Drum în istorie – partea 3

Într-o zi, Inca se arătă trist, îngândurat:

– Soţia mea este bolnavă. La amiază va fi adusă în templu. Oderay şi Coillur, împreună cu tine, veţi avea grijă de ea în vreme ce eu voi îndeplini cele cuvenite. Poţi să-mi spui, Emilia, dacă se va face bine?

– Nu, mărite Inca, nu pot să ştiu sigur. Aveţi copii?

– Un fiu în vârstă de opt luni. De ce întrebi, i-ai văzut cumva soarta?

– Lui, da. Să-l trimiţi undeva, departe, să fie îngrijit de oameni de încredere, pe platourile unde suflul războiului nu poate ajunge. Vor trece două sute de ani până ce un urmaş al lui va lua numele pe care l-ai umplut de glorie în lupte, ridicând poporul quechua din nou împotriva spaniolilor.

– Va izbândi, cel puţin?

– El, nu. Trădarea îl va arunca în flăcări. Însă alţii vor izbândi, câteva zeci de ani mai târziu. Sub alte nume, împărţit în mai multe ţări, Imperiul celor patru vânturi se va elibera de sub gheara leului Castillei.

Soţia lui Inca Tupac-Amaru, Caya, avea vreo douăzeci de ani. Dacă ar fi fost Jimena alături de mine, mi-ar fi spus de ce boală suferă. Eu nu-mi puteam da seama.

Au culcat-o alături de un iepure negru, pe care l-a înjunghiat la miezul nopţii însuşi Inca. Marele Preot a citit în măruntaiele jertfei că moartea este aproape, cerându-şi victima. Iepurele a fost incinerat, pentru a ucide spiritul rău al bolii.

– Va trebui să sacrifici o lama roşie pe altarul Soarelui şi poate că Supai, zeul morţii, se va îndura s-o mai lase, spuse Marele Preot.

Din camera în care eram, puteam auzi rugăciunea de sacrificiu, pe care Oderay mi-o tradusese.

“O, puternice Viracocha!

Atoateştiutor Viracocha!

Tu, care eşti pretutindeni acelaşi deasupra pământului,

Tu, care eşti de la începutul lumii până la sfârşitul ei,

Tu, care faci toate şi le însufleţeşti,

care ai grijă de oameni cât trebuie să trăiască sănătoşi, în pace,

Tu, care eşti în cele mai înalte ceruri

şi printre norii de furtună,

îngăduie-i o viaţă lungă

şi primeşte acest sacrificiu,

O, Creatorule!”

Totul a fost zadarnic, Caya a murit a doua zi. La îmbălsămare nu am putut asista, ci doar la ceremonia funerară a darurilor şi onorurilor. În jurul moartei au fost puse vase cu mâncăruri alese, podoabe, unelte cotidiene cu care ţesuse sau brodase. Preotesele s-au prins într-un dans ritual pe care eu trebuia să-l învăţ din câţiva paşi.

Participanţii se apărau de influenţa nefastă a zeului morţii golind patru cupe de chicha, ceea ce-i aducea într-o stare de beţie rituală. A trebuit să beau şi eu. Se jucau zaruri confecţionate din oscioare de lama roşie, numite huayru, speciale pentru astfel de ocazii. Fiindcă răposata era femeie, doar femeile aveau dreptul să joace, câştigând podoabe sau veşminte care-i aparţinuseră acesteia.

Eu m-am refugiat în grădina de aur, nedorind să particip la această parte a tradiţiei. Acolo m-a găsit Inca.

– Tu nu joci huayru împreună cu celelalte?

– Nu pot… Am fost crescută în alte tradiţii, şi mi se pare o impietate. În străfundurile sufletului rămân creştină. În plus, de oameni beţi mi-a fost frică întotdeauna, şi am impresia că unii participanţi au dublat numărul cupelor băute…

– Te înţeleg. Pe mine m-au educat într-o mănăstire, pentru a deprinde toate secretele spaniolilor şi a putea lupta împotriva lor de la egal la egal. Atahualpa şi Manco nu au înţeles lucrul acesta, de aceea au fost învinşi. Iar din intoleranţa preoţilor la tot ceea ce nu corespundea convingerilor lor, am învăţat că trebuie să respecţi şi ceea ce nu poţi înţelege. La tine am găsit această calitate. Eşti altfel decât ei. Până şi vorba îţi este alta…

(Fără îndoială că, numai după doi ani de filologie, n-aveam cum să fiu familiarizată cu toate arhaismele anilor 1570, a căror limbă literară păstra încă asemănări şi mai mari cu portugheza).

