Drum în istorie – partea 5

– Emilia, trezeşte-te! Serbarea a început!

O mână mă zgâlţâia energic. Am recunoscut vocea lui Chicho, în timp ce încercam, fără rezultate, să deschid ochii.

Deci încă trăiam!

– Ce s-a întâmplat, somnorici? Nu te-am văzut aşa de adormită nici după noaptea pierdută la fiesta.

– Nu ştiu… Mă doare capul… Unde sunt? Ce cauţi aici, în Templul Soarelui?

– Emilia, tu ai văzut ceva? mă întrebă serios spiriduşul, folosind un termen pentru care sora lui l-ar fi certat, acuzându-l de superstiţii. Despre ce templu vorbeşti?

– Coricancha, din Cuzco, unde sunt akla

Abia reuşisem să văd coliba învârtindu-se parcă în jurul meu ca într-un carusel. Durerea de cap era, într-adevăr, necruţătoare.

– O fi de la aburii băuturii pe care a fiert-o bătrâna ta gazdă, îmi spuse Chicho, pe deplin lămurit. Nu eşti obişnuită, de aceea ţi s-a întâmplat. Până te îmbraci tu, eu voi vorbi cu gemenii. Nu-i spune Jimenei, că ea e viitoare doctoriţă şi n-o să te creadă. Iar după aceea… poţi să-mi povesteşti?

– Desigur.

Am găsit un vas cu apă. Speram ca răcoparea ei să mă trezească pe deplin, însă zadarnic. M-am îmbrăcat cu gesturi automate, neînţelegând pe deplin ce se petrecuse cu mine. Mirarea mi-a fost şi mai mare când mi-am descoperit în păr agrafa de argint dăruită de Inca, şi la gât amuleta de peruzea.

Deci fusese adevărat? Trăisem într-adevăr experienţa unui drum în istorie?

Chicho, Miguel, Gabriel şi bătrâna se apropiară. Gazda mea avea în mână o ceaşcă cu ceai mai amar decât cel de maté.

– Bea-l tot, o să-ţi facă bine!

Toţi patru aveau atenţii deosebite faţă de mine. După ce am băut ceaiul, durerea de cap începu să mă lase, iar Miguel îmi ceru să povestesc ce visasem. (Spre deosebire de Chicho, care încă mai credea în minuni, el nu era convins că nu fusese un simplu vis).

Îmi era puţin ruşine, cu patru perechi de ochi fixându-mă curioşi, însă am căutat să descriu cât mai amănunţit tot ce vorbisem, tot ce văzusem, inclusiv ritualul de jertfă.

– Puteţi spune că am visat, le-am zis în final, dar cum vă explicaţi atunci faptul că am în păr agrafa de argint, la gât amuleta care m-a apărat de foc, şi în minte cântece pe care voi nu le-aţi cântat? Am văzut cum arăta Cuzco înainte de a fi jefuit – şi apoi, de unde puteam să învăţ cuvinte quechua pe care nu le-aţi rostit voi, inclusiv o melodie în papiamiento?

– Dacă profesorul vostru te întreabă ceva, spune-i că eu ţi-am dăruit aceste podoabe, rosti bătrâna. De obicei, oamenii învăţaţi, chiar dacă au sângele nostru în vine, nu mai cred în forţa strămoşilor, în sărbători şi băuturi de leac. Cu atât mai mult fiindcă eşti străină, alţii s-ar fi cuvenit aleşi pentru această călătorie. Dacă Pacha-mama şi Quilla-mama au hotărât ca tu să fii aceea, să trăieşti viaţa unei akla şi să fii jertifită pentru victoria împotriva conquistadorilor, înseamnă că eşti într-adevăr o fiinţă deosebită, şi tot ce mi-ai spus aseară, ba chiar mai mult, a fost adevărat… Se cuvine să participi la serbare, în seara aceasta, şi te voi îmbrăca întocmai cum ai fost îmbrăcată în templu.

Serbarea începuse încă de dimineaţă printr-o procesiune religioasă. În satele locuite de indieni şi metişi niciodată nu ştiai dacă Fecioara Maria, scoasă adesea în procesiuni, nu este cumva Cocha-mama, Quilla-mama sau Pacha-mama, iar Isus e fiul lui Dumnezeu sau Fiul Soarelui. Divinităţile se amestecaseră odată cu sângele şi cu sărbătorile, în formarea noului popor creol despre care îi vorbisem lui Inca Tupac-Amaru cândva, într-un templu de aur.

Bătrâna îşi ţinu promisiunea. Din toate lăzile satului unde fuseseră păstrate veşmintele şi podoabele rituale, mi-a găsit ceva pe măsură, astfel încât la căderea serii am redevenit akla.

Dansatorii au băut din licoarea pregătită de bătrână. Focurile s-au aprins în cerc. Undeva, în mijlocul cercului, eram eu, împreună cu trei fete din sat. Nici nu ştiam ce am de făcut. Ele îmi zâmbeau încurajator. O clipă, gândul îmi zbură spre Oderay şi Coillur, dar ele se numeau Juana, Mariquilla şi Pepita.

Eu nu băusem nici măcar chicha, însă emoţia mă adusese în aceeaşi stare de euforie ca a celorlalţi. Dansul nostru semăna cu cele din templu. Zâmbetele fetelor dovedeau că mă descurcam.

