La aproape șaptesprezece ani, Maria era fiica cea mare a pescarului Joao Bras din Vila Real, un orășel aflat nu departe de vărsarea Guadianei în Golful Cadiz. Mai avea un frate de paisprezece ani și o soră de zece, la nașterea căreia le murise mama. Inițial, îi ajutase mătușa, nașa celei mici, însă de multă vreme preluase Maria grija casei. Era harnică și chibzuită.
Nu erau săraci, dar nici bogați. Tatăl lor pescuia și în golf, și pe râu. Peștele se vindea bine. Îl cumpărau și gospodinele, dar și cei care îl sărau în butoaie, hrană pentru marinarii care traversau Oceanul. Ce nu se vindea într-o zi, îl gătea Maria și își hrănea familia, ba împărțea și cu mătușa.
Sfântul Anton era patronul orașului și de hramul lui era sărbătoare mare. Veneau în pelerinaj din toată provincia Algarve, ba și din Spania de peste râu. Maria și sora ei aveau haine noi și făcuseră novena pentru Sfântul Anton. Tatăl și fratele lor nu erau acasă. Uneori pescuiau pe mare și se întâmpla să lipsească două, trei zile, ba chiar și patru, în funcție de vreme și de recolta din plase. Și de data aceasta speraseră că se întorc, să-și petreacă sărbătoarea acasă, dar nu reușiseră.
Fetele au hotărât să iasă, împreună cu mătușa și verii, la biserică și după aceea, la petrecere. Chitarele și fluierele se auzeau până departe. Veniseră la târg oameni din toată zona, ba chiar și câțiva de peste râu, din Spania, care puteau fi recunoscuți după jacheta scurtă, pantalonii strâmți și pălăria diferită de a localnicilor.
Înainte ca muzicanții să dea semnalul de dans, s-a organizat, ca în fiecare an, un concurs de fado, cântecele triste, de dor. Toată lumea din Vila Real strigă, la un moment dat, să cânte Maria lui Joao Bras. Vocea ei era cunoscută și apreciată atât în biserică, cât și la petreceri.
– Vă ofer un fado, dacă vreți, însă astăzi voi începe cu un cântec dedicat sfântului nostru ocrotitor, spuse fata.
Era o onoare să cânți pentru Sfântul Anton… Când sfârși prima melodie și se gândi care să urmeze, se uită în jur, de parcă țărmul Guadianei ar fi ajutat-o să aleagă, iar privirea i se împleti cu a unuia dintre spanioli. Îi zâmbi, fără să vrea, vrăjită de profunzimile de antracit ale ochilor lui. Aceasta o inspiră să cânte despre râul ce-i despărțea…
Primi ovații unanime înainte de a se retrage, pentru a lăsa locul altei soliste cerută de public.
Când a răsunat primul corridinho, dansul din zona lor, Maria aștepta cuminte, lângă sora, verișoara și mătușa ei, să fie invitată. În minte răsucea toate posibilele scuze în cazul în care va fi invitată de fiul măcelarului. Nu-i plăcea deloc, dar el nu înțelegea că prezența lui pe lângă ea nu era dorită. Dar primul care se înclină în fața ei fu același tânăr spaniol de mai devreme. Convins că mătușa îi era mamă, rosti într-o portugheză șovăielnică, cu accent străin, însă inteligibilă:
– Doamnă, îmi permiteți să vă invit fiica la acest corridinho?
– Desigur, răspunse ea, văzând clar că nu fiica ei era, de fapt, cea vizată.
Maria roși, intrând în cercul dansatorilor, gata să se lase pradă ritmului amețitor. Se rotea, în brațele lui, gustând beția vitezei. Vântul se juca cu șuvițele rebele din părul ei. Mâinile lui emanau parcă un fior cald. Ochii lui mici, negri, se îngustaseră. Flacăra lor o pătrunse până în adâncul sufletului. Brațele lui puternice îi conduceau paşii, spre admirația fetei. Avea în fața ei un bun dansator. Cum se făcea că un străin nu numai că le vorbea limba, dar le știa și dansul? O fi fost și la ei ceva asemănător?
Melodia se schimbă. Era vremea piruetelor rapide. Spaniolul o privea, în timp ce, pe lângă ea, pașii lui răsunau mai îndrăzneț și mai deosebit decât ai celorlalți – fără îndoială, o improvizație de efect, împrumutată de la dansurile specifice de peste râu… Se regăsi din nou în brațele lui, pentru ultima parte a dansului. Bătăile inimii fiecăruia rezonau parcă într-ale celuilalt, încercând, în felul lor, să țină ritmul. Valuri de căldură se ridicau, odată cu praful, din pământul frământat de atâtea perechi… sau nu era numai atât?
