Vă aștept la Gaudeamus!

Set 4 carti si verso.jpg

Am plăcerea să vă invit la Târgul Internațional de Carte GAUDEAMUS, sus, la cucurigu, la ultimul nivel, să admirați târgul de sus!

Romanul “Echipajul” poate fi găsit la standul nr. 343 al Uniunii Ellene din România, nivel 7.7.0. La același nivel 7.7.0, la standul nr. 354 al Editurii BETTA, găsiți Antologia “Sub cupola Unirii” și Antologia de poezie bilingvă româno-turcă (în ambele am texte publicate), iar la standul nr. 356 al Editurii Astralis poate fi găsit romanul “Prietenii dreptății”.

Joi, 15 noiembrie 2018, începând cu ora 12:30, vă invit la standul nr. 343 al Uniunii Ellene din România, nivel 7.7.0, unde va avea loc lansarea, respectiv prezentarea mai multor romane, printre care și “Echipajul”. În continuare, până la ora 20:00, mă veți găsi la stand, pentru autografe și răspuns la întrebări. Special pentru dumneavoastră, în ziua de joi voi avea la vânzare TOATE cele 4 romane publicate până în prezent.

Duminică, 18 noiembrie, la ora 14:00, la spațiul de evenimente BURSA DE CONTACTE (Complex Romexpo-Cupolă, nivel 3.2.0) sunt invitați cei care vor să fie alături de mine la festivitatea de premiere a concursului de proză scurtă “Nicolae Velea”, organizat de revista “Arena Literară” în colaborare cu Asociația Difuzorilor și Editorilor – Patronat al Cărții (ADE-PC) și Editura Betta

Duminică, 18 noiembrie, la ora 17:00, la spațiul de evenimente BURSA DE CONTACTE (Complex Romexpo-Cupolă, nivel 3.2.0) sunt invitați cei care vor să fie alături de mine la lansarea, respectiv prezentarea publicațiilor Editurii Astralis, inclusiv a romanului meu “Prietenii dreptății”.

Vă aștept cu drag, la oricare eveniment doriți să veniți!

În curând va apărea ECHIPAJUL!

WhatsApp Image 2018-09-20 at 12.09.46

Deocamdată îmi strâng la piept prototipul pentru corectură. Până să am o cutie cu volume în brațe, mai durează puțin!

Este un roman Young Adult, abordând teme universale ale vârstei, precum prima iubire, gelozie, prietenie, morală, alegeri bune și rele, dragoste interzisă, prejudecăți, generozitate, fericirea și implicațiile acesteia când se clădește pe o altă nefericire. Se petrece la Brăila, în perioada contemporană.

Coperta, cu o imagine reprezentând Dunărea la Brăila, este realizată pe baza fotografiei lui Alecs Brucher.

Și fiindcă v-am obișnuit cu citate în avanpremieră, vă ofer unul și acum, din capitolul 17, intitulat DORURI ÎMPLINITE:

Ai noştri ne ştiau la Lacul Sărat, dar Leftheris ne promisese că ne duce la Nisipuri, la Dunăre. Am stat la plajă, ne-am scăldat, am explorat împrejurimile, întorcându-ne cu braţele pline de flori, apoi ne-am lăsat iar în voia undelor verzi-albastre ca ochii Murei. În afară de Virgil şi Asteriţa, toţi ştiam să înotăm. Eu făceam pluta. Închisesem ochii şi mă închipuiam departe, când deodată aud un strigăt:

– Întoarce-te! Acolo sunt anafoare!

M-am trezit din reverie. Mi-am schimbat poziţia, ca să revin la mal, observând, consternată, că îmi fugise pământul de sub picioare. Degeaba mă zbăteam şi mă forţam; nu înaintam deloc. Probabil că mă lăsasem pe curent, mă luase deriva şi ajunsesem exact la anafoare, fiindcă o forţă implacabilă mă trăgea sub apă, fără să pot să le strig măcar ceva celor de pe mal. Acum ştiam că voi muri. Anaforul soarbe înotătorii în adâncuri. Poate că meritam; altcineva fusese înghiţit de ape fiindcă se blestemase din cauza mea…

Parcă îl vedeam pe Serioja prin ceaţa vălurită a adâncurilor, cum vine şi mă ia de mână. Era drept aşa… Dar nu vreau! Eu pe Leftheris îl iubesc… și parcă era mâna lui, nu a lui Serioja. Ţie ti-o dau, să murim împreună, îmbrăţişaţi, ca în legende.

Acesta mi-a fost ultimul gând: măcar moartea să ne unească. Două palme zdravene m-au adus la realitate. În acelasi timp, am auzit două voci comentând:

– Ba i le-am scăpat cam tare, cu năduf. Era s-o pierdem. M-am speriat prea rău ca să mă pot stăpâni, se justifica Leftheris.

