Drum în istorie – partea 4

Bătăliile erau încă în favoarea asupriţilor. Mă temeam că roata se va întoarce în curând, fiindcă sfârşitul îl cunoşteam.

Şi, într-adevăr, marile scoici marine numite turututu anunţară într-o zi apropierea duşmanului.

Printr-un coridor subteran ne-am refugiat din oraşul aflat sub asediu în fortăreaţa Sacsahuyaman. Inca aştepta întăriri de la poporul aymara şi de la cele din sud. Eu mă ferecasem în tăcere. Ne întâlneam în templu la fel ca odinioară, însă refuzam să-i răspund la întrebări.

– Ştiţi foarte bine ce va urma, am spus-o. Pe Jorge Gobea, metisul trădător, nu l-aţi găsit, nu l-aţi ucis înainte. Nu se putea, aşa e sortit să se întâmple. De ce să rostesc vorbe fără rost? Da-r-ar Dumnezeu să mă fi înşelat eu!

Fiul său şi doica plecaseră de mult spre Bolivia. Acolo urma să crească, pentru a prelua cândva buzduganul de aur al strămoşilor, însemn al puterii, şi llautu roşu de Fiu al Soarelui, împreună cu dorul de răzbunare împotriva spaniolilor.

Oştenii se îmbărbătau porinindu-şi acţiunile cu cântecul lui Atahualpa:

“În marele arbore huabo

Bătrânul cărăbuş

Cu lacrimi de sânge

Se tânguie amar.

            Şi sus, pe trunchiul drept

            Duioasa turturea

          De supărare grea

            Se tânguie amar.

Ca negura adâncă

Vin albii, val-vârtej,

De aur însetaţi

Se potolesc aici.

            Pe tatăl Inca-ndată

            Cu-asprime îl înhaţă,

            În pleavă îl trântesc

            Şi-l fac astfel să moară.

Cade grindina deasă!

O rază străluceşte

Şi-ascunsul soare, vai,

Se-ntunecă cu totul.

            Bărbaţii drepţi, vitejii,

            Sunt îngropaţi de vii,

            Iar biata ţară zace

            Sub un străin acum.

Să ne legăm cu toţii,

Fraţilor, să luptăm!

Pământu-nsângerat

De plânsete-i stropit.

            Din naltul cer, o, Inca,

            Părinte prea iubit,

            Pedeapsa noastră amară

            Apleacă-te, priveşte-o!

Văzând atâta jale

Nu-mi e sortit să mor –

Inimă nu mai am

Să pot încă trăi!”

De fiecare dată când îl auzeam, după ce Coillur mi-l tradusese, îmi venea să plâng. Povara întregii istorii îmi apăsa sufletul – la fel ca şi lui Inca Tupac-Amaru, care mă înţelegea pe deplin.

Cândva mă întrebase ce simt la apropierea spaniolilor, din moment ce ei erau “ai mei”.

– Ai mei nu sunt în nici un caz, mărite Inca. Sunt ai morţii şi ai aurului care-i stăpâneşte! Nu gândul meu i-a adus pe aceste meleaguri. Eu îi urăsc pe toţi cei ce seamănă sânge şi nedreptate în drumul lor.

– Vor mai exista războaie şi în viitorul pe care îl vezi? mă întrebă el altă dată.

– Din păcate, da. Unul mare, eliberând tot Imperiul Soarelui de sub coroana spaniolă – iar înainte şi după acesta, multe mici: răscoale, revolte de tot felul. Imperiul se va sfărâma în multe ţări ce se vor certa la nesfârşit pentru teritorii, iar în interiorul fiecărei ţări vor exista mereu conducători şi rebeli.

– Nu-i e dat poporului meu un strop de linişte în veacuri?

– Nu despre poporul quechua vorbesc acum, mărite Inca. Va exista un popor unic, denumit creol, păstrând în el ceea ce au mai bun ca neamuri spaniolii, quechua şi negrii.

– Negrii?

– Da. Există undeva, departe, un continent cu oameni negri, numit Africa, dacă ai auzit cumva prin mănăstire. De acolo vor aduce sclavi spaniolii, când bărbaţii quechua vor pieri în lupte sau în minele de argint şi aur, pentru a satisface setea de bogăţie a cotropitorilor.

În clipa aceea, din spatele unei coloane a templului apăru Marele Preot, cu tunetul în glas şi fulgere în priviri.

– Blasfemie! Nu crezi în victoria marelui Inca Tupac-Amaru împotriva invadatorilor? Te încăpăţânezi în profeţii absurde? Drept pedeapsă, mâine în zori vei fi jertfită pe altarul lui Viracocha pentru victoria poporului quechua!

Inca încercă să protesteze, să-i ceară îndurare, însă în van. Marele Preot, duşmanul meu, avea putere deplină în templu.

Am fost lăsată să mă pregătesc, la asfinţit. Inca mi-a promis că va veni mai târziu să mă vadă, şi că va rămâne alături de mine până la sfârşit, cu regretul că nu a putut împiedica această execuţie.

Coillur şi Oderay m-au împodobit plângând. Mantia grea de pene, bijuteriile din pietre preţioase mă apăsau. Îmi venea să plâng, însă reuşeam să mă abţin. Oare acesta era rostul pentru care fusesem trimisă aici? Să cad jertfă unei victorii iluzorii?

