Every Swordsman Cheats

Nicholas C. Rossis

When writing fantasy, we often have to describe fight scenes. Swordfights, in particular, make for great descriptions. But we often forget one crucial aspect of fighting: when it comes to life or death, everyone cheats. Even the good guys, as Martin Lloyd points out on Quora.

Miyamoto Musashi

Miyamoto Musashi | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's booksSource: Vagabond fandoom

Miyamoto Musashi is one of history’s most celebrated swordsmen. But he was not the quintessential samurai. He was the quintessential anti-samurai. Where samurai went right, he went left. Musashi was famous for a unique style of double-bladed swordsmanship (it wasn’t unique if other samurai were doing it) and winning his duels through trickery (which other samurai fell for).

Musashi’s philosophy was essentially a “strategist” beats a “sword fencer”, so he probably cheated on principle to prove it.

Before he entered his first duel, his father started apologizing to the guy Musashi was supposed to fight. Musashi surprise-attacked him…

View original post 581 more words

Casa cu livadă

Venise vremea să se așeze la casa lui, să-și facă un rost. Era logodit cu Fiona. Nu aveau să locuiască la han sau pe corabie o viață întreagă. Și apoi, partea lui din pradă trebuia investită. Andrea nu făcea parte din categoria piraților care cheltuiau totul, pe băutură, femei și jocuri de noroc. Tatăl lui, chibzuit căpitan de corabie de mărfuri, îl învățase altfel.

Dădu de veste hangiței și proprietarilor prăvăliilor cărora le era client, că îl interesa să cumpere o căsuță pe malul mării. Reacția nu se lăsă așteptată mult.

– A murit socrul unui vecin. Omul n-are moștenitori, să le lase casa aceea. O vinde. Hai să vorbești cu el! îi spuse hangița într-o bună zi.

Andrea a urmat-o, curios să vadă imobilul de vânzare și să audă prețul.

Casa era exact cum o visase: din lemn solid, ridicată de la sol, cu etaj, în stil colonial franțuzesc. La parter erau trei camere, fiecare cu intrare separată de pe cerdacul de lemn care o înconjura, fără hol interior. Avea un fel de mansardă largă, mai înaltă decât altele, datorită acoperișului povârnit, care forma etajul. Când vor avea copii, gândi el, mansarda putea fi împărțită în trei sau patru camere, cu pereți de lemn.

Bucătăria era în spatele casei, într-o curte spațioasă, care se termina cu o mică livadă, găzduind șapte mangotieri și nouă portocali. Era suficient loc în curte pentru cultivat câteva straturi cu flori sau legume, dacă îi surâdea Fionei.

O luase la un preț rezonabil. Abia aștepta să i-o prezinte logodnicei și, în discuția aceea, să stabilească data nunții și să vadă ce altceva mai avea de făcut fiecare între timp.

– În sfârșit suntem proprietari de casă, stabiliți definitiv în Basse Terre! rosti el, zâmbind, cu contractul de cumpărare în mână, în aceeași după-amiază. Acum, rămâne să alegi când vrei să-mi fii mireasă și să mă ajuți să organizăm nunta.

Atât Fiona, cât și el crescuseră pe corăbiile părinților, acestea fiindu-le singurele case. Făcuse un pas important, legându-se de pământul Tortugăi.

– Vreau să văd casa! îi sări ea de gât, bucuroasă.

Voia să continue să navigheze, alături de el, când vor renunța la piraterie și vor avea goeleta lor, așa cum o visa Andrea, să transporte mărfuri de la o insulă la alta. Aceasta nu excludea confortul de a fi proprietarii unei case, stăpâna care hotărăște cum s-o administreze.

Entuziasmul i se risipi când văzu ce curte mare avea casa, după părerea ei. Ba încă și o livadă! Nu orice livadă – nu putea suferi fructele de mango și nu murea nici după portocale. Portocalele erau acceptabile pe masă, nu în curtea ei. Nu știa ce să le facă.