Priveam chipurile tovarăşilor mei de expediţie, abia ghicite printre flăcări, şi deodată mi se păru că văd pe chipul lui Sylvio strălucirea ochilor de miere întâlniţi odinioară… aceleaşi trăsături fine…

L-am tras de mână şi l-am adus în mijlocul cercului, fără să mă pot elibera de sub vraja privirilor ce mă urmăreau din adâncul veacurilor. Melodia semăna cu alta pe care o mai auzisem… Inima mi s-a umplut, şi am început să cânt în papiamiento:

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcele meu iubit!”

Nimeni nu părea mirat nici de cunoştinţele mele de quechua, nici de îndrăzneala mea, în afara lui Sylvio, care nu s-ar fi dorit vedetă.

După ce muzica aceea dulce a încetat şi noi ne-am retras, a urmat un dans războinic, iar prin alegerea mea, Sylvio a rămas să-l întruchipeze pe Atahualpa.

Sub un copac, unde mă aşezasem să mă odihnesc şi să pot privi de la distanţă ceremonia, Miguel continuă discuţia întreruptă la amiază:

– Vezi tu, Emilia, lupta continuă. Numai că acum este vorba despre o luptă economică şi politică, iar conquistadorii vin din nord. Iau cafeaua, iau fructele… iau totul. Şi comorile, pentru colecţiile lor de antichităţi. Suntem liberi, dar sclavi; săraci în ţară bogată. Ştii foarte bine că noi doi suntem indieni şi ne mândrim cu numele de Yamqui, fiindu-ne strămoş un viteaz cacique. Gabriel şi cu mine am ales o formă de luptă la fel de bună: învăţăm istoria, să putem explica apoi, în calitate de profesori, copiilor din sate cine sunt ei – fiindcă acum, din păcate, pe platouri, puţini copii se duc la şcoală. E mai rău decât pe vremea incaşilor, atunci şcoala era obligatorie!

Cuvintele lui mă legănau. Am aţipit fără să-mi dau seama.

A doua zi, Land Rover-ul roşu al lui Victor, reparat, avea să înghită din nou distanţele. Vom părăsi satul în care am trăit experienţa unei vieţi, drumul ciudat în istorie. Poate la Nazca voi avea ocazia să particip la dezgroparea vreunei comori. Poate… De ce tocmai eu?

Acum îmi revenea în minte mirarea bătrânei… cuvintele lui Inca Tupac-Amaru despre rostul pe care îl avea acest drum în istorie în care soarta mă trimisese.

De ce eu? De ce Sylvio mi se pare că ar semăna cu Inca Tupac-Amaru?

Simt căldura amuletei de peruzea şi mă întreb dacă nu cumva Coillur avusese dreptate. L-am iubit, oare, pe Fiul Soarelui, ştiind că istoria nu mi-l poate reda? Mi-am pierdut oare dragostea pe râul fără de întoarcere al istoriei?

 martie – mai 1991

Advertisements

Drum în istorie – partea 4

Bătăliile erau încă în favoarea asupriţilor. Mă temeam că roata se va întoarce în curând, fiindcă sfârşitul îl cunoşteam.

Şi, într-adevăr, marile scoici marine numite turututu anunţară într-o zi apropierea duşmanului.

Printr-un coridor subteran ne-am refugiat din oraşul aflat sub asediu în fortăreaţa Sacsahuyaman. Inca aştepta întăriri de la poporul aymara şi de la cele din sud. Eu mă ferecasem în tăcere. Ne întâlneam în templu la fel ca odinioară, însă refuzam să-i răspund la întrebări.

– Ştiţi foarte bine ce va urma, am spus-o. Pe Jorge Gobea, metisul trădător, nu l-aţi găsit, nu l-aţi ucis înainte. Nu se putea, aşa e sortit să se întâmple. De ce să rostesc vorbe fără rost? Da-r-ar Dumnezeu să mă fi înşelat eu!

Fiul său şi doica plecaseră de mult spre Bolivia. Acolo urma să crească, pentru a prelua cândva buzduganul de aur al strămoşilor, însemn al puterii, şi llautu roşu de Fiu al Soarelui, împreună cu dorul de răzbunare împotriva spaniolilor.

Oştenii se îmbărbătau porinindu-şi acţiunile cu cântecul lui Atahualpa:

“În marele arbore huabo

Bătrânul cărăbuş

Cu lacrimi de sânge

Se tânguie amar.

            Şi sus, pe trunchiul drept

            Duioasa turturea

          De supărare grea

            Se tânguie amar.

Ca negura adâncă

Vin albii, val-vârtej,

De aur însetaţi

Se potolesc aici.

            Pe tatăl Inca-ndată

            Cu-asprime îl înhaţă,

            În pleavă îl trântesc

            Şi-l fac astfel să moară.

Cade grindina deasă!

O rază străluceşte

Şi-ascunsul soare, vai,

Se-ntunecă cu totul.

            Bărbaţii drepţi, vitejii,

            Sunt îngropaţi de vii,

            Iar biata ţară zace

            Sub un străin acum.

Să ne legăm cu toţii,

Fraţilor, să luptăm!

Pământu-nsângerat

De plânsete-i stropit.

            Din naltul cer, o, Inca,

            Părinte prea iubit,

            Pedeapsa noastră amară

            Apleacă-te, priveşte-o!

Văzând atâta jale

Nu-mi e sortit să mor –

Inimă nu mai am

Să pot încă trăi!”

De fiecare dată când îl auzeam, după ce Coillur mi-l tradusese, îmi venea să plâng. Povara întregii istorii îmi apăsa sufletul – la fel ca şi lui Inca Tupac-Amaru, care mă înţelegea pe deplin.

Cândva mă întrebase ce simt la apropierea spaniolilor, din moment ce ei erau “ai mei”.