– Pot să-ți ofer o limonadă? întrebă el, când dansul se sfârși. Sunt Tonio Herrera, secundul corăbiei Mariposa.
S-a prezentat și ea, dar el știa deja cum o chema de când o strigaseră să cânte. Au stat de vorbă cât s-au răcorit cu băutura. Parcă nu era destul… Aveau atâtea să-și spună!
După încă un dans, în care privirile strălucind de patimi mute ale celor doi parteneri se duelară, încercând să transmită doruri ce încă nu se puteau întrupa în vorbe, a adus-o din nou la rudele ei. Erau amândoi conștienți că nu se cuvenea să fie văzuți mai mult împreună, să nu ofere subiecte bârfitoarelor orașului. Pentru câte ar fi vrut să afle unul despre celălalt, exista o singură soluție: și-au dat întâlnire pe malul Guadianei, la apus.
* * *
Au stat de vorbă până aproape în zori. Cine să-i simtă lipsa acasă? Surioara dormea, fratele și tatăl erau cu barca, pe râu, la pescuit. Se ridicau aburi din focul arzând mocnit în trupurile lor și din pământul nopții tropicale de iunie, care-i învăluia. Îmbrățișarea, apoi săruturile, au venit de la sine, topind două suflete într-unul singur.
Maria nu era sigură ce să creadă despre toate senzațiile și emoțiile ciudate care o copleșeau în prezența lui, ba chiar mai mult, de când îi gustase sărutările înflăcărate și îi simțise bătăile inimii. Totuși, geana de lumină a zorilor le reamintea că sosise clipa despărțirii.
– Când mă întorc din călătorie, voi veni din nou să te caut. Ești iubită de marinar, roagă-te pentru mine! Și pun bani de-o parte să te cer de nevastă, așa cum se cuvine, de la tatăl tău.
Da, era iubită de marinar… și fiică de pescar. Știa ce înseamnă.
– Mă voi ruga și pentru tine, la fel cum mă rog pentru tata și pentru fratele meu! Sfântul Anton să te ajute… și Maica Domnului a Navigatorilor!
Îi oferi medalionul de la gâtul ei, cu Sfânta Fecioară. El i-l oferi pe al lui, să aibă ceva de la el, cât timp va fi plecat. Pentru amândoi, acest gest reprezenta legământul de logodnă.
* * *
Au trecut șapte, opt săptămâni până ca Mariposa să ancoreze din nou la Vila Real, timp în care cântecele de dor ale Mariei se auzeau tot mai des pe țărmul râului, nu în casă ori în altă parte – de parcă ar fi putut vântul să le poarte până la urechile lui Tonio…. Însă el nu o uitase. Însoțit de vărul lui, căpitanul corăbiei, a venit în pețit.
Tatăl fetei era acasă. Prima dată, a crezut că face parte dintre căpitanii dornici să cumpere pește pentru sărat, hrană în călătoriile mai îndelungate. După primele vorbe, s-a lămurit și a chemat-o pe Maria.
– Tu chiar vrei să te măriți printre străini? o dojeni el.
– Îl iubesc pe Tonio și este om de cuvânt. A promis că vine să mă ceară, după obicei. Și-a respectat juruința. Este singurul fiu la părinți, are tot ce-i trebuie… Pe mine m-ai învățat să am grijă de gospodărie, n-o să mă fac de râs în fața soacrei. Și nu e atât de departe, o să pot să vin să vă vizitez, de sărbători!
Rostul fetelor era să se mărite și să plece la casa lor. Joao Bras știa că va veni momentul acesta. Le-a dat consimțământul, și fata a plecat spre corabie, în cântecele suratelor.
* * *
Tonio fiind marinar, soția lui rămase acasă, cu mama și cele două surori. Mama lui a fost foarte nemulțumită că i-a adus noră străină, cu care de abia se putea înțelegea, și fără cine știe ce zestre, o simplă fată de pescar. Ar fi putut să ia fată de negustor, din oraș sau din Ayamonte, gândea ea, cu năduf, în locul ăsteia! Da, frumușică, nimic de zis, dar în rest… Oricât de harnică ar fi fost Maria, tot nu-i intra soacrei în voie. Cumnatele, desigur, își imitau mama, iar tânăra soție lăcrima pe furiș, cu gândul la dragul ei Tonio.
