Floare de foc

(Publicat în “Arena Literară” nr. 11/2018

și în antologia de proză scurtă intitulată “Sub cupola unirii”, publicată la Editura Betta )

 

În ziua de miercuri, 6 noiembrie 1918, în jurul prânzului, 180 de soldați în uniforme austriece, cântând cântece românești, ajunseseră, în marș forțat, în piața orașului Cernăuți. Îi conducea un tânăr ofițer de douăzeci și trei de ani, a cărui uniformă își pierduse toate insignele. Austria pierduse mai mult… Veneau de departe, de pe frontul din Tiraspol, unde se bătuseră cu rușii. Călătoria spre Mica Vienă fusese o aventură complicată prin ținuturi în flăcări. Erau bucuroși că ajunseseră cu bine, conștienți de seriozitatea și necesitatea deciziei pe care o luaseră, mândri că le fusese dat să întindă, primii, peste aproape 145 de ani, puntea neamului între România și Bucovina.

Locuitorii orașului îi priveau cu neîncredere și sentimente amestecate. Se săturaseră de soldați de tot felul și de formațiuni paramilitare. Pentru ei, uniforma însemna jafuri și violență împotriva civililor pașnici.

– Puneți puștile jos, în piramidă! Duceți-vă să mâncați ceva și odihniți-vă! ordonă tânărul ofițer, după ce numi câțiva să rămână de gardă lângă armament. Nu vă purtați ca păgânii! Plătiți totul cinstit.

Oamenii s-au împrăștiat. Ofițerul a rămas cu cei care patrulau în jurul armelor. Un domn îmbrăcat bine, de vreo patruzeci de ani, cu barbă și mustață, se apropie de el, salutând în limba română, după ce îi auzise vorbind.

– Bine ați venit! Sunt profesorul Sextil Pușcariu, decanul Facultății de Filozofie.

– Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români bănățeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj. Am dezertat din armata austro-ungară. Vrem să ne predăm armatei române. Soldații mei au vrut să venim la Cernăuți, fiindcă îi auziseră pe ucraineni că pregătesc un atac.

– Ne bucurăm să vă avem printre noi. Este mare nevoie de ajutorul dumneavoastră. De dimineață, reprezentanții ucrainenilor au reușit să preia controlul tuturor instituțiilor. Guvernatorul Etzdorf a declarat că nu mai poate asigura ordinea publică și a cedat conducerea Consiliului Ucrainean, care vrea să anexeze toată Bucovina unei Ucraine mari. Palatul Național Român a fost devastat, iar conducătorii patrioților români care nu au fost încă arestați, s-au refugiat la Mitropolie. Orașul este ocupat de vreo 700 de galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului. Românii s-au ascuns prin pivnițe și poduri, de teamă că vor fi duși ostatici în Galiția, spuse profesorul.

Situația era gravă. Tânărul sublocotenent nu șovăi o clipă.

– Sunt la dispoziția Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurie. Știți cumva în care dintre ofițerii din regimentul local austriac se poate avea încredere?

– Cum să nu! Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi este format în marea majoritate din români.

Erau însă insuficienți pentru a face față atâtor ucraineni dezlănțuiți, unii naționaliști, unii bolșevici, care toți jefuiau după bunul plac. O parte dintre ei fuseseră trimiși la lupte în toată Bucovina, unde se luptau cu formațiunile bolșevice dornice de înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina.

– Chemați-i să îi ia pe soldații mei, în grupuri de câte douăzeci. Să-i ducem întâi într-o sală mare.

– Cinematograful este clădirea potrivită. Ucrainienii nu au ocupat-o.

Soldații adunați în sala de cinematograf au aflat de la profesor, de la sublocotenentul Ilie Lazăr și de la locotenentul regimentului local care era situația în oraș. Au jurat într-un glas să ajute trupele române, aflate deja în drum spre Cernăuți, la chemarea baronului Iancu Flondor, și să lupte împotriva prădătorilor, asigurând ordinea publică. Au fost apoi cazați. O parte au tras la sorți patrulele din după amiaza aceea, o parte patrule de noapte, împreună cu soldații din Cernăuți.

Tânărul ofițer a vegheat la organizarea patrulelor și cazarea soldaților, după care s-a retras, în imediata lor apropiere, la hotelul “Pajura Neagră”. A comandat cina, însoțită de un pahar din vinul casei. Masa a fost servită de o fată de vreo șaisprezece ani, cu părul de foc prins în cozi groase, formând o coroană în jurul capului. O mulțime de pistrui scânteiau pe fața marmoreană. Gesturile sigure, îndemânarea și grația arătau că lucra de câtva timp în domeniu.