Virgil repezi pe cineva:

– N-o boci, fraiero, că n-a murit! O să trăiască mult şi bine, să ne facă şi altă dată din astea nefăcute!

Am deschis ochii și am început să tuşesc fără să mă pot opri. Parcă nu-mi ajungea aerul.

– A fost bună apa? mă ironiză Virgil.

– Am făcut broaşte-n burtă, am răspuns când am putut. Dar să vă prind că ciripiţi ceva pe acasă, că vă fac sarmale!

– Nu suntem din aceştia. Și apoi, ar însemna să recunoaștem că nu am fost la Lacu Sărat, unde chiar nu aveai cum să te îneci. Cum ai reuşit?

– O denivelare de teren, anaforul… şi gata! Îmi făcusem testamentul.

– Era să-l faci şi pe al meu, râse Leftheris, fără să înțeleagă că, oricum, nimeni nu-l putea face decât pe cel propriu. Știi vorba veche. Pe cine nu laşi să moară… Mă trăgeai la fund. Abia am reuşit să înving curentul.

DARUL DE LOGODNĂ

Convorbiri

(Publicată în nr. 4/2018 al revistei CONVORBIRI LITERAR – ARTISTICE)

 

A fost odată un rechin alb, tânăr și curios, care a vrut să vadă îndeaproape un obiect uriaș, de o formă nemaiîntâlnită în scurta lui viață. Din nefericire pentru el, obiectul nou și strălucitor se dovedi a fi o corabie. Unul dintre marinari, priceput în mânuirea harponului, fusese vânător de balene înainte să ajungă atât de departe de casă, printre corsarii rebeli care supraviețuiseră unei revolte la bord.

În consecință, rechinul alb a devenit cina echipajului, iar dinții lui ascuțiți, triunghiulari, trofeul vânătorului. Marinarul a extras dinții cu grijă, întâi câțiva, pe urmă și alții. Până la sărbătoarea de Sânziene, de peste câteva săptămâni – Focurile Sfântului Ion de Vară, cum se chema prin insulele acelea – a avut timp să prelucreze, să curețe și să găurească numai câțiva. În acest scop, a împrumutat unealta cea mai fină a meșterului tâmplar, a trecut-o prin flacără, fiind atent să nu crape dinții. O fâșie fină de piele a fost trecută prin găuri, pentru a definitiva salba. În țara lui, acesta era darul de logodnă al vânătorilor de balene. Nici unul nu era considerat bărbat viteaz, gata să își întemeieze un cămin, dacă nu se luptase cu rechinul și nu îi putuse oferi fetei trofeul.

Iată-mă, sunt salba din dinți de rechin, meșterită cu dragoste pentru o fată deosebită. I-am fost dăruită în sfânta zi de Sânziene, lângă focul Sfântului Ion, împreună cu promisiunea că, la sfârșitul războiului, se vor căsători. Nici un inel de aur cu pietre scumpe, strălucitoare, nu a fost vreodată mai prețios pentru ea. Scânteia din ochii ei verzi, când admira măiestria logodnicului ei, oglindită în realizarea salbei, nu avea asemănare. Obrajii i s-au înroșit și inima a început să-i bată mai tare când a auzit cuvintele simple redând scena de vânătoare a rechinului alb. “Mă bucur să am ceva făcut de el, nu cumpărat,” gândi ea, purtând-o cu mândrie, după ce l-a rugat să i-o lege la gât. Era o bucată din sufletul lui, șlefuită cu gândul la ea, în zile de dor, pe marea necuprinsă.

– Rechinul ne-a purtat noroc, îi spuse el. Corabia obținută ca pradă și-a luat numele după el, iar eu, fiindcă am reușit să îi hrănesc pe rebelii flămânzi, am fost ales căpitanul “Rechinului alb”. Ești logodnica unui căpitan de corsari!

– Eu te iubeam și când erai simplu marinar, răspunse ea modestă, însă mă bucur pentru tine. Sunt fericită că, acum, am ceva în comun cu corabia ta. Ambele tale iubiri sunt legate prin rechinul alb și trofeele lui. Voi purta tot timpul salba, așteptându-te cu credință.

Sunt prețuită; stau pe pieptul ei, amintindu-i de logodnicul despre care tocmai a aflat că a căzut în luptă. Mândrul vânător de balene, căpitanul “Rechinului alb”, nu va veni s-o ia de nevastă la sfârșitul războiului, așa cum promisese. Se odihnește printre sirene, pe fundul oceanului, împreună cu tot echipajul: dușmanul a scufundat nava în crâncenă bătălie.

Am rămas singura amintire concretă pe care o are de la el – darul de logodnă. Primind vestea tristă, suferința fetei a fost mai ascuțită decât dinții din care sunt eu făcută.

