Recenzie-A doua cursa

Inca o adolescenta care se bucura de cartile mele. Multumesc, Panda!

Panda Stories

Marina Costa este printre primii autori români pe care i-am descoperit și mi-au adus bucuria de a citi o carte scrisă cu sufletul.

În cartea “A doua cursă”, continuarea lecturii “Echipajul”, autoarea pune accentul pe evoluția lui Serghei, ce încearcă să își refacă viața după mulți ani de suferință din dragoste.

Acesta se îndrăgostește fără să vrea de o femeie frumoasă și văduvă, o prietenă bună, o femeie cu suflet mare și cu studii.

Aceasta îl încurajează să își găsească pe cineva, ajungând chiar ea să fie iubita lui: “Nu esti atât de bătrân cât îți place ție să crezi. Alege pe cineva cu care să te înțelegi, nu care să-ți placă numai să fii invidiat pe stradă.”

Marina Costa evidențiază portretul fizic al Alionei: “era bine făcută, proporțională..”

Pe parcurs, cei doi îndrăgostiți trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, atât la distanță cât și împreună.

Mi-a plăcut foarte tare…

View original post 101 more words

Teoria aplicată

Publicată în revista literară Convorbiri literar-artistice, nr. 20/2021

            Repetițiile pentru programul artistic de la încheierea anului școlar începuseră să se lungească. Era de lucrat la un rol, la altul; îndrumătorul găsea întotdeauna un motiv s-o ia, cu toții, de la capăt. Se știa unde întârzie Marjolaine două seri pe săptămână – alte două fiind ocupate cu ceea ce părinții ei numeau, nonșalant, sportul. Întotdeauna se întorcea cu prietena ei, Elise, care nu locuia departe.

Drumul le ducea printr-un părculeț. Se întunecase, dar era încă devreme. În plus, știau că era patrulat frecvent de jandarmi – mai ales în aceste zile, cât se lucra la înlocuirea și repoziționarea felinarelor. Pășeau liniștite pe aleea întunecată de la intrare.

Marjolaine chiar se opri o clipă, își scoase sandalele și le puse grăbită in micul rucsac pe care îl purta întotdeauna asupra ei. Acum era fericită, pășind pe lângă alee. Contactul tălpilor goale cu iarba pufoasă îi dădea o senzație de fericire sublimă.

Dar… fetele nu observaseră cele două umbre care le pândeau. Atacul se petrecu pe neașteptate. Marjolaine își văzu prietena trântită la pământ de o siluetă nedefinită, în timp ce ea fu cuprinsă pe la spate de două brațe puternice. În încercarea de a o pune jos, agresorul își lipise trupul de al ei.

Teama dură o fracțiune de secundă, apoi mentalul lăsă loc instinctului. Știa exact ce avea de făcut, mai ales că profită din plin de greșeala agresorului.. Brațele ei, aparent relaxate, pendulară prin lateral, până ajunseră într-o verticală perfectă, unite deasupra capului. În același timp piciorul ei drept pătrunse în pas larg în spate printre picioarele agresorului – acesta făcuse deja greșeala de a încerca să o tragă pe spate. Se prăbușiră amândoi, Marjolaine îi simți ezitarea provocată de șocul căzăturii, își schimbă imediat poziția, își lăsă șoldurile să alunece într-o parte… apoi urmă o lovitură de cot devastatoare. Era convinsă că acum nu trebuie să-și controleze lovitura. Nu se afla pe salteaua de antrenament.

Pentru moment Marjolaine nu-și dădu seama dacă nu cumva i-a rupt vreo coastă, sau atinsese alt punct vital. Cert era doar că… agresorul zăcea inert, în timp ce ea se ridică, privind în jurul ei. Simțea că încă nu se terminase. Strigă după ajutor, gândindu-se că jandarmii erau pe aproape. În aceeași clipă, își văzu prietena trântită sub o matahală care tot încerca s-o sărute și să-i sfâșie bluza. 

Rashid se întorcea de la Slim. Trecuse pe la el, să stea de vorbă, cum obişnuia uneori după închiderea magazinului. Intrând în părculeț, i se păru că recunoaşte vocea lui Marjolaine, într-un strigăt pe care îl mai auzise în filmele la care se uitau, seara, cu toții, în familie. Grăbi pasul. În următoarea clipă se felicită că cedase acestui impuls: Marjolaine tocmai pusese la pământ un adversar, iar o fată blondă, cu cozi lungi, se zbătea sub un individ dubios.

