Interviu cu Jose Duarte din PRIETENII DREPTĂȚII

Fotografia este de când eram încă acasă, în Nogales…

Cronicarul a fost văzut pe coridoarele Facultății de Filologie din București, după ce se potolise febra examenelor de admitere. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu un tânăr profesor de la Catedra de limbi romanice.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Mă numesc José Luis Duarte Echevarria, am 35 de ani și predau cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană la Universitatea din București și la una dintre universitățile particulare. Am fost personaj secundar în romanul Prietenii dreptății.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mario Lopez, interpretul lui A.C. Slater din serialul Salvați de clopoțel.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata îl cheamă José Manuel Duarte Romero și este maistru la o uzină din Los Angeles. Pe mama o cheamă Maria Teresa Echevarría de Duarte și este educatoare în Nogales. I se spune Maite. Are un frate, părintele Simón Echevarria, paroh la biserica San Felipe de Jesus din Nogales. El l-a botezat pe fratele meu mai mic, Simón Manuel Duarte Echevarría, care este patronul unui atelier de reparații auto, împreună cu un asociat. Sunt în relații bune cu toți, însă pentru o vreme, nu a fost așa, fiindcă la nouăsprezece ani am fugit de acasă, la o mătușă din Mexic, și, peste câteva luni, peste ocean, într-o țară din Estul Europei, despre care abia de auziseră vag. Atunci, numai unchiul și fratele meu au rămas de partea mea. Părinții erau supărați și nu puteau înțelege cum dau cu piciorul la toate sacrificiile făcute de ei pentru a ne asigura nouă, copiilor, un viitor mai bun în țara tuturor posibilităților. Au trecut câțiva ani până să se împace cu ideea și să mă ierte, când au văzut că aici mi-am făcut o carieră și o familie fericită.

Despre soția mea știți deja suficient. Este profesoară de engleză la o școală din București. Avem două fete frumoase, Maria Armanda și Bianca Simona, una în clasa a doua, cealaltă în grupa mare la grădiniță. Ele vorbesc fluent limbile materne ale ambilor părinți și învață engleză. Încercăm să reedităm, în familie, La hija del Mariachi în varianta noastră proprie și să le dăm fetelor și educație muzicală.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am ales să fiu profesor universitar de cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană, fiindcă era deja ocupat locul care mi s-ar fi potrivit la catedra de dialectologie. Cred că am reușit să stârnesc interesul, chiar pasiunea unor studenți pentru acest domeniu. Am rămas în facultate, atât la sfatul doamnei profesoare Georgescu, cât și gândindu-mă că la facultatea de limbă spaniolă sau portugheză vin deja tineri interesați de o carieră în acest domeniu, pe când la școală sau la liceu, în afara claselor de filologie, sunt prea puțini care să dea importanță limbilor străine. Mă rog, fetele mai sunt cu telenovelele, știu asta, că destule studente de anul întâi mi-au spus că telenovelele văzute în copilărie sau adolescență le-au stârnit curiozitatea de a învăța aceste limbi.

Ce nu-mi place se referă, în principal, la birocrație, la prea multe hârtii de făcut, în afară de pregătirea lecțiilor. Dar birocrație este peste tot.

5. Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de Emilia?

Ei, parcă pot să știu sigur… Când am cunoscut-o, mă intrigase și îmi plăcuse, în același timp, felul cum o însufleţeau, pe o străină de peste ocean, cultura şi istoria din toată America Latină. Știa mai mult decât unii dintre noi și voia să cunoască, să trăiască tot ceea ce citise. Mă amuzase și atitudinea ei, în același timp pacifistă, dar militantă – mă refer la însuși felul cum am cunoscut-o, cu casetofonul în brațe…

Pe urmă, Sofia mi-a spus că nu era catolică, mi-a dat-o în grijă și mi-a plăcut cum s-a purtat în biserică, ce întrebări a pus după aceea, cum era pe jumătate speriată sau copleşită de tot ce era nou, necunoscut, pe jumătate atât de încântată de tot ce i se întâmpla încât nu mai avea cuvinte. Iar de la Serbarea Florilor, când a fost, pentru un moment, singură şi părăsită de toţi, devenind brusc o prinţesă neajutorată, m-am simțit cavalerul ei salvator. Restul a fost istorie!

6. De unde ai moștenit romantismul?

Din familie, bineînțeles, odată cu muzica! Și de la tata, dar mai ales de la unchiul Simon. Da, sună cam ciudat să recunosc că am moștenit romantismul și de la un preot, dar el ne-a învățat și pe mine, și pe fratele meu, să cântăm la violă și să citim notele, să nu fim ca mariachis de pe vremuri… ca lăutarii, cum se spune pe aici.

7. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit, de fiecare dată când nu-mi convenea ceva sau când vorbeam la telefon cu ai mei. N-aș fi avut curajul să renunț la școala tehnică, deși nu-mi plăcea. Aș fi ajuns un proiectant oarecare, cu o slujbă plictisitoare, din care aș fi evadat, poate, cântând în week-end. Poate, la un moment dat, m-aș fi căsătorit, că omului nu-i este dat să trăiască singur toată viața și majoritatea primesc, la un moment dat, o a doua șansă. (Ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și altcineva, drag mie, lucrul acesta, în suferința lui!) Totuși, într-un colț al sufletului aș fi oftat după Emilia toată viața mea și m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă…

8. Ce-ți lipsește cel mai mult din Nogales?

Familia. Aș spune și prietenii, dar și dacă aș fi rămas acolo, majoritatea s-au împrăștiat care încotro. Nici atmosfera nu mai este aceeași. Din păcate, au învins cei răi – ai lui Trigueño și altora ca ei. Acum se aud baladele contrabandiștilor din cartelurile de droguri mai des decât serenadele pe care le cântam noi. Peste vale, în orașul geamăn, se împușcă bandele traficanților între ele, atmosfera aceasta nesănătoasă a pătruns și dincoace. Iar cu porcăria cu zidul, nu mai vorbesc… Mă bucur, într-un fel, că nu îmi cresc copiii acolo! N-o fi nici aici raiul pe pământ, că nicăieri nu e, dar nu se compară, în destule privințe!

9. Cât de des mergi în vizită peste ocean?

Am fost de câteva ori – adică, odată la câțiva ani. Până în 1990 nu am putut, după aceea, da. Am fost anul trecut, cu fetele. Era normal să ajungă și rudele mele să-și cunoască nepoatele, mai ales cei cărora le poartă numele, și rudele ei, și prietenii dragi cu care am păstrat legătura. Iar ele se cuvenea să-și cunoască singura pereche de bunici, până atunci văzută doar în fotografii, pe video și auzită la telefon și pe internet. Cele mici au avut un succes teribil, având în vedere că vorbesc spaniola. Pe lângă ai mei, Marisol, doña Azucena, Sofía și Consuelo, Doris, Rosie și Bianca, verișoara Emiliei din Houston, toți le-au răsfățat.

10. Cum ți s-a părut România, odată ajuns pe aceste meleaguri?

Total diferită. Vorbim despre România de atunci… A fost un șoc să înțeleg câte chestii pe care le consideram de bun simț erau interzise sau nu se cuveneau. Noroc cu don Armando, care mi-a explicat totul pe șleau de cum am venit. Că Emilia sigur vedea lucrurile altfel, fiind născută și educată aici…

Am prins aici și Revoluția. Afară se trăgea, la televizor se discutau vrute și nevrute, iar eu, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla – nu că ar fi înțeles cineva sigur nici până acum – mă gândeam la revoluția lui Pancho Villa și la războiul civil spaniol, despre care auzisem, ambele, din surse directe…

11. Cum îți petreci timpul liber?

Încă mă implic să-i ajut pe tinerii din America Latină care vin la studii în România, deși acum sunt mai puțini. Cu ei și cu studenți români de la limba spaniolă, formația Los Nuevos Mariachis prosperă, deși are parte de concurența tuturor formațiilor mai mult sau mai puțin autentice de andini, care vin și pleacă. Studiile de la Academia de Muzică îmi prind bine în această privință. Deși formația are fluctuația normală, impusă de viața studențească, dă rezultate. Și toți membrii ei, din toate vremurile, au fost ajutați și în viața academică, și să se adapteze în noua țară unde au venit să învețe. Suntem o familie!

La Raza și Sin Fronteras au rămas, într-o formă sau alta, pe aici, concurență stabilă, deși, dacă aș sta să plec urechea la zvonuri, am auzit și lucruri urâte despre La Raza, așa cum se spunea și despre unele formații din Nogales sau din alte părți. Prefer să nu le cred și să ne strângem mâinile dacă ne întâlnim la vreun festival în aer liber, la vreun concert…

12. Ce regreți cel mai mult? 

Prietenii pierduți, despre care nu mai știu nimic.

13. De ce anume ești mândru? 

Că am învățat limba română bine, deși o vorbesc cu accent, că am reușit să-mi clădesc o viață frumoasă aici și să formez multe generații de studenți în dragostea față de limba, cultura și civilizația spaniolă.

14. De ce te temi cel mai mult? 

De posibile meandre ale destinului. Doamne apără și păzește de tot ce-i rău în lume!

15. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Au fost destule astfel de momente în viața mea. De la primul succes al proaspetei, atunci, formații Mariachis del Palo Verde la revederea cu Emilia, pe aeroportul Otopeni, la nunta româno-mexicană unică în amintirea tuturor, la ceremonia de absolvire a facultății, apoi a doctoratului, apoi nașterea celor două fetițe…

16. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scrisă, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Nu avea capitole, era de la un capăt la altul. (Ca majoritatea romanelor autoarei, în faza inițială, pe caiet).

A mai fost o dată retranscris, peste câțiva ani, poate 1988 sau 1990, pe o agendă, și atunci a primit și un epilog (pe lângă editările inerente). Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia.

Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online.

Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat conform scenei din film de unde era duetul, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare….

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat pe website  Bibliocarti.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.