Abia trecuseră vreo patru luni de căsnicie când Mariposa ancoră în port… însă, în locul lui Tonio, la ușă ciocăni vărul lui, căpitanul.
– Îmi pare foarte rău că trebuie să vă aduc o veste tristă. Tonio nu a supraviețuit furtunii de săptămâna trecută. Eram în largul golfului și el a trebuit să strângă pânzele, să nu ne răsturnăm… Corabia a scăpat cu bine, dar pe el l-a smuls un val uriaș de pe vergă. L-au cerut tribut sirenele; nici trup neînsuflețit pentru înmormântare creștinească nu v-am putut aduce.
Au început să plângă cu toatele, dar, neașteptând nici măcar să plece omul, soacra sări cu gura pe Maria, să-și verse pe ea tot veninul din suflet:
– E numai vina ta! I-ai purtat ghinion, poate chiar i-ai făcut vrăji… Vrăji să te aleagă pe tine, o venetică, vrăji să-l piardă furtuna! Când te caută omul, tu cânți de jale pe malul râului… Incantații vrăjitorești trebuie să fie acestea! Te-am primit în casa mea pentru că te iubea fiu-meu. Dacă el nu mai este, tu să pleci unde oi ști!
Vărul, care îi fusese cavaler de onoare la nuntă și martor când plecase în pețit în Vila Real, se simți vinovat. Nu știuse niciodată cât de rea putea fi mătușă-sa. În condițiile date, tinerei i-ar fi fost mai bine printre rudele ei…
– Maria, dacă vrei să te întorci la ai tăi, ia-ți zestrea și vino pe corabie. Stau să te ajut să-ți aduci bagajele la bord și mâine te duc acasă!
Proaspăta văduvă se uită la el cu ochi de câine bătut, recunoscător pentru o vorbă bună. Da, trebuia să plece de acolo. Fără Tonio, nu avea de ce să le îndure pe aceste scorpii… Indiferent ce mai aveau de zis, ele o goniseră, iar ea nu făcea decât să le asculte. Renunța la drepturile de văduvă pentru liniștea ei, mai ales că aflase de curând că era însărcinată. Nu voia să-și crească pruncul între certuri veșnice, dacă tot îi fusese dat să rămână fără tată.
Odată ajunsă la bordul corăbiei, căpitanul îi spuse:
– Noi te-am luat de acasă, eu te duc înapoi. Și nu te întorci cu mâna goală. Partea lui Tonio din expediția aceasta ți-o dau ție. S-o investești în ceva care să-ți îmbunătățească traiul… De exemplu, în hanul unchiului și mătușii tale. Dar s-o faci oficial, cu contract la notar! N-o fi mult, dar tot îți va fi de ajutor…
* * *
Maria și cântecul ei de jale, care se aude seara pe malul râului Guadiana, din Vila Real până la Ayamonte, în Spania, au intrat în legendă. Se spune că și-a jelit iubirea pierdută până la moarte, continuând să aibă grijă de gospodăria tatălui ei, apoi a fratelui, când a moștenit-o acesta. Se mai spune că fiica ei, numită Antonia, a învățat de la ea să cânte fado. Avea vreo zece ani când a trecut pe acolo un muzician renumit, care a auzit cântecul fetei și a rămas fermecat de vocea ei.
– Copila aceasta are o șansă! spuse el. Dacă mi-o încredințați ca elevă, în doi – trei ani va cânta la Lisabona, la curtea regală!
Maria îi privi pe rând, gânditoare, pe muzician și pe fată.
– Tu vrei, Antonia, să devii o cântăreață renumită? Ești gata să faci toate eforturile pentru aceasta?
– Da, mamă!
– Atunci du-te, cu binecuvântarea mea, și să-ți fie mai bine printre străini decât mi-a fost mie!
…Nu numai întreaga Lisabona a auzit-o pe Antonia cântând, ci și nobilimea din Madrid și din Paris. A devenit o mezzosoprană renumită. Iar de fiecare dată când i se cerea un bis, în locul ariilor care o făcuseră vestită, cânta fado, același care îl făcuse pe tatăl ei să se îndrăgostească de Maria…
Corabia cu gânduri a Marinei Costa - Marina Costa s shipload of thoughts 