– Andrea, la ce te-ai gândit când ai cumpărat livada asta pentru noi – adică pentru mine, să am grijă de ea cât ești tu pe mare? izbucni ea. M-ai văzut vreodată mâncând mango? Nu-mi plac! Nici nu știu cum să am grijă de pomi. Nimeni din neamul meu n-a avut pământ!

Nu-i trecuse prin cap să se consulte cu ea în prealabil. Crezuse că surpriza o va face fericită. Doar de când lumea, bărbații luau hotărârile, femeile le acceptau. Când colo, se pare că avea motive să regrete lipsa unor cuvinte menite să le întărească relația.

– Am luat casa la un preț bun, cu tot ce o înconjoară. O livadă este mai ușor de cultivat decât un câmp agricol. Dacă am fi semănat grâne sau legume, ne-ar fi trebuit mai multe cunoștințe. Putem învăța de la vecini cum să îngrijim livada, iar la vremea recoltei, cine îți cere să guști din ea, dacă nu-ți place? Fructele pot fi vândute, în piață sau corăbiilor gata de plecare, proaspete sau preparate în dulceață, sirop… Hanul unde locuim acum îți poate fi unul dintre clienții fideli. Iar când vom avea corabia noastră, voi încărca fructe numai de aici.

Fiona nu luase în considerare posibilitățile de afaceri descrise de el. Dacă se gândea bine, s-ar fi putut obișnui să fie stăpâna unei case cu livadă. Poate Carmen o va învăța cum să învioreze curtea cu niște flori. Iar peste câțiva ani, când vor avea copii, poate va crește o capră și câteva găini, însă acestea erau vise despre care nu era sigură că se vor împlini vreodată.

– Bine, m-ai convins! Ce mai urmează? O potârniche într-un păr? râse Fiona, îmbrățișându-l, cu gândul la colindul englezesc de Crăciun despre darurile logodnicului.

– Unde ai văzut tu peri în Tortuga? O potârniche într-un portocal! Nu că ar fi știut el cum arată o potârniche, sau dacă trăiau astfel de păsări în Antile. El era un om

Anotimpurile vieții

Anotimpuri

(publicată în Antologia ANOTIMPURI, Editura Betta, 2020)

ANOTIMPURILE VIEȚII

Anul prunc doarme

învelit în plăpumioară albă.

Iarna îl ocrotește

și vântul îi murmură

un cântec de leagăn.

Să crească mare,

să rodească…

Tu n-ai venit pe lume la fel?

Sânge iute de clorofilă

curge prin vene de arbori și flori

iar puii animalelor și-ai oamenilor

se joacă, zglobii, descoperind lumea.

Viața nouă a primăverii

înflorește multicolor, renăscând,

omagiată de păsări cu triluri măiestre

și dansuri îndrăznețe.

Vara îi crește pe toți,

cu brațe de raze solare.

Marea se unduiește ademenitoare

ursind iubiri de vacanță, sub stele,

cu serenadele greierilor.

Sânzienele horesc și-i descântă

grânele să rodească,

tineri să nuntească.

Toamna își oferă cu dărnicie recoltele

în toate culorile pietrelor prețioase

și gusturile, gospodinelor harnice

apoi pălește, se scutură, plânge

ca o bunică singuratică

după ce a dăruit nepoților

toată averea unui suflet.

Ursul sătul se ascunde în peșteră.

Martinel presimte urgia iernii

și, încăpățânat, o refuză,

protestând împotriva frigului,

în felul său somnoros,

prin luni de hibernare.

Aș face la fel ca tine, Martinică!

Ne deșteptăm amândoi, peste o vreme,

odată cu înverzirea pământului?

Vine din nou iarna.

Sângele verde al copacilor îngheață,

văduvi de frunze și daruri.

Anul apune și el,

ca viața omului.

Ce păcat că alba iarnă a vieții

e fără de întoarcere!

Nu-i e dată o nouă primăvară…

PANAIT ISTRATI ÎN ANUL 2020

Convorbiri

(publicată în revista Convorbiri Literar-Artistice nr. 15/2020)

 

Prietenia e Iubirea care înnobilează viața și-i dă un sens.