– Ai mei nu sunt în nici un caz, mărite Inca. Sunt ai morţii şi ai aurului care-i stăpâneşte! Nu gândul meu i-a adus pe aceste meleaguri. Eu îi urăsc pe toţi cei ce seamănă sânge şi nedreptate în drumul lor.

– Vor mai exista războaie şi în viitorul pe care îl vezi? mă întrebă el altă dată.

– Din păcate, da. Unul mare, eliberând tot Imperiul Soarelui de sub coroana spaniolă – iar înainte şi după acesta, multe mici: răscoale, revolte de tot felul. Imperiul se va sfărâma în multe ţări ce se vor certa la nesfârşit pentru teritorii, iar în interiorul fiecărei ţări vor exista mereu conducători şi rebeli.

– Nu-i e dat poporului meu un strop de linişte în veacuri?

– Nu despre poporul quechua vorbesc acum, mărite Inca. Va exista un popor unic, denumit creol, păstrând în el ceea ce au mai bun ca neamuri spaniolii, quechua şi negrii.

– Negrii?

– Da. Există undeva, departe, un continent cu oameni negri, numit Africa, dacă ai auzit cumva prin mănăstire. De acolo vor aduce sclavi spaniolii, când bărbaţii quechua vor pieri în lupte sau în minele de argint şi aur, pentru a satisface setea de bogăţie a cotropitorilor.

În clipa aceea, din spatele unei coloane a templului apăru Marele Preot, cu tunetul în glas şi fulgere în priviri.

– Blasfemie! Nu crezi în victoria marelui Inca Tupac-Amaru împotriva invadatorilor? Te încăpăţânezi în profeţii absurde? Drept pedeapsă, mâine în zori vei fi jertfită pe altarul lui Viracocha pentru victoria poporului quechua!

Inca încercă să protesteze, să-i ceară îndurare, însă în van. Marele Preot, duşmanul meu, avea putere deplină în templu.

Am fost lăsată să mă pregătesc, la asfinţit. Inca mi-a promis că va veni mai târziu să mă vadă, şi că va rămâne alături de mine până la sfârşit, cu regretul că nu a putut împiedica această execuţie.

Coillur şi Oderay m-au împodobit plângând. Mantia grea de pene, bijuteriile din pietre preţioase mă apăsau. Îmi venea să plâng, însă reuşeam să mă abţin. Oare acesta era rostul pentru care fusesem trimisă aici? Să cad jertfă unei victorii iluzorii?

În inima templului, în sala cea mare, am vegheat toată noaptea, avându-l alături pe Inca Tupac-Amaru. În ochii lui străluceau câteva perle de lacrimi, ascunse: ţinea la mine, într-un fel sau altul; şi la soţia lui ţinuse, în alt fel; pe amândouă ne pierdea în favoarea morţii, la puţin timp una după alta… Dacă ar fi existat vreo posibilitate de salvare, m-ar fi scăpat de la moarte; aşa, singurul lucru pe care l-a putut face a fost să nu mă lase singură în ultimele clipe.

– Măcar dacă ar folosi la ceva această jertfă! am oftat eu. Dacă viaţa mea ar putea întoarce soarta bătăliei, sau astupa gura trădării, n-aş avea nici o părere de rău.

– Deci şi zilele mele sunt numărate?

– Începând cu asediul, steaua izbânzii vă apune în favoarea duşmanilor.

Tremuram, deşi emoţia care mă cuprinsese nu se putea numi întrutotul frică, mai curând orice altă reacţie nervoasă.

Inca mă strânse în braţe ca pe un copil lipsit de apărare. Cu o voce caldă, începu un cântec în graiul creol ce abia se forma, numit papiamiento. Melodia părea a fi un cântec de leagăn, însă de la primele versuri în spaniolă mi-am dat seama că m-am înşelat: era de dragoste şi de moarte. Eram jelită încă înainte de martiriu:

“Llipiacushpami tutayan

Mi dulce dueña, mi amor!

Alan! Imata tucunt

Con tan funesta dolor?

            Ya me deja, ya se va,

            Causag cristianonie ayayan;

            Adios, lumbre de mis ojos –

            Llipiacushpami tutayan!

Callepambapi saquispa

Sin escuchar mi clamor,

Puyushinami chingarin –

Mi dulce dueña, mi amor!”

L-am rugat să mi-o traducă. Mi-a răspuns că o va face abia în zori, înainte de a-mi începe dansul ritual al morţii.

Mi-a prins apoi la gât o amuletă mică, sculptată în piatră. La lumina flăcării de pe altar, răsfrântă de strălucirea odoarelor de aur şi argint, nu-mi puteam da seama despre ce fel de piatră era vorba – probabil, una semipreţioasă.

– Tradiţia spune că aceasta ar fi amuleta-salamandră, care apără de puterea focului. E singurul lucru care te-ar putea ajuta.

A doua noapte petrecută alături de un bărbat, într-un decor romantic, fără un cuvânt de dragoste – în schimb, dovedindu-ne unul celuilalt încredere neţărmurită. Cine ar auzi, poate n-ar crede.

Penumbra îi scotea în evidenţă trăsăturile fine şi ochii strălucitori de miere veche. Data trecută, sub făclia stelelor, fusese rândul meu să-l ocrotesc, să-l consolez; acum, focul sacru ne lumina chipurile, iar rolurile ni se inversaseră.

