Drum în istorie – partea 1

DRUM ÎN ISTORIE

 

Motto:

“I lost my love on the river of no return,

and forever my heart is gone

on the river of no return –

you’ll never return to me. “

 (Cântec popular american)

 

Maşina, un Land Rover roşu, începu să tuşească şi apoi se opri, spre disperarea tuturor. Până la lăsarea serii nu mai era mult.

– E un sat indian în apropiere, spuse Miguel. Până acolo am putea eventual s-o împingem, nu-i decât un kilometru printre dune.

Don Raimundo se uită pe hartă înainte de a-i da dreptate, după care fetele scoaseră toate bagajele din maşină, iar băieţii se apucară s-o împingă, în timp ce Victor înjura şi bombănea.

Satul era o aşezare de colibe, singura casă care-şi merita denumirea îi adăpostea pe primar şi pe poliţist.

Don Raimundo îi trimise înainte pe Miguel şi Gabriel ca să discute cu sătenii, cine ne-ar putea găzdui pentru o noapte, astfel încât la sosirea noastră toate erau aranjate.

Don Raimundo, Victor şi Julio studiau maşina, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Pe noi ne-au luat în primire oamenii din sat, invitându-ne să ne ducem bagajele în câte o colibă. Mie îmi oferise ospitalitate o bătrână indiană – putea avea la fel de bine şaizeci sau optzeci de ani, căci în locurile acestea oamenii îmbătrânesc repede.

Într-un colţ al vetrei, o oală plină fierbea bolborosind. Eu nu i-am dat nici o atenţie. Am vrut să-mi împart conserva ce-mi ţinea loc de cină cu gazda mea, însă ea refuză, explicându-mi că a doua zi avea loc o sărbătoare mare şi se cuvenea să postească în ajun.

Bătrâna mă iscodea ce ne-a făcut să pornim la drum, nu cumva umblăm după comori? Iar pe mine, dibuindu-mă după accent că sunt străină, mă credea americancă, aşa că am început să-i povestesc totul de-a fir a păr.

I-am spus că sunt dintr-o ţară îndepărtată de peste ocean, din Europa, unde se vorbeşte o limbă cât de cât asemănătoare cu spaniola; că profesorul meu de spaniolă din liceu, chilian refugiat la noi după lovitura de stat, era un om deosebit, cu care mi-a făcut plăcere să păstrez legătura şi după terminarea liceului. Mă împrietenisem cu copiii lui, Chicho şi Jimena, datorită lor mă aflam acum aici…

Chicho şi Jimena aveau o soră mai mare, Geraldina, logodită cu un peruan. S-au căsătorit, au venit la Lima… Soţul Geraldinei, don Raimundo, e asistent universitar la facultatea de istorie, cu el am pornit acum în expediţie…

Eram într-adevăr fericită că mă aflu în locurile acestea încărcate de istorie, după ce citisem atâtea despre Imperiul Soarelui şi despre Oraşul Regilor, apoi despre generalii Antonio Sucre şi Simon Bolivar…

Miguel şi Gabriel, doi dintre participanţii la expediţie, făceau parte dintre urmaşii poporului Soarelui. Ei mi-au povestit ceea ce nu ajunsesem încă să citesc, începând cu legenda generalului Ollantay şi cu povestiri despre comori ascunse.

– Deci umblaţi după comori! se încruntă bătrâna.

– Nu. N-avem ce face cu aurul incaşilor. Don Raimundo a făcut contract cu Muzeul de Arheologie din Lima. Vom face săpături pe lângă Nazca, printre dunele de nisip. Ne-ar interesa oale, ţesături… Ştiu cum gândesc oamenii de pe aici, bunicuţo: că, ei fiind urmaşii poporului quechua, comorile le aparţin în dreaptă moştenire şi pot fi folosite pentru a le îmbunătăţi viaţa. Noi privim prin prisma istoriei: descoperirile arheologice se cuvine să-şi găsească locul în muzeele din Lima, Nazca ori alte oraşe importante – nu în colecţiile particulare ale americanilor bogaţi!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s