– Nu bei! Nu bun, îi șopti ea într-o română stricată, în timp ce turna vinul din carafă în pahar.

Obosit, în prima clipă tânărul nu știu ce să creadă. Gândurile îi rămăseseră la soldații lui. O întrebă din nou, în germană, deoarece o auzise că vorbea fluent această limbă:

– Poftim? Te rog să repeți încă o dată.

– Poftă bună, domnule ofițer! Mâncarea este abia gătită, iar vinul este din podgorii locale, cel mai bun de aici, spuse ospătărița cu voce tare, după care se întoarse cu fața spre el, șoptind din nou în română, înainte să se retragă la bucătărie:

– Mănânci – bine. Bei – mort.

Era treaba lui dacă era prea prost sau prea înfumurat ca să-i ia în seamă avertismentul. Nu-i fusese ușor să-l dea. Încă tremura de frică pentru gestul ei impulsiv. Ar fi trebuit să facă ce i se ordonase, fără comentarii. Totuși, nu putuse. Tânărul ofițer care vorbea românește era prea frumos, prea tânăr, nu merita să moară. Și apoi, el nu făcuse decât bine. Oamenii lui se răfuiau cu jefuitorii. Cum să încalce cea de-a șasea poruncă, să nu ucizi, atrăgându-și pedeapsa divină?

Păruse altfel când omul acela îngrozitor, cu cravașă și zâmbet crud, îi poruncise și o amenințase să-l asculte. Ar fi promis orice, să poată fugi de lângă el. Îi tremurase mâna când turnase conținutul sticluței în paharul cu vin cerut de tânărul cu miere în glas. Putea să-l lase să bea ultimul pocal?

– Mulțumesc foarte mult, răspunse el în germană, cu un zâmbet, deși inima îi bătea să-i spargă pieptul, odată ce înțelesese pericolul. Abia aștept. Arată foarte bine vinul acesta, și are un parfum deosebit.

Nu era greu de ghicit cine avea interes să-l otrăvească. Tânărul sublocotenent se hotărî să nu pună mai multe paie pe foc investigând acest aspect. În schimb îi mulțumi în gând lui Dumnezeu pentru avertismentul trimis prin ospătăriță.

Vestea că soldați români îmbrăcați în uniforme austriece au început să facă ordine în oraș s-a răspândit repede. Gărzile paramilitare ucrainene au fugit, eliberându-i pe cei care fuseseră arestați. Soldații cântau “Deșteaptă-te române”. Glasurile unora dintre localnici li se alăturară, aplaudând. Alții trântiră ferestrele, retrăgându-se după perdele, să se roage pentru victoria bolșevicilor sau a naționaliștilor, cum considera fiecare. Urmară cele două cântece ale lui Ciprian Porumbescu, interzise demult și până atunci cântate în taină de românii din Bucovina.

Mai mulți români din oraș, scăpați de sub arest, veniră la hotel, să vorbească cu sublocotenentul Ilie Lazăr, speranța lor în vremuri mai bune. În vremuri românești, în ciuda uniformei lui de ofițer al Imperiului în descompunere. Erau, cu toții, membri ai Consiliului Naţional Român din Bucovina. Stabileau ce era de făcut a doua zi. Un profesor se oferi să îl găzduiască.

– Mulțumesc foarte mult. Nu pot refuza o invitație frățească, zâmbi el. Într-un sfert de oră sunt gata să vă urmez, cu tot cu bagaje.

Era greu de crezut că într-o casă de patriot s-ar putea strecura otrava atât de ușor ca într-o bucătărie de hotel. Oricum, el nu intenționa să dezvăluie nimănui taina fetei cu părul de foc. Nu voia nici s-o pună pe ea în pericol, nici să tulbure apele în alte direcții decât trebuia acționat pentru binele populației din oraș. Aici nu se petrecuse nimic. Trebuia să pedepsească pe cei vinovați de ce se întâmplase în cartierele Cernăuților.

În luna noiembrie se însera devreme. În curând, cât ofițerul încă mânca, s-au stins luminile în tot orașul. Era tot lucrătura bandelor de ucraineni, speriați de armata română. La adăpostul întunericului, nerușinații încărcau nestingheriți căruțe cu tot ce puteau pentru a se retrage la Sniatin.