 

FLĂCĂRILE IUBIRII ȘI ALE TRĂDĂRII

Amprente 22-06-2018 n

(publicată în antologia de proză scurtă

AMPRENTE PE CERUL ÎNSTELAT, Editura Astralis, 2018)

 

Hangița se oferi să îi ghicească în cărți, chemând-o în camera ei, în secret.

– De ce ții secret faptul că știi să citești viitorul? întrebă fata. E ceva minunat!

– Fiindcă oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Trebuie să am grijă, străbunica mea a fost arsă pe rug pentru vrăjitorie.

– Povestește-mi, te rog, despre ea! Chiar era vrăjitoare?

– Sigur că nu! Era la fel ca mine, moștenitoarea darului din strămoși, de a ghici în cărți, în palmă, în bobi, și a vindeca boli.

* * *

            Don Pedro Nuñez de Villavicencio era un tânăr nobil, cunoscut în Sevilla, fiul amiralului de Villavicencio. În loc să își urmeze tatăl în studii militare, dovedise înclinații artistice. Tablourile pictate de el erau apreciate. Venise la târg în căutarea unor scene pitorești pe care să le schițeze și a unor fețe interesante de oameni săraci, de toate vârstele, dornici să pozeze pentru o sumă modică. Ghicitoarea înconjurată de copii și de mulțime îi atrase atenția.

În zilele de târg din Sevilla, Jazmin ghicea viitorul doritorilor. Bănuții din părul ei negru și brățările de la mâinile grațioase sunau ispititor. Floarea albă, parfumată, de la ureche îi dezvăluia numele. Vorbele ei, cu accentul caló, erau dulci, melodioase.

La douăzeci de ani, era deja văduvă. Soțul ei murise acum aproape un an, de friguri, lăsând-o cu trei copii. Barnabé avea patru ani, Bartolomé doi, iar Marisol, fiica postumă, era prinsă într-un șal pe șoldul mamei. Cei doi băieți semănau la ochi și la zâmbet cu mama lor.

Tânărul i-a întins palma, oferindu-i mai mult decât plata obișnuită. Țiganca îi mulțumi, studiind liniile:

– Văd o viață lungă, plină de reușite. Aveți linia artei foarte pronunțată. Nu se arată nici o căsătorie. Linia dragostei se întrerupe brusc. Veți avea o decepție.

Suferința din dragoste nu îl încânta, în schimb prezicerile legate de artă și succes, da. Cine nu-și dorea faima? Se spunea că arta cere sacrificii. Privirile îi sclipiră cu interes:

– M-aș bucura să fie adevărat că nu mă căsătoresc. Tata încearcă să îmi aranjeze o alianță cu o familie de vază, oftă el.

Domnișoara cu pricina, plictisitoare și înfumurată, îl obosea. În schimb, îi plăcu țigăncușa cu iasomie în păr. Avea trăsături fine, deosebite, pe care don Pedro voia să le picteze. A durat o vreme până s-o convingă să se lase pictată, a doua zi.

– Poți să vii cu copiii, le voi găsi și lor loc în tablou. Iar cât nu pozează, le voi da cărbune, să încerce să deseneze.

Dragostea a prins rădăcini în ambele inimi, în timpul necesar finalizării tabloului. Lui nu-i păsa că ea era de origini umile, o văduvă cu copii. O iubea și o voia lângă el. Ea s-a lăsat vrăjită de cuvintele lui alese prin care îi lăuda frumusețea, de felul în care se purta cu ea și cu copiii ei. Primul sărut i-a fost furat într-un moment când cei doi băieți se jucau în curte, iar cea mică adormise. Amândoi au fost surprinși de flăcările pasiunii mistuitoare care i-a învăluit.

Până la urmă, a acceptat să-i fie amantă. Au urmat alte picturi, având-o ca model tot pe Jazmin. La rugămințile lui, ea s-a mutat în atelierul lui de pictură, o căsuță frumoasă. Deși el, oficial, locuia cu părinții, atât cât puteau, duceau o viață de familie liniștită. Cei mici înfloreau, supravegheați de ea și de o verișoară de doisprezece ani, care o ajuta în gospodărie.

Ai ei, deși nu le convenea, recunoscuseră că era o ocazie de nerefuzat, și acceptaseră situația. Nu era ideală, însă copiilor nu le lipsea nimic în noua casă. Jazmin își putea ajuta familia. Până când nobilul se va plictisi de ea, avea timp să își strângă o zestre bunicică, să își găsească alt soț ulterior.

Jazmin era fericită cu noua ei viață, cu dragostea lui, cu atenția pe care copiii ei o primeau de la el. Uneori prietenii lui, pictorii, veneau în atelier, la el, iar ea era servitoarea tăcută care le punea masa și le turna în cupe. Dar cât putea dura fericirea îndrăgostiților boemi?