Ea se contopește cu generozitatea și e singurul sentiment dezinteresat.

(Panait Istrati – “Sotir”)

 

În luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, în vârstă de jumătate de veac, la data de 16 aprilie 1935, în București.

Fiu al Dunării, Panait Istrati a purtat în lumea întreagă cântecele și povestirile Brăilei, deschizând gândurilor însetate de călătorii porțile Orientului, în primul rând prin imaginile orășelului cosmopolit care-i ocrotise copilăria și adolescența. Pentru a fi iubit pământul, scriitorul l-a descris cu tot ceea ce-i era caracteristic, bun și rău, oameni și locuri. Pornind de la izvoarele vieții sale, a zugrăvit Balta Brăilei, Vărsătura Siretului, satele Bărăganului, după care, urmându-și peregrinările sorții, ne-a dezvăluit crâmpeie din lumea Levantului.

Pentru el, importanți au fost oamenii, nu locurile. Iar Adrian Zografi, căruia Dunărea îi curge prin vene, împreună cu sângele fierbinte de aventurier chefalonit, a urmat îndemnul primului său prieten, fluviul, cutreierând neliniștit nu numai șapte țări, ci mult mai multe, întâlnind și studiind oamenii, pătrunzând cu un dar deosebit în sufletele, în viețile lor. Panait Istrati a descris lumea celor mulți, cu durerile și nedreptățile suferite de oamenii simpli. În paginile cărților lui strigă revolta care a mocnit în sufletele luminate de iubirea de oameni. Din păcate, un Codin, un Cosma, un Groza, care să împartă o rază de dreptate celor mulți și asupriți, sfârșesc tragic. Legea fiarelor umane nu-i iartă, cum nu-i iartă nici pe cei care oferă un sfat și o vorbă de încurajare gurilor amare – cum sunt căpitan Mavromati, kir Nicola, Ibrahim, barba Iani și alții.

Viața se derulează în paginile cărților lui Panait Istrati întocmai ca în realitate. El este un povestitor fidel al întâmplărilor reale de odinioară și nu arareori acestea îi vin în minte pe aripile câte unei melodii care deșteaptă amintirile: balada dunăreană a Chirei, amaneaua albaneză a lui kir Nicola, cântecul vechi al grecilor din Hios despre fata care iubea marea și a fost răpită de valuri, baladele haiducești cântate de la Galați în jos. Bărbații descriși de Panait Istrati ca personaje principale sunt viteji, pătimași, având cultul prieteniei și pe cel al familiei, odată cu dorința de a cunoaște lumea și viața în multiple ipostaze, de a sorbi toate experiențele, frumoase sau triste, pe care aceasta le oferă inimilor lor, însetate de libertate și dreptate. Femeile sunt așa cum le-a lăsat natura, trăind cu intensitate și disprețuind, mai presus de orice, fățărnicia. Ele sunt gata să lupte și să se sacrifice în numele iubirii, ca Neranțula, Tincuța lui Stavru, Chira și mama ei, sau în numele unui ideal generos, ca Floricica și țața Minca.

Și fiindcă, în vremea adolescenței și tinereții mele, Panait Istrati era un scriitor iubit, a fost odată ca niciodată, în anul 1992, o tabără de creație literară “Panait Istrati”, ai cărei organizatori s-au dus demult să-l întâlnească în paradisul oamenilor de cultură. Ni se dăduse o temă, cum vedem noi opera istratiană în viitor, dacă în anul 2000 va mai avea admiratori. Eu spusesem că da. Și dacă trecerea anilor lasă urme dureroase, nu numai în sufletele oamenilor, ci și în cele ale orașelor, prietenia rămâne veșnic. La douăzeci de ani după termenul proiectat atunci ca fiind viitorul suprem, rotunda sumă a două milenii, post factum, străbat străzile Brăilei, privind în urmă și ajung la concluzia că am avut dreptate.