            – Las-o în pace! spuse el.

            – Cine ești tu, să-mi dai ordine? ripostă imediat cel care trăgea de fata blondă, ridicându-se în genunchi, cu atenția concentrată asupra noului venit. Vezi-ți de drum, dacă nu ți s-a făcut de-o cafteală zdravănă!

            Nu înțelegea Rashid tot ce i se spusese, însă era clar, după ton și după cuvintele pricepute, că nu fusese invitat la o cafea. Simți furia cum i se ridica în gât, arzându-l pe tot traseul. Doar că Marjolaine profită de momentul acela pentru a ateriza în genunchi lângă ei, iar lovitura de pumn făcut ciocan îl trimise în nesimțire pe agresorul ale cărui pofte carnale contau mai mult decât orice altceva.

Un gând fugar trecu prin mintea băiatului, că prințesa modernă la ananghie nu avea nevoie de un cavaler salvator, din moment ce studia arte marțiale și reușise să se elibereze și pe ea, și pe cealaltă. Însă, parcă special ca să-i contrazică afirmația, cel doborât primul încercă s-o apuce de picior pe Marjolaine, căreia Rashid îi dăduse mâna, să se ridice mai repede. Noroc că arabul avea reflexe rapide, dintr-un salt îl călcă pe încheietura pumnului, nelăsându-l să-și ducă la bun sfârșit intenția. Un alt șut, în piept, îl făcu să se răzgândească, încovoindu-se de durere.

            – Sunteți bine? le întrebă el pe cele două fete.

            Blonda încă tremura.

            – A trecut, o liniști Marjolaine. Dar hai naibii de aici până nu-și revin ăștia, să se ia după noi!

            Era un sfat înțelept. Rashid le dădu brațul fiecăreia, așa cum îl văzuse pe tatăl lui André că făcea, când ieșeau, duminica, toată familia în oraș. Până în momentul acela, nu fusese niciodată atât de aproape de o fată. Grăbiră pasul, fără să alerge.

– Or să moară? se sperie cealaltă fată.

– Ai văzut prea multe filme, o repezi Marjolaine. Nu garantez că nu vor avea nevoie de doctor, însă nici chiar așa. Ți se pare că semăn cu actorii din filmele chinezești? Să ți-o prezint pe prietena mea, Elise. El este Rashid, prietenul fratelui meu.

Și-au dat mâna. El era încă stânjenit; în lumea de unde venise, regulile de politețe erau altele.

– Mă bucur că te-am cunoscut și îți mulțumesc, spuse Elise, care abia acum începea să-și revină din șoc.

            La lumina palidă a felinarelor, fata îl studia pe necunoscutul transformat în înger salvator. Era frumos, fără îndoială, iar faptul acesta, alături de ceea ce îi povestise Marjolaine despre el, îi dădea o aură de erou.

            – Ce s-a întâmplat? întrebă el, în engleză, să fie sigur că înțelege tot.

            – Am întârziat la repetiție. A trebuit să reluăm de la capăt de două ori. De unde să bănuim ce ne aștepta? Știam că parcul acesta acesta este un loc sigur!

            – A fost sigur. Unde sunt jandarmii când ai nevoie de ei? Ticăloșii ăștia s-ar putea să mai încerce şi altădată, rosti Elise, tremurând. Dacă nu apărea el exact la timp… Neapărat să-i spui lui André! Indivizii sunt în stare de orice. Cred că a fost răzbunare la mijloc…

            Lui Rashid încă nu-i trecuse furia. În același timp, era drept să recunoască deschis că nu apariția lui fusese importantă – decât, poate, în derutarea adversarului.

            – Ba Marjolaine te-a salvat. Eu nu am venit la timp, ci cam târziu. Fiți sigure, fratele ei și cu mine vom avea grijă să nu se mai întâmple. Vă vom aștepta în fiecare seară când stați târziu la școală.

            Era sigur că André va fi de acord să-și protejeze astfel sora. O duseră pe Elise până în fața casei, apoi porniră în continuare.

            – Cum de v-ați atras asemenea dușmănie? o întrebă pe Marjolaine, după ce se închisese ușa în spatele celeilalte.