Ceea ce mi-a fost dat să ascult în noaptea aceea a fost un fel de testament politic: gândurile unui rege care era convins de realitatea prezicerilor mele. Eu îi vorbeam despre lucruri pe care cu greu le putea înţelege, descriindu-i popoarele Anzilor după jumătatea secolului XX: tot lupte, tot frământări politice, într-un destin istoric asumat de la înaintaşi.

Chiar dacă spusele mele nu erau deosebit de încurajatoare, demonstrau totuşi că tradiţia luptelor seculare luase o nouă înfăţişare, ce avea să ducă la izbândă, iar în calitatea sa de rege, Inca Tupac-Amaru nu putea decât să fie mulţumit de ceea ce auzea.

Zorile se apropiau. Inca îmi cântă încă o dată melodia aceea de dragoste şi moarte, potrivită clipelor pe care le înfruntam alături. Îşi aminti că trebuia să-mi traducă versurile quechua:

“Cum străluceai azi-noapte,

Dulcea mea iubită!

Ce voi face eu, nefericitul,

Cu o durere atât de apăsătoare?

            Deja mă părăseşte, iată –

            Ieri încă trăia, azi numai pare.

            Adio, lumină a ochilor mei –

            Cum străluceau azi noapte!

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcea mea iubită!”

Vocea lui caldă, strălucirea ochilor… parcă le mai întâlnisem la altcineva… La cine? Când? Nu reuşeam să-mi amintesc. În îmbrăţişarea lui mă simţeam ocrotită, gândurile mi se topiseră într-o căldură ciudată. Nu-mi mai era teamă.

…Deodată se iviră zorile! Marele Preot era la uşă, savurându-şi răzbunarea.

“Măcar să aibă ce vedea!” gândi probabil Inca, şi mă sărută sub ochii lui.

M-am ridicat, cu podoabele zornăind în dansul ritual:

“Soseşte moartea,

soseşte dansul!

Când vine dansul

trebuie să dansezi,

când vine moartea

nu există leac…

            Ah! Ce rece e vremea,

ce vânt rece bate!

Recele vânt al morţii

mă umple de fiori…”

Pe de altă parte, mă apropiasem de foc, dogorindu-mi trupul. Preoţii sacrificatori au pus tot felul de buruieni în flăcări, ridicând un fel de ceaţă fumegândă. M-am aruncat în mijlocul rugului, păstrând în memorie ochii mari ai lui Inca Tupac-Amaru.

Flăcările erau roşii, negre, galbene… Pe altar era în acelaşi timp cald şi rece… Oare aceasta să fie moartea?

Drum în istorie – partea 3

Într-o zi, Inca se arătă trist, îngândurat:

– Soţia mea este bolnavă. La amiază va fi adusă în templu. Oderay şi Coillur, împreună cu tine, veţi avea grijă de ea în vreme ce eu voi îndeplini cele cuvenite. Poţi să-mi spui, Emilia, dacă se va face bine?

– Nu, mărite Inca, nu pot să ştiu sigur. Aveţi copii?

– Un fiu în vârstă de opt luni. De ce întrebi, i-ai văzut cumva soarta?

– Lui, da. Să-l trimiţi undeva, departe, să fie îngrijit de oameni de încredere, pe platourile unde suflul războiului nu poate ajunge. Vor trece două sute de ani până ce un urmaş al lui va lua numele pe care l-ai umplut de glorie în lupte, ridicând poporul quechua din nou împotriva spaniolilor.

– Va izbândi, cel puţin?

– El, nu. Trădarea îl va arunca în flăcări. Însă alţii vor izbândi, câteva zeci de ani mai târziu. Sub alte nume, împărţit în mai multe ţări, Imperiul celor patru vânturi se va elibera de sub gheara leului Castillei.

Soţia lui Inca Tupac-Amaru, Caya, avea vreo douăzeci de ani. Dacă ar fi fost Jimena alături de mine, mi-ar fi spus de ce boală suferă. Eu nu-mi puteam da seama.

Au culcat-o alături de un iepure negru, pe care l-a înjunghiat la miezul nopţii însuşi Inca. Marele Preot a citit în măruntaiele jertfei că moartea este aproape, cerându-şi victima. Iepurele a fost incinerat, pentru a ucide spiritul rău al bolii.

– Va trebui să sacrifici o lama roşie pe altarul Soarelui şi poate că Supai, zeul morţii, se va îndura s-o mai lase, spuse Marele Preot.

Din camera în care eram, puteam auzi rugăciunea de sacrificiu, pe care Oderay mi-o tradusese.

“O, puternice Viracocha!

Atoateştiutor Viracocha!

Tu, care eşti pretutindeni acelaşi deasupra pământului,

Tu, care eşti de la începutul lumii până la sfârşitul ei,

Tu, care faci toate şi le însufleţeşti,

care ai grijă de oameni cât trebuie să trăiască sănătoşi, în pace,

Tu, care eşti în cele mai înalte ceruri

şi printre norii de furtună,

îngăduie-i o viaţă lungă

şi primeşte acest sacrificiu,

O, Creatorule!”

Totul a fost zadarnic, Caya a murit a doua zi. La îmbălsămare nu am putut asista, ci doar la ceremonia funerară a darurilor şi onorurilor. În jurul moartei au fost puse vase cu mâncăruri alese, podoabe, unelte cotidiene cu care ţesuse sau brodase. Preotesele s-au prins într-un dans ritual pe care eu trebuia să-l învăţ din câţiva paşi.

Participanţii se apărau de influenţa nefastă a zeului morţii golind patru cupe de chicha, ceea ce-i aducea într-o stare de beţie rituală. A trebuit să beau şi eu. Se jucau zaruri confecţionate din oscioare de lama roşie, numite huayru, speciale pentru astfel de ocazii. Fiindcă răposata era femeie, doar femeile aveau dreptul să joace, câştigând podoabe sau veşminte care-i aparţinuseră acesteia.

