Interviu cu Jose Duarte din PRIETENII DREPTĂȚII

Fotografia este de când eram încă acasă, în Nogales…

Cronicarul a fost văzut pe coridoarele Facultății de Filologie din București, după ce se potolise febra examenelor de admitere. Anasylvi l-a trimis să stea de vorbă cu un tânăr profesor de la Catedra de limbi romanice.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Mă numesc José Luis Duarte Echevarria, am 35 de ani și predau cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană la Universitatea din București și la una dintre universitățile particulare. Am fost personaj secundar în romanul Prietenii dreptății.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mario Lopez, interpretul lui A.C. Slater din serialul Salvați de clopoțel.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Pe tata îl cheamă José Manuel Duarte Romero și este maistru la o uzină din Los Angeles. Pe mama o cheamă Maria Teresa Echevarría de Duarte și este educatoare în Nogales. I se spune Maite. Are un frate, părintele Simón Echevarria, paroh la biserica San Felipe de Jesus din Nogales. El l-a botezat pe fratele meu mai mic, Simón Manuel Duarte Echevarría, care este patronul unui atelier de reparații auto, împreună cu un asociat. Sunt în relații bune cu toți, însă pentru o vreme, nu a fost așa, fiindcă la nouăsprezece ani am fugit de acasă, la o mătușă din Mexic, și, peste câteva luni, peste ocean, într-o țară din Estul Europei, despre care abia de auziseră vag. Atunci, numai unchiul și fratele meu au rămas de partea mea. Părinții erau supărați și nu puteau înțelege cum dau cu piciorul la toate sacrificiile făcute de ei pentru a ne asigura nouă, copiilor, un viitor mai bun în țara tuturor posibilităților. Au trecut câțiva ani până să se împace cu ideea și să mă ierte, când au văzut că aici mi-am făcut o carieră și o familie fericită.

Despre soția mea știți deja suficient. Este profesoară de engleză la o școală din București. Avem două fete frumoase, Maria Armanda și Bianca Simona, una în clasa a doua, cealaltă în grupa mare la grădiniță. Ele vorbesc fluent limbile materne ale ambilor părinți și învață engleză. Încercăm să reedităm, în familie, La hija del Mariachi în varianta noastră proprie și să le dăm fetelor și educație muzicală.

4. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am ales să fiu profesor universitar de cultură şi civilizaţie spaniolă şi latino-americană, fiindcă era deja ocupat locul care mi s-ar fi potrivit la catedra de dialectologie. Cred că am reușit să stârnesc interesul, chiar pasiunea unor studenți pentru acest domeniu. Am rămas în facultate, atât la sfatul doamnei profesoare Georgescu, cât și gândindu-mă că la facultatea de limbă spaniolă sau portugheză vin deja tineri interesați de o carieră în acest domeniu, pe când la școală sau la liceu, în afara claselor de filologie, sunt prea puțini care să dea importanță limbilor străine. Mă rog, fetele mai sunt cu telenovelele, știu asta, că destule studente de anul întâi mi-au spus că telenovelele văzute în copilărie sau adolescență le-au stârnit curiozitatea de a învăța aceste limbi.

Ce nu-mi place se referă, în principal, la birocrație, la prea multe hârtii de făcut, în afară de pregătirea lecțiilor. Dar birocrație este peste tot.

5. Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de Emilia?

Ei, parcă pot să știu sigur… Când am cunoscut-o, mă intrigase și îmi plăcuse, în același timp, felul cum o însufleţeau, pe o străină de peste ocean, cultura şi istoria din toată America Latină. Știa mai mult decât unii dintre noi și voia să cunoască, să trăiască tot ceea ce citise. Mă amuzase și atitudinea ei, în același timp pacifistă, dar militantă – mă refer la însuși felul cum am cunoscut-o, cu casetofonul în brațe…

Pe urmă, Sofia mi-a spus că nu era catolică, mi-a dat-o în grijă și mi-a plăcut cum s-a purtat în biserică, ce întrebări a pus după aceea, cum era pe jumătate speriată sau copleşită de tot ce era nou, necunoscut, pe jumătate atât de încântată de tot ce i se întâmpla încât nu mai avea cuvinte. Iar de la Serbarea Florilor, când a fost, pentru un moment, singură şi părăsită de toţi, devenind brusc o prinţesă neajutorată, m-am simțit cavalerul ei salvator. Restul a fost istorie!

