai la linguri de vânzare!

Pe făină și pe boabe…

– Eu zic să ne povestească mai întâi tovarășul inginer.

– Și eu spun că s-ar cade mai bine să vorbească doda Ancuța. A petrecut mai multe ca noi.

– Bine. Fie – încuviință ea – dar nu prea am darul povestirii, și apoi mă tem că povestea pe care de mult aș vrea s-o spun nu va fi așa de veselă.

– Nu-i nimic, dodă. Nu-i nimic. Vă ascultăm.

Ancuța începu:

– Cu mulți ani în urmă, tot într-o iarnă, undeva într-un sat de pe plaiurile noastre craiovene, o familie de țigani rudari a găsit o fetiță nou-născută. Răsărită nițel din anii copilăriei, fetița a fost dată ca slujnică la un moșier de teapa lui Cioată. Aici a cunoscut toate umilințele din lume, ca și bucuria unei căsătorii la 16 ani, dacă asta se poate numi bucurie. Era însărcinată când omul ei a murit, lovit năpraznic de un cal. La auzul nenorocirii, a leșinat, trezindu-se tocmai într-un spital din Severin. Aici a dat viață la doi gemeni. Un băiat cu ochi albaștri și o fată cu ochii negri ca mura. Pe băiat l-a dat, chiar din spital, unei femei, soția unui mecanic de locomotivă. Era greu cu doi gemeni. A plâns amarnic, o noapte întreagă, înainte de a se hotărî, dar n-a avut încotro. Ce și-a zis? Rămân cu fata. Fata e fată și poate mă va ajuta la vreme de neputință.

– Cum, dodă Ancuță, poate o mamă să-și deie de bună-voie copilul unor străini, pe care nu știe dacă-i va mai revedea cândva? o întrerupse inginerul, privind-o cu ascuțime în adâncul ochilor.

Inima Ancuței a prins să bată cu putere. Din ce în ce cu mai multă putere. Of! Privirea asta senină și atât de pătrunzătoare! Ochii ăștia albaștri, cu sprâncenele late și împreunate, îmi amintesc tare mult de… Dar nu. Nu se poate. Să vă ia naiba de amăgiri! Omul meu e mort de mult…

– Da, maică – reluă Ancuța firul povestirii, revenind brusc la realitate. Fapta acelei mame, după cum vedeți, pare de condamnat. Așa e? Totuși, altă scăpare nu avea. Casă n-avea și nici rostul ei. Era o slugă amărâtă și atâta tot. Înainte de a-și da copilul de la piept, îi legase de mână, cu arnici roșii, o băncuță de argint, rugând-o pe femeia aceea să nu i-o ia de la mână. La fel, legase o băncuță și la mâna fetiței. Mai știi? Poate că o dată și o dată…

– Într-adevăr, dodă Ancuță, povestea dumitale n-a fost deloc veselă, a întrerupt-o din nou tânărul inginer. Și cum nu se cade ca la o șezătoare să nu fie veselie, haidem să organizăm un joc, să râdem și să-l dăm naibii de trecut.

– Că bine zici – interveni Constantin Ardei. Avem noi un joc al nostru, al tăietorilor de lemne. Am făcut niște tăblițe mici. Pe unele am scris denumirea lemnului ce se găsește în țara noastră, iar pe altele ce se poate prelucra din lemnul respectiv. Tăblițele se prind la piept și fiecare își caută însoțitorul sau însoțitoarea care să răspundă întrebării de pe tăbliță. Așa-i că e strașnică ideea?

– Nu-i rea deloc – răspunse inginerul Vasile Iacobescu, care nu le slăbea din ochi pe Ancuța și pe Măriuca. Am și eu una asemănătoare, cu care aș avea dorința să începem jocul tăietorilor de lemne. Jocul se cheamă “Băncuța de argint”. Vor juca întâi aceia ce au băncuțe de argint asemănătoare.

– Glumești, tovarășe inginer! De unde băncuțe de argint la noi?