Amiralul de Villavicencio nu accepta refuzul fiului său de a se căsători cu fata respectabilă pe care i-o găsise, și de al cărei tată avea nevoie. Dacă Pedro nu voia să urmeze cariera de ofițer căreia îi era destinat, preferând să picteze și să umble cu o țigancă, trebuia să o îndepărteze, ca să-și recâștige fiul. Alții ca el, aveau amante din popor, fără să le afecteze căsătoria bine chibzuită. Era sigur că țiganca îi făcuse farmece ca să-l țină lângă ea. Altfel cum să-și explice atracția băiatului pentru o văduvă săracă, cu trei copii, care nu avea nimic să-i ofere, când ar fi putut avea o fată mai tânără, mai frumoasă, sau oricâte voia?

Amiralul a găsit cea mai bună soluție să-i despartă: a plătit câteva persoane cu o bună reputație în societate să o denunțe pe Jazmin ca vrăjitoare. Au declarat că le-a ghicit în cărți și în palmă. Unii au pârât-o că ar fi afirmat că însuși Diavolul îi era amant. Iar Inchiziția abia aștepta astfel de denunțuri.

Nepoata și băieții nu erau acasă când au venit gărzile s-o aresteze. Erau în vizită la familia ei, cu care au plecat din oraș după dezastru. Pe Jazmin au luat-o împreună cu fetița, care avea acum un an și ceva. Marisol a fost dată în grija călugărițelor și nu s-a mai știut nimic de ea. Dacă a supraviețuit până la maturitate, a devenit, la rândul ei, călugăriță, rugându-se pentru iertarea păcatelor mamei ei.

Jazmin a fost acuzată de vrăjitorie. După ce a spus că îl iubea pe don Pedro și dragostea nu era un păcat, s-a adăugat acuzația de blasfemie împotriva celor Zece Porunci, dat fiind că era vinovată de păcatul curviei. Au început să caute dovezi că era vrăjitoare, în felul în care o făcea Inchiziția, reinterpretând totul. I-au găsit “semnul diavolului,” o pată pe trup în formă de cireașă. Mulți oameni se nasc cu un semn oarecare. Avea acasă o pisică pe care o hrănea, și se știa că pisicile îi țineau tovărășie Necuratului. Avea cărți de tarot și bobi. Pe lângă denunțătorii inițiali, o altă vrăjitoare a recunoscut, sub tortură, că au participat împreună la invocații drăcești. În cazne, toți spuneau ce voia Inchiziția să audă.

La rândul ei, în același mod, după câteva zile de chinuri groaznice, biata Jazmin a recunoscut toate acuzațiile, inclusiv că s-a culcat cu un demon care lua forma lui don Pedro Nuñez de Villavicencio, din moment ce pe adevăratul nobil lumea îl știa că era un stâlp al societății, de o virtute exemplară. Aceasta a fost găselnița Inchiziției pentru evitarea scandalului. Spasmele și delirul în limba maternă au fost de asemenea considerate dovezi că era posedată de diavol și vorbea “în limbi demonice”. A fost condamnată la ardere pe rug, într-un act public de credință, așa că i-au fost transmise cuvintele generațiilor următoare.

S-ar crede că don Pedro Nuñez de Villavicencio, nobilul pictor, a scăpat de scandal prin confesiunea că n-ar fi fost el implicat, ci un demon, însă nu a fost chiar așa. Judecata inchiziției nu i-a păcălit pe cei care știau că femeia trebuia îndepărtată ca tânărul să își urmeze drumul stabilit în societate. Lumea a continuat să bârfească. Nu putea rămâne în Sevilla, urmărit de amintirea Jazminei, de umbra iubirii pierdute, de bârfe și de insistențele tatălui.

Pradă suferinței, don Pedro a considerat că nu-și putea răscumpăra greșeala de a nu o fi putut apăra și lașitatea tăcerii ulterioare decât prin acte deosebite de penitență. În același an, 1661, a intrat în Ordinul Cavalerilor Ioaniți, un ordin militar de călugări luptători, pronunțând jurămintele de castitate și sărăcie, împreună cu pocăința pentru toate păcatele anterioare. A plecat în Malta, unde era sediul Ordinului. A petrecut mulți ani în străinătate, devenind un pictor renumit în slujba lui Dumnezeu. S-a întors, la bătrânețe, să moară în Sevilla. Multe dintre tablourile lui au fost dăruite regelui și celor de la curte.

* * *

– Mă întreb dacă și cele în care o pictase pe Jazmin. Cum s-o fi simțit să își vadă iubita executată și să nu își poată exprima durerea? Cât i-o fi apărut, după aceea, în visele de tânăr călugăr, ispitindu-l? O mai fi pictat-o, din memorie, mistuit de dor?

– Și eu aș fi vrut să știu. Trebuie că a iubit-o cu adevărat, dacă s-a certat cu tatăl lui pentru ea, nu a vrut să renunțe la ea, nici să se căsătorească, preferând jurămintele monahale. Băieții l-au mai văzut când s-a întors?

