O corabie și un cântec

Așa cum toate corăbiile ar trebui să poarte un nume (și multe au nume de fete), pe cea din poză ar trebui s-o cheme Hristina, fiindcă așa o cheamă pe prietena din Atena care mi-a dăruit-o acum 21 de ani. Între timp, nu mai știu nimic nici de ea; s-a măritat și a început o viață nouă, alături de soțul ei. Având în vedere că lucra în domeniul programelor de traducere automată, s-ar putea să își fi găsit un post bun la Comisia Europeană sau cine știe unde. Sau, așa cum spunea unul dintre personajele mele din romanul „Echipajul”:

„Pe marea vieţii suntem cu toţii corăbii. Avem destinul lor – destin marinăresc. Plecăm mai multe odată din port, apoi furtunile ne pot despărţi drumurile pe vecie. …Echipajele se destramă, uneori, când nava se întoar­ce în portul de origine. Se formează altele, pentru o nouă expediție. Nici noi nu facem excepție.”

Ca tip, corabia din tablou este bratsera, o corabie grecească din Egeea, obișnuită să bată drumul până la Veneția, până în Marea Neagră sau în porturile Egiptului, cu mărfuri, sau până pe coastele Algeriei, la pescuit de bureți. Unele urcau și pe Dunăre, până la Brăila și Galați. Probabil, Andrea și Marina din „Farmecul mării” (și din alte povești marinărești, în care Andrea devine Ange au Sabre) s-au născut pe o astfel de corabie, numită Colomba și aflată sub pavilion venețian.

Era corabia cântată, în melodia de mai jos, de către Yannis Parios. Cântecul provine din insula Leros, însă eu am aflat acest detaliu abia acum câțiva ani. Melodia o auzisem de când eram adolescentă, întâi cântată de thia Panorea, mătușa bătrână (da, numele i l-am dat, omagiu, unui personaj din Echipajul și altuia din Farmecul mării. Dar de la ea știu strofe în plus la Samiotissa, știu firimituri din alte cântece vechi și povești din Brăila cea care mai există doar în poveștile mele, că s-au dus toți cei care și le aminteau… inclusiv cei trei copii ai ei și cei doi nepoți, rămânând doar generația următoare…). Thia Panorea s-a stins prin 1983 sau 1984, cred. Avea 97 de ani.

Iar cântecul acesta, cu versurile așa cum le știam de la ea, unde timonierul vrea să bea apă de la Sulina, din Dunăre, să uite de necazuri, nu, ca în originalul lui Yannis Parios, din munții din Leros, l-am mai auzit, la Uniunea Ellenă, la serbări, prin anii 1990 și un pic, cântat de doamna Maria de la Tulcea… (Nici ea nu mai trăiește, deși era mult mai tânără atunci, abia pensionată…)