– Nu, nu glumesc deloc. Iată băncuța de argint. Cine are una asemănătoare să treacă la mijloc și să începem jocul!

Se așternu o liniște adâncă. Privirile celor din jur se mutară, rând pe rând, de la doda Ancuța la Măriuca. Ceva se petrecea în sufletele lor. Măriuca, fără să vrea, își duse mâna la sân. Acolo se afla o băncuță de argint asemeni băncuței din mâna inginerului. Tresări: oare acesta să fie într-adevăr băiatul din spusele muicăi, adică fratele ei?

Scoase băncuța din sân și izbucni în lacrimi de bucurie.

– Frate, frățioare… Iată băncuța geamănă – zise Măriuca, îmbrățișându-l cu dragoste.

Cei din jur înțeleseră tot tâlcul povestirii dodei Ancuța, care deabia-și mai ținea lacrimile.

– Treci la mijloc, surioară – zise inginerul. Treci, să inaugurăm jocul tăietorilor de lemne cu jocul regăsirii. Vino și matale, mamă, și privește-ți feciorul. Oare nu mă recunoști?

– Te recunosc, fiul meu! Te recunosc după chipul și asemănarea lui taică-tău.

– Și… după încăpățânare – răspunse inginerul. Tot așa era și bietul taica?

– Dacă a munci, așa cum te zbați tu, înseamnă încăpățânare, atunci e bine. E bine de tot. Așa era și el.

O clipă mai târziu șezătoarea tăietorilor de lemne s-a transformat într-o adevărată sărbătoare. În urechea dodei Ancuța parcă picurau cuvintele acelui rudar, pe care le mai auzise o dată:

– O să fie bine, dodă Ancuță. Auzi? O să fie bine!

(publicată în revista ALBINA de miercuri, 25 februarie 1959

transcrisă în format electronic, cu ortografia din anul 2022, de Lelia-Elena Vasilescu, noră)

Valentine

Reblogged, pentru că și azi e Sfântul Valentin.
Happy Valentine’s Day to all!

Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts

holiday sweet conversation hearts Photo by Jill Wellington on Pexels.com

HAPPY VALENTINE’S DAY!

Pentru cei care spun că Valentine’s Day este de origine americană, eu vă spun că prima valentină rămasă în cronici a fost scrisă, în versuri, de către Charles d’Orleans și adresată soției lui, cât timp el era la închisoare. Iar eu am aflat despre această sărbătoare, prima oară, din romanul Frumoasa din Perth, de Sir Walter Scott, perfect britanic (sau un pic scoțian) și din secolul al XVIII-lea.

Despre taina poeziilor numite valentine, nu chiar acrostihuri dar tot din familia respectivă (nu vă dau eu cheia, să vedem cine știe), am aflat vreo opt ani mai târziu, din volumul de poezii al unuia dintre poeții mei preferați, care a mai scris și așa ceva, prin tinerețe – Edgar Allan Poe. Și am avut ambiția să încerc, la rândul meu, când am fost îndrăgostită sau, de vreo două…

View original post 234 more words

Of Buccaneer Christmas, Dog as Dinner, & Cigar Smoking Women

Interesting…

Swordplay & Swashbucklers

Classic romanticized buccaneers! The pirate captain and his woman ashore on a Caribbean island or an isolated part of the Main, perhaps to share plunder or while careening, or simply to celebrate the holiday. We can always count on Howard Pyle to make the romantic appeal to our imaginations. And indeed, buccaneers did celebrate Christmas (and probably smoked cigars on occasion too), as I discuss below.

howard-pyle-how-the-buccaneers-kept-christmas “How the Buccaneers Kept Christmas,” Howard Pyle, Harper’s Weekly, December 16, 1899, a special two-page image suitable for framing. In fact, I have it matted and framed.

BUCCANEER CHRISTMAS & DOG FOR DINNER

We do have multiple brief accounts of one buccaneer Christmas. Buccaneers, like other Europeans and European-derived Christian peoples, did observe the holiday, far more often with raucous, inebriated celebration than with religious devotion.

