Recomandare de carte – Războiul prin ochi de copil de Yeva Skalietska

RĂZBOIUL PRIN OCHII UNUI COPIL

Mărturii din Ucraina

de Yeva Skalietska

246 pag.

Editura Bookzone 2022

Coperta: Anastasia Stefurak

Ilustrații: Olga Shtonda

Yeva Skalietska este o fetiță ucraineană din Harkov, cu părinții despărțiți de când era mică și plecați la muncă în străinătate. Locuia cu bunica Irina, la bloc, și îi vizita des pe ceilalți bunici. Un copil curios, dornic să învețe, să comunice, să-și facă prieteni. A împlinit 12 ani cu 10 zile înainte de a începe războiul și i-a sărbătorit la bowling cu prietenii. După aceea… nimic nu a mai fost la fel.

Ca și Anne Frank, acum optzeci de ani și câteva războaie, a fost nevoită să se ascundă și a vrut să țină un jurnal, ca să-și amintească totul mai târziu – așa cum menționează în prolog:

„Toată lumea cunoaște cuvântul război, dar foarte puțini oameni înțeleg ce înseamnă cu adevărat. Ai putea spune că este oribil ți înfricoșător, dar nu știi care este adevărata dimensiune a fricii pe care o aduce. Și astfel, când te trezești că trebuie să te confrunți brusc cu el, te simți total pierdut, copleșit de spaimă și disperare. Toate planurile tale sunt întrerupte de distrugere, fără niciun avertisment. Până nu ai trecut prin asta, nu știi ce este războiul.”

Titlul original al volumului, în limba engleză, este exact acesta – „Tu nu știi ce este războiul”. La noi a fost tradus ca „Războiul prin ochii unui copil”, ceea ce spune aproape totul.

Da, noi nu știm ce înseamnă cu adevărat, fiindcă nu am auzit bombardamente și nu am văzut ororile cărora le-au fost alții victime sau martori. Nici Yeva, din fericire pentru ea, nu a asistat la ce era mai rău, deși a văzut și a auzit suficiente pentru a face atacuri de panică. Teama, vulnerabilitatea, sunt descrise cu emoție copilărească, iar frânturile de zvonuri și discuții ale celor mari sunt redate așa cum le-a înțeles ea, uneori diferite de realitatea obiectivă.

Fiecare capitol – zi are ca motto fragmente din știrile zilei, așa cum au apărut în mass-media internațională, ceea ce folosește la punerea în context a afirmațiilor jurnalului.

Pentru o mai ușoară înțelegere, graficiana Olga Shtonda a inclus o hartă a călătoriei Yevei și diverse ilustrații. Din jurnal fac parte și convorbiri whatsapp cu prietenii de la școală, în care copiii fac schimb de informații și își mărturisesc teama. De asemenea, cartea cuprinde și fotografii ale Yevei, din viața de dinainte de război, de după război, precum și din timpul bombardamentelor, pentru a o aduce mai aproape de sufletul nostru.

Toate dau imaginea unei fetițe obișnuite, dintr-o familie de nivel mediu, care nu trăia în lux, însă avea tot ce îi trebuia și bani suficienți ca să-i asigure copilei o educație temeinică, în toate artele: cânta la pian, picta, învăța limba engleză. Îngrijorarea ei, odată ce începe războiul, este, de multe ori, pentru aspecte materiale, pentru că nu este obișnuită cu lipsurile, când ajunge să se confrunte cu acestea.

Spre deosebire de Anne Frank, ea a avut noroc. Norocul de a putea părăsi cartierul înainte ca blocul în care locuiau, și chiar apartamentul lor, să fie bombardat. Bunica ei a avut bani suficienți ca să poată pleca din calea pericolului după doar câteva zile de bombardament. Norocul de a reuși să plece din oraș, apoi din țară. De a întâlni oamenii potriviți, care s-o ajute, și de a cunoaște limba engleză, pentru a putea vorbi cu ei.

„Ora 20:00. În timp ce mă plimbam, încercând să-mi ocup timpul cumva, bunica i-a spus bărbatului care ne filmase înainte că scriu o carte. Cum a reușit să facă asta, când bărbatul nu vorbește deloc rusă, este un mister pentru mine… Totuși, asta i-a atras atenția. M-am dus la el și l-am salutat. Numele lui este Flavian. Lucrează pentru Channel 4, un canal de televiziune britanic.