– Nu. Familia Jazminei a plecat la Granada. Barnabé Heredia și fratele lui au învățat să crească și să antreneze cai. Barnabé a avut zece copii. Fiica lui cea mai mare a fost mama mea. Toate fetele familiei au moștenit darul de a citi viitorul și de a folosi ierburile de leac. De asemenea, au fost învățate să aibă grijă unde ghicesc, să nu o facă în public, ca nu cumva să fie acuzate de vrăjitorie, ca sărmana Jazmin. Flăcările trădării ard până departe.

– Știi dâra de lumină care se vede uneori pe cerul nopții înstelate? Unii îi spun Drumul Robilor, alții Drumul Sufletelor. Eu cred că o scânteie înălțată din flăcările rugului a ajuns până acolo, sus, și străbunica ta, Jazmin, este una dintre luminițele pe cerul înstelat, printre celelalte suflete ce-și caută calea, ocrotindu-te de acolo, pe tine și pe ceilalți urmași.

Invitație la Bookfest și interviu cu autoarea Marina Costa

Am plăcerea să vă prezint interviul realizat de site-ul Bibliocărți referitor la cărțile pe care le-am publicat până în prezent.

De asemenea, vă invit la Bookfest, pe 2 iunie 2018, între orele 16-18, la Cafeneaua Literară Julius Meinl, pentru prezentarea romanului “Prietenii dreptății”!

Invitatie Bookfest

(Pe lângă romanul meu și alte romane, se va lansa volumul colectiv de proză scurtă Amprente pe cerul înstelat, în care am și eu un text – tot istoric, desigur…)

O nouă recenzie la “Pribegii mărilor”

Layout 1

Mulțumesc doamnei Ioana Stana de la Centrul Cultural StanArt pentru recenzia de mai jos!

Pribegii Mărilor, romanul istoric de debut al scriitoarei Marina Costa (Lelia Elena Vasilescu), este scris într-o manieră specifică poveștilor lui Wilhelm Hauff, îmbinând armonios șirul evenimentelor, cu acuratețea și logica specifică unui bărbat și cu verticalitatea, sensibilitatea și atenția descriptivă detaliată, caracteristică unei femei.
Cititorii pasionați de romane istorice, vor avea surpriza să descopere unicitatea modului de abordare a subiectului, tot așa cum tinerii vor experimenta în final, dorința de a-și completa cunoștințele privitoare la acea perioadă, cu meticulozitatea și atenția de care autoarea a dat dovadă, pentru a-și permite, cu ajutorul imaginației, să continue povestea, în limita posibilelor eventualități.

În romanul Pribegii Mărilor, relatarea evenimentelor nu este dată de un personaj, martor imparțial al unor evenimente istorice, sau ale unei epoci, cum ne-am obișnuit citind romanele istorice ale Anyei Seton, sau Philippei Gregory, unde avem ocazia citind faptele, atent redate și din diferite unghiuri să ne formăm propriile păreri, după cum nu regăsim victima unei situații, sau a unei perioade istorice, care se află în căutarea unei forme de reintegrare în societate, urmărită fiind de fantomele trecutului, ca-n romanele lui Nelson DeMille.

În romanul Pribegii Mărilor, evenimentele ne sunt transmise simplu, aparent la puțin timp după momentul producerii lor, ca în final să înțelegem că retrăim emoțiile unei povești, ajunse la noi, întocmai ca un mesaj aruncat într-o sticlă în valuri, sau prin respectul acordat istoriei, de către primul om care găsește un jurnal al unor timpuri demult apuse.

Naturalețea cu care autoarea trece de la proză la vers și invers, aducând astfel în context poemele și cântecele acelor vremuri, probabil că nu ar trebui să surprindă pe nimeni, câtă vreme, încă din perioada gimnaziului, dovedea nu numai interes pentru istorie și limbi străine, dar și pentru poezie și proză, remarcându-se deseori în cadrul cenaclului „Pasiuni” al liceului de Filologie-Istorie Iulia Hașdeu.

Totuși lejeritatea cu care o face se apropie mai degrabă de arta dramaturgică, de siguranța unui scenarist, decât de a unui romancier, pregătit și interesat doar de evenimentele erei respective.

Sunt sigură că acest roman va rămâne întipărit în memoria cititorilor, într-un mod în care doar poveștile copilăriei o mai pot face, venind de această dată și cu o frumoasă descriere a unei epoci, nu foarte des amintită în zilele noastre, cel puțin nu în atâtea detalii și privită din acest unghi.

Încă mă întreb dacă o continuare ar păstra farmecul încă viu, sau modul în care se termină oferă fiecăruia șansa să-și creeze singur propriile variante, ale unei povești, ce pare că abia acum începe.