Eu m-am refugiat în grădina de aur, nedorind să particip la această parte a tradiţiei. Acolo m-a găsit Inca.

– Tu nu joci huayru împreună cu celelalte?

– Nu pot… Am fost crescută în alte tradiţii, şi mi se pare o impietate. În străfundurile sufletului rămân creştină. În plus, de oameni beţi mi-a fost frică întotdeauna, şi am impresia că unii participanţi au dublat numărul cupelor băute…

– Te înţeleg. Pe mine m-au educat într-o mănăstire, pentru a deprinde toate secretele spaniolilor şi a putea lupta împotriva lor de la egal la egal. Atahualpa şi Manco nu au înţeles lucrul acesta, de aceea au fost învinşi. Iar din intoleranţa preoţilor la tot ceea ce nu corespundea convingerilor lor, am învăţat că trebuie să respecţi şi ceea ce nu poţi înţelege. La tine am găsit această calitate. Eşti altfel decât ei. Până şi vorba îţi este alta…

(Fără îndoială că, numai după doi ani de filologie, n-aveam cum să fiu familiarizată cu toate arhaismele anilor 1570, a căror limbă literară păstra încă asemănări şi mai mari cu portugheza).

Inca îşi continuă gândul:

– Nu te pot obliga să faci ceea ce nu ţi se potriveşte, atâta timp cât respecţi legile templului. Îţi dăruiesc însă o agrafă – pe care altfel poate că ai fi câştigat-o, tu sau alta, la huayru.

Era o agrafă din argint, cu stele încrustate în metal. Îmi plăcea. Nu-mi aminteam dacă o văzusem sau nu în părul Cayei. Inca mi-o prinse chiar el în păr. Dacă ne-ar fi văzut acum Marele Preot, ce ură i-ar fi scăpărat în priviri!

Mă săturasem de duşmănia lui ascunsă, fiindcă nu făcusem nici un rău, nimănui. Altă prizonieră model ca mine, neregretându-şi trecutul şi starea actuală, nu cred că mai întâlniseră printre spanioli. De fapt, neînţelegând cum nimerisem eu în acel timp ce-mi era străin, aşteptam cu interes fiecare zi, cu orice mi-ar fi adus ea, convinsă că aceeaşi putere magică mă va reîntoarce, cândva, în secolul XX.

Ceea ce mă lega de Inca Tupac-Amaru nu era dragoste, după cum credeau unii, ci un sentiment ciudat, mult mai înalt, mult mai puternic, o punte între gânduri, de absolută sinceritate, de ambele părţi.

În noaptea aceea, departe de participanţii la ritualul funerar, ameţiţi cu chicha, Inca îmi povesti viaţa sa zbuciumată.

Pe Caya o iubise. Fiind considerat fiu al Soarelui, trebuia oricum să se căsătorească numai cu una dintre surorile sale, pentru a păstra în vinele urmaşilor sângele divin. Sora cea mai apropiată de vârstă, cu care era căsătorit încă din leagăn, se numea “sora – stea”. În afara ei, îşi putea alege oricâte alte soţii, din rândul “fetelor alese” şi al fiicelor de căpetenii din ţinuturile imperiului.

Ca urmare a consangvinităţii repetate, incaşii mureau adesea tineri, lăsând puţini urmaşi la tron, în schimb, o puzderie de bastarzi lipsiţi de drepturi, care se puteau afirma doar prin valoarea proprie. În ceea ce priveşte fetele, era mai uşor: prinţesele fără drept de moştenire, numite ñusta, îşi găseau soţi de vază. Altele erau educate în templu, pentru a deveni preotese, precum Oderay şi Coillur. În schimb, băieţii se războiau mereu între ei, şi de aici începuse tragedia poporului quechua, de la Huascar şi Atahualpa…

Gândurile mi se amestecau. Convingeri istorice înrădăcinate în mine de pe vremea când citeam “Tradiţiile” lui Ricardo Palma începeau să se clatine.

Am ascultat tot ce-mi spunea Inca Tupac-Amaru sub strălucirea stelelor şi a pietrelor preţioase, lăsând pentru mai târziu ordonarea ideilor şi a sentimentelor. În clipele acelea încetase a fi un rege, era doar un om lovit de soartă, iar eu, printr-un miracol alături de el, aveam menirea să-l încurajez.

În zilele următoare, când eram singură la apă ori când împodobeam lama aleasă pentru sacrificiu cu cercei sacri din aur cu ciucuri coloraţi şi coliere de scoici, îmi revenea în minte tot ce auzisem.

Deci nici vestitul Atahualpa nu fusese un rege fără pată, precum îl zugrăviseră cronicarii! “Condorul Anzilor” îşi sfâşiase propriul frate, deşi era bastard, fiu al “Marii Doamne din Quito”, şi nu s-ar fi cuvenit să fie Inca.

Iar Tupac-Amaru, nepot al lui Huascar, fusese crescut în fortăreţele de pe platouri până la vârsta de zece ani, ca şi tatăl său, pentru a nu-i fi cunoscută originea. Fusese dat apoi în grija lui Paullu, unul dintre bătrânii săi unchi, pentru a fi prezentat în Oraşul Regilor şi educat după voia spaniolilor, într-o mănăstire. Căuta să înveţe totul, iar viceregelui îi părea om de încredere. Nimeni nu bănuia că imnul lui Atahualpa îi răsună în suflet, împreună cu ura faţă de cotropitori, aşa că ridicarea la luptă a fost o surpriză.

