Interviu cu Emilia Roșu din PRIETENII DREPTĂȚII

Aș vrea eu să mai arăt și acum la fel… Aici eram încă în Nogales.

Cronicarul a fost văzut în fața unei școli dintr-un cartier bucureștean. Cristina l-a trimis să stea de vorbă cu una dintre profesoarele de engleză ale școlii.

1. Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul Prietenii dreptății?

Sunt Emilia Roșu, profesoară de engleză. Mi-am păstrat numele de domnișoară și după căsătorie. Se poate, este obișnuit și în România, și în țările de limbă spaniolă. Dacă mă prezint unui vorbitor de limbă spaniolă, nu mi-e rușine (ca feministelor din ziua de azi) să adaug și numele soțului. Da, într-un fel, îi aparțin – dar nu cum spun cele care sunt împotriva acestei forme de exprimare, ci prin jurământul de credință… În PRIETENII DREPTĂȚII sunt personajul principal.

2. Ce celebritate crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Kristen Stewart. E stilul de fată băiețoasă și zăpăcită cum am fost și eu, chiar dacă are trăsăturile puțin mai fine decât ale mele.

3. Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Mi-am pierdut părinții, Emil și Maria Roșu, într-un accident de mașină, când încă nu împlinisem 13 ani. Cea mai frumoasă amintire Mătușa mea, Aurelia Crețu, s-a sfătuit cu unchiul Flavian și m-au luat la ei, în Statele Unite. Am rămas în relații bune cu verii mei, Bianca și Gabi – de fapt, mai mult cu Bianca, pe care o iubeam mult încă din copilărie. Despre Gabi și unchiul Flavian aflu de la ea. Ei n-au știut niciodată să mă apropie. Mătușa, Dumnezeu s-o odihnească, a murit acum doi ani.

4. Cum ți-i amintești pe părinții tăi și cum vrei să le cinstești memoria?

Am avut părinți buni, care mi-au oferit o copilărie fericită pentru vremurile acelea. Tot ce își doriseră ei și nu întotdeauna avuseseră. Mama era profesoară de franceză, tata inginer. Am moștenit talentul mamei pentru limbi străine, dragostea de cărți și de muzică a ambilor, nu și înclinația pentru științe exacte a tatei, nici gândirea lui practică. Le cinstesc memoria devenind un om drept, care nu face compromisuri, o intelectuală cu câtă cultură generală am putut acumula pe unde am umblat, cu o profesie care să-mi placă, așa cum le-a plăcut lor.

5. Cum reușești să faci față decepțiilor, și în special restricțiilor celor de acasă fiind un copil adoptat?

Nu e vorba că sunt adoptată. Aceleași restricții le-au avut și verii mei. E vorba de felul în care au fost educați unchiul și mătușa. Eu sunt conștientă că sunt datoare să-mi arăt recunoștința ajutându-i după puteri. De aceea am vrut să lucrez când am putut, să nu simtă povara financiară că mai cresc un copil. Acum, de, adolescența este rebelă prin definiție, așa că, pentru unele restricții, politica “voi nu întrebați, eu nu povestesc” a mers foarte bine. Am mai scăpat și câte o minciunică, atunci când treceam în “orașul din oglindă”. Cât despre decepții… dacă lumea ar fi la fel de roz și de dulce ca o bomboană, ar fi frumos, dar copilul se învață de mic cu decepțiile, că nu totdeauna poate primi ceea ce își dorește. Secretul meu este, mai curând, că nu-mi pierd speranța.

6.  Ce te-a atras la José?

Mi-a plăcut mai întâi faptul că avem destule pasiuni comune, că este inteligent, politicos, avem ce discuta. Mi-a stat alături la toate serbările, mi-a răspuns la întrebări ciudate, m-a învăţat să dansez – ce îmi doream cel mai mult. Acum, de, pe lângă toate acestea, spuneți și voi, cărei fete, la vârsta aceea, nu i-ar fi căzut ochii pe un mariachi gata să-i ofere o serenadă? (Știu răspunsul – poate celor care ar fi preferat altfel de pălărie, în loc…) Anii au trecut și s-a dovedit mai mult decât atât: credincios, ambițios, devotat…

7. Îl crezi cea mai bună alegere a ta?

Da, ne potrivim. Pasiuni comune și pasiuni diferite, suficient cât să nu ne plictisim. Personalități complementare. Până la urmă, a scăpat și de boala geloziei.

8. Cum te-ai simțit departe de România?

Atârnată între două lumi. Am știut că mă voi întoarce în țară când voi putea, însă dacă mi-a fost dat să ajung peste ocean, trebuia să învăț tot ce puteam și să extrag maximum de experiență de acolo. În același timp, am căutat să fac cunoscută celorlalți țara mea, prin cântece, tradiții, povești…

9. Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în Statele Unite?

