Drum în istorie – partea 5

– Emilia, trezeşte-te! Serbarea a început!

O mână mă zgâlţâia energic. Am recunoscut vocea lui Chicho, în timp ce încercam, fără rezultate, să deschid ochii.

Deci încă trăiam!

– Ce s-a întâmplat, somnorici? Nu te-am văzut aşa de adormită nici după noaptea pierdută la fiesta.

– Nu ştiu… Mă doare capul… Unde sunt? Ce cauţi aici, în Templul Soarelui?

– Emilia, tu ai văzut ceva? mă întrebă serios spiriduşul, folosind un termen pentru care sora lui l-ar fi certat, acuzându-l de superstiţii. Despre ce templu vorbeşti?

– Coricancha, din Cuzco, unde sunt akla

Abia reuşisem să văd coliba învârtindu-se parcă în jurul meu ca într-un carusel. Durerea de cap era, într-adevăr, necruţătoare.

– O fi de la aburii băuturii pe care a fiert-o bătrâna ta gazdă, îmi spuse Chicho, pe deplin lămurit. Nu eşti obişnuită, de aceea ţi s-a întâmplat. Până te îmbraci tu, eu voi vorbi cu gemenii. Nu-i spune Jimenei, că ea e viitoare doctoriţă şi n-o să te creadă. Iar după aceea… poţi să-mi povesteşti?

– Desigur.

Am găsit un vas cu apă. Speram ca răcoparea ei să mă trezească pe deplin, însă zadarnic. M-am îmbrăcat cu gesturi automate, neînţelegând pe deplin ce se petrecuse cu mine. Mirarea mi-a fost şi mai mare când mi-am descoperit în păr agrafa de argint dăruită de Inca, şi la gât amuleta de peruzea.

Deci fusese adevărat? Trăisem într-adevăr experienţa unui drum în istorie?

Chicho, Miguel, Gabriel şi bătrâna se apropiară. Gazda mea avea în mână o ceaşcă cu ceai mai amar decât cel de maté.

– Bea-l tot, o să-ţi facă bine!

Toţi patru aveau atenţii deosebite faţă de mine. După ce am băut ceaiul, durerea de cap începu să mă lase, iar Miguel îmi ceru să povestesc ce visasem. (Spre deosebire de Chicho, care încă mai credea în minuni, el nu era convins că nu fusese un simplu vis).

Îmi era puţin ruşine, cu patru perechi de ochi fixându-mă curioşi, însă am căutat să descriu cât mai amănunţit tot ce vorbisem, tot ce văzusem, inclusiv ritualul de jertfă.

– Puteţi spune că am visat, le-am zis în final, dar cum vă explicaţi atunci faptul că am în păr agrafa de argint, la gât amuleta care m-a apărat de foc, şi în minte cântece pe care voi nu le-aţi cântat? Am văzut cum arăta Cuzco înainte de a fi jefuit – şi apoi, de unde puteam să învăţ cuvinte quechua pe care nu le-aţi rostit voi, inclusiv o melodie în papiamiento?

– Dacă profesorul vostru te întreabă ceva, spune-i că eu ţi-am dăruit aceste podoabe, rosti bătrâna. De obicei, oamenii învăţaţi, chiar dacă au sângele nostru în vine, nu mai cred în forţa strămoşilor, în sărbători şi băuturi de leac. Cu atât mai mult fiindcă eşti străină, alţii s-ar fi cuvenit aleşi pentru această călătorie. Dacă Pacha-mama şi Quilla-mama au hotărât ca tu să fii aceea, să trăieşti viaţa unei akla şi să fii jertifită pentru victoria împotriva conquistadorilor, înseamnă că eşti într-adevăr o fiinţă deosebită, şi tot ce mi-ai spus aseară, ba chiar mai mult, a fost adevărat… Se cuvine să participi la serbare, în seara aceasta, şi te voi îmbrăca întocmai cum ai fost îmbrăcată în templu.