6. De unde ai moștenit romantismul?

Din familie, bineînțeles, odată cu muzica! Și de la tata, dar mai ales de la unchiul Simon. Da, sună cam ciudat să recunosc că am moștenit romantismul și de la un preot, dar el ne-a învățat și pe mine, și pe fratele meu, să cântăm la violă și să citim notele, să nu fim ca mariachis de pe vremuri… ca lăutarii, cum se spune pe aici.

7. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit, de fiecare dată când nu-mi convenea ceva sau când vorbeam la telefon cu ai mei. N-aș fi avut curajul să renunț la școala tehnică, deși nu-mi plăcea. Aș fi ajuns un proiectant oarecare, cu o slujbă plictisitoare, din care aș fi evadat, poate, cântând în week-end. Poate, la un moment dat, m-aș fi căsătorit, că omului nu-i este dat să trăiască singur toată viața și majoritatea primesc, la un moment dat, o a doua șansă. (Ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și altcineva, drag mie, lucrul acesta, în suferința lui!) Totuși, într-un colț al sufletului aș fi oftat după Emilia toată viața mea și m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă…

8. Ce-ți lipsește cel mai mult din Nogales?

Familia. Aș spune și prietenii, dar și dacă aș fi rămas acolo, majoritatea s-au împrăștiat care încotro. Nici atmosfera nu mai este aceeași. Din păcate, au învins cei răi – ai lui Trigueño și altora ca ei. Acum se aud baladele contrabandiștilor din cartelurile de droguri mai des decât serenadele pe care le cântam noi. Peste vale, în orașul geamăn, se împușcă bandele traficanților între ele, atmosfera aceasta nesănătoasă a pătruns și dincoace. Iar cu porcăria cu zidul, nu mai vorbesc… Mă bucur, într-un fel, că nu îmi cresc copiii acolo! N-o fi nici aici raiul pe pământ, că nicăieri nu e, dar nu se compară, în destule privințe!

9. Cât de des mergi în vizită peste ocean?

Am fost de câteva ori – adică, odată la câțiva ani. Până în 1990 nu am putut, după aceea, da. Am fost anul trecut, cu fetele. Era normal să ajungă și rudele mele să-și cunoască nepoatele, mai ales cei cărora le poartă numele, și rudele ei, și prietenii dragi cu care am păstrat legătura. Iar ele se cuvenea să-și cunoască singura pereche de bunici, până atunci văzută doar în fotografii, pe video și auzită la telefon și pe internet. Cele mici au avut un succes teribil, având în vedere că vorbesc spaniola. Pe lângă ai mei, Marisol, doña Azucena, Sofía și Consuelo, Doris, Rosie și Bianca, verișoara Emiliei din Houston, toți le-au răsfățat.

10. Cum ți s-a părut România, odată ajuns pe aceste meleaguri?

Total diferită. Vorbim despre România de atunci… A fost un șoc să înțeleg câte chestii pe care le consideram de bun simț erau interzise sau nu se cuveneau. Noroc cu don Armando, care mi-a explicat totul pe șleau de cum am venit. Că Emilia sigur vedea lucrurile altfel, fiind născută și educată aici…

Am prins aici și Revoluția. Afară se trăgea, la televizor se discutau vrute și nevrute, iar eu, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla – nu că ar fi înțeles cineva sigur nici până acum – mă gândeam la revoluția lui Pancho Villa și la războiul civil spaniol, despre care auzisem, ambele, din surse directe…

11. Cum îți petreci timpul liber?

Încă mă implic să-i ajut pe tinerii din America Latină care vin la studii în România, deși acum sunt mai puțini. Cu ei și cu studenți români de la limba spaniolă, formația Los Nuevos Mariachis prosperă, deși are parte de concurența tuturor formațiilor mai mult sau mai puțin autentice de andini, care vin și pleacă. Studiile de la Academia de Muzică îmi prind bine în această privință. Deși formația are fluctuația normală, impusă de viața studențească, dă rezultate. Și toți membrii ei, din toate vremurile, au fost ajutați și în viața academică, și să se adapteze în noua țară unde au venit să învețe. Suntem o familie!