Fata îi răspunse cu năduf:

            – Ştiu, dacă aş fi fost sora ta m-ai fi ţinut închisă în casă, cu basma, cearceaf şi şapte văluri pe mine! Ai auzit că albatroşii nu suportă colivia şi că florile de munte nu cresc în ghiveci? Sunt floare de măghiran şi am libertatea să trimit la dracu’ pe oricine nu se poartă cum se cuvine. Iată că brutele acelea au vrut să se răzbune. N-am făcut nimic rău, nici eu, nici Elise!

            De fapt, ea înţelesese că pe Rashid îl rodea gelozia neputincioasă a nesiguranţei, combinată cu încă două sentimente la adresa oraşului, chiar a Franţei: incapacitatea de a accepta anumite lucruri şi modalităţi de gândire diferite de cele din patria lui, de care-i era dor, chiar dacă nu-și amintea prea multe despre ea, şi felul de a privi lumea tipic arăbesc, prin prisma Coranului.

            – Desigur, tu ai făcut numai bine. Felicitări, te-ai descurcat fără ajutorul nimănui. Văd că în Franța de astăzi, poveștile se schimbă: prințesele nu așteaptă să fie salvate de un cavaler. Mi-a plăcut cum ai aplicat teoria învățată la sală. Totuși, mi-a fost teamă pentru tine. Dacă ceva nu ar fi funcționat cum trebuie? Dacă ticăloșii mai aveau prieteni prin apropiere, să strige după întăriri?

            Marjolaine clătină din cap, recunoscând că avea dreptate. Orice era posibil.

* * *

Fata i-a povestit instructorului că a avut nefericita ocazie de a-i pune în aplicare învățăturile. Nu se aștepta la reacția acestuia.

– Felicitările mele!

– Sensei…!?

– Te- am urmărit din umbră în cei trei ani de judo la juniori.

– Nu înțeleg…!

– Am simțit că în tine este ceva mai mult decât un sportiv de competiție.

– Din acest motiv m-ați mutat la clasa de ju-jitsu și m-ați făcut să pornesc de la zero, ca și cum nu știam nimic…?

– Desigur. Am simțit că era timpul să înveți ceva mai mult decât un sport frumos. Întâmplarea din parc mi-a dovedit că nu m-am înșelat. L-ai citit vreodată pe Musashi?

– Cunosc Cartea celor Cinci Cercuri doar din auzite. Nu l-am citit, nu pot să văd legătura.

-Nu o vezi, fiindcă acum faci greșeala de a gândi teoretic. Dar în parc ai procedat exact în spiritul lui. Surprinzător pentru o centură albastră, nu ai pierdut timp să analizezi situația. Să mă exprim pe înțelesul tău, nu ai gândit, ai acționat dintr-un instinct aparte, o strategie pură, demnă de invidiat.

Sensei! Mă supraapreciați!

-Nicidecum. Îți dau doar un exemplu ajutător. De obicei nu fac asta nici cu elevii mei din clasa avansată. Noi folosim zborul libelulei doar ca exercițiu de încălzire, dumneata ai știut să-l folosești într-o situație reală. Cât despre pumnul ciocan, ai arătat dorința de a finaliza un conflict fără a produce pagube letale. Un nas strivit se poate reface prin operație, dar dacă vizai creștetul capului…

Viking Ulfberht Swords

Interesting how ahead of their times they were…

Nicholas C. Rossis

Viking sword | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book

When we think of Vikings, our minds don’t normally conjure a picture of a miner. So where did the Vikings (and others) get the iron ore to forge their tools and weapons?

As Mats Andersson says on Quora, they literally fished it out of bogs.

Bog Iron

As Wikipedia explains, Europeans developed iron smelting from bog iron during the Pre-Roman Iron Age of the 5th/4th–1st centuries BCE, and most iron of the Viking era (late first millennium CE) came from bog iron.

A lot of Scandinavia is bogland. The acidic conditions make iron settle on the bottom of the bog, in big lumps.

Humans can process bog iron with limited technology, since it does not have to be molten to remove many impurities. All you need is wood for charcoal, clay for the construction of bloomery furnaces, and water for processing.