Orașele au sufletele lor, la fel ca oamenii, iar civilizația le afectează puternic. Astăzi, privind în urmă și în continuare, mai departe în viitor, Brăila, Baldovineștii, locurile care păstrează umbra lui Panait Istrati arată cu totul altfel, tăvălugul modernizării afectându-le în diferite feluri, pentru a nu mai aminti cu nimic de atmosfera istratiană. Orașul este plin de blocuri. Silozurile din port, dărăpănate, amintind fie epoca de glorie a Piciorului de Paris din vremea scriitorului, a cărui Bursă de cereale dădea ora exactă și prețul corect în toată Europa, fie vremurile din copilăria și adolescența noastră, când porumbul Insulei Mari hrănea barjele de mare capacitate, împânzind Dunărea, în ambele direcții, au acum acoperișurile fără țigle, pe jumătate putrezite, și interioarele roase de șobolani și alte vietăți dăunătoare.

Nici măcar Dunărea nu a rămas aceeași, încă dinainte de construcția noului pod spre Smârdan – Ghecetul luptelor navale dintre Epaminonda și Marco, descris în “Neranțula”. Vapoare de pasageri nu mai trec demult spre Tulcea, din păcate. Bălțile s-au colmatat și peștele moare cu zile, departe de năvoadele pescarilor.

Oamenii, însă, s-au schimbat doar parțial. Fluviul interior al sentimentelor fiecăruia curge la fel ca pe vremea scriitorului brăilean. Prietenia este eternă, chiar dacă prietenii, duși de soartă, se despart uneori. Panait Istrati și personajele sale sunt de aceeași părere – deci, amintirea acestor apostoli ai prieteniei se va lega întotdeauna de cetatea dunăreană preamărită de el, și de ceea ce înflorește în sufletele fiecăruia dintre noi, la orice vârstă.

Copiii din anul 2020 – cei interesați de lectură, fiindcă, din păcate, există și alții – la fel ca cei din generațiile trecute, își sterg câte o lacrimă citind despre soarta tristă a lui căpitan Mavromati și a micului Adrian Zografi. La intrarea în adolescență visează la albastrul Mediteranei, poate mai curând decât la lumea mirifică a bălților de odinioară și la aventurile echipajului condus de Epaminonda și Neranțula, la lumea orientală prin care peregrina Dragomir și la faptele de vitejie ale haiducilor lui Cosma.

Atmosfera evocată în operele lui Panait Istrati nu mai există, dar amintirea ei va rămâne în eternitate, prilej de visare în toate timpurile.

Strada Malului, din cartierul grecesc de odinioară, nu mai păstrează urmele tavernei lui kir Leonida. Comorofca lui Codin și a cuțitarilor vestiți a devenit un cartier industrial. Unde se găsesc urmele existenței zbuciumate a lui Adrian Zografi, alias Panait Istrati?

Casa memorială a scriitorului a fost renovată de curând și i-au călcat pragul atât elevii orașului și ai localităților înconjurătoare, sosiți în excursie la Brăila, cât și turiștii. Biblioteca județeană îi poartă numele, ca și un liceu tehnologic de transporturi al orașului, un nou bulevard, întins din Grădina Mare, unde este și statuia scriitorului, spre Calea Galați până în Bulevardul Cuza, o librărie… Încă se mândresc brăilenii cu prozatorul lor vestit! Se organizează concursuri, se scrie despre el și opera lui, i se reeditează volumele…

Au rămas și vor continua să existe oameni care să prețuiască prietenia, care să dezvăluie nedreptățile și să lupte împotriva lor, care să dorească o lume mai bună, în spirit istratian. Cât timp sensibilitatea nu s-a stins în lume, Panait Istrati va trăi în sufletele lor. El este însuși simbolul prieteniei, al neastâmpărului, al dorinței de a cunoaște, de a iubi, de a lupta, un imbold spre fapte bune și inimi generoase pentru tinerii tuturor timpurilor.