La Raza și Sin Fronteras au rămas, într-o formă sau alta, pe aici, concurență stabilă, deși, dacă aș sta să plec urechea la zvonuri, am auzit și lucruri urâte despre La Raza, așa cum se spunea și despre unele formații din Nogales sau din alte părți. Prefer să nu le cred și să ne strângem mâinile dacă ne întâlnim la vreun festival în aer liber, la vreun concert…

12. Ce regreți cel mai mult? 

Prietenii pierduți, despre care nu mai știu nimic.

13. De ce anume ești mândru? 

Că am învățat limba română bine, deși o vorbesc cu accent, că am reușit să-mi clădesc o viață frumoasă aici și să formez multe generații de studenți în dragostea față de limba, cultura și civilizația spaniolă.

14. De ce te temi cel mai mult? 

De posibile meandre ale destinului. Doamne apără și păzește de tot ce-i rău în lume!

15. Când ai fost cel mai fericit și de ce?

Au fost destule astfel de momente în viața mea. De la primul succes al proaspetei, atunci, formații Mariachis del Palo Verde la revederea cu Emilia, pe aeroportul Otopeni, la nunta româno-mexicană unică în amintirea tuturor, la ceremonia de absolvire a facultății, apoi a doctoratului, apoi nașterea celor două fetițe…

16. Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

Prietenii dreptății, într-o fază inițială, care cuprindea povestea de bază, dar fără multe detalii, a fost scrisă, pe un caiet de dictando de 100 de file, în vacanța dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea și o parte din clasa a douăsprezecea, deci prin 1985-1986. Nu avea capitole, era de la un capăt la altul. (Ca majoritatea romanelor autoarei, în faza inițială, pe caiet).

A mai fost o dată retranscris, peste câțiva ani, poate 1988 sau 1990, pe o agendă, și atunci a primit și un epilog (pe lângă editările inerente). Pe calculator a fost transcris abia prin 2007, când a avut parte de o reeditare și completare în interior, extinzându-se toate scenele necesare și fiind împărțit în capitole. Desigur, în perspectiva publicării, în 2017, a fost revizuit din nou, pe baza experienței câștigate în urma celor două romane publicate anterior acestuia.

Documentarea a fost temeinică, peste cea inițială, din filme și cărți, adăugându-se, în epoca internetului, youtube, google maps și o mulțime de documente online.

Culmea este că o scenă inspirată dintr-un duet al lui Jorge Negrete cu Pedro Infante (dar care nu s-a derulat conform scenei din film de unde era duetul, ci altfel) s-a întâmplat și în realitate, între două formații oarecare, la câteva săptămâni după ce scrisesem capitolul. De aceea am simțit nevoia să subliniez, în disclaimer, că orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare….

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele! Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat pe website  Bibliocarti.

Invitație la Bookfest și interviu cu autoarea Marina Costa

Am plăcerea să vă prezint interviul realizat de site-ul Bibliocărți referitor la cărțile pe care le-am publicat până în prezent.

De asemenea, vă invit la Bookfest, pe 2 iunie 2018, între orele 16-18, la Cafeneaua Literară Julius Meinl, pentru prezentarea romanului “Prietenii dreptății”!

Invitatie Bookfest

(Pe lângă romanul meu și alte romane, se va lansa volumul colectiv de proză scurtă Amprente pe cerul înstelat, în care am și eu un text – tot istoric, desigur…)

An interview which never happened

I just noticed that an interview I have filled in some months ago never got to be published by the one who had requested it. Most likely, because I am not an English language writer. But I am posting it here, since it has been written and sent, therefore it exists, for those who want to learn more about me and my novels…

  1. What sort of career did you have before becoming a writer?

I am an economist. I have a PhD in World Economics (the dissertation being, in 1996, about the European transport policy). I have worked for a whole career in EU Affairs/ EU projects management. I have published several professional papers and 2 handbooks in the past (1999-2015). Actually, in 1999, I published the first project management handbook ever in Romanian. The others, at Uni and at postgraduate courses, were starting with 2000.