Due to its easy accessibility and reducibility, bog iron…

View original post 458 more words

Recomandare de carte – LA SOCRATE de Alina Gherasim

LA SOCRATE

de Alina Gherasim

251 pag

Editura Oscar Print, 2020

ISBN 978-973-668-523-1

Alina Gherasim, scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență, fiica pictorului Marin Gherasim, este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. În domeniul artelor plastice, a avut peste 6 expoziții personale și zeci de expoziții de grup, naționale și internaționale, fiind unul dintre artistii plastici postmoderni, care mânuiesc condeiul la fel de bine ca penelul, exprimându-se în scris cu eleganță.

A debutat editorial în anul 2016, cu volumul de proză scurtă intitulat Femeia-valiză, apărut la Editura Oskar Print din București. Până în prezent a scris 3 volume de proză scurtă și 5 romane, La Socrate apărând în anul 2020.

Anul acesta a mai publicat un roman, intitulat Piața Trapez. Nu știu în ce localitate este această piață (București și Brăila aveau piețe cu acest nume), dar poate o fi tot în Mangalia, localitate unde începe și aventura romanului La Socrate, pentru a se continua, pe meleagurile strămoșilor personajului principal feminin, în Monemvasia.

            “Țin minte bine cum arăta prăvălia La Socrate. Era o încăpere întunecoasă nu foarte adâncă, cu o tejghea în partea stângă cum intrai. În spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi mărfurile. Câteva pungi cu făină, sare, zahăr, conserve de mazăre, foi de napolitane, sticle cu diverse și mult praf. Mama lui Socrate ținea și un colț unde se încărcau sifoane. Prima oară când bunica mi-a dat misiunea să aduc acasă sifonul plin, a fost într-o zi cu furtuni de vară. Mi se părea că întreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sărbătorind orele lungi ale verii. Mă cam plictiseam pe atunci. De fapt cred că moleșeala era o activitate în sine de care mă bucuram împreună cu prietenii mei. Socrate se dovedea de departe cel mai bun la zăcut, făcuse o artă din plictiseală, o plăcere.”

            Prietenia dintre cei doi copii, apoi adolescenți, despărțiți de soartă, continuă după o regăsire la anii maturității. Cei doi, schimbați, și totuși aceiași dintotdeauna, de la Mangalia, aștern punte peste decenii, descoperindu-și prietenia acolo, intactă, o altfel de dragoste decât cea la care visau odinioară, însă atemporală, perpetuă, tocmai prin această continuitate.

            Romanul se încadrează în genul literar modern, suprarealist, cu nuanțe de poveste de dragoste. Inițial, îi descoperisem și o tentă de vag realism magic, dar nu, este altceva, pentru care nu am suficientă experiență literară să îl pot defini. Ceva ademenitor – fiindcă, înainte de a fi o poveste de dragoste, este, în primul rând, o poveste de viață, a maturizării celor două personaje principale – naratoarea și Socrate – și o poveste a căutării rădăcinilor acestora, pe baza nostalgiei dezvoltate în ei încă din copilărie:

“Până prin clasa a opta, după amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele două prietene și vecine, Florica și Ana sau în vizită la Socrate (băiatul femeii care ținea prăvălia cu de toate) care ne invita să se laude cu guma de mestecat și cu jucăriile din plastic colorat pe care i le aducea tatăl lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatăl lui Socrate ca un bărbat cu barbă neagră și pipă în colțul gurii și de vină nu era imaginația mea ci cărțile de aventuri citite cu nesaț. Beam cu plăcere nectar de piersici și citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait Istrati. Pe tatăl lui Socrate l-am auzit o dată vorbind într-o limbă ciudată, limba greacă, îmi explica bunica, limba strămoșilor tăi. Ea m-a învățat mai încolo să o vorbesc. Bunica mea dinspre mamă, Evanghelina, se avea bine cu mama lui Socrate cu care depănau povești la ceașca de cafea neagră al cărei zaț îl răsturnau pe farfuriuțe mici din porțelan translucid.”

Acesta a fost citatul care m-a fermecat inițial, făcându-mă să-mi doresc să citesc cartea. Implica tot ce îmi plăcea mie cel mai mult: marea și comunitatea greacă de pe țărmurile apelor din România. M-am bucurat să descopăr apoi că povestea continuă în Grecia.