Serbarea începuse încă de dimineaţă printr-o procesiune religioasă. În satele locuite de indieni şi metişi niciodată nu ştiai dacă Fecioara Maria, scoasă adesea în procesiuni, nu este cumva Cocha-mama, Quilla-mama sau Pacha-mama, iar Isus e fiul lui Dumnezeu sau Fiul Soarelui. Divinităţile se amestecaseră odată cu sângele şi cu sărbătorile, în formarea noului popor creol despre care îi vorbisem lui Inca Tupac-Amaru cândva, într-un templu de aur.

Bătrâna îşi ţinu promisiunea. Din toate lăzile satului unde fuseseră păstrate veşmintele şi podoabele rituale, mi-a găsit ceva pe măsură, astfel încât la căderea serii am redevenit akla.

Dansatorii au băut din licoarea pregătită de bătrână. Focurile s-au aprins în cerc. Undeva, în mijlocul cercului, eram eu, împreună cu trei fete din sat. Nici nu ştiam ce am de făcut. Ele îmi zâmbeau încurajator. O clipă, gândul îmi zbură spre Oderay şi Coillur, dar ele se numeau Juana, Mariquilla şi Pepita.

Eu nu băusem nici măcar chicha, însă emoţia mă adusese în aceeaşi stare de euforie ca a celorlalţi. Dansul nostru semăna cu cele din templu. Zâmbetele fetelor dovedeau că mă descurcam.

Priveam chipurile tovarăşilor mei de expediţie, abia ghicite printre flăcări, şi deodată mi se păru că văd pe chipul lui Sylvio strălucirea ochilor de miere întâlniţi odinioară… aceleaşi trăsături fine…

L-am tras de mână şi l-am adus în mijlocul cercului, fără să mă pot elibera de sub vraja privirilor ce mă urmăreau din adâncul veacurilor. Melodia semăna cu alta pe care o mai auzisem… Inima mi s-a umplut, şi am început să cânt în papiamiento:

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcele meu iubit!”

Nimeni nu părea mirat nici de cunoştinţele mele de quechua, nici de îndrăzneala mea, în afara lui Sylvio, care nu s-ar fi dorit vedetă.

După ce muzica aceea dulce a încetat şi noi ne-am retras, a urmat un dans războinic, iar prin alegerea mea, Sylvio a rămas să-l întruchipeze pe Atahualpa.

Sub un copac, unde mă aşezasem să mă odihnesc şi să pot privi de la distanţă ceremonia, Miguel continuă discuţia întreruptă la amiază:

– Vezi tu, Emilia, lupta continuă. Numai că acum este vorba despre o luptă economică şi politică, iar conquistadorii vin din nord. Iau cafeaua, iau fructele… iau totul. Şi comorile, pentru colecţiile lor de antichităţi. Suntem liberi, dar sclavi; săraci în ţară bogată. Ştii foarte bine că noi doi suntem indieni şi ne mândrim cu numele de Yamqui, fiindu-ne strămoş un viteaz cacique. Gabriel şi cu mine am ales o formă de luptă la fel de bună: învăţăm istoria, să putem explica apoi, în calitate de profesori, copiilor din sate cine sunt ei – fiindcă acum, din păcate, pe platouri, puţini copii se duc la şcoală. E mai rău decât pe vremea incaşilor, atunci şcoala era obligatorie!

Cuvintele lui mă legănau. Am aţipit fără să-mi dau seama.

A doua zi, Land Rover-ul roşu al lui Victor, reparat, avea să înghită din nou distanţele. Vom părăsi satul în care am trăit experienţa unei vieţi, drumul ciudat în istorie. Poate la Nazca voi avea ocazia să particip la dezgroparea vreunei comori. Poate… De ce tocmai eu?

Acum îmi revenea în minte mirarea bătrânei… cuvintele lui Inca Tupac-Amaru despre rostul pe care îl avea acest drum în istorie în care soarta mă trimisese.

De ce eu? De ce Sylvio mi se pare că ar semăna cu Inca Tupac-Amaru?

Simt căldura amuletei de peruzea şi mă întreb dacă nu cumva Coillur avusese dreptate. L-am iubit, oare, pe Fiul Soarelui, ştiind că istoria nu mi-l poate reda? Mi-am pierdut oare dragostea pe râul fără de întoarcere al istoriei?

 martie – mai 1991

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s