În inima templului, în sala cea mare, am vegheat toată noaptea, avându-l alături pe Inca Tupac-Amaru. În ochii lui străluceau câteva perle de lacrimi, ascunse: ţinea la mine, într-un fel sau altul; şi la soţia lui ţinuse, în alt fel; pe amândouă ne pierdea în favoarea morţii, la puţin timp una după alta… Dacă ar fi existat vreo posibilitate de salvare, m-ar fi scăpat de la moarte; aşa, singurul lucru pe care l-a putut face a fost să nu mă lase singură în ultimele clipe.

– Măcar dacă ar folosi la ceva această jertfă! am oftat eu. Dacă viaţa mea ar putea întoarce soarta bătăliei, sau astupa gura trădării, n-aş avea nici o părere de rău.

– Deci şi zilele mele sunt numărate?

– Începând cu asediul, steaua izbânzii vă apune în favoarea duşmanilor.

Tremuram, deşi emoţia care mă cuprinsese nu se putea numi întrutotul frică, mai curând orice altă reacţie nervoasă.

Inca mă strânse în braţe ca pe un copil lipsit de apărare. Cu o voce caldă, începu un cântec în graiul creol ce abia se forma, numit papiamiento. Melodia părea a fi un cântec de leagăn, însă de la primele versuri în spaniolă mi-am dat seama că m-am înşelat: era de dragoste şi de moarte. Eram jelită încă înainte de martiriu:

“Llipiacushpami tutayan

Mi dulce dueña, mi amor!

Alan! Imata tucunt

Con tan funesta dolor?

            Ya me deja, ya se va,

            Causag cristianonie ayayan;

            Adios, lumbre de mis ojos –

            Llipiacushpami tutayan!

Callepambapi saquispa

Sin escuchar mi clamor,

Puyushinami chingarin –

Mi dulce dueña, mi amor!”

L-am rugat să mi-o traducă. Mi-a răspuns că o va face abia în zori, înainte de a-mi începe dansul ritual al morţii.

Mi-a prins apoi la gât o amuletă mică, sculptată în piatră. La lumina flăcării de pe altar, răsfrântă de strălucirea odoarelor de aur şi argint, nu-mi puteam da seama despre ce fel de piatră era vorba – probabil, una semipreţioasă.

– Tradiţia spune că aceasta ar fi amuleta-salamandră, care apără de puterea focului. E singurul lucru care te-ar putea ajuta.

A doua noapte petrecută alături de un bărbat, într-un decor romantic, fără un cuvânt de dragoste – în schimb, dovedindu-ne unul celuilalt încredere neţărmurită. Cine ar auzi, poate n-ar crede.

Penumbra îi scotea în evidenţă trăsăturile fine şi ochii strălucitori de miere veche. Data trecută, sub făclia stelelor, fusese rândul meu să-l ocrotesc, să-l consolez; acum, focul sacru ne lumina chipurile, iar rolurile ni se inversaseră.

Ceea ce mi-a fost dat să ascult în noaptea aceea a fost un fel de testament politic: gândurile unui rege care era convins de realitatea prezicerilor mele. Eu îi vorbeam despre lucruri pe care cu greu le putea înţelege, descriindu-i popoarele Anzilor după jumătatea secolului XX: tot lupte, tot frământări politice, într-un destin istoric asumat de la înaintaşi.

Chiar dacă spusele mele nu erau deosebit de încurajatoare, demonstrau totuşi că tradiţia luptelor seculare luase o nouă înfăţişare, ce avea să ducă la izbândă, iar în calitatea sa de rege, Inca Tupac-Amaru nu putea decât să fie mulţumit de ceea ce auzea.

Zorile se apropiau. Inca îmi cântă încă o dată melodia aceea de dragoste şi moarte, potrivită clipelor pe care le înfruntam alături. Îşi aminti că trebuia să-mi traducă versurile quechua:

“Cum străluceai azi-noapte,

Dulcea mea iubită!

Ce voi face eu, nefericitul,

Cu o durere atât de apăsătoare?

            Deja mă părăseşte, iată –

            Ieri încă trăia, azi numai pare.

            Adio, lumină a ochilor mei –

            Cum străluceau azi noapte!

Pe drum m-ai părăsit

Fără să-mi asculţi jalea,

La fel cum se împrăştie ceaţa,

Dulcea mea iubită!”

Vocea lui caldă, strălucirea ochilor… parcă le mai întâlnisem la altcineva… La cine? Când? Nu reuşeam să-mi amintesc. În îmbrăţişarea lui mă simţeam ocrotită, gândurile mi se topiseră într-o căldură ciudată. Nu-mi mai era teamă.

…Deodată se iviră zorile! Marele Preot era la uşă, savurându-şi răzbunarea.

“Măcar să aibă ce vedea!” gândi probabil Inca, şi mă sărută sub ochii lui.

M-am ridicat, cu podoabele zornăind în dansul ritual:

“Soseşte moartea,

soseşte dansul!

Când vine dansul

trebuie să dansezi,

când vine moartea

nu există leac…

            Ah! Ce rece e vremea,

ce vânt rece bate!

Recele vânt al morţii

mă umple de fiori…”

Pe de altă parte, mă apropiasem de foc, dogorindu-mi trupul. Preoţii sacrificatori au pus tot felul de buruieni în flăcări, ridicând un fel de ceaţă fumegândă. M-am aruncat în mijlocul rugului, păstrând în memorie ochii mari ai lui Inca Tupac-Amaru.

Flăcările erau roşii, negre, galbene… Pe altar era în acelaşi timp cald şi rece… Oare aceasta să fie moartea?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s