Acest sentiment suntem obișnuiți să ni-l asumăm nu neapărat după citirea unui roman istoric, dar cu siguranță în finalul operelor lui Edgar Allen Poe, sau Mircea Eliade.

Sunt convinsă că tinerii noștri, vor regăsi pasiunea de a citi, iar setea de cunoaștere le va fi transmisă doar prin astfel de manifestări scriitoricești, precum sunt convinsă că acest mod de abordare al romanului istoric va fi primit cum se cuvine de către cititorii români.

Ioana Stana
presedinte

CENTRUL CULTURAL STANART
ioana.stana@ccstanart.org
loryarte2@gmail.com

Și a fost lansarea romanului “Prietenii dreptății”…

31167065_1657460364309236_3804843691428203815_n

Vă ofer alăturat câteva din alocuțiunile criticilor literari:

– Doamna Camelia Pantazi Tudor, editor, directorul Editurii Astralis, scriitoare și jurnalist

– Doamna Gabriela Banu, traducător din limbile spaniolă și portugheză, scriitoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România

– Doamna Ana Calina Garaș, scriitoare

– Domnul Lucian Gruia, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Domnul Geo Călugăru, scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Precizez și în scris, așa cum precizam în momentul când a fost făcută fotografia de mai sus, că pictura de pe coperta arătată îi aparține pictoriței contemporane mexicane Patricia Sanchez Saiffe, a cărei operă vă invit s-o admirați pe Facebook sau s-o căutați pe Instagram.

Pe acest blog sau pe pagina de scriitor Marina Costa primesc comentarii referitoare la oricare dintre romanele publicate până acum. Vă mulțumesc!

A început sezonul NaNoWriMo! Primul fragment

Nano Cover

Așa arată coperta mea de NaNoWriMo. Cea de pe site NaNoWriMo, că nu sunt sigură că va arăta la fel și cea finală, tipărită. Și vă ofer o prezentare a personajelor negative, într-un fragment din capitolul intitulat chiar “Stăpânii orașului“:

– Nu că noi am muri după ilustra familie Chouteau… dar domnului Lippard îi sunt principalii rivali în comerţ! Hai s-o luăm cu începutul… în timpul Marii Strămutări  un negustor francez, Pierre Laclède, care primise licenţă de la Nouvelle Orleans ca să facă negoţ cu indienii pe fluviu în sus, a trecut pe aici împreună cu fiul lui vitreg, René Auguste Chouteau, i-a plăcut cum arată locul şi s-a gândit să construiască un post comercial. În februarie anul următor, când s-a redeschis navigaţia pe fluviu, l-a trimis pe băiat, care avea treisprezece ani, cu o barjă în care erau treizeci de oameni, toţi buni neseriaşi, spunându-i să coboare în locul unde marcaseră ei copacii pentru aşezare, să taie copacii şi să facă mai întâi un post comercial şi depozitele potrivite, apoi şi case… Vreo şase săptămâni mai tîrziu a venit şi Laclède, împreună cu mama băiatului, care nu-i putea fi soţie legiuită fiindcă soţul ei o părăsise şi se întorsese în Franţa, cu toate că patru dintre fraţii mai mici ai lui René Auguste îl aveau ca tată pe Laclède.

Mă rog, nu erau nici primii, nici ultimii care păţeau aşa ceva, în condiţiile în care biserica catolică nu admite divorţul.

– Cât stătuse la fort să-şi vadă de afaceri, Pierre Laclède aflase că partea de la est de fluviu a Louisianei fusese cedată englezilor, iar regele George proclamase că pământurile acelea erau teritoriu indian, şi că toţi locuitorii trebuiau fie să plece, fie să obţină permis de şedere de la britanici… în schimbul jurământului de credinţă, desigur! Ce poate fi mai umilitor pentru un francez – fie el creol sau acadian – decât să jure credinţă “gâturilor roşii”? Cu atât mai mult cu cât primii acadieni începuseră să vină deja, în aceleaşi condiţii, după “marea strămutare” care începuse în 1755… Aşa că mulţi au trecut fluviul pentru a se aşeza în Noua Franţă, după ce ţărmul celălalt devenise Noua Anglie… Ceea ce a contribuit la transformarea rapidă în orăşel a satului visat de Pierre Laclède! Acesta a fost norocul lui atunci – şi chiar şi câţiva ani mai târziu, când Louisiana s-a transformat în Noua Spanie, tot era mai bine decât sub englezi! Altfel, ar fi rămas un simplu post comercial cu câteva căsuţe în jur…

– Bun, familiei Lippard nu le place de familia Chouteau că sunt rivali în afaceri; dar ţie? l-am zgândărit eu.