 2. Was there a triggering event that prompted you to begin writing?

I have been writing for a lifetime. I don’t think there was any special event triggering it, just discovering that I can play with words and create worlds, not only with toys. I remember a story in first grade about a witch who flew over a man and turned him into a rabbit. And my first attempt at a novel was Western, in sixth grade, lasting 2 notebooks of 100 pages, handwritten loosely.

  1. Do you now write full time or part time?

I can’t say that I am writing full time. Can anyone, when there are enough things to do in the household? Or rather in the two households I am managing, since I am also taking care of my mother, who is 89.

Five of the novels I have written in high school and Uni had a literary value, so much later I transcribed them on computer, correcting, completing/ re-writing them and hoping that some day they might be published.

The Wanderers of the Seas“, my debut novel, published in June 2016, had been written, in a thinner version, in my first year of Uni, in 1987. It got transcribed on the computer in 2002, and corrected, then it got some completions in 2009. The first 12 chapters of the first volume of “Lives in Turmoil“, my second novel, published in March 2017, were written in 1984, in the summer holidays between the tenth and eleventh grade. “Rightness’ Friends“, published in April 2018, was written, in a thinner version, in my last year of highschool. That got transcribed in 2007 on computer, completed and re-written. In 2017, it just underwent some editing and condensing for publishing.

I had the opportunity to meet an interested publisher in late 2015, at a literary presentation. We talked, exchanged e-mails, and I sent him “The Wanderers of the Seas”, which was the shortest among these three best ones, to tell me if it was any good. There had been a few months until he succeeded to read it, and he was enthusiastic about it. This is how I got to be published, and at the official launching of the book I was sitting like a bride, the happiest possible…

  1. What parts of the writing career do you enjoy the most/the least?

I like both researching and writing.

I don’t enjoy so much the marketing part, especially because what I am reading online is mostly valid for the English language books market and not valid for my country’s books market.

  1. What parts of your former career do you miss/not miss?

I had a fulfilling carreer, so I don’t miss it. I feel I did my duty contributing to the European integration of my country, in the specific fields I have worked for. And I brought it projects amounting to over one billion EUR in 23 years in this field, I have contributed to negotiating several international transport agreements…

  1. Do you have any regrets?

I regret a little not having had the opportunity to publish sooner. Also I regret being known more outside my country, ie by people who can’t read my novels, than inside. I would have wished to know book review bloggers from my country too, and get my books reviewed by them. I would have wished that electronic books were a thing in my country too (they aren’t much), and that I had the technical knowledge to upload my books somewhere online too.

  1. What advice would you offer other second career writers?

To keep writing, because if they like writing their stories, someone would surely like reading them. And not to be discouraged because they haven’t been a prodigy child, published at 15, nor because there are writers who make greater sales or more readers or more book copies. Everyone does as much as they can. Keep writing, because otherwise there will be nothing to be read… (And keep improving yourself by reading everything about creative writing you can find, while adapting them to your style. Because nobody can write YOUR story, only slightly different ones…)

8. What are the ‘magic ingredients’ that make historical fiction unforgettable and irresistible?

A proper description of the setting, based on strong research, compelling characters and an inciting narrative trip. Learning lots of things when you close the book and wanting to research more about that time – be it a folk dance (or a court dance) on youtube, a mentioned poet’s writings or a historical event on wikipedia.

I don’t believe in keeping the speaking and vocabulary of those times, despite the fact that some readers and writers swear by it. (I don’t believe in blatant anachronisms either, though. But there has to be a middle way). If we are writing today, we can’t keep the language of Shakespeare and have people understand our writing, even if it happens in the Tudors’ era.