            Bunica Evanghelina, deși personaj secundar, este cea care a crescut-o și a educat-o cu dragoste pe naratoare, învățând-o nu numai limba greacă și nostalgia Itacăi din care plecase tatăl ei, stabilindu-se în altă cetate cu greci, la altă mare, Callatis-Mangalia. Portretul ei, reflectat în amintirile femeii care crește, se împletește cu prezentul naratoarei care i-a moștenit rădăcinile aeriene, gata de a se stabili oriunde fără să aparțină total niciunui loc.

Romanul alternează în mod vivant, cinematografic, prezentul din Monemvasia cu trecutul din Mangalia și o multitudine de personaje secundare emblematice.

            Cred că nici locul din Grecia unde s-a stabilit naratoarea nu a fost ales întâmplător. Dintre toate insulele sau orașele, acesta este Gibraltarul Egeei, o stâncă țâșnită din mare, legată de Peloponez cu un pod. Numele Monemvasia sugerează unicitatea, singurătatea, semnificația sa fiind unica intrare. Plaja pietroasă contrastează cu nisipul fin al Mangaliei, ceea ce remarcă și naratoarea, iar istoria bogată a locului, la care se face aluzie, pornește de la spartanii de odinioară spre bizantini și franci, pentru a cuprinde venețienii și otomanii, toți lăsându-și amprenta în cetatea de pe stâncă și în spiritul specific.

            Faptul că autoarea este și artist plastic se oglindește în descrierile măiestre – de la ciulinii care se rostogolesc în vânt la invazia nemaipomenită de cicade, de la un om pe moarte la unul îndrăgostit.

Cartea abordează teme actuale și delicate, cum este sexualitatea femeii, locul ei în societate, căutarea identității personale și etnice, homosexualitatea, migrația modernă sub toate aspectele ei, boala și moartea, reușita profesională și personală, într-un amestec proaspăt și original. De asemenea, merită subliniat faptul că, deși unele capitole exultă sexualitate, limbajul nu alunecă nicio clipă în vulgaritate, ca la atâția autori contemporani din toate țările.

            Recomand La Socrate atât îndrăgostiților de Grecia și tot ce presupune ea, cât și amatorilor de literatură postmodernistă, contemporană, precum și sufletelor nomade, care își caută identitatea prezentă sau rădăcinile. Este o lectură deosebită, deși nu foarte ușoară.

            Pentru a vă familiariza cu stilul Alinei Gherasim, găsiți texte de proză scurtă ale acestei scriitoare, online, pe website https://www.lapunkt.ro/ . O parte din volumele publicate sunt disponibile pe site-ul editurii https://oscarprint.ro/product-category/literatura-contemporana/

O singură carte

Așa cum scriam în eseul Tipuri de scriitori, există mulți oameni care au în ei o singură carte. Și-au dorit s-o scrie, au găsit momentul potrivit și au avut perseverența de a o termina, convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte, că lasă ceva în urma lor. Dacă au copii și nepoți, pentru ei o scriu, dacă nu, pentru prieteni și alte rude.

Mulți încep să scrie și abandonează, sau visează o viață că vor scrie o carte când… (eu zic, ca la țară pe vremuri, când s-o face porumbul, cum se luau împrumuturile demult; ei zic “când cresc copiii, când ies la pensie”, etc. – dar nu se mai întâmplă). Nanowrimo este mărturia anuală că așa se petrec lucrurile – abandonul este mult mai frecvent decât reușita, fiindcă scrisul nu este atât de ușor pe cât cred unii înainte de a începe.

Unii spun că ești scriitor din momentul în care termini de scris o carte. Alții, din momentul în care o publici. Eu cred că ești scriitor în momentul în care o termini, și autor cu cărți publicate. (Și prefer să mă consider scriitoare, indiferent câte cărți public – până în prezent am 10, și vor mai urma anul acesta).

Puțini au norocul ca unicul lor volum să ajungă bestseller sau clasic. Printre acestea se numără Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger. Unii pot deveni scriitori ai momentului, de nivel mediu, cunoscuți pentru scurtă vreme, în timpul vieții, în anumite sfere – dacă au un roman atât de bun cât poate fi cel de debut (pentru că întotdeauna următoarele sunt mai bune, dacă scriitorul se preocupă să evolueze și să învețe lecțiile primei publicări).