– Pe lângă faptul că înarmează triburile războinice, osage, sauk şi fox, care atacă vânătorii şi negustorii cu armele cumpărate de la ei, nu le pot suporta ifosele de întemeietori şi minciunile! Până acum ţi-am povestit ceea ce ştie toată lumea… Da, au venit, au construit postul comercial, şi după aceea au venit şi restul coloniştilor francezi, disperaţi de stăpânirea britanică de pe celălalt mal al fluviului. Datorită lui a înflorit aşezarea şi s-a transformat în orăşel; dar să nu se mai laude că au găsit pustiu pe malul acesta al râului, că noi, o parte dintre acadieni, eram deja aici! scrâşni el, şi l-am înţeles pe deplin. Că atât René Auguste, cât şi fratele lui vitreg Jean Pierre, ai lui Laclède, au preluat afacerea bătrânului, în timpul Revoluţiei Americane, când l-a găsit moartea pe drumuri… De comerţul lui cu blănuri se alesese praful când Spania a anulat permisele, acum cultiva grâu şi cânepă pe câmpurile din jurul oraşului, parteneriatul lui de afaceri cu plantatorul din Nouvelle Orleans se terminase când acesta fusese închis pe zeci de ani în urma revoltei anti-spaniole din capitală… Au preferat să facă contrabandă de arme cu indienii, s-au îmbogăţit… Lor le-a venit ideea ca Saint Louis să fie unul dintre “punctele de întâlnire” pentru negoţul cu blănuri… Iar ofiţerii spanioli închideau ochii la ei mai mult decât la bătrân… Nu mai este nici un secret că tot ce mişcă în Saint Louis ei organizează!

Drum în istorie – partea 5

– Emilia, trezeşte-te! Serbarea a început!

O mână mă zgâlţâia energic. Am recunoscut vocea lui Chicho, în timp ce încercam, fără rezultate, să deschid ochii.

Deci încă trăiam!

– Ce s-a întâmplat, somnorici? Nu te-am văzut aşa de adormită nici după noaptea pierdută la fiesta.

– Nu ştiu… Mă doare capul… Unde sunt? Ce cauţi aici, în Templul Soarelui?

– Emilia, tu ai văzut ceva? mă întrebă serios spiriduşul, folosind un termen pentru care sora lui l-ar fi certat, acuzându-l de superstiţii. Despre ce templu vorbeşti?

– Coricancha, din Cuzco, unde sunt akla

Abia reuşisem să văd coliba învârtindu-se parcă în jurul meu ca într-un carusel. Durerea de cap era, într-adevăr, necruţătoare.

– O fi de la aburii băuturii pe care a fiert-o bătrâna ta gazdă, îmi spuse Chicho, pe deplin lămurit. Nu eşti obişnuită, de aceea ţi s-a întâmplat. Până te îmbraci tu, eu voi vorbi cu gemenii. Nu-i spune Jimenei, că ea e viitoare doctoriţă şi n-o să te creadă. Iar după aceea… poţi să-mi povesteşti?

– Desigur.

Am găsit un vas cu apă. Speram ca răcoparea ei să mă trezească pe deplin, însă zadarnic. M-am îmbrăcat cu gesturi automate, neînţelegând pe deplin ce se petrecuse cu mine. Mirarea mi-a fost şi mai mare când mi-am descoperit în păr agrafa de argint dăruită de Inca, şi la gât amuleta de peruzea.

Deci fusese adevărat? Trăisem într-adevăr experienţa unui drum în istorie?

Chicho, Miguel, Gabriel şi bătrâna se apropiară. Gazda mea avea în mână o ceaşcă cu ceai mai amar decât cel de maté.

– Bea-l tot, o să-ţi facă bine!

Toţi patru aveau atenţii deosebite faţă de mine. După ce am băut ceaiul, durerea de cap începu să mă lase, iar Miguel îmi ceru să povestesc ce visasem. (Spre deosebire de Chicho, care încă mai credea în minuni, el nu era convins că nu fusese un simplu vis).

Îmi era puţin ruşine, cu patru perechi de ochi fixându-mă curioşi, însă am căutat să descriu cât mai amănunţit tot ce vorbisem, tot ce văzusem, inclusiv ritualul de jertfă.

– Puteţi spune că am visat, le-am zis în final, dar cum vă explicaţi atunci faptul că am în păr agrafa de argint, la gât amuleta care m-a apărat de foc, şi în minte cântece pe care voi nu le-aţi cântat? Am văzut cum arăta Cuzco înainte de a fi jefuit – şi apoi, de unde puteam să învăţ cuvinte quechua pe care nu le-aţi rostit voi, inclusiv o melodie în papiamiento?