I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat. Ma întrebat dacă poate să-mi ia un interviu în fața camerei. În timp ce căutau o încăpere în care să filmeze interviul, eu și Flavian am început să discutăm și am aflat că este francez. (…) I-am întrebat dacă ne-ar putea ajuta să ieșim din țară sau să găsim un loc unde să locuim. Au spus că vor vedea dacă pot face ceva. Sper că da!”

Dacă nu s-ar fi petrecut toate acestea, povestea ei ar fi fost cu totul alta, mult mai întunecată, mai tragică. Ar fi fost pagini din viața altor copii ca ea, mai puțin norocoși: unii uciși, torturați, răpiți, alții tremurând, în frig și foame, speriați de bombardamente, fără să poată pleca nicăieri, sau refugiați pe cine știe unde și nevoiți să se întoarcă acasă peste câteva luni, când mama sau bunica și-au dat seama că nu se descurcă în noile condiții, printre străini. Și poveștile acestora ar trebui cunoscute – și vor fi, cu timpul. Pentru momentul când a fost publicat, însă, jurnalul Yevei, destinat în primul rând copiilor, era nevoie de un caz plin de speranță că războiul se va sfârși în curând și totul va fi bine din nou.

Prin întâlnirea providențială cu jurnaliștii Channel 4, aventurile Yevei în refugiu au un final fericit, în Irlanda, unde continuă să se bucure de lucrurile firești vârstei ei, de școală, de prieteni noi, de malul mării, așteptând ca războiul să se termine și să se poată întoarce acasă.

Or fi scris și alți copii refugiați prin lume jurnale de război, documentând ceea ce s-a întâmplat și ceea ce au simțit în miezul conflagrației sau pe căile pribegiei, însă al ei a ajuns în mâinile ziariștilor de la Channel 4, care au găsit editorii potriviți și editura dornică să-l traducă și să-l publice, fiind exact ceea ce le trebuia la momentul respectiv. Pentru completarea perspectivei limitate a Yevei, una dintre refugiatele din primele săptămâni ale războiului, probabil la recomandarea ziariștilor, jurnalul are ca epilog poveștile unora dintre prietenii Yevei, care nu au părăsit Ucraina, trăind și alte aspecte înfricoșătoare ale războiului.

Stilul este simplu, naiv, limitându-se, în general, la descrierea experiențelor și sentimentelor unei fete de doisprezece ani, vesele și triste deopotrivă. Totuși, editura intervine în finisarea versiunii în limba engleză, impunându-i să păstreze secretul asupra plecării în Irlanda până aceasta se întâmplă, ceea ce afectează vocea narativă. Era loc și pentru aflarea veștii, cu emoțiile ei pozitive și negative. Probabil editura sau traducătorul au eliminat și alte aspecte care ar fi putut determina reacții negative ale vreunuia dintre factorii implicați în război sau în activitățile de gestionare a refugiaților.

Intervenția editurii, prin notele explicative de final, care explică unele lucruri celor nefamiliarizați cu cultura rusă și ucraineană, perpetuează și unele greșeli sau stereotipuri. De exemplu, exprimarea despre orașul Donetsk este că ar fi „disputat”, ceva ce un ucrainean nu ar afirma; un oraș aflat la Marea Neagră este definit ca fiind situat la Marea… Roșie. Este tot o culoare, nu? Alt continent, alte țări… Cineva corijent la geografie a greșit, iar greșeala a perpetuat-o și traducerea în limba română.

Totuși, mesajul uman al jurnalului Yevei a atras atenția a doi mari scriitori contemporani de limbă engleză, care îl recomandă pe manșeta 2:

„Yeva spune un adevăr pe care fiecare dintre noi, bătrân sau tânăr, ar trebui să-l cunoască.” (Michael Morpurgo, autorul romanului Calul de război)

„Această carte mi-a ajuns la inimă. Toată lumea, absolut toată lumea, ar trebui s-o citească.” (Christy Lefteri, autoarea romanului Zboruri frânte)

Cartea nu are profunzimea așteptată de cititorul adult, familiarizat cu știrile din ultimii doi ani, însă este potrivită pentru copii și adolescenți începând de la 12 ani, vârsta autoarei când l-a scris, în vederea înțelegerii unor aspecte ale evenimentelor recente petrecute în jurul nostru. Recomandările mele sunt de prisos pe lângă ale scriitorilor menționați mai sus. În plus, ediția în limba română beneficiază și de un cuvânt înainte al părintelui Constantin Necula, aflat, la rândul său, în mijlocul refugiaților, în ajutorul Crucii Roșii, unde a făcut astfel cunoștință cu mulți copii ca ea, care au ales să vină în România.