Majoritatea oamenilor unei singure cărți aleg să își scrie memoriile/ autobiografia, sau un roman tot pe baze autobiografice, conform dictonului write what you know (scrie ceea ce știi mai bine) – eu spun altfel, când mă documentez despre epoci și locuri exotice, know what you write (să cunoști ceea ce scrii, adică să te documentezi). Desigur, există și excepții, cei care au visat tot timpul la o anumită poveste – aceea poate fi, direct sau indirect, gen fanfiction – sau se poate să fie cu totul altceva, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Dar inspirația autobiografică este predominantă.

Spre deosebire de România, unde se spune că prea mulți scriu și nu ar trebui, în alte țări, pe lângă NaNoWriMo, care are o secție pentru elevi, Young Writers Programme, și programul pentru adulți, încurajând oamenii să scrie, există cluburi pentru pensionari care îi încurajează să-și scrie memoriile/ autobiografia. Există și psihologi care spun că scrierea creativă are valoare terapeutică și ajută omul să se dezvolte intelectual și emoțional. Deci, scrierea creativă este încurajată la toate vârstele. Contează mult!

La noi, în loc să fie sprijiniți, majoritatea sunt descurajați, găsind eventual sprijin doar la anumite edituri – vanity publishers, de obicei.

Fiecare carte își are cititorii ei – unele 30, unele 100, unele 300… best sellers peste 1000 – dar este loc pentru fiecare carte și scriitor pe lume , ba încă și pentru scrierile publicate online, fie ebooks, fie pe wattpad sau fanfiction. De orice gen – inclusiv de genurile care nu ne plac nouă. Dacă nouă nu ne plac, nu înseamnă că altora nu le vor plăcea, ci doar că nu suntem noi publicul țintă.

Desigur, memoriile/ autobiografiile unor persoane care nu sunt celebre sau nu au trecut prin experiențe de viață neobișnuite nu vor avea mulți cititori în afara familiei, prietenilor și cunoștințelor. Poate le mai citesc câțiva necunoscuți, în plus, din curiozitate sau din greșeală. Totuși, acești cititori există, și din orice poveste de viață putem învăța ceva. Ce a fost cândva, ce să faci sau ce să NU faci, dar e de învățat. Sau, în unele cazuri, să tremuri de emoție la amintiri comune dragi….

Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Vreau să dau ca exemplu două persoane dragi mie, care nu mai sunt printre noi. Ea s-a stins la 84 de ani, El la 93. Fiecare era singur (divorțat) însă înconjurat de copii și nepoți. Pe la 80 de ani, au început să-și scrie memoriile. Ea, care mai fusese cândva jurnalistă, lucra mai ușor cu cuvintele, însă a convins pe altcineva să i le transcrie pe calculator. El, care a lucrat într-un domeniu tehnico-economic, era prieten cu calculatorul, la această vârstă, și le-a scris direct pe calculator. Ea s-a dus la o tipografie, publicând cartea prin forțe proprii, cred că în 100 de exemplare. Poate or fi fost 150… El a preferat să le scoată la o imprimantă-xerox și să le lege în spirală, difuzându-le în manuscris, cum s-ar spune, dar în aproximativ același număr de exemplare. A considerat, economist fiind și pensionar, că iese mai ieftin. Le-au distribuit rudelor și prietenilor care mai citesc românește – din nefericire, nepoții nu mai au răbdare să citească în românește, ci doar în engleză și în limba țării unde locuiesc, iar strănepoții nici măcar nu mai vorbesc limba română. Ne-am bucurat să le primim, și nu am căutat cu lupa greșelile care sigur există.

Sunt posesoarea ambelor memorii, și le-am citit. Le păstrez cu drag într-un colț de bibliotecă. M-au surprins detaliile din cartea ei – de exemplu, nu știam că a fost deportată în Siberia, ca mulți români din Cernăuți, la vârsta adolescenței. A lui este o poveste de viață mai banală – adolescența în timpul războiului, urmată de două profesii, două soții, două divorțuri, trei fiice… Sigur nu ar fi un bestseller, niciuna dintre ele, însă au fost scrise din suflet, și păstrez pe raft sufletul lor – cu atât mai mult cu cât acum ei nu mai sunt. Și-au găsit cititorii potriviți.