Drum în istorie – partea 2

…Deodată, imaginea bătrânei parcă se mistui în ceaţă, şi m-am trezit înconjurată de patru oşteni în veşminte ciudate, care-şi îndreptau lăncile spre mine. Am înţeles că eram prizonieră şi trebuia să mă supun lor, urcând pe drumul de piatră spre Cuzco.

Fusesem la Cuzco împreună cu don Raimundo, Geraldina, Jimena şi Chicho, cu vreo zece zile înainte de a porni în expediţie. Recunoşteam drumul. Cetatea „Centrului lumii” mă fascinase.

Intrarea în cetate m-a şocat: conquistadorii încă nu apucaseră să jefuiască totul, palatele nu erau părăginite… Părea de zece ori mai frumoasă decât o văzusem în excursie.

Încercam să înţeleg cum am ajuns într-o vreme ce-mi era străină, numai că nu toate întrebările îşi găsesc răspunsul.

Ne-am înfăţişat înaintea unui tânăr cu trăsături fine, înveşmântat în straie din lână de lama, ţesute cu fir de aur. După turbanul şi cingătoarea purpurie, de asemenea ornamentate cu aur, am înţeles că era marele Inca. Oştenii îi spuseră ceva în quechua, din care am înţeles doar un nume de nobil spaniol: don Alonso Escobar de Rivera.

– Fiica nu este vinovată pentru păcatele tatălui, răspunse Inca în spaniolă. Nu va fi condamnată la moarte, nici nu va fi tratată ca o prizonieră de război, fiindcă vreau să-i dovedim viceregelui că noi nu cu femeile purtăm războiul, ci cu coroana leului Castillei!

Înţelegând din ce pericol am scăpat, l-am privit pe rege cu atenţie, să aflu ce soartă îmi va fi hărăzită. În aceeaşi clipă, privirea lui de aur vechi, strălucitor, poposi asupra mea, încercând să-mi ghicească gândurile. Se mira că nu arătam prea speriată.

– Va fi akla, preoteasă în templul Soarelui, datorând supunere marelui preot şi Fiului Soarelui! hotărî el. Duceţi-o la templu!

Coricancha, vestitul templu din Cuzco, încă mai păstra urmele gloriei de odinioară: ornat cu plăci de aur, care străluceau sub razele soarelui, avea înăuntru statuete şi ex-voto-uri de aur şi argint, cu pietre preţioase de diferite culori. Câte minunăţii mi-a fost dat să văd acolo, nici un sfert nu ajunseseră la adăpost, în muzeele lumii!

Am fost îmbrăcată cu o cămaşă de lână, ca un fel de tunică, albă, şi o fustă lungă până în pământ, cu câteva motive decorative. Am înţeles că la intrarea în templu va trebui să port pe deasupra o mantie din pene colorate, deosebit de frumoasă, şi că sarcina mea de toate zilele era să port de grijă pocalelor uriaşe din lemn, decorate cu capete de animale şi cu motive geometrice din mastic colorat şi aur, numite kero, din care urma să ofer libaţii zeilor. Trebuia, de asemenea, în zori să aduc apă într-un vas ciudat, mare, numit aryballu, care avea două mânere pe laturile corpului şi un chip de animal reliefându-se în partea de sus a vasului, pentru a-l menţine în poziţie verticală. Acesta trebuia purtat în spate, prins cu un sistem ingenios, pe care mi l-au explicat apoi două dintre preotese, Oderay şi Coillur, în grija cărora mă lăsase Marele Preot.

Ele erau surori gemene, în vârstă de vreo şaptesprezece ani, la fel de frumoase cum mai văzusem atâtea fete indiene sau metise, pe străzile Limei ori în călătoria făcută cu don Raimundo. Ştiau bine spaniolă, aşa că ne puteam înţelege cu uşurinţă.

De la ele am aflat că nu toţi oamenii din templu ştiau limba conquistadorilor, însă nobilii o învăţaseră. Inca Tupac-Amaru, care îmi schimbase soarta din prizonieră în preoteasă, îşi stabilise din nou cetatea la Cuzco, revoltându-se împotriva viceregelui şi adunându-şi oştenii.

Acum îmi era clar. Cunoşteam istoria tristă a acestui ultim Inca. Mă bucuram că mi s-a dat ocazia de a-l vedea, de a trăi vremurile acelea, chiar dacă…

Nu-mi părea rău că sunt preoteasă a soarelui. Îndeplineam cu sârguinţă tot ce aveam de făcut, să nu dau nimănui motiv de nemulţumire. Cu gemenele mă înţelegeam bine, îmi povesteau lucruri interesante… Am înţeles că şi ele erau prinţese, surori vitrege ale lui Inca. Coillur s-a mirat că ştiam legenda care-i dăduse numele – povestea frumoasă de dragoste a generalului Ollantay pentru prinţesa Cusi-Coillur, fiica lui Inca Pachacutec. (Mi-o povestiseră alţi doi gemeni indieni, Miguel şi Gabriel, studenţii preferaţi ai lui don Raimundo).