William Dampier noted that the captains of salt ships at Saltudos, or Salt Tortuga–where the very real…

View original post 3,676 more words

Ce mâncau țăranii la 1900

Interesant!

Turism si cultura in Balcani

Spune-mi ce mănânci ca să îți spun cine ești, ne zice un vechi proverb ! Și în cazul țăranilor, români sau de alte naționalități, gastronomia de multe ori poate căpăta chiar și o identitate. Pe vremuri, condițiile de trai erau mult mai dificile ca cele de astăzi, neexistând curent electric, mijloace de transport moderne, totul era practic mai greu de procurat. E drept, pe vremuri nici oamenii nu erau atât de grăbiți, timpul pe atunci fiind mai mult relativ. Peste 90% din populația României era în jurul anilor 1900 formata din țărani. Țăranii români consumau cel mai des mămăligă, deoarece porumbul era cel mai accesibil, mai ales în zonele joase, de șes, precum Bărăganul. Porumbul in unele cazuri era consumat chiar stricat, multe persoane imbolnavindu-se. Mămăliga era consumata atât de către cei săraci cât și de cei înstăriți, fiind preparată din făină de porumb, mei, orz, hrișcă. Țăranii mai înstăriți…

View original post 850 more words

Beware Misguided Writing Advice

Been there, listened to the wrong people, never doing it again… Worth knowing!

Nicholas C. Rossis

Author Anne R. Allen published yesterday a great post titled, 10 Dangerous Critiques: Beware Misguided Writing Advice. In it, she explains how trying to please everybody who beta-reads or critiques your WIP can turn a novel into a kind of jackalope of unrelated parts.

Jackalope illustration | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books

Sources of the Most Dangerous Critiques

1. The Realism Brigade

These are the folks who want to know when your characters go to the bathroom and point out that it really isn’t all that romantic to have your first kiss in front of everybody at work, the window of a department store, or the middle of a snowstorm.They’ll tell you that gun has too much of a kick for a young woman to handle or that nobody could run that fast in high heels.

The truth is that most fiction is not realistic and is not meant to be.

2. The Detailers

These are…

View original post 1,468 more words

Interview with Tylluan Penry

Interesting to be known by my readers too!

Nicholas C. Rossis

Remember my interview with Pamela Turner, one of the authors of Among the Headstones, an anthology of Gothic horror stories? Today, I’m interviewing Tylluan Penry, another one of the anthology’s authors.

Interview with Tylluan Penry

Tylluan Penry Author | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's books

Hi Tylluan, it’s great to have you on my blog today. Do you know where your ancestors are buried? Do you visit their graves?

I know where some of them are buried, but most are scattered all over the place, some in Ireland, Scotland, Northumberland, and other parts of Wales.

One of my ancestors is a well-attested ghost known as Bella, who ‘walks’ in Llandaff. Her husband kept a pub, and just a month after they were married she was seen running down to the River Taff where she drowned herself. Since then, there have been many reports from people who have seen her ghostly figure running down the same route to the…

View original post 1,214 more words

11 Reasons to build your author brand

Interesting and useful for all writers… Only if it was as easy to do it!

All about historical fiction

Author Tony Riches tweeted a link to Nat Schooler’s post – 11 Reasons Why To Build Your Personal Brand and it got me thinking: there must be a similar set of reasons for authors to build their personal brand.

Brand

But first – what is a brand? Jerry McLaughlin writing in Forbes magazine offers this perspective:

Marketers realized that they could create a specific perception in customers’ minds concerning the qualities and attributes of each non-generic product or service.  They took to calling this perception “the brand.”

Put simply, your “brand” is what your prospect thinks of when he or she hears your brand name.  It’s everything the public thinks it knows about your name brand offering—both factual (e.g. It comes in a robin’s-egg-blue box), and emotional (e.g. It’s romantic).  Your brand name exists objectively; people can see it.  It’s fixed.  But your brand exists only in someone’s mind.

And here…

View original post 582 more words