Recomandare de carte – Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian

De ce tocmai trei mere? Fiindcă dacă la noi, poveștile spuse în sat, la clacă, se terminau întotdeauna cu Și-am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa, la armeni se termină cu Din cer au căzut trei mere: unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, ar al treilea pentru cine a ascultat.

Scriitoarea, născută în anul 1971 în Armenia, cu studii la Erevan și la Moscova, a primit numeroase premii literare pentru mai multe cărți, unele pentru copii. Aceasta, pe care o recomand, a fost tradusă în peste 20 de limbi, fiind un bestseller în Rusia, distins, în anul 2016, cu premiul Iasnaia Poliana.

Din cer au căzut trei mere prezintă povestea unui sătuc de munte, uitat de lume, și a locuitorilor săi din ultimul secol. Din păcate, dacă înlocuim Vano cu Ion și alte nume armenești, cu rezonanțe exotice pentru noi, cu de-ale noastre, poate fi oricare cătun izolat de munte și de pe la noi, unde au mai rămas doar douăzeci, treizeci de familii în vârstă, ai căror copii ori au murit, în urgiile istoriei recente, ori au plecat la oraș, să-și facă un rost. Trebuie menționat că atmosfera este destul de optimistă pentru o carte care menționează atâtea decese și catastrofe naturale sau istorice.

Povestea începe cu Anatolia, cea mai tânără dintre locuitorii satului Maran, la vârsta de cincizeci și opt de ani, care, simțindu-se bolnavă, se pregătește de moarte fără să deranjeze pe nimeni. Își pregătește straiele cele bune, se așează în pat, convinsă că nu se va mai trezi… și totuși, se trezește. Viața din sat merge înainte, iar ea face parte dintre minunile viitorului. (Nu cred că este un mare spoiler dacă menționez că în postfață se sugerează că Anatolia ar fi străbunica cuiva din prezent, care pleacă în străinătate…)

Facem cunoștință cu povestea ei și a familiei căreia îi este unică supraviețuitoare, apoi cu poveștile vecinilor, începând cu generația bunicilor – marcate, toate, de valurile de istorie, de la Marele măcel (pogromul armenilor, 1915-1923) la Revoluția Socialistă din Octombrie, care i-a luat pământul lui Arșak-bek, moșierul local, făcându-l să plece peste mări și țări, la valurile de războaie, cutremure (știm cu toții că Armenia a avut parte de mai multe astfel de episoade seismice grave în ultimii cincizeci de ani, și de mai multe războaie decât România), secetă și foamete care au făcut ca cimitirul de pe coastă să fie mai mare decât satul, unde preotul vine să slujească doar la înmormântări și la sărbătorile importante.

Povestea curge lin, cu tristeți și bucurii, învelită într-un realism magic discret, presărat cu umor subtil – dar și la noi, prin unele sate, femeile cred în descântece, în babe ghicitoare, în vise și semne de la răposați… O recomand celor interesați de civilizația armeană (sau de colțurile exotice din Caucaz, în general), dar și celor cărora le place o saga de familie rurală, un roman de-al lui Gabriel Garcia Marquez, petrecut în legendarul Macondo, sau al Isabelei Allende.

Autoarea ne oferă, în fiecare pagină, un buchet multicolor de fraze naturale, meșteșugit împodobite cu metafore și comparații, lectura romanului transformându-se într-o plăcere deosebită.

Soarele s-a ridicat cu încetinitorul, fără chef, de-ai fi zis că se joacă de-a șoarecele și pisica: s-a rostogolitîntâi pe o parte, apoi pe alta, s-a acoperit cu un nor, a ieșit iar. În sfârșt, după ce s-a săturat de joacă, și-a luat avânt brusc de la capătul îndepărtat al orizontului, s-a înălțat în toată măreția lui și a inundat cerul cu raze de foc.

Valinka a făcut focul în sobă, a pus la fiert găina jumulită și eviscerată din ajun și s-a dus în pivniță după făină – era timpul să se apuce de frământat aluatul. Scrisoarea pe care i-o lăsase Mamikon îi adusese o veste bună: în sfârșit, avea să vină Tigran, și nu singur, ci cu familia lui.

Vă las să descoperiți cartea și s-o apreciați la justa ei valoare!