Generalul, deşi vestit, nefiind de sânge regal, a fost refuzat când a cerut-o de soţie. Marele Inca şi-a închis fiica în fortăreaţa Ayllahuari, să-şi plângă dragostea nefericită, iar Ollantay s-a ridicat cu armatele împotriva lui Inca Pachacutec, ca s-o salveze. Trădarea şi-a făcut loc în apropierea generalului, care a fost dat în mâinile regelui şi condamnat la moarte. Până la execuţie însă, Inca Pachacutec s-a stins din viaţă într-o noapte, urmându-i la tron fiul său, Inca Tupac-Yupanqui, care l-a iertat pe rebel şi i-a permis să se căsătorească cu prinţesa Cusi-Coillur. Iar Coillur, noua mea prietenă, spunea că strămoaşă i-a fost Imasumac, fiica celor doi eroi de legendă.

Inca venea să se roage în fiecare zi în templu şi să se plimbe prin grădina interioară de aur. Uneori vorbea cu surorile lui, alte dăţi se oprea să schimbe câteva cuvinte cu mine. Nu se mâniase că, spre deosebire de ceilalţi oameni simpli, eu nu plecam ochii, ci îl priveam în faţă.

– Marele Preot spusese că pentru o fată creştină nu-i mai mare osândă decât a o hărăzi templului, însă tu nu pari nefericită aici, iar el nu are ce-ţi reproşa.

– Îmi place, mărite Inca, tot ce văd aici; îmi plac locurile, templul, ceremoniile. Oderay şi Coillur sunt prietenele mele. Iar dacă măria-voastră doreşte să fiu sinceră, mărturisesc că îmi păstrez în suflet credinţa strămoşilor mei. Dumnezeu este unul singur, indiferent ce nume îi dau cei care se roagă. Aici se aduc ofrande lui Pacha-mama; în catedrala din Oraşul Regilor, oare statuia Fecioarei Maria nu este împodobită cu flori, şi nu are cercei de diamant?

– Îmi place cum gândeşti. Fără îndoială că ai dreptate, şi fiecare trebuie să-şi respecte strămoşii.

În timp ce vorbea, eu mi-am amintit un nume pe care de mult tot încercam să mi-l amintesc, să-l previn pe Inca:

– Ştiu că aţi trimis mesageri cu făclii pe toate cărările munţilor, să cheme poporul la luptă. După Atahualpa, sunteţi primul care face asta. Însă dacă nu vă feriţi de un metis numit Jorge Gobea, el vă va trăda.

– De unde ştii lucrurile acestea? se miră Inca. Nici în templu, nici la apă nu le puteai auzi, şi în altă parte nu poţi ieşi.

– Sunt lucruri pe care le pot vedea în viitor. Am ştiut de când le plănuiaţi, şi ştiu că în primele lupte veţi învinge, cu dreptatea de partea cauzei poporului quechua, însă când vă vor jura credinţă metişii, în catedrală, unul dintre ei nu va rosti jurământul şi vă va trăda; acela e Jorge Gobea.

Nu ştiam dacă poate ajuta la ceva faptul că l-am prevenit. Istoria nu se poate schimba, din nefericire – totuşi trăgeam nădejdea că trădătorul ar putea fi ucis mult mai înainte decât ştiam eu din cărţi.

Cuvintele mele îl puseseră pe gânduri pe Inca Tupac-Amaru. Intră în templu, murmurând rugăciuni. Mantia-i purpurie strălucea sub razele soarelui.

Probabil se frământase mult, că a doua zi mă întrebă:

– Cât de departe poţi vedea în viitor?

– Până la sfârşitul secolului XX, numai că o fac în felul meu propriu, nu ca oracolul de la Pachacamac. De exemplu, ştiu care va fi sfârşitul… însă n-aş putea să-ţi spun, mărite Inca, unde anume vei câştiga bătăliile şi unde le vei pierde.

– Soarele este tatăl meu, la el mă voi întoarce cândva… Dar ce vezi pentru bietul meu popor, ce soartă îl aşteaptă?

Am şovăit o clipă dacă să spun adevărul ori nu. Am ales sinceritatea, deşi puteam s-o plătesc scump:

– Tristă este soarta marelui imperiu al celor patru vânturi, dezbinat sub stăpânirea spaniolilor. De multe ori condorul cu aripile înroşite în sângele lui Atahualpa va zbura deasupra Anzilor, chemând la luptă, însă chemarea lui nu-i va găsi uniţi pe caciques, şi sângele lor va stinge focul revoltelor…

– Cuvintele tale sunt îndrăzneţe, totuşi le cred… Oricât de pricepută iscoadă ai fi fost, n-aveai cum să afli despre mesagerii trimişi de curând, în taină, să ridice la luptă bărbaţii din ţinuturile andine – şi apoi, chiar dacă ai fi aflat, n-aveai nici un interes să îmi dezvălui că ştii. Înseamnă că există într-adevăr ceva deosebit în tine, Emilia… Şi vorbele tale sunt altfel, nu reuşesc să înţeleg toate cuvintele. De unde vii, de fapt?

– Soldaţii tăi m-au adus, mărite Inca. Ei ţi-au spus cine sunt. Altceva nu ştiu. Cred că am fost trimisă aici cu un rost anume, însă nu ştiu care ar putea fi. …Dumnezeu, Viracocha ori altă putere necunoscută mi-a hotărât destinul în acest templu. Cred că voi avea ceva de împlinit, apoi voi pleca, într-un fel sau altul, fără să evadez şi fără să mă puteţi reţine.

De atunci, Inca şi-a luat obiceiul să discute cu mine în fiecare dimineaţă, după ce lama era sacrificată, conform ritualului. Ne aşezam pe malul râului Huatenay, în grădina de aur a Soarelui, şi între noi se stabilise pactul sincerităţii absolute.