M-am gândit de multe ori. Aș fi putut să mă obișnuiesc cu sentimentul acela că locul meu nu este nicăieri, că nu aparțin niciunui loc – am avut și la întoarcerea în România acest sentiment, câteodată, de a aparține concomitent celor două continente, lumi, țări, de a fi pretutindeni și nicăieri, adaptată pe jumătate sau pe trei sferturi. Totuși, cred că exact acolo viața m-ar fi despărțit de José, fiecare urmându-și soarta, în alt colț de țară, împușcând dolarul într-un serviciu care să nu-i placă și să-i ucidă visele. Era foarte posibil să nu reușesc să termin facultatea, chiar dacă mă duceam în orășelul pierdut de lume, din motive financiare.

10. Te-ai gândit cum ar fi decurs viața ta dacă renunațai la a descifra biletul trimis de el și te lăsai la voia întâmplării?

M-am gândit. Poate tot se dădea de gol până la urmă. Că dacă m-aș fi simțit atrasă mai mult de Rodrigo, confundând sentimentul de admirație cu dragostea, ceea ce nu ar fi fost imposibil pentru o adolescentă naivă, nu ar fi durat nici cât relația lui cu Louise. Aș fi dovedit că nu eram cu nimic mai brează decât altele care doreau o pălărie de toreador în brațe și faima de a fi trofeul favoritului, însă doi berbeci, căutându-și gloria fiecare în alt domeniu, s-ar fi luat în coarne din prea multă ambiție, neglijându-se unul pe altul. Iar dacă s-ar fi ajuns la același final al carierei lui, doborât, în realitate, de presiunile prea mari pentru a-și menține succesul, fără să i se ofere sprijinul necesar, nu m-ar fi putut convinge nimeni că nu am avut partea mea de vină. Așa, oracolul de la Tenochtitlan și-a folosit puterile în scopuri constructive, întotdeauna, căutând să ajute, să împace, să rezolve, să sfătuiască de bine.

11. De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-am dorit întotdeauna să fiu profesoară, să sădesc aceeași dragoste de limbile străine și de cultura pe care o reprezintă în suflete fragede, cum au făcut profesorii mei preferați. Nu îmi plac rivalitățile din cancelarie, hârțogăria inutilă. S-ar putea face mai multe pentru copii, dar piedicile vin de la inspectorat.

12. La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

Am destule lucruri la care țin. Pe lângă inelul de logodnă (cu atât mai prețios cu cât era moștenire de familie în familia mamei lui), păstrez cu sfințenie amintirile din Nogales, care înseamnă, pentru mine, un petic de viață, oameni dragi, de care viața m-a despărțit într-un fel sau altul: ascuțimile lui Rodrigo, albumul făcut de mine, sarape-ul, șalul rebozo, micul bibelou de Crăciun, filtrul de vise și coșul primite de la vraciul din Sasabe…

13. Care crezi că-ți este punctul slab? Dar punctul tare?

Cred că ambiția mea reprezintă, așa cum descoperise profesoara mea de franceză din Nogales, atât punctul slab, cât și punctul forte. În anumite condiții, poate degenera în competitivitate acerbă, deci trebuie să mi-o țin în frâu – ceea ce am învățat, cu timpul.

14. Ce regreți cel mai mult? 

Cred că cel mai mult regret moartea. E singurul drum fără întoarcere. Și știți prea bine la cine mă gândesc, în primul rând, de acum mulți ani, din biserica din Nogales unde părintele Simon m-a ajutat să înțeleg că nu era vina mea și de la priveghiul cu …aventuri al lui don García.

15. Ce speranțe și ce temeri ai privind viitorul?

Sper într-o lume mai bună pentru fetele mele. O lume fără ură, fără droguri, fără războaie de cartier sau în școală. Dar mă tem că nu vor apuca asemenea schimbări nici ele, nici copiii lor… Și pentru prietenii mei – cei încă rămași prieteni, și cei care mi-au fost odată și le-am pierdut urma, pe cărări americane – mă tem mai mult, că nu îmi place deloc ce se întâmplă de ambele părți ale acelui zid al rușinii și al morții…

16. Cum s-ar fi descurcat autoarea în locul tău?

Nici ea nu ar fi leșinat la corrida. S-ar fi descurcat cu revista școlii, ar fi fost tot staroste peste puștime, și-ar fi făcut prieteni peste tot. Și cu lucrul la magazin în paralel cu școala s-ar fi descurcat – facultatea făcută la seral, cu serviciu cu normă întreagă, o dovedește. Însă ar fi luat mai multe bătăi zdravene de la Froggy & co. Poate ar fi pățit-o urât, că ea nu știe să se apere. Chiar și în scena cu ascuțimile, la cât e de neîndemânatică, îi trebuia doar puțin curaj lui Froggy să-i ia cuțitul și… ar fi fost silită să devină mielușea.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul PRIETENII DREPTĂȚII poate fi comandat direct la autoare, deoarece site-ul pe care era disponibil pentru comandă, este în renovare.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.