Drum în istorie – partea 2

…Deodată, imaginea bătrânei parcă se mistui în ceaţă, şi m-am trezit înconjurată de patru oşteni în veşminte ciudate, care-şi îndreptau lăncile spre mine. Am înţeles că eram prizonieră şi trebuia să mă supun lor, urcând pe drumul de piatră spre Cuzco.

Fusesem la Cuzco împreună cu don Raimundo, Geraldina, Jimena şi Chicho, cu vreo zece zile înainte de a porni în expediţie. Recunoşteam drumul. Cetatea „Centrului lumii” mă fascinase.

Intrarea în cetate m-a şocat: conquistadorii încă nu apucaseră să jefuiască totul, palatele nu erau părăginite… Părea de zece ori mai frumoasă decât o văzusem în excursie.

Încercam să înţeleg cum am ajuns într-o vreme ce-mi era străină, numai că nu toate întrebările îşi găsesc răspunsul.

Ne-am înfăţişat înaintea unui tânăr cu trăsături fine, înveşmântat în straie din lână de lama, ţesute cu fir de aur. După turbanul şi cingătoarea purpurie, de asemenea ornamentate cu aur, am înţeles că era marele Inca. Oştenii îi spuseră ceva în quechua, din care am înţeles doar un nume de nobil spaniol: don Alonso Escobar de Rivera.

– Fiica nu este vinovată pentru păcatele tatălui, răspunse Inca în spaniolă. Nu va fi condamnată la moarte, nici nu va fi tratată ca o prizonieră de război, fiindcă vreau să-i dovedim viceregelui că noi nu cu femeile purtăm războiul, ci cu coroana leului Castillei!

Înţelegând din ce pericol am scăpat, l-am privit pe rege cu atenţie, să aflu ce soartă îmi va fi hărăzită. În aceeaşi clipă, privirea lui de aur vechi, strălucitor, poposi asupra mea, încercând să-mi ghicească gândurile. Se mira că nu arătam prea speriată.

– Va fi akla, preoteasă în templul Soarelui, datorând supunere marelui preot şi Fiului Soarelui! hotărî el. Duceţi-o la templu!

Coricancha, vestitul templu din Cuzco, încă mai păstra urmele gloriei de odinioară: ornat cu plăci de aur, care străluceau sub razele soarelui, avea înăuntru statuete şi ex-voto-uri de aur şi argint, cu pietre preţioase de diferite culori. Câte minunăţii mi-a fost dat să văd acolo, nici un sfert nu ajunseseră la adăpost, în muzeele lumii!

Am fost îmbrăcată cu o cămaşă de lână, ca un fel de tunică, albă, şi o fustă lungă până în pământ, cu câteva motive decorative. Am înţeles că la intrarea în templu va trebui să port pe deasupra o mantie din pene colorate, deosebit de frumoasă, şi că sarcina mea de toate zilele era să port de grijă pocalelor uriaşe din lemn, decorate cu capete de animale şi cu motive geometrice din mastic colorat şi aur, numite kero, din care urma să ofer libaţii zeilor. Trebuia, de asemenea, în zori să aduc apă într-un vas ciudat, mare, numit aryballu, care avea două mânere pe laturile corpului şi un chip de animal reliefându-se în partea de sus a vasului, pentru a-l menţine în poziţie verticală. Acesta trebuia purtat în spate, prins cu un sistem ingenios, pe care mi l-au explicat apoi două dintre preotese, Oderay şi Coillur, în grija cărora mă lăsase Marele Preot.

Ele erau surori gemene, în vârstă de vreo şaptesprezece ani, la fel de frumoase cum mai văzusem atâtea fete indiene sau metise, pe străzile Limei ori în călătoria făcută cu don Raimundo. Ştiau bine spaniolă, aşa că ne puteam înţelege cu uşurinţă.

De la ele am aflat că nu toţi oamenii din templu ştiau limba conquistadorilor, însă nobilii o învăţaseră. Inca Tupac-Amaru, care îmi schimbase soarta din prizonieră în preoteasă, îşi stabilise din nou cetatea la Cuzco, revoltându-se împotriva viceregelui şi adunându-şi oştenii.