Cum se stinsese lumina, cu o mișcare îndemânatică, ofițerul vărsase jumătate din paharul cu vin sub masă. Covorul avea să se usuce până a doua zi, salvând o viață – ori două, luând în considerare ce ar fi putut păți fata cu părul de foc din partea celui care nu trebuia să bănuiască trădarea. Pentru toți, el băuse paharul cu otravă. Dacă nu fusese doza suficientă sau vânzătorul îl păcălise pe criminal, era problema lor, nu a celei care, aparent, își făcuse datoria.

De parcă ar fi simțit că sublocotenentul se gândea la ea, ospătărița apăru cu două sfeșnice în mâini. Lumânările din ele îi permiseră să își termine masa.

– V-a plăcut vinul? Să vă mai torn un pahar? întrebă ea cu voce tare, în germană, convinsă că pereții aveau urechi.

– Mi-a plăcut, însă ajunge. Cu părere de rău, nu voi rămâne peste noapte la dumneavoastră, așa cum intenționam. Păstrați avansul.

La nota de plată pentru masa care, conform planurilor unora, ar fi trebuit să-i fie cea de pe urmă, el îi dădu suma dublă. Un dar extrem de generos în condiții obișnuite. Numai ei doi știau că nu fusese o masă ca oricare alta. Oricât i-ar fi dat, fapta ei bună nu avea preț. Dușmanul poate îi dăduse mai mult, însă ea făcuse alegerea dreaptă. Onoarea învinsese teama – sau cel puțin așa gândea tânărul sublocotenent despre ea.

– Pune bine restul, pentru zestre, îi șopti el. Să-ți fie cu noroc! Cum te cheamă?

– Blima (floare), roși ea, în timp ce banii dispăreau în buzunarul șorțului. Mulțumesc.

– Ai nume frumos. Ești o floare de foc.

O floare de foc cu cunună de înger. Îngerul lui păzitor, în ziua aceea. O floare de foc, care nu voise să se înnegrească cu o moarte de om, oricâtă frică îi fusese de cel care îi poruncise să aducă vinul viclenit.

Era prea întuneric ca să se observe că și obrajii Blimei erau în flăcări, nu numai părul. Nimeni nu îi vorbise atât de frumos. Floare de foc – suna ca dintr-o poezie.

Noaptea a fost agitată în oraș. Liniștită la reședința profesorului Gheorghiu, unde Ilie Lazăr se putu odihni. De dimineață, honvezii lugojeni rămăseseră singura forță armată din tot orașul. Nu mai era picior de soldat ucrainean.

Pe sublocotenent îl luă de la gazdă o mașină plină cu tineri patrioți, unul dintre ei fiind fiul baronului Iancu Flondor. Ilie, cu un steag tricolor în mână, se sui călare pe motor, fluturându-l. Era vremea să preia Bucovina în numele României. Mitropolitul Vladimir Repta i-a binecuvântat, pe ei și drapelul, urându-le succes în ceea ce aveau de întreprins.

După un tur cu mașina pe la principalele instituții din oraș, jandarmeria, poliția, poșta și tribunalul au fost predate de ofițerii austrieci reprezentanților Consiliului Naţional Român din Bucovina, fiind numiți oameni de încredere în funcțiile cheie. Ajunși la primărie, Ilie Lazăr s-a urcat pe acoperiș, înfigând steagul tricolor, să se vadă clar că Bucovina se unise cu România, nu cu Ucraina. Un preot român a fost numit primar.

– Tatăl meu avea obiceiul să ne spună, când eram mici: «Măi, prunci, veni-va vremea când craiul României va împlânta sabia la Răchita Roșie la Tisa.» Trebuie început de undeva, și dacă, până la Tisa, Cernăuții sunt primii, cu atât mai bine! le spuse el celor din jur, cu lacrimi în ochi.

Același dor dusese la dezertarea din armata Imperială. Ilie Lazăr își dorea ca, odată misiunea lui terminată în Cernăuți, să se întoarcă acasă, în Maramureș, să contribuie și la împlinirea acestui vis părintesc. Toți românii supuși ai Imperiului în descompunere voiau unirea cu patria-mamă de aceeași limbă și simțire.

Cântecele de cu o zi înainte răsunară din nou, de îndată ce oamenii văzură steagul fluturând. Ciprian Porumbescu, odihnească-se în pace, putea fi mândru de Arboroasa lui. Corul Mitropoliei ieșise în stradă, să cânte împreună cu soldații și cu simplii trecători, numai cântece patriotice românești.

Văzând că nimic nu putea întoarce mersul istoriei, uzurpatorii ucraineni și susținătorii lor au fost nevoiți să fugă din Cernăuți. Consiliul Național Român guverna în oraș, sprijinit de honvezii lui Ilie Lazăr. Populația cosmopolită a Micii Viene nu știa dacă să se bucure sau să se întristeze.