Și cum ar fi posibil ca nerecunoștința urmașilor să-l scufunde total în negura uitării, când copiii anului 2020 sunt fiii tinerilor care și-au făcut torță călăuzitoare din amintirea marelui scriitor, adunându-se cândva, alături de mine, în taberele de creație literară ce-i fuseseră dedicate? Povestirile sale, la un veac sau chiar mai mult după vremea când s-au petrecut, încă trăiesc, în paginile cărților și în inimile noastre.

Confesiunea lui ni se potrivește tuturor, prezenți și viitori, fiindcă sufletul său are eternitatea prieteniei:

Așa că am regăsit Brăila copilăriei mele. De fapt, m-am regăsit pe mine. Căci, pentru mine, eu și cei care îmi seamănă sufletește sunt toată Brăila și toată omenirea.”

 

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – tradiții elene (I) Focurile Sfântului Ioan

Va suna cunoscut, celor care ati citit Echipajul?

Iubim Grecia

Ultimul mare prooroc al Vechiului Testament

Screenshot_2019-01-07-04-02-55 Sursa foto: pinterest

Mijlocul anului, mai exact solstițiul de vară, aduce în Grecia bucuria uneia dintre cele mai mari sărbători religioase, anume Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Considerat ”cel mai mare om născut din femeie”, Ioan Botezătorul este încă unul din exemplele de copii născuți la bătrânețe cu ajutorul divin. Părinții săi, Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se resemnaseră la ideea că nu vor mai avea urmași, dar iată că planurile lui Dumnezeu au fost diferite de cele ale oamenilor, iar Elisabeta a născut un prunc ce avea să schimbe istoria lumii. Rudă cu Mântuitorul, Ioan a venit pe lume tot în urma unei vești aduse tatălui său de Arhanghelul Gavriil care i-a spus că va avea un fiu. Pentru că nu a crezut, bătrânul Zaharia a fost pedepsit cu muțenia până la nașterea copilului, atunci când a putut să pronunțe numele…

View original post 739 more words

Interviu cu Emilia (Marina) Zepo din A doua cursă

Marina at 40 Hilary Swank as Amelia Earhart5 (1)

Cronicarul a fost văzut la Brăila, la începutul verii, în fața unei școli din Bariera Călărașilor. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu una dintre cele două profesoare de engleză ale școlii, o femeie de aproape patruzeci de ani. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, fără să iasă în evidență prin nimic. Are părul scurt, vopsit într-o nuanță de castaniu roșcat și ochii verzi, ascunși sub o pereche de ochelari. Anii petrecuți în compania cărților au cerut prețul lor…

Este politicoasă și nu a refuzat interviul. L-a invitat pe Cronicar la o cafea, într-un local micuț de vizavi de școală.

  1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul A DOUA CURSĂ?

Sunt profesor Emilia Zepo. Am treizeci și nouă de ani. În familie, mi se mai spune și Marina, după un personaj din legendele unei zone a Greciei. Predau engleza la două școli din Brăila. Sunt dirigintă la clasa a opta. Poate ați auzit de mine, fiindcă am avut aproape în fiecare an câte un elev calificat pentru olimpiada națională de limba engleză. Uneori și doi. În romanul A DOUA CURSĂ am un rol secundar.

  1. Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank. Închipuiți-vă și voi că are părul roșcat, nuanța mahon sau ceva asemănător. Culoarea la modă a anilor aceștia, cu care îmi acopăr firele de păr albe, care s-au cam înmulțit. Soțul meu îmi spune că elevii mi-au scos peri albi. Eu cred că mi-au ieșit de grija lui, de când e pilot pe Dunăre și a avut unele aventuri nedorite…

  1. Cât de mult a rămas din Marina de odinioară în Marina din prezent?

Greu de spus. Pe de o parte, sunt tot aceeași. Am aceeași pasiune pentru istorie, muzică, literatură, limbi străine, cultură în general, aceeași dragoste de viață și aceleași principii morale, pe care m-am străduit (și sper că am reușit) să le insuflu atât copiilor mei, cât și celor cărora le-am fost profesoară. Nu m-am abătut de pe cărarea îngustă, aleasă de mine!