– Dacă profesorul vostru te întreabă ceva, spune-i că eu ţi-am dăruit aceste podoabe, rosti bătrâna. De obicei, oamenii învăţaţi, chiar dacă au sângele nostru în vine, nu mai cred în forţa strămoşilor, în sărbători şi băuturi de leac. Cu atât mai mult fiindcă eşti străină, alţii s-ar fi cuvenit aleşi pentru această călătorie. Dacă Pacha-mama şi Quilla-mama au hotărât ca tu să fii aceea, să trăieşti viaţa unei akla şi să fii jertifită pentru victoria împotriva conquistadorilor, înseamnă că eşti într-adevăr o fiinţă deosebită, şi tot ce mi-ai spus aseară, ba chiar mai mult, a fost adevărat… Se cuvine să participi la serbare, în seara aceasta, şi te voi îmbrăca întocmai cum ai fost îmbrăcată în templu.

Serbarea începuse încă de dimineaţă printr-o procesiune religioasă. În satele locuite de indieni şi metişi niciodată nu ştiai dacă Fecioara Maria, scoasă adesea în procesiuni, nu este cumva Cocha-mama, Quilla-mama sau Pacha-mama, iar Isus e fiul lui Dumnezeu sau Fiul Soarelui. Divinităţile se amestecaseră odată cu sângele şi cu sărbătorile, în formarea noului popor creol despre care îi vorbisem lui Inca Tupac-Amaru cândva, într-un templu de aur.

Bătrâna îşi ţinu promisiunea. Din toate lăzile satului unde fuseseră păstrate veşmintele şi podoabele rituale, mi-a găsit ceva pe măsură, astfel încât la căderea serii am redevenit akla.

Dansatorii au băut din licoarea pregătită de bătrână. Focurile s-au aprins în cerc. Undeva, în mijlocul cercului, eram eu, împreună cu trei fete din sat. Nici nu ştiam ce am de făcut. Ele îmi zâmbeau încurajator. O clipă, gândul îmi zbură spre Oderay şi Coillur, dar ele se numeau Juana, Mariquilla şi Pepita.

Eu nu băusem nici măcar chicha, însă emoţia mă adusese în aceeaşi stare de euforie ca a celorlalţi. Dansul nostru semăna cu cele din templu. Zâmbetele fetelor dovedeau că mă descurcam.

Priveam chipurile tovarăşilor mei de expediţie, abia ghicite printre flăcări, şi deodată mi se păru că văd pe chipul lui Sylvio strălucirea ochilor de miere întâlniţi odinioară… aceleaşi trăsături fine…

L-am tras de mână şi l-am adus în mijlocul cercului, fără să mă pot elibera de sub vraja privirilor ce mă urmăreau din adâncul veacurilor. Melodia semăna cu alta pe care o mai auzisem… Inima mi s-a umplut, şi am început să cânt în papiamiento:

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcele meu iubit!”

Nimeni nu părea mirat nici de cunoştinţele mele de quechua, nici de îndrăzneala mea, în afara lui Sylvio, care nu s-ar fi dorit vedetă.

După ce muzica aceea dulce a încetat şi noi ne-am retras, a urmat un dans războinic, iar prin alegerea mea, Sylvio a rămas să-l întruchipeze pe Atahualpa.

Sub un copac, unde mă aşezasem să mă odihnesc şi să pot privi de la distanţă ceremonia, Miguel continuă discuţia întreruptă la amiază:

– Vezi tu, Emilia, lupta continuă. Numai că acum este vorba despre o luptă economică şi politică, iar conquistadorii vin din nord. Iau cafeaua, iau fructele… iau totul. Şi comorile, pentru colecţiile lor de antichităţi. Suntem liberi, dar sclavi; săraci în ţară bogată. Ştii foarte bine că noi doi suntem indieni şi ne mândrim cu numele de Yamqui, fiindu-ne strămoş un viteaz cacique. Gabriel şi cu mine am ales o formă de luptă la fel de bună: învăţăm istoria, să putem explica apoi, în calitate de profesori, copiilor din sate cine sunt ei – fiindcă acum, din păcate, pe platouri, puţini copii se duc la şcoală. E mai rău decât pe vremea incaşilor, atunci şcoala era obligatorie!

Cuvintele lui mă legănau. Am aţipit fără să-mi dau seama.

A doua zi, Land Rover-ul roşu al lui Victor, reparat, avea să înghită din nou distanţele. Vom părăsi satul în care am trăit experienţa unei vieţi, drumul ciudat în istorie. Poate la Nazca voi avea ocazia să particip la dezgroparea vreunei comori. Poate… De ce tocmai eu?

Acum îmi revenea în minte mirarea bătrânei… cuvintele lui Inca Tupac-Amaru despre rostul pe care îl avea acest drum în istorie în care soarta mă trimisese.

De ce eu? De ce Sylvio mi se pare că ar semăna cu Inca Tupac-Amaru?

Simt căldura amuletei de peruzea şi mă întreb dacă nu cumva Coillur avusese dreptate. L-am iubit, oare, pe Fiul Soarelui, ştiind că istoria nu mi-l poate reda? Mi-am pierdut oare dragostea pe râul fără de întoarcere al istoriei?

 martie – mai 1991