What if it happens in Antiquity? They were speaking Latin or Ancient Greek, or Egyptian (which was not the Arabic now Egyptians are speaking), and our novel was written in French/ English/ Italian – whatever the writer’s mother tongue. So you’d better give us the athmosphere, instead of the way of speaking/ vocabulary of those times, in order to be read with interest. Yes, some specific words are to be given and explained – if in Ancient Rome, you can’t avoid mentioning the thermae, vespasianes, praetori. But you aren’t writing in Latin, neither in the phrase structures of that time. And if you add translating a book from the writer’s mother tongue to the reader’s (English-written books are translated in all countries, from Japan to Russia and Argentina), then the problem of the vocabulary adds to my point.

I was asked if, writing about Americans and Italians, but in Romanian, some expressions I used do exist in those languages. I replied that in those languages there is slang with a similar meaning, even if different in wording, and that for the Romanian readers, we have to relate to Romanian slang, because this gives the idea that the words were colloquial and not the most official ones. And that if we translate word by word, instead of the ultimate meaning, the results are strange and contrived, far from what we wanted to show.

9. In your opinion, what do the best historical fiction writers do to ‘get it right’?

Researching and filtering the information through the eyes of both the writer and the characters. Immersing the reader into the century and the setting of their choice. Not giving too many opportunities for … suspension of disbelief/ rule of cool, even if these are so fashionable now.

 10. Are historical novels inherently different from contemporary novels, and if so, in what ways?

They describe different times, when people had different mindsets, and they have to be reflected as such. Not as many feminists and social rights fighters (accepted by most people around, instead of being shunned as dangerous, rare oddities) as the most recent novels show. They have to be understood in the light of their times, not in ours. Just be thankful that after the time travel through the book, to exciting adventures and different centuries’ mindsets, you return to your current, hot tap water and washing machine…

 11. Do you see any particular trends in historical fiction?

American Civil War, Tudors and Victorian era in English language writings. Renaissance and World Wars in French language writings. Actually the two World Wars are very in fashion in any language. An opening which I salute to the Far East’s history (mainly Japan and China but also others).

I also see the trend of seeing history with modern eyes, instead of with the eyes then. And then it becomes something it was not – just a nice contemporary story in pretty costumes, with modern decisions and modern mindsets, and this new political correctness which… in my opinion, isn’t fairer than what was before, just more confusing, and alienating the contemporary reader from the historical mindset and motivations.

12. What aspects about the past do you specifically try to highlight in your novels?

I am writing the story of those who are too commoner to be mentioned in chronicles, but who are forging their silent path among historical events and participating persons who are mentioned in the chronicles. I am trying to immerse the readers in the setting, and critics had said that I write “cinematographically”. I am focusing on traditions (for birth, wedding, death, sworn brothers, etc), mindsets, folklore and public festivals, religious beliefs and superstitions, as well as on the main historical events of the time as viewed through the characters’ lens and biases.

13. What research sources and techniques do you use to ensure that conflict, plot, setting, dialogue, and characters are true to the time period?

I am from a small European country and I write historical fiction happening in several countries/ eras. I have used for research all kind of books, old maps, old descriptions (journals, letters, etc) and manuals, youtube movies, google maps, forums… Any possibility of research available, I use it! Many people hadn’t thought, when I told them, that youtube can be good for seeing places where I have never been, local festivals/ traditions, music, dances, sea battles from movies, duels, bullfights, various documentaries.

Interviu privind “Prietenii Dreptății”

Urmăriți înregistrarea emisiunii “Portret de autor – Mihail Grămescu”, difuzată la Radio Shalom România în data de 18.04.2018:

Portret de autor – Marina Costa

Mulțumiri moderatoarei, Camelia Pantazi-Tudor, lui Alecs Brucher la pupitrul tehnic, și soțului meu pentru procesarea înregistrării în film youtube.

Precizez că acesta este al treilea roman lansat și, prin urmare, al treilea interviu la Radio Shalom.  Cele anterioare au fost:

Portret de autor Marina Costa 2016, în care prezentam romanul meu de debut, “Pribegii mărilor”, și

Portret de autor Marina Costa 2017, în care prezentam romanul istoric “Vieți în vâltoare”.