Chiar și printre evrei, părerile erau împărțite, cu toate că de jafurile ucrainenilor se săturaseră cu toții. Unii credeau în idealurile bolșevice, alții considerau că le va fi mai bine sub români decât sub ucrainenii care deja declanșaseră pogromuri în alte părți. Această ultimă opinie era și a Blimei, păstrată în tăcere. Floarea de foc zâmbea când auzea cântecele soldaților. Cine ar fi întrebat o copilă ce părere avea despre ce se întâmpla în jurul ei? Politica era treaba bărbaților, nu a femeilor!

În următoarele zile începură să circule zvonuri cu privire la răzbunarea pe care o pregăteau ucrainenii. Regruparea, urmată de un nou atac armat, nu era imposibilă, în condițiile în care se întâlneau în Galiția rămășițele a mai multor regimente. Era nevoie ca soldații patrioți să primească întăriri. Consiliul trimisese o solicitare în acest sens Regelui Ferdinand încă dinainte să intre lugojenii în Cernăuți. Li se promiseseră trei regimente de infanterie. Cernăuțenii le așteptau cu nerăbdare.

O delegație, în aceeași componență și cu aceeași mașină care colindase, cu trei zile înainte, prin oraș, porni spre Suceava, să vadă unde ajunsese armata promisă. Se întoarseră obosiți, sub perdeaua nopții, anunțând că se întâlniseră cu armata română în marș.

Zorii dimineții de 11 noiembrie îl găsiră pe sublocotenentul Ilie Lazăr, împreună cu câțiva dintre soldații lui, în piață. Cumpără, cu ultima rezervă de bani locali, obținută pe drumul dinspre Tiraspol, dintr-o tranzacție de grâne ceva mai onorabilă decât jafurile la care se pretaseră ungurii, ucrainenii și rușii, toate florile disponibile. Marea majoritate erau crizanteme, dar se găseau și altele, inclusiv trandafiri de seră.

– Oferiți-le flori tuturor femeilor din Cernăuți! le spuse soldaților. Generalul Zadic și toți soldații armatei române să fie întâmpinați cu flori când vor ajunge aici.

El însuși avea un buchet mare de crizanteme albe și unele ruginii, cu luminițe galbene. Crizanteme de foc… acestea i se cuveneau unei anumite flori de foc. În efortul de a împărți tuturor ce avea în brațe, se opri și la hotelul “Pajura Neagră”. De la soția patronului până la ultima cameristă sau bucătăreasă, toate primiră câteva.

– Cele albe sunt pentru sărbătorirea armatei, îi spuse el Blimei, anume lăsată la urmă.

Privirile li se întâlniră pentru o clipă, iar mâinile li se atinseră pe tulpina florilor.

– Crizantemele în flăcări sunt pentru o floare de foc pe care n-o voi uita niciodată, adăugă în șoaptă, înainte să plece mai departe.

Cum ar fi putut să uite că îi datora viața? Era secretul lor.

Blima strânse buchetul la piept.

– În viața mea n-am primit atâtea flori! Și atât de frumoase! Nici eu nu pot să uit, îi răspunse ea. Voi fi pe marginea șoselei, să primesc armata biruitoare!

În primul rând, pentru că el își dorea acest lucru. În al doilea rând, fiindcă venirea armatei române însemna că nu se pot întoarce ucrainenii cei cruzi, însetați de averi și de sânge.

Au trecut câteva ore până la întâmpinarea generalului Zadic. Delegația militară a trecut, cu mașina, pe lângă primăria pe care flutura drapelul, oprindu-se în fața Palatului Național Român. Femeile ovaționau și aruncau flori.

La coborârea din mașină, ploaia de petale constitui un adevărat triumf. Sublocotenentul Ilie Lazăr și un tânăr patriot local l-au ridicat pe general pe umeri, urcându-l la etaj în bătaia florilor, pentru a fi primit de Consiliul Național Român. Visul bucovinenilor se împlinise, ca și o parte din cel al maramureșanului. Mai avea un drum de făcut, după plecarea din Cernăuți. Acasă! Era o bătălie de dus și acolo, un steag tricolor de pus pe o altă primărie.

În mijlocul mulțimii, o fată cu părul de foc, cu o floare albă prinsă în coroana cozilor, arunca crizanteme către soldați, strigând împreună cu ceilalți, deși cu accent străin: “Trăiască Regele României Mari! Trăiască Armata Română!” Spera într-o viață mai bună, în noua țară căreia îi aparținea.