Pe de altă parte, m-am confruntat cu suficiente greutăți de toate felurile, inerente vieții, ca să-mi pierd inocența adolescenței, a vremurilor când totul este posibil. Ori, de, și acum mai cred că orice este posibil pe lumea asta, dar în alt sens…

  1. Spune-mi ceva despre familia ta.

Părinții i-am pierdut încă din adolescență. Nu am frați. Unchiul și mătușa care m-au crescut au trăit să mă vadă mireasă și să-mi țină în brațe una dintre fiice. S-au dus în cursul aceluiași an. Unele perechi în vârstă nu supraviețuiesc unul fără celălalt. De sărbători, aprind câte o lumânare pentru odihna sufletelor lor, fie la cimitir, la Sfântul Constantin, fie la biserica cea mai apropiată.

Cu verii mei de toate vârstele formam, odinioară, un echipaj unit. Între timp, viața ne-a împrăștiat în cele patru vânturi, cum numai ea știe s-o facă. Eu, bucureșteanca, am devenit brăileancă, cu acte în regulă. Ei, majoritatea, au devenit bucureșteni. Narcisa mare s-a măritat pe la Focșani. În Brăila n-a rămas decât cel mai mic dintre verișori, Dani, cel cu care nu am păstrat o legătură prea strânsă. Sunt mai apropiată de cei din București.

 M-am căsătorit imediat după terminarea facultății. Am intrat cu bine în familia soțului, mă înțeleg bine cu socrul, cumnații, cumnatele, nepoții.

Soțul meu, atunci, era ofițer de punte Dionis Zepo. Eu i-am zis Leftheris de când l-am cunoscut, la paisprezece ani, și numele a prins și la alții din grupul lui de prieteni. Între timp, navele de pasageri nemaicirculând pe Dunărea maritimă, a fost nevoit să-și schimbe profesia, devenind pilot. Am patru copii, două fete născute de mine, Aliki, de șaisprezece ani, și Dora, de doisprezece, și doi gemeni, adoptați, Ina și Mihai, în vârstă de douăzeci și doi de ani. La anul termină facultatea. 

  1. Cât de greu este să fii soție de marinar?

Ușor nu este, dar, la fel ca multe alte femei, de acum și din vechime, m-am obișnuit. Sunt fiică de marinar și am crescut în casă cu verii mei, copii de marinar, la rândul lor. Știam ce înseamnă, cu bune și rele. Și dacă mi-ar fi fost soțul medic, sau polițist, sau militar – nu aș fi avut probleme similare? Sau dacă ar fi lucrat la o firmă româno-greacă, să fie jumătate din timp aici și jumătate la șefi, în Grecia, nu tot singură ar fi trebuit să mă descurc în lipsa lui?

Contează, în primul rând, omul de lângă tine, să fie om – iar Leftheris este. În toate profesiile găsești și oameni buni, și oameni răi. Din cei care își înșeală ori își bat soția, care se îmbată și fac scandal, sau care fac măgării la serviciu: furturi, înșelăciuni sau neglijențe mari. Am văzut și reversul medaliei – destule femei nu au suportat singurătatea și, de aceea, mulți marinari sunt divorțați. Chiar și printre prietenii noștri, unora li s-a întâmplat.

Nu sunt singura victimă a societății, suntem multe femei care avem căsnicii cu termen redus – când am avea nevoie de un sprijin, că se întâmplă ceva acasă, el e departe și tot singure înfruntăm situația. Am noroc de un socru pensionar, destul de sănătos, care m-a ajutat la nevoie, de cumnatul meu, soțul Electrei, și nepoții deja mari, de prietenul nostru și nașul Dorei, Theodoros, care, lucrând la Șantierul Naval, e disponibil în caz de inundație sau ceva, dacă Leftheris nu e acasă…

6. Ce ai simțit când ai aflat că Serghei s-a întors?

La început, teamă. Teamă pentru el – și am avut dreptate, că Anghel l-a găsit, din păcate – și teamă pentru mine. Nu am vrut să-l văd, dar i-am trimis pe finul lui și pe sora geamănă, fină a Nastei, știind că ei îi pot oferi, cu tot dragul, suportul moral de care avea nevoie. La rândul lor, experiența unei prietenii deosebite le va îmbogăți experiența de viață și personalitatea. Au avut grijă să-mi spună, fără să-i întreb eu, destule despre el, mai mult bune decât rele.