Acum îmi era clar. Cunoşteam istoria tristă a acestui ultim Inca. Mă bucuram că mi s-a dat ocazia de a-l vedea, de a trăi vremurile acelea, chiar dacă…

Nu-mi părea rău că sunt preoteasă a soarelui. Îndeplineam cu sârguinţă tot ce aveam de făcut, să nu dau nimănui motiv de nemulţumire. Cu gemenele mă înţelegeam bine, îmi povesteau lucruri interesante… Am înţeles că şi ele erau prinţese, surori vitrege ale lui Inca. Coillur s-a mirat că ştiam legenda care-i dăduse numele – povestea frumoasă de dragoste a generalului Ollantay pentru prinţesa Cusi-Coillur, fiica lui Inca Pachacutec. (Mi-o povestiseră alţi doi gemeni indieni, Miguel şi Gabriel, studenţii preferaţi ai lui don Raimundo).

Generalul, deşi vestit, nefiind de sânge regal, a fost refuzat când a cerut-o de soţie. Marele Inca şi-a închis fiica în fortăreaţa Ayllahuari, să-şi plângă dragostea nefericită, iar Ollantay s-a ridicat cu armatele împotriva lui Inca Pachacutec, ca s-o salveze. Trădarea şi-a făcut loc în apropierea generalului, care a fost dat în mâinile regelui şi condamnat la moarte. Până la execuţie însă, Inca Pachacutec s-a stins din viaţă într-o noapte, urmându-i la tron fiul său, Inca Tupac-Yupanqui, care l-a iertat pe rebel şi i-a permis să se căsătorească cu prinţesa Cusi-Coillur. Iar Coillur, noua mea prietenă, spunea că strămoaşă i-a fost Imasumac, fiica celor doi eroi de legendă.

Inca venea să se roage în fiecare zi în templu şi să se plimbe prin grădina interioară de aur. Uneori vorbea cu surorile lui, alte dăţi se oprea să schimbe câteva cuvinte cu mine. Nu se mâniase că, spre deosebire de ceilalţi oameni simpli, eu nu plecam ochii, ci îl priveam în faţă.

– Marele Preot spusese că pentru o fată creştină nu-i mai mare osândă decât a o hărăzi templului, însă tu nu pari nefericită aici, iar el nu are ce-ţi reproşa.

– Îmi place, mărite Inca, tot ce văd aici; îmi plac locurile, templul, ceremoniile. Oderay şi Coillur sunt prietenele mele. Iar dacă măria-voastră doreşte să fiu sinceră, mărturisesc că îmi păstrez în suflet credinţa strămoşilor mei. Dumnezeu este unul singur, indiferent ce nume îi dau cei care se roagă. Aici se aduc ofrande lui Pacha-mama; în catedrala din Oraşul Regilor, oare statuia Fecioarei Maria nu este împodobită cu flori, şi nu are cercei de diamant?

– Îmi place cum gândeşti. Fără îndoială că ai dreptate, şi fiecare trebuie să-şi respecte strămoşii.

În timp ce vorbea, eu mi-am amintit un nume pe care de mult tot încercam să mi-l amintesc, să-l previn pe Inca:

– Ştiu că aţi trimis mesageri cu făclii pe toate cărările munţilor, să cheme poporul la luptă. După Atahualpa, sunteţi primul care face asta. Însă dacă nu vă feriţi de un metis numit Jorge Gobea, el vă va trăda.

– De unde ştii lucrurile acestea? se miră Inca. Nici în templu, nici la apă nu le puteai auzi, şi în altă parte nu poţi ieşi.

– Sunt lucruri pe care le pot vedea în viitor. Am ştiut de când le plănuiaţi, şi ştiu că în primele lupte veţi învinge, cu dreptatea de partea cauzei poporului quechua, însă când vă vor jura credinţă metişii, în catedrală, unul dintre ei nu va rosti jurământul şi vă va trăda; acela e Jorge Gobea.

Nu ştiam dacă poate ajuta la ceva faptul că l-am prevenit. Istoria nu se poate schimba, din nefericire – totuşi trăgeam nădejdea că trădătorul ar putea fi ucis mult mai înainte decât ştiam eu din cărţi.