Pentru faptul că sunt oamenii unei singure cărți, sunt ei mai puțin scriitori, din moment ce au terminat-o și au ținut-o în brațe? Din moment ce nu au aspirat spre un loc pe soclul panteonului literar, printre scriitorii de succes ai momentului sau ai posterității, mulțumindu-se să rămână la poala soclului, pe locul rezervat celor mulți cu o singură carte, sunt bineveniți! Au și ei locul lor sub soarele creației, căreia i-au dedicat un petic din sufletul lor. Nu acesta este locul rezervat exclusiv clasicilor și consacraților literaturii…

Sunt atâtea povești de viață interesante, care se pierd pentru că cineva NU le așterne pe hârtie la momentul potrivit, iar bătrânețea poate, uneori, pune ceață pe amintiri și le șterge… Mai bine să fie una plictisitoare (pentru noi – vor fi, cu siguranță, oameni care să o găsească interesantă, fie ei 10 sau 30) în plus, decât atâtea în minus…

Criticii literari știu că pot desființa, în intervențiile lor, chiar și capodopere clasice, premiate, care și-au demonstrat valoarea. Dar ei nu se pleacă, de obicei, asupra unor cărți meteorice, singura carte din palmaresul câte unui scriitor de ocazie, care nu a dorit altceva decât să lase o urmă a trecerii sale prin lume. Să le lăsăm acestora bucuria de a-și vedea cuvintele tipărite și de a-și strânge în brațe cartea! De altfel, chiar și începătorii care ar putea să mai scrie și alte cărți, au nevoie de încurajare și de critică blândă, constructivă, nu de roșiile și pietrele virtuale pe care unii se grăbesc să le arunce, neînțelegând că avem cu toții locul nostru sub soare, fiecare pe al lui, și nimeni nu poate lua locul altuia, gloria altuia…

Hobby-urile Autorilor Români Contemporani! Partea II

Din viata autorilor romani… Multumesc pentru nominalizare, Cristina!

Vorbe pentru suflet...

Scriitorii, pe lângă faptul că sunt scriitori au o mulțime de îndeletniciri și înclinații spre a reda frumosul. Astăzi mi-am propus să aduc în atenția cititorilor mei un articol menit să scoată în față autorul român contemporan cu toate “bijuteriile” cu care se înconjoară prin muncă proprie sau prin felul său individual de a colecționa sau învăța ceva nou. Vă destăinui faptul că am fost încântată să aflu de la fiecare în parte detalii necunoscute, parcă aș fi deschis o cutie a dezvăluirilor! Sper că o să împărtășiți cu mine acest entuziasm!

  • Elena Druță autoarea cărții „Împărăția Ultimului Cerb” adoră să brodeze pe lângă citit și scris desigur. Să facă recenzii video la cărțile citite. Îi place și jocurile video, joacă World of Warcraft aproape zilnic!
  • Roxana Rusu, autoarea unor serii de cărți pentru copii adoră pictura și lectura. Aceste două pasiuni după spusele scriitoarei o relaxează cel mai mult…

View original post 1,053 more words

Paris In Ruins – available for preorder

An interesting novel for the lovers of French history and of times depicted by Victor Hugo!

All about historical fiction

Dear friends … my latest novel, Paris In Ruinsis ready for pre-order! As you can imagine, I’m thrilled to be able to tell you about it and as nervous as … well, let’s just say too nervous for me to find an appropriate comparison. Bringing a fourth novel to market is just as challenging as the first one.

Paris In Ruins has been a true labour of love — love for a city of incomparable beauty and tumultuous history, and love for the process of storytelling.

Paris in Ruins by M.K. Tod ~~ Paris 1870. Raised for a life of parties and servants, Camille and Mariele have much in common, but it takes the horrors of war to bring them together to fight for the city and people they love.