Dar s-a întâmplat să-l văd, oricât nu aș fi vrut, și nu a fost cum mă temeam. Cred că era normal să am sentimente amestecate. Din fericire, gelozia sau altele negative nu au făcut parte dintre ele. Nostalgia, da – însă această nostalgie am simțit-o după multe aspecte legate de adolescența mea, de oameni și vremuri care s-au schimbat. Nici Echipajul de odinioară nu mai este ca atunci… cum să fie Serioja la fel?

  1. Simți că ai sau ai avut o datorie morală față de el?

Am simțit asta dintotdeauna. Cred că mi-am dat seama de când a plecat în cursă lungă, înainte să se întâmple tot ceea ce i-a întors viața pe dos, dar, de fapt, o aveam de dinainte: cât eram în sanatoriu, îl ajutam la lecții, la română și la ce mai puteam. În fond, îi datorez viața. S-a întâmplat să-i pot face același serviciu când s-a întors, așa cum a făcut-o, din cursa lungă. Anghel nu l-ar fi lăsat în viață nici dacă l-ar fi ascultat, supus. Știa prea multe, îi deranja. Mă bucur că, până la urmă, i-a deranjat altfel, și că pe Anghel a reușit să-l bage la închisoare. Am aflat, după logodna lui, și ce a pățit cu Anghel mai de curând. Mă bucur că nu el și-a pătat mâna de sânge, însă e foarte bine că acel criminal nu îl va mai supăra niciodată.

  1. Ce mai fac verii tăi? Mai sunteți la fel de apropiați? Dar ceilalți din Echipajul de odinioară, neamintiți în A DOUA CURSĂ?

În A DOUA CURSĂ sunt amintiți puțini din Echipajul de odinioară – Theodoros cu familia lui, Asterița, Nondas, care este acum secundul/ timonierul lui Miltos, Ioan Lambrino în acte. (Probabil și Epaminondas îl chema doar în certificatul de botez, după naș.) Și, după divorț, s-a cam acrit, nu e tocmai personajul cel mai pozitiv de pe vaporul acela…

Verii mei nu apar în A DOUA CURSĂ. Majoritatea s-au mutat la București, s-au căsătorit, au sau nu copii…

Mihaela a rămas în Brăila și are trei fete, la fel de frumoase ca ea. Lucrează la Braiconf.

Narcisa mare s-a măritat la Focșani, are și ea doi copii. Sora ei, Vero cea mică, este artist plastic și predă la Academia de Arte din București. Și ea are doi băieți.

Lemoni lucrează la o bancă în București. Ea nu are copii. Virgil, tot în București, are o firmă de instalat centrale termice. S-a căsătorit imediat după terminarea facultății și are o fiică cu talent de actriță. Suntem apropiați în telefoane și e-mailuri, că altfel, la distanță, mai greu…

O parte din echipajul asociat de pe strada Plevnei au plecat și ei, care încotro, în lume, după o pâine mai bună. Cei cu Dunărea în sânge, și-au luat carnet de Rhin și plutesc prin fața sirenei Loreley. Alții s-au îmbarcat de cursă lungă, sau, cei care lucraseră la Șantierul Naval, și-au găsit de lucru prin țări cu lefuri mai bune. Au rămas bătrânii acasă… Ca peste tot, de altfel!