Cuvintele mele îl puseseră pe gânduri pe Inca Tupac-Amaru. Intră în templu, murmurând rugăciuni. Mantia-i purpurie strălucea sub razele soarelui.

Probabil se frământase mult, că a doua zi mă întrebă:

– Cât de departe poţi vedea în viitor?

– Până la sfârşitul secolului XX, numai că o fac în felul meu propriu, nu ca oracolul de la Pachacamac. De exemplu, ştiu care va fi sfârşitul… însă n-aş putea să-ţi spun, mărite Inca, unde anume vei câştiga bătăliile şi unde le vei pierde.

– Soarele este tatăl meu, la el mă voi întoarce cândva… Dar ce vezi pentru bietul meu popor, ce soartă îl aşteaptă?

Am şovăit o clipă dacă să spun adevărul ori nu. Am ales sinceritatea, deşi puteam s-o plătesc scump:

– Tristă este soarta marelui imperiu al celor patru vânturi, dezbinat sub stăpânirea spaniolilor. De multe ori condorul cu aripile înroşite în sângele lui Atahualpa va zbura deasupra Anzilor, chemând la luptă, însă chemarea lui nu-i va găsi uniţi pe caciques, şi sângele lor va stinge focul revoltelor…

– Cuvintele tale sunt îndrăzneţe, totuşi le cred… Oricât de pricepută iscoadă ai fi fost, n-aveai cum să afli despre mesagerii trimişi de curând, în taină, să ridice la luptă bărbaţii din ţinuturile andine – şi apoi, chiar dacă ai fi aflat, n-aveai nici un interes să îmi dezvălui că ştii. Înseamnă că există într-adevăr ceva deosebit în tine, Emilia… Şi vorbele tale sunt altfel, nu reuşesc să înţeleg toate cuvintele. De unde vii, de fapt?

– Soldaţii tăi m-au adus, mărite Inca. Ei ţi-au spus cine sunt. Altceva nu ştiu. Cred că am fost trimisă aici cu un rost anume, însă nu ştiu care ar putea fi. …Dumnezeu, Viracocha ori altă putere necunoscută mi-a hotărât destinul în acest templu. Cred că voi avea ceva de împlinit, apoi voi pleca, într-un fel sau altul, fără să evadez şi fără să mă puteţi reţine.

De atunci, Inca şi-a luat obiceiul să discute cu mine în fiecare dimineaţă, după ce lama era sacrificată, conform ritualului. Ne aşezam pe malul râului Huatenay, în grădina de aur a Soarelui, şi între noi se stabilise pactul sincerităţii absolute.

Prietenele mele, Oderay şi Coillur, aflaseră de aceste întâlniri. Mi-au atras atenţia că eu nu fac parte dintre “fetele alese”, ci semiluna de argint îmi împodobeşte urechile şi fruntea, sortindu-mă templului. Mi-au spus ce pedeapsă le aşteaptă pe preotesele care îşi nesocotesc jurământul, de ce moarte cruntă au parte.

– Zadarnic îmi purtaţi de grijă, le-am răspuns eu. Ştiu că sunt akla şi mă port ca atare. Mă bucur însă că am prietene adevărate.

– Eşti străină, era de datoria noastră să-ţi spunem. Inca trebuie adorat ca fiu al Soarelui, însă…

– Nu intenţionez să-l seduc, dacă aceasta vă era îngrijorarea, şi nu sunt îndrăgostită de el. Există între noi o legătură a gândului, mai presus de orice iubire pământeană… Această punte se clădeşte între noi, întocmai cum spunea un poet spaniol despre care voi n-aţi auzit:

Creşte panglica pe puntea

curcubeului întâlnirii noastre…”

…Iar legătura aceasta ciudată se întărea în fiecare zi. Marele Preot începu să nu mă vadă cu ochi buni pentru influenţa pe care bănuia că o am asupra lui Inca. Îmi dădu în grijă şi lamele sacre pentru sacrificiu, găsea mereu câte o treabă pentru mine, mirat că nu mă plângeam. Pentru mine, Templul Soarelui reprezenta o lume întreagă, pe care eram însetată s-o cunosc, şi, într-o oarecare măsură, reuşisem acest lucru.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s