The story of two women whose families were caught up in the defense of Paris is deeply moving and…

View original post 326 more words

Tipuri de scriitori

Sunt pe lume, și au fost încă din timpul când cărțile circulau sub formă de sul de papirus (sau piele de vițel), mai multe tipuri de scriitori:

  • scriitori care vor rămâne, cu cărțile lor, în memoria mai multor generații; la un moment dat, devin clasici. Timpul confirmă valoarea scrierilor lor. Cu toții ne-am dori să ajungem în lista aceasta, dar foarte puțini reușesc.
  • scriitori de succes, ale căror cărți se vând bine, au parte de o celebritate temporară, dar nu neapărat vor traversa bariera timpului. De exemplu, The Murder of Delicia (1899) de Marie Corelli a vândut 52.000 de exemplare în primul an, fiind o carte cu priză la public, deși cu cronici negative ale criticilor literari. (Cunoaștem și în vremea de azi astfel de bestsellers, criticate, dar cumpărate și citite). În trei ani, a acumulat vânzări de 10.000 Lire, o sumă foarte mare pentru vremea aceea. Iar The Soldier’s Wife (1852), de G. M. W. Reynolds, vândută în foileton, primele două numere, la 2 penny fiecare, s-au vândut în 60.000 de exemplare fiecare numai în prima zi. Mai știe cineva astăzi de ei? Dar au fost vedete la vremea lor.
  • Scriitori ai momentului, care scriu mai multe cărți, sunt primite favorabil, eventual pe anumite nișe, rămân în cronici pozitive și negative, dar nici nu au vânzări de succes, nici nu vor deveni clasici. Pur și simplu, au atins nivelul mediu al timpului căruia îi aparțin. Și sper să mă număr și eu în această categorie, alături de majoritatea celor care frecventează cenaclurile cunoscute (și pe care îi cunosc și eu).
  • Scriitori obscuri, fără mare succes la cititori – majpritatea, în orice vreme. Nu sunt cunoscuți decât de prieteni, cunoștințe sau dușmani. Unii nu au talent literar – alții poate ar avea un strop, însă nu a fost cultivat, sau sunt la început de drum (și de obicei se găsesc câte unii să-i desființeze din critici neconstructive, făcându-i din start să nu mai încerce). Unii scriu ca o pasiune pe lângă serviciul de bază, sau când ies la pensie, și se străduiesc, frecventând câte un cenaclu literar. Alții consideră că inspirația înseamnă și talent…
  • Scriitori care au în ei o singură carte – și aceștia sunt mulți. Despre ei, voi scrie un articol separat. Și nu vorbesc despre cei a căror carte unică a ajuns bestseller sau clasică (vezi Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, La răscruce de vânturi de Emily Bronte, Black Beauty de Anna Sewell, Doctor Jivago de Boris Pasternak, De veghe în lanul de secară de JD Salinger), ci despre mulți oameni convinși (pe drept cuvânt) că trăiesc și după moarte atâta vreme cât au scris o carte. Cel mai probabil, intră în categoria scriitorilor obscuri sau, poate, scriitori ai momentului – depinde, de la caz la caz. Mulți vor să scrie una, puțini se apucă și mai puțini termină. Felicitări celor care termină de scris o carte, de așternut gândurile lor pe hârtie! Deja au realizat mai mult decât alții care și-au dorit, dar nu au făcut-o.

Fiecare scriitor are motivele lui de a scrie – unii visează faimă, alții bani, unii au în minte povești care vor afară, să fie scrise și împărtășite cu alții, la fel cum, cu sute de ani înainte, erau povestite din foc de tabără în foc de tabără sau din iarmaroc în iarmaroc… Alții, pur și simplu, vor să lase ceva în urmă, nepoților și cunoștințelor.

Eu sunt de părere că fiecare carte își are cititorii ei, indiferent că sunt 30, 100 sau 300… Și fiecare carte trebuie să aibă parte și de critică constructivă, și de recomandare cercului ideal de cititori. De exemplu, mie nu îmi place literatura erotică, nici cea prea violentă (thriller, gothic, etc) – asta nu înseamnă că nu își au cititorii lor. Și dacă aș da peste o astfel de carte, aș spune că mie nu mi-a plăcut, fiindcă nu fac parte din publicul țintă, dar ar putea să le placă celor care …

Este loc sub soare pentru toate aceste tipuri de scriitori și pentru toate cărțile – publicate pe hârtie sau în diferite formate electronice (unele de descărcat în calculator/ e-reader/ tabletă/ telefon, altele de citit online). Nu ar trebui să fie loc de gâlceavă între ei. (De altfel, două vrăbii se pot certa între ele, deși nu e bine, că, atente la cearta lor, le poate înhăța uliul pe amândouă, dar nu am văzut vrabie să se certe cu căprioara sau cu ursul, decât în filmele Disney…)