Inca îşi continuă gândul:

– Nu te pot obliga să faci ceea ce nu ţi se potriveşte, atâta timp cât respecţi legile templului. Îţi dăruiesc însă o agrafă – pe care altfel poate că ai fi câştigat-o, tu sau alta, la huayru.

Era o agrafă din argint, cu stele încrustate în metal. Îmi plăcea. Nu-mi aminteam dacă o văzusem sau nu în părul Cayei. Inca mi-o prinse chiar el în păr. Dacă ne-ar fi văzut acum Marele Preot, ce ură i-ar fi scăpărat în priviri!

Mă săturasem de duşmănia lui ascunsă, fiindcă nu făcusem nici un rău, nimănui. Altă prizonieră model ca mine, neregretându-şi trecutul şi starea actuală, nu cred că mai întâlniseră printre spanioli. De fapt, neînţelegând cum nimerisem eu în acel timp ce-mi era străin, aşteptam cu interes fiecare zi, cu orice mi-ar fi adus ea, convinsă că aceeaşi putere magică mă va reîntoarce, cândva, în secolul XX.

Ceea ce mă lega de Inca Tupac-Amaru nu era dragoste, după cum credeau unii, ci un sentiment ciudat, mult mai înalt, mult mai puternic, o punte între gânduri, de absolută sinceritate, de ambele părţi.

În noaptea aceea, departe de participanţii la ritualul funerar, ameţiţi cu chicha, Inca îmi povesti viaţa sa zbuciumată.

Pe Caya o iubise. Fiind considerat fiu al Soarelui, trebuia oricum să se căsătorească numai cu una dintre surorile sale, pentru a păstra în vinele urmaşilor sângele divin. Sora cea mai apropiată de vârstă, cu care era căsătorit încă din leagăn, se numea “sora – stea”. În afara ei, îşi putea alege oricâte alte soţii, din rândul “fetelor alese” şi al fiicelor de căpetenii din ţinuturile imperiului.

Ca urmare a consangvinităţii repetate, incaşii mureau adesea tineri, lăsând puţini urmaşi la tron, în schimb, o puzderie de bastarzi lipsiţi de drepturi, care se puteau afirma doar prin valoarea proprie. În ceea ce priveşte fetele, era mai uşor: prinţesele fără drept de moştenire, numite ñusta, îşi găseau soţi de vază. Altele erau educate în templu, pentru a deveni preotese, precum Oderay şi Coillur. În schimb, băieţii se războiau mereu între ei, şi de aici începuse tragedia poporului quechua, de la Huascar şi Atahualpa…

Gândurile mi se amestecau. Convingeri istorice înrădăcinate în mine de pe vremea când citeam “Tradiţiile” lui Ricardo Palma începeau să se clatine.

Am ascultat tot ce-mi spunea Inca Tupac-Amaru sub strălucirea stelelor şi a pietrelor preţioase, lăsând pentru mai târziu ordonarea ideilor şi a sentimentelor. În clipele acelea încetase a fi un rege, era doar un om lovit de soartă, iar eu, printr-un miracol alături de el, aveam menirea să-l încurajez.

În zilele următoare, când eram singură la apă ori când împodobeam lama aleasă pentru sacrificiu cu cercei sacri din aur cu ciucuri coloraţi şi coliere de scoici, îmi revenea în minte tot ce auzisem.

Deci nici vestitul Atahualpa nu fusese un rege fără pată, precum îl zugrăviseră cronicarii! “Condorul Anzilor” îşi sfâşiase propriul frate, deşi era bastard, fiu al “Marii Doamne din Quito”, şi nu s-ar fi cuvenit să fie Inca.

Iar Tupac-Amaru, nepot al lui Huascar, fusese crescut în fortăreţele de pe platouri până la vârsta de zece ani, ca şi tatăl său, pentru a nu-i fi cunoscută originea. Fusese dat apoi în grija lui Paullu, unul dintre bătrânii săi unchi, pentru a fi prezentat în Oraşul Regilor şi educat după voia spaniolilor, într-o mănăstire. Căuta să înveţe totul, iar viceregelui îi părea om de încredere. Nimeni nu bănuia că imnul lui Atahualpa îi răsună în suflet, împreună cu ura faţă de cotropitori, aşa că ridicarea la luptă a fost o surpriză.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s