  1. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Dacă ECHIPAJUL a fost scris, într-o primă formă, încă din 1983, nu era programat să aibă vreodată o continuare. Însă după ce autoarea dăduse bun de tipar romanului, în septembrie 2018, chiar a doua zi, în tramvaiul 21, se gândea la carte, la epilog… și a avut revelația că și Serghei, uitat printre sticle în epilog, avea dreptul la o a doua șansă la fericire… deci, A DOUA CURSĂ! În momentul acela, pur și simplu revelația că va exista o continuare a făcut-o să coboare cu o stație mai devreme. În momentul acela, încă credea că personajul de care se va îndrăgosti va fi un personaj nou. Când i-a spus, seara, la un eveniment literar, tehnoredactorului de carte că va exista o continuare, ea a răspuns că-i combină și-i desparte ca în TÂNĂR ȘI NELINIȘTIT, crezând că tot cu mine va sfârși. Autoarea a râs și a spus că nu se va întâmpla așa… apoi a avut ideea cu cine s-ar putea combina, și cu ce obstacole.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul A DOUA CURSĂ poate fi comandat pe website Bibliocarti

”Soultana, fată din Soufli…”. Dansul ”zonaradiko”

Dansuri frumoase, locuri frumoase, povesti frumoase, de suflet ..

Iubim Grecia

Despre bogăția culturală a Traciei încă nu s-a spus totul. Această regiune aflată la răscrucea a trei țări, Grecia, Turcia și Bulgaria, poartă cu mândrie trăsăturile unui creuzet care a dezvoltat o cultură proprie provenită din creștinism și islamism, din obiceiuri grecești, bulgărești, arabe, pomace, găgăuze, armene, din limbi cu rezonanțe diferite, dar din sentimentul apartenenței la o istorie și un spațiu comune.

ÐÅËÅÊÁÍÏÉ ÓÔÏ ÄÅËÔÁ ÔÏÕ ÅÂÑÏÕ ÄÉÁÊÑÉÍÅÔÁÉ Ç ÔÏÕÑÊÉÊÇ ÐÏËÇ ENEZ (ÖÙÔÏÃÑÁÖÉÁ: ÌÁÑÊÏÓ ×ÏÕÆÏÕÑÇÓ / EUROKINISSI) Râul Evros. Sursa foto: http://www.ecozen.gr

Urmașii lui Orfeu din mitologie, tracii au creat o muzică veselă, rafinată, cântată la cimpoi, liră și daouli în regiunile Evros sau Rodopi, dar și la acordeon, în Rumelia. Este de la sine înțeles că dansurile urmează aceleași caracteristici ale muzicii, cucerind prin vioiciunea lor, prin alternanța pașilor lenți cu cei rapizi și cu sărituri, cu bogăția cromatică a costumelor și mișcările sinuoase ale șirului de dansatori, imitând în acest fel drumul labirintic al legendarului Tezeu.

Soufli

Tracia cunoaște câteva repere pe…

View original post 462 more words

Citind-o pe Marina Costa. Cartea “Ocrotiți de sirene”!

Multumesc, Cristina Apostol, pentru recenzia la Ocrotiti de sirene!

Vorbe pentru suflet...

Marina Costa (pe numele real Lelia-Elena Vasilescu) este născută în București, în anul 1968. În anii de gimnaziu s-a remarcat în cadrul cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hașdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrișor, făcându-și debutul literar în revista acestuia, în anul 1978, cu „Poem interminabil”. Absolventă a Facultăţii de Management a Academiei de Studii Economice, și-a luat doctoratul în economie mondială în anul 1996. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care „Managementul proiectelor cu finanţare internaţională”, în 1999. Meandrele vieţii profesionale au dus-o pe tărâmul cifrelor, însă scrisul i-a rămas o pasiune constantă. A debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul istoric, de aventuri, intitulat „Pribegii mărilor”, cea cu care mi-am început călătoria mărilor alături de autoare, apoi Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării”, și cea încheiată de curând, “Ocrotiți de sirene”!

Ocrotiți de sirene - Marina Costa

O…

View original post 1,194 more words