Prietenele mele, Oderay şi Coillur, aflaseră de aceste întâlniri. Mi-au atras atenţia că eu nu fac parte dintre “fetele alese”, ci semiluna de argint îmi împodobeşte urechile şi fruntea, sortindu-mă templului. Mi-au spus ce pedeapsă le aşteaptă pe preotesele care îşi nesocotesc jurământul, de ce moarte cruntă au parte.

– Zadarnic îmi purtaţi de grijă, le-am răspuns eu. Ştiu că sunt akla şi mă port ca atare. Mă bucur însă că am prietene adevărate.

– Eşti străină, era de datoria noastră să-ţi spunem. Inca trebuie adorat ca fiu al Soarelui, însă…

– Nu intenţionez să-l seduc, dacă aceasta vă era îngrijorarea, şi nu sunt îndrăgostită de el. Există între noi o legătură a gândului, mai presus de orice iubire pământeană… Această punte se clădeşte între noi, întocmai cum spunea un poet spaniol despre care voi n-aţi auzit:

Creşte panglica pe puntea

curcubeului întâlnirii noastre…”

…Iar legătura aceasta ciudată se întărea în fiecare zi. Marele Preot începu să nu mă vadă cu ochi buni pentru influenţa pe care bănuia că o am asupra lui Inca. Îmi dădu în grijă şi lamele sacre pentru sacrificiu, găsea mereu câte o treabă pentru mine, mirat că nu mă plângeam. Pentru mine, Templul Soarelui reprezenta o lume întreagă, pe care eram însetată s-o cunosc, şi, într-o oarecare măsură, reuşisem acest lucru.

Drum în istorie – partea 1

DRUM ÎN ISTORIE

 

Motto:

“I lost my love on the river of no return,

and forever my heart is gone

on the river of no return –

you’ll never return to me. “

 (Cântec popular american)

 

Maşina, un Land Rover roşu, începu să tuşească şi apoi se opri, spre disperarea tuturor. Până la lăsarea serii nu mai era mult.

– E un sat indian în apropiere, spuse Miguel. Până acolo am putea eventual s-o împingem, nu-i decât un kilometru printre dune.

Don Raimundo se uită pe hartă înainte de a-i da dreptate, după care fetele scoaseră toate bagajele din maşină, iar băieţii se apucară s-o împingă, în timp ce Victor înjura şi bombănea.

Satul era o aşezare de colibe, singura casă care-şi merita denumirea îi adăpostea pe primar şi pe poliţist.

Don Raimundo îi trimise înainte pe Miguel şi Gabriel ca să discute cu sătenii, cine ne-ar putea găzdui pentru o noapte, astfel încât la sosirea noastră toate erau aranjate.

Don Raimundo, Victor şi Julio studiau maşina, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Pe noi ne-au luat în primire oamenii din sat, invitându-ne să ne ducem bagajele în câte o colibă. Mie îmi oferise ospitalitate o bătrână indiană – putea avea la fel de bine şaizeci sau optzeci de ani, căci în locurile acestea oamenii îmbătrânesc repede.

Într-un colţ al vetrei, o oală plină fierbea bolborosind. Eu nu i-am dat nici o atenţie. Am vrut să-mi împart conserva ce-mi ţinea loc de cină cu gazda mea, însă ea refuză, explicându-mi că a doua zi avea loc o sărbătoare mare şi se cuvenea să postească în ajun.

Bătrâna mă iscodea ce ne-a făcut să pornim la drum, nu cumva umblăm după comori? Iar pe mine, dibuindu-mă după accent că sunt străină, mă credea americancă, aşa că am început să-i povestesc totul de-a fir a păr.

I-am spus că sunt dintr-o ţară îndepărtată de peste ocean, din Europa, unde se vorbeşte o limbă cât de cât asemănătoare cu spaniola; că profesorul meu de spaniolă din liceu, chilian refugiat la noi după lovitura de stat, era un om deosebit, cu care mi-a făcut plăcere să păstrez legătura şi după terminarea liceului. Mă împrietenisem cu copiii lui, Chicho şi Jimena, datorită lor mă aflam acum aici…

Chicho şi Jimena aveau o soră mai mare, Geraldina, logodită cu un peruan. S-au căsătorit, au venit la Lima… Soţul Geraldinei, don Raimundo, e asistent universitar la facultatea de istorie, cu el am pornit acum în expediţie…

Eram într-adevăr fericită că mă aflu în locurile acestea încărcate de istorie, după ce citisem atâtea despre Imperiul Soarelui şi despre Oraşul Regilor, apoi despre generalii Antonio Sucre şi Simon Bolivar…

Miguel şi Gabriel, doi dintre participanţii la expediţie, făceau parte dintre urmaşii poporului Soarelui. Ei mi-au povestit ceea ce nu ajunsesem încă să citesc, începând cu legenda generalului Ollantay şi cu povestiri despre comori ascunse.

– Deci umblaţi după comori! se încruntă bătrâna.

– Nu. N-avem ce face cu aurul incaşilor. Don Raimundo a făcut contract cu Muzeul de Arheologie din Lima. Vom face săpături pe lângă Nazca, printre dunele de nisip. Ne-ar interesa oale, ţesături… Ştiu cum gândesc oamenii de pe aici, bunicuţo: că, ei fiind urmaşii poporului quechua, comorile le aparţin în dreaptă moştenire şi pot fi folosite pentru a le îmbunătăţi viaţa. Noi privim prin prisma istoriei: descoperirile arheologice se cuvine să-şi găsească locul în muzeele din Lima, Nazca ori alte oraşe importante – nu în colecţiile